SFINTELE TAINE

Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă neincetat la sfintirea vietii noastre, la mântuire. Aceasta poate fi dobândită numai in Sfinta Sa Biserică, cunoscand si împlinind Cuvântul lui Dumnezeu si împărtăsindu-ne cu Sfintele Taine ale Bisericii.

In urma pogorârii Sfântului Duh, cerul ne-a rămas deschis si, astfel, harul si darurile Lui se revarsă neincetat asupra si spre sfintirea celor ce fac parte din Trupul Mântuitorului Hristos, din Biserică. Dar lucrările văzute instituite de Hristos si săvârsite de episcop si preot, prin care, în chip nevăzut, se impărtăseste credinciosului harul Duhului Sfânt, se numesc Taine. Sfintele Taine sunt lucrări văzute, pentru că omul are nu numai suflet rational înzestrat cu libiertate, ci si trup. Prin aceste lucrări ni se împărtăseste însă harul nevăzut al Duhului Sfânt. Partea văzută sau externă a Sfintelor Taine o formează lucrurile, cuvintele si actele slujbei, iar partea internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul dumnezeiesc care se împărtăseste prin partea văzută. Scopul Sfintelor Taine fiind sfintirea omului, harul pe care ele îl împărtăsesc este harul sfintitor. Iar ceea ce produce harul în sufletele credinciosilor, roadele speciale ale acestui har, sunt efectele Tainelor. Desi, după natura lui, harul dumnezeiesc este unul singur, totusi, prin lucrarea pe care o implineste, se deosebeste de la Taină la Taină. De pildă prin Sfântul Botez ni se împărtăseste harul iertării păcatului strămosesc si eventual al celor personale, precum si harul înfierii noastre. Prin Sfântul Mir — harul cresterii în Hristos. Ceea ce caracterizează si deosebeste o Taină de toate celelalte Taine este harul special pe care îl împărtăsesc. Taina Sfântului Botez ne încorporează in Hristos si ne face mădular al Bisericii Sale. El ne deschide usa spre celelalte Sfinte Taine.

Sfânta noastră Biserică ne învată că sunt sapte Sfinte Taine, toate întemeiate de Matuitorul nostru Iisus Hristos. Acestea sunt următoarele: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura sau Impărtăsania, Mărturisirea, Preotia (Hirotonia), Cununia (Nunta) si Maslul.

Sfintele Taine au fost săvârsite de sfintii apostoli si sunt săvârsite de urmasii lor legiuiti, după cum bine citim în Sfânta Scriptură : «asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu»

(1 Cor. IV, 1). Deci nu oricare om poate să fie slujitorul Sfântelor Taine, după cum iarăsi aflăm din Sfânta Scriptură, că Iisus Hristos «a dat pe unii ca să fie apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii păstori si învătători, spre desăvârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos» (Efes. IV, 11—12; 1 Cor. XII, 28—30 ; Evr. V, 1—6).

Astfel Sfintele Taine, pe care le avem de la Mântuitorul Iisus Hristos, ne sunt asemenea unor izvoare curate prin care curge puterea sfintitoare a harului dumnezeiesc, sau si asemenea unor stâlpi de neclintit pe care se reazimă viata cea nouă, viata crestină.

După sfintii părinti ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care încălzeste inimile, arde patimile si luminează sufletele si rodeste spre un folos ; altoiul care nobilează viata ; apa care spală întinăciunea patimilor si păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrăneste sufletele noastre si doctoriile care ni se dau spre întărirea trupească si sufletească, spre viată vesnică.

Se întelege însă că atât pentru săvirsirea, cât si pentru primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuintă o pregătire deosebită, de pe urma căreia să si fim vrednici de harul lui Dumnezeu. Să cugetăm în liniste si cu răgaz la sfintenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la adevărul că puterea lor este atit de mare, încât ele pătrund fiinta noastră, ne vindecă de durerile noastre sufletesti, ne hrănesc duhovniceste, ne sfintesc spre viată vesnică (Ioan IV, 10—14).

In mod deosebit, Sfintele Taine ne impărtăsesc si întăresc in noi darurile Sfântului Duh (Isaia XI, 2), adică dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curătia (Gal. V, 22—23). Iar aceste daruri sunt izvoare de sfintenie si de mântuire celor ce vin la Hristos si rămân ai lui Hristos (Efes. II, 5).

Sfintele Taine ne unesc cu Dumnezeu, făcând din noi locasuri ale Părintelui Ceresc, cum ne încredintează sfântul apostol, zicând că : «suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că : Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu» (2 Cor. VI, 16). Ele ne unesc si ne înfrătesc pe unii cu altii, nasc în noi viată nouă si buourie curată.

Dar noi suntem chemati nu numai sa primim, ci să si lucrăm împreună cu darurile Sfintelor Taine, ca ele să rodească în noi cât mai bogat; să ne fie trepte ale desăvârsirii, scări cu ajutorul cărora să urcăm de pe pământ la cer, la viata cea neimbătrânitoare si pururea vesnică (Ioan VI, 27 ; 1 Ioan II, 25).

Gherasim Ogheru

Postul Crăciunului - bucurie spirituală

In aceste timpuri moderne, când societea umană cunoaşte un avânt deosebit al tehnologiei şi al economiei, se aminteşte oficial din ce în ce mai puţin despre rolul postului în viaţa noastră. Această viaţă tumultoasă a oamenilor, care sunt din ce în ce mai conştienţi de nebunia stresului cotidian şi de multipli factori ce ne influenţează viaţa din copilărie şi până la bătrâneţe (şcoala, serviciul, emotii, modul de viata fără conştiinţă religioasă in societatea globalizată de azi, traume, accidente, boli, tratamente, diete, etc.), determină omenirea să se depărteze din ce în ce mai mult de valorile creştine, viaţa acestora ghidându-se doar după legile trupeşti ale firii.

Acum este momentul să arătăm Domnului Nostru Iisus Hristos că preţuim şi avem grijă de acel bun fără de preţ pe care ni l-a dat în dar la naştere şi de care trebuie să  avem grijă chiar cu preţul vieţii, dacă se impune, după modelul sfinţilor mucenici. 

Acest dar nepreţuit este SUFLETUL.

“Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi piardă sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).


Acum este momentul să avem cel mai mult grijă de suflet curăţindu-l de mizeriile păcatelor şi patimilor prin sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie şi prin post.

Postul Nasterii Domnului sau al Crăciunului ne dă putinta curăţirii trupesti si sufleteşti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moise, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe 'Cuvântul lui Dumnezeu' născut din Fecioara Maria.

Acest post tine 40 de zile: de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie, lăsăm sec în seara sfântului Filip, la 14 Noiembrie. Dacă această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 14 Noiembrie.

Postim de carne , ouă si brânză. Lunea, Miercurea si Vinerea mâncăm bucate fără unsoare (ulei) si fără vin. Martea si Joia se dezleagă la untdelemn si vin. Sâmbetele si duminicile ,până la 20 decembrie exclusiv, se dezleagă la untdelemn, vin si peste.

Dacă în zilele de Luni, Miercuri si Vineri prăznuim vreun sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagră (+), mâncăm untdelemn si bem vin; iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce rosie (+), atunci dezlegăm si la peste. Martea si joia mâncăm peste, untdelemn si bem vin, când cade în aceste zile: vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu rosu.

În ziua de Ajun se mănâncă tocmai seara si anume: grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din făină, căci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au închipuit - mai înainte - Nasterea lui Hristos. La Crăciun, în orice zi ar cădea mâncăm de dulce.

MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN la 16, 22, 23, 24, 25 si 30 Noiembrie, la 4, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 17 si 20 Decembrie, dacă aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea - căci în aceste zile se prăznuiesc sfinti mai însemnati.

MÂNCĂM PEŞTE : Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 21 noiembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea.

De asemenea mâncăm peste în Lunile, Miercurile si Vinerile acestui post, dacă în aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastră.

În sfârsit dezlegăm la peste în zilele cu sfinti însemnati, precum 16, 22, 23, 24, 25 si 30 Noiembrie, 4, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 17 Decembrie, dacă aceste zile cad Martea sau Joia. Cu atât mai mult, când Martea sau Joia se întâmplă hramul bisericii. 

Toţi cei care doresc să simtă cu adevarat dulceaţa duhovnicească a postului trebuie sa practice şi rugaciune mai multă în această perioadă, să se spovedească şi să participe la sfintele slujbe ale Bisericii. Numai aşa vom da şi sufletului hrana sa spirituală şi vom înţelege mai uşor taina naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos. 

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne,

Slavă Ţie.

Halloween … sarbatoare pagana!

“Halloween-ul este una dintre cele mai vechi sarbatori, originile ei gasindu-se cu mii de ani in urma. Sarbatoarea pe care o cunoastem sub numele de Halloween a fost influentata, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. centuries. In Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul de la Samhain, iar la crestini Sarbatoarea Tuturor Sfintilor sau a Tuturor Sufletelor.


Cu sute de ani in urma, actuala Mare Britanie si Nordul Frantei erau populate de celti. Celtii venerau natura si aveau numerosi zei, iar Zeul Soarelui era zeul lor favorit. Acest zeu era cel care ocrotea munca si stabilea zilele de sarbatoare si de odihna, era cel care crea frumusetile pamantului si facea recoltele sa creasca.

Celtii sarbatoreau Anul Nou pe data de 1 Noiembrie. Fiecare an nou era celebrat cu un festival, care marca sfarsitul "sezonului soarelui" si inceputul "sezonului intunericului si frigului".

In 31 octombrie, dupa ce toate campurile erau recoltate si depozitate, toate focurile erau stinse. Druizii, preotii celtilor, se intalneau pe o culme din padurea de stejari - stejarii erau considerati copaci sacri. Druizii erau cei care aprindeau noile focuri, facand sacrificii de bucate si animale. In timp ce druizii executau dansuri rituale in jurul noilor focuri, sezonul soarelui trecea iar sezonul intunericului incepea.

Cand se facea dimineata, druizii daruiau o torta aprinsa in noile focuri fiecarei familii cu care acestea urmau sa-si aprinda focurile in gospodarii. Aceste focuri erau menite sa incalzeasca casele si sa le ocroteasca de spiritele intunericului.

In primul secol dupa Christos, Roma invadeaza Britania. Romanii au adus cu ei numeroase festivaluri si obiceiuri proprii. Unul dintre acestea a fost si festivalul cunoscut sub numele de "Ziua Pomona", numit asa dupa zeita romana a fructelor si gradinilor. Si aceasta sarbatoare se celebra in jurul datei de 1 noiembrie. Dupa sute de ani de stapanire romana, obiceiurile festivalului celtic Samhain si traditiile romane de Ziua Pomona s-au amestecat, devenind o sarbatoare unica care se celebreaza toamna.

Urmatoarea influenta a aparut o data cu raspandirea noii religii crestine in Europa si Britania. In anul 835, Biserica Romano-Catolica a transformat ziua de 1 noiembrie intr-o sarbatoare crestina, care celebreaza toti sfintii. Aceasta zi era numita Ziua Tuturor Sfintilor, sau Hallowmas, sau All Hallows. Decenii mai tarziu, Biserica a stabilit o sarbatoare si in 2 noiembrie. Aceasta sarbatoare era numita Ziua Tuturor Sufletelor si era destinata celebrarii celor morti. Era sarbatorita cu numeroase focuri si parade la care oamenii participau imbracati in ingeri, sfinti sau diavoli.

Dar raspandirea crestinismului nu i-a facut pe oameni sa-si uite vechile lor traditii. In ajunul zile de All Hallows, pe 31 octombrie, oamenii au continuat sa celebreze festivalurile de Samhain si Ziua Pomona Day. De-a lungul anilor, traditiile tuturor acestor sarbatori s-au combinat. 31 octombrie a devenit cunoscuta ca All Hallow Even, apoi All Hallow's Eve, Hallowe'en, si, in cele din urma - Halloween. (citat de pe situl http://www.halloween-romania.ro/despre-halloween-istorie.html )”



Concursul Felinarul lui Jack.

Deşi această tradiţie este îmbrăţişată de majoritatea americanilor, puţini cunosc originile dovleacului de Halloween, care provine dintr-un mit irlandez. Potrivit legendei, un om numit “Stingy Jack” l-a invitat pe dracul să ia masa cu el.Nevrând să plătească pentru consumaţie, a reuşit până la urmă să-l convingă pe necuratul să se transforme într-o monedă cu care ar putea plăti masa. Apoi, trişând, a păstrat moneda în buzunar lânga o cruciuliţă de argint care l-a împiedicat pe diavol să-şi recapete forma. Până la urmă, Jack l-a eliberat pe diavol cu condiţia să nu-l bată la cap timp de un an şi dacă va fi să moară nu-i va lua sufletul.

Anul următor, de Halloween, Jack l-a păcălit din nou pe diavol să se urce într-un pom după nişte fructe şi în acest timp el a sculptat o cruce pe copac pentru ca diavolul să nu se mai poată da jos decât dacă nu-l va deranja timp de 10 ani. La scurt timp Jack a murit, exact de Halloween, şi Dumnezeu nu a dorit să-i dea voie unui netrebnic ca el în rai. În acelaşi timp, diavolul a zis că se ţine de promisiune nelăsându-l în iad. L-a trimis pe acesta în noaptea de Halloween doar cu o lampă pe care Jack a pus-o într-un dovleac sculptat.

De la această legendă s-a păstrat tradiţia şi până în zilele de astăzi cu sculptatul dovleacului de Halloween.

Cele mai inspaimantatoare si hidoase felinare vor fi premiate cu diplome si cadouri.



Constatam deci ca aceasta poveste nu contine nimic sfant in ea, practic este o inselatorie crasa pentru cei cu minti slabe, de parca diavolului, care este duh nu materie, i se poate intampla asemenea bazaconii.

Practic acest felinar facut din dovleac reprezinta simbolic pe diavolul. Forma sa hidoasa si privirea inspaimantatoare a acestui felinar da fiori reci privitorilor in timpul noptii.



Citind mica istorie a acestei sarbatori relatata mai sus, importata de cativa ani buni si pe plaiurile noastre mioritice si privind din perspectiva gandirii crestine ortodoxa, constatam fara tagada ca este vorba despre o sarbatoare pagana in care demonii influenteaza oamenii sa denatureze si sa umileasca conditia umana prin batjocura adusa chipului si infatisarii lui Dumnezeu – Omul. Prin purtarea de masti hidoase, pictarea fetelor, imbracarea de costume ciudate si inspaimantatoare precum si prin sarbatorirea in timpul noptii cu focuri si urlete se desfasoara practic o ceremonie satanica bazata pe haos, spaima, ura, extaz si posedare satanica.

De cativa ani asistam nepasatori la derularea acestei manifestari si ce este mai trist este ca a inceput sa se manifeste mai intai in randul tinerilor in scoli cu concursul unor profesori si invatatori care nu sunt dusi de multe ori la biserica avand gandire materialist dialectica, atee, cu reminiscente nocive ale ideologiei comuniste. Acesti dascali ai copiilor nostrii promoveaza cu dezinvoltura aceste manifestari satanice ca si cum ar fi vorba despre o sarbatoare nevinovata pentru copii, un carnaval cu masti si diferite concursuri care de care mai ciudate amintind binecunoscutul concurs de felinare din dovleac.

Toate aceste manifestari necrestine cu iz de iad si cu fiori demonici nu fac altceva decat sa provoace teama si mister prin care inconstient de catre participantii la aceste serbari se invoca spiritele satanice care se aduna in locurile unde se tin aceste petreceri.

Este sarbatoarea slujbasilor diavolului: vrajitori, magicieni, ocultisti, spiritisti, cand in aceasta noapte fac cele mai puternice vraji si incantatii satanice.

Prin participarea la aceste serbari si manifestatii are loc o posedare involuntara a celor imbracati in demoni, zombi, magicieni si vrajitori prin curajul ce il capata in spatele mastilor, tupeul si obraznicia cu care se manifesta, dandu-le falsul sentiment ca sunt chiar ceea ce semnifica acel costum si masti de pe fete.

Vorbim aici si acum crestinilor care cred in existenta lui Dumnezeu si a puterilor ingeresti. Ceilalti necredinciosi nu au cum sa admita aceste lucruri. Esenta lor materialist dialectica, natura lor spirituala fara constiinta religioasa este in contradictie cu invataturile crestine si insasi cu Iisus Hristos pe care il batjocoresc prin ignoranta si negarea dumnezeirii Lui.

Toti crestinii ar trebui sa reactioneze la ademenirea acestei ispite demonice si sa respinga categoric desfasurarea sau participarea la aceste serbari pagane. Dar “duhul lumii acesteia” ii indeamna sa participe fiindu-le rusine cu Dumnezeul lor si cu credinta stramoseasca. Lipsa unei consilieri spirituale si a unui duhovnic ce poate sa le arate adevarata fata a acestei lumi pe multi “crestini” cu numele ii lasa indiferenti si considera ca nu este nimic periculos in practicarea unor asemenea petreceri cu aspect de ritual ocult.



Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului şi sub egida Fundaţiei Sf Martiri Brancoveni, la iniţiativa unui grup de părinţi s-a initiat un memoriu catre cadrele didactice din Romania prin care li se explica nocivitatea acestor manifestari in scoli si li se cere sa renunte la organizarea acestor ritualuri cu tenta satanista in unitatile de invatamant.



Memoriul poate fi citit aici: MEMORIU: "Ora de religie de astazi: HALLOWEEN-ul"



Dragi drept credinciosi crestini, luati aminte la duhul lumii acesteia si feriti-va de uneltirile perfide ale lumii intunericului.

Sa ne rugam Domnului Nostru Iisus Hristos sa ocroteasca si mantuiasca de lumea iadului pe toti cei care nu accepta inca din timpul vietii lor lucrurile satanei.

Cine este Dumnezeu?

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (Psalmul 76,13)

 

Sunt un copil de 12 ani.

Nu am experienta de viata si nici nu stiu prea multe despre mine.

Nu stiu cu exactitate ce rol am eu pe pamant, cine sunt cu adevarat si de unde am venit aici. In schimb, stiu pur si simplu cine este Dumnezeu !

Dumnezeu este dragostea pe care o simt in jurul meu cand sunt in mijlocul familiei mele.

Atunci cand parintii mei si fratele meu mai mic imi arata prin gesturi si cuvinte frumoase ca ma iubesc sau cand ma cearta cu blandete pentru gresalele mele, simt ocrotirea si puterea lui Dumnezeu care ma intareste si ma calauzeste prin ganduri bune cum sa reactionez si cum sa procedez pe viitor. Îl simt pe Dumnezeu prin curajul pe care il am cand trebuie sa infrunt greutatile si prin gandurile bune care imi vin in minte cand am ceva de rezolvat. Îl simt pe Dumnezeu cand descopar rezolvarile la exercitiile si problemele pe care trebuie sa le rezolv la teme sau la testele de evaluare. Îl simt pe Dumnezeu langa mine cum ma tine cu mainile Sale de umeri si ma incurajeaza zicandu-mi : "Curaj, indrazneste, Eu am biruit lumea si rautatile ei! Nu deznadajdui! Lupta!"

Dar, cine este Dumnezeu ?

Dumenezeu este Duh ! Nu are trup din carne si oase. El este cel ce m-a creat in pantecele mamicii mele ! Cel ce mi-a dat minte si ganduri bune in viata. Cel ce mi-a dat sanatate si m-a protejat cand eram in pericole mari !

Dumnezeu este Iubire !

Dumnezeu este mereu langa mine, ma apara si ma ocroteste, ma iubeste nespus de mult. Pot spune chiar ca ma iubeste mai mult decat ma iubesc parintii mei. El pentru mine s-a jertfit. Si-a dat viata pe cruce pentru mine ca sa ma rascumpere si sa-mi deschida calea spre Imparatia Lui. Iar eu ce fac pentru El ?

Dumnezeul meu este Sfanta Treime, adica Tatal Cel Ceresc care s-a aratat noua oamenilor prin Fiul sau mult iubit Iisus Hristos si care locuieste in inimile noastre prin Duhul Sau Sfant.

Asa il inteleg eu pe Dumnezeu.

Dumnezeu este Creatorul a tot ce se vede cu ochii. A tot ce este in jurul nostru. Este creatorul tuturor fiintelor vii de pe pamant. El este deasemenea si Creatorul ingerilor si puterilor pe care eu nu le pot vedea cu ochii mei mici si dornici sa descopere tot ce este nou.

Pentru mine Dumnezeu este pace, iubire, bunatate si intelegere !

Privind icoana Mantuitorului Nostru Iisus Hristos, il vad cu ochii sufletului pe Tatal Ceresc si ÎI simt in inima mea cum vibreaza si imi sopteste incet : « Te iubesc copilul meu drag ! »

Acesta este Dumnezeul meu !

Gheorghe Andrei Iustin

Scoala Generala nr.11 Buzau - Clasa a V-a D

Manastirea Banceni 1/6, un reportaj cutremurator ce scoate sufletul din nesimtire

(Postat de pe blogul Pridvorul lui Laurentiu Dumitru - http://laurentiudumitru.ro/blog/2010/08/30/manastirea-banceni-16-un-reportaj-cutremurator-ce-scoate-sufletul-din-nesimtire/)

Manastirea Banceni – sfant lacas de inchinaciune al romanilor din Ucraina. 

Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei, pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune. O biserica de mari dimensiuni strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei proaspat zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii. 

Si totusi, linistea aceasta este, in timpul zilei, intrerupta de zgomotul masinilor si al constructorilor. La Banceni se construieste in continuare sub obladuirea Parintelui Staret Mihail Jar, cel care, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, a ridicat acest ansamblu manastiresc, format din mai multe cladiri. In partea stanga, sub un pavilion acoperit cu tabla albastra ce te duce cu gandul la cerul senin, se afla Altarul de vara unde se oficiaza Liturghiile cand se aduna foarte multi credinciosi. Viitoarea trapeza aflata in constructie va putea primi o mie de pelerini ajunsi pe aceste meleaguri. La intrarea in manastire a fost ridicata o clopotnita uriasa care poate rivaliza cu marile clopotnite ale lavrelor din Ucraina. De fapt, este o constructie complexa care va adaposti si un camin spital pentru calugari si un mic muzeu. In biserica mare din Banceni, zugravita in exterior in galben, se afla moaste ale Sfintei Mari Mucenite Varvara iar paraclisul manastirii este inchinat Sfantului Serafim de Sarov, unul dintre cei mai mari sfinti ai Rusiei din secolul al XVIII-lea. 

Psaltirea se citeste neincetat, zi si noapte, in aceasta bisericuta paraclis. Aici se afla particele din Sfintele Moaste ale Sfantului Serafim si o particica din piatra pe care s-a rugat sfantul o mie de zile si de nopti. Pe peretii interiori, de jur imprejur, sunt pictate scene mari, impresionante, din viata sfantului. Tot aici, intr-o racla, se afla particele de Sfinte Moaste ale altor peste o suta de sfinti.

Cine sunt si ce vor …. extraterestrii?

Stire de ultima ora

(http://www.politicall.ro/Articole.aspx?id=1912&title=Organizatia_Natiunilor_Unite_nominalizeaza_ambasadorul_pamantului_pentru_un_eventual_contact_cu_extraterestrii ) (27 sept. 2010)

«Organizatia Natiunilor Unite nominalizeaza ambasadorul pamantului pentru un eventual contact cu extraterestrii. »

„Organizatia Natiunilor Unite tocmai a nominalizat-o pe Mazlan Othman, astrofizician malaiezian in varsta de 59 de ani, drept primul ambasador al pamantului pentru contacte extraterestre! Inaintea acestei numiri, aceasta a fost directoare a Oficiului Natiunilor Unite pentru afacerile Spatiului Cosmic (United Nations Office for Outer Space Affairs - UNOOSA) din Viena. ….

Othman a tinut recent un discurs in care a spus “Cautarile continue pentru comunicarea cu extraterestrii facute de catre unele institutii, sustin speranta ca intr-o buna zi umanitatea va primi un semnal de la extraterestrii.” Deasemenea, a mai spus ”atunci cand o vom face trebuie sa avem un plan coordonat de raspuns care are in vedere toate amanuntele sensibile legate de acest subiect. ONU este un organism deja creat pentru o astfel de coordonare.”
        Opiniile cu privire la modul in care ar trebui sa ne comportam in cazul vizitei unor extraterestrii sunt impartite. Conform Tratatului Spatiului Extern din 1967 pe care UNOOSA il supravegheaza, membri ONU au cazut de acord sa apere Pamantul impotriva contaminarii prin "sterilizarea"  extraterestrilor. Mazlan Othman are o abordare mai toleranta. Insa Profesorul Stephen Hawking a avertizat ca extraterestrii trebuiesc tratati cu precautie.”

Dragi cititori!

Incep sa scriu timid aceste randuri in speranta ca ma voi face cat mai inteles de catre toti cei care citesc aceste ganduri puse pe hartie si care cred sau care nu cred despre existenta extraterestrilor.

Practic, conform unei vechi zicale romanesti, adevarul este undeva la mijloc si anume ca:

Extraterestrii exista cu adevarat dar nu sunt ceea ce vor ei sa para ca sunt!

Vi se pare abstracta exprimarea de mai sus?

Haideti sa facem o mica analiza a acestei problematici din ce in ce mai discutata pe la colturi de catre cei credinciosi dar mai ales de catre materialistii dialectici care resping orice tine de spiritualitate.

Sa pornim totusi de la premizele existentei vietii spirituale in detrimentul celor care nu cred acest lucru si vom vedea mai tarziu de ce am plecat de aici.

Mai precis sa plecam de la scrierile Sfintei Scripturi care ne invata pe tot parcursul lecturarii lor ca omul in viata sa este intr-o continua lupta cu fortele spirituale malefice (diavolii) care incearca sa il instraineze, indeparteze de adevar si anume ca nu exista viata spirituala, nu exista Dumnezeu Creatorul si ca nu mai exista viata dupa moarte.

Vrajmasul, cum este pomenit adesea in Sfinta Scriptura diavolul, incearca pe orice cale sa deturneze pe om de la adevarata sa menire de a merge la Creatorul sau dupa ce va parasi acest trup, adica sa se mantuiasca de vesnicele chinuri, si sa ramana exilat in iadul deznadejdii si nedragostei in care diavolii sunt condamnati definitiv de Creator sa ramana, de la caderea lui Lucifer si acolitilor sai.

Pentru materialisti acest lucru amintit mai sus reprezinta o nebunie, basme si povesti pentru adormit mintile oamenilor, cum afirma ei.

De fapt aici este marele conflict al religiei cu stiinta.

Stiinta nu admite lumea spirituala ci numai ce se bazeaza pe legile fizicii materiale cunoscute pana in prezent si invatate de copii inca din scoala gimnaziala. Legile fizicii fac apanajul exclusiv al lumii materiale, pe cand alte valente ale omului cum sunt gandirea, imaginatia, creatia, revelatiile dumnezeiesti fac o interferenta intre cele doua lumi facandu-se transfer de informatie intre cele doua planuri ale vietii.

Se spune ca universul este structurat in trei mari planuri, cel fizic il stim, cel astral este cel in care ajungem dupa ce plecam de aici, iar cel cauzal este locul fiintelor arhetipale, ingeri, forte cosmice si alte entitati, unele inca de neimaginat pentru noi. Sa nu uitam ca toate acestea sunt creatia lui Dumnezeu.

Revenind la problema noastra, putem afirma ca tot ceea ce exista in afara planului material, terestru, fizic putem considera ca este un spatiu … extraterestru.

Gresita afirmatia celor influentati prin imaginatie diavoleasca si anume ca extraterestrii provin din afara spatiului Terrei si al sistemului nostru solar. Acestia sustin ca ar exista viata materiala, fizica, tangibila pe alte planete in cosmos.

Nu este asa!

Extraterestrii vin din afara spatiului temporar si al universului material, vin din vesnicia din care acest univers material s-a inchis in timp si materie, de la caderea lui Adam si al Evei. Practic, diavolii, „extraterestrii” cum ii voi numi de aici inainte vin din planul astral si pot influenta mintile oamenilor aducandu-i in stari emotionale de frica si stupoare pana la a avea senzatii materiale, tangibile, in stari de transa sau de halucinatii uneori colective. Interesant este faptul ca oamenii care au constiinta religioasa, spirituala, care sunt pregatiti spiritual prin insusirea de cunostinte teologice si care pur si simplu sunt credinciosi si sunt periodic „improspatati” spiritual prin spovedanie si sfanta cuminecatura, stiu despre ce este vorba si mai mult decat atat, „extraterestii” nu au puterea asupra lor de a-i speria sau intimida. Acesti oameni au armele necesare luptei duhovnicesti (spirituale) impotriva terorii pe care „extraterestrii” o seamana in omenire. Sunt aparati de pavaza Duhului Sfant al lui Dumnezeu care ii ocrotesc si calauzesc in aceasta viata.

Arme impotriva „extraterestrilor”: postul, rugaciunea, crucea, spovedania repetata, sfanta impartasanie, milostenia, sfintele icoane, sfinte troite la portile caselor, faptele cele bune fata de aproapele sau.

Despre faptul ca „extraterestrii” sunt diavoli, au scris cel mai bine Parintele Seraphim Rose in "Ortodoxia si Religia Viitorului" si Parintele Rodion, in "Oameni si demoni". Sunt doua carti pe care vi le recomand cu caldura. In aceste lucrari foarte documentate cu privire la fenomenele OZN din SUA si nu numai sunt expuse detaliat cauzele ce determina aceste fenomene.

„Credulitatea si superstitia omenească, care sunt la fel de mult răspândite astăzi ca oricând în istoria omenirii, au făcut ca acest fenomen să fie întrucâtva asociat cu "manifestările bizare" ale diferitelor pseudo-religii contemporane. Într-o măsură nu mai mică însă, el a suscitat si interesul responsabil al unor reputati oameni de stiintă si chiar al unor echipe guvernamentale, interes ce s-a concretizat în publicarea unor studii si cărti. …

Printre primii care au abordat problema OZN-urilor în acest mod se numără si celebrul psiholog elvetian C.G. Jung, în foarte seriosul său studiu din 1959, Flying Saucers: A Modern Myth of Things Seen in the Skies. (Farfuriile zburătoare: un mit modern al obiectelor văzute pe cer).

În această carte Jung abordează fenomenul în primul rând din perspectiva semnificatiei lui psihologice si religioase. Si, desi nu l-a clasat ca apartinând "realitătii obiective", el a identificat cu toate acestea în mod just zona cunoasterii umane, căreia îi apartine. Oamenii de stiintă contemporani, chiar dacă pornesc de la latura "obiectivă" iar nu cea psihologică a problemei, sunt si ei nevoiti să apeleze la ipotezele "psihice" pentru a putea explica aceste fenomene.”

Chiar si oameni care se cred credinciosi crestini s-au lasat inselati de aceste himere inspirate mental de catre „extraterestrii” uneori infiintandu-se secte crestine ce au la baza aceste teorii. O nebunie cumplita acest lucru.

Privind din perspectiva crestina, si facand o paralela la teoria „extraterestra” planeta noastra ar trebui sa fie considerata o Planeta Sfanta din mai multe motive. In primul rand deoarece Creatorul a creat pe aceasta planeta o fiinta vie materiala si spirituala conceputa dupa chipul si asemanarea Lui. Aceasta fiinta este Omul.

In alta ordine de idei pe aceasta planeta s-a intrupat in corp omenesc insusi Dumnezeu Creatorul. Ceva extraordinar si de neinteles pentru materialisti. Numai pe Pamant exista o fiinta asemanatoare lui Dumnezeu, luand in considerare scrierile din Sfanta Scriptura, ba mai mult decat atat, Omul are si o titulatura extraordinara fata de celelalte forme de viata spirituale (ingeri si demoni) si anume cea de Fiu al Sau.

Din aceasta cauza „extraterestrii” nu suporta pe Om. Nu suporta ca Omul sa fie considerat mai superior decat ei, iar din mandria lor fara limite care nu le permite sa considere pe altcineva mai presus, chiar nici pe Dumnezeul Creatorul lor, daramite pe oameni, se pornesc cu o ura nemaiintalnita impotriva neamului omenesc inca de la crearea primilor Protoparinti ai nostrii Adam si Eva.

Astfel, telul „extraterestrilor” este acela de a minti pe om si de al duce pe carari gresite cat mai departe de Hristos Dumnezeul nostru.

„Extraterestrii” il mint pe om ca nu exista Dumnezeu, ca nu exista ingeri si demoni, ca nu exista viata dupa moarte iar RAI si iad sunt niste aberatii inventate de preoti si Biserica pentru a domina mai usor masele. Propaga prin oameni materialisti ideea ca religia este un opium pentru popor si ca ar trebui sa dispara pentru totdeauna.

„Extraterestrii” nu doresc decat sa minta pe om ca nu sunt singuri in acest univers material si ca nu exista un Dumnezeu Creator a tot ce inseamna aceasta lume materiala.

A luat avant teoria SF si o adevarata industrie filmografica SF unde paradoxal „extraterestrii” sunt reprezentati din ce in ce mai asemanator cu chipurile diavolilor si monstrilor descrisi de sfintii parinti ortodocsi in scrierile lor. Aceasta numai ca sa incepem sa ne familiarizam cu chipurile lor adevarate si in final sa le acceptam lumea lor spirituala cand va fi sa trecem in celalalt plan astral al vietii prin moarte.

Sunt atatea de spus despre inselaciunile acestor fiinte spirituale alungate de la fata lui Dumnezeu incat ar trebui sa scriem tomuri intregi. Acum au cel mai mare tupeu din istoria omenirii lasandu-se filmati si fotografiati ca „extraterestrii” caci, nu este asa, lumea a evoluat si nu mai au farmec sa apara ca fantome sau strigoi cum apareau secolele trecute. Acum e mai trendy sa apara in inselaciunile lor ca „extraterestrii” sau OZN-uri.

In concluzie, „extraterestrii” sunt diavolii si nu doresc altceva decat ca pana la sfarsitul final al acestei lumi materiale sa insele cat mai multi oameni sa nu creada ca exista Dumnezeu si sa nu le permita sa se intoarca la El cu sufletele dupa ce vor parasi acest trup trecator.

Ceea ce am scris mai sus, pentru ateii materialisti este nebunie si reprezinta aberatii ce nu pot fi probate din punct de vedere stiintific.

Insa sa nu uitam stimati cititori ca la Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel Capitolul 1 versetul 18 se spune: ” Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”

Iar la versetul 23 scrie: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.”

Si la versetul 25 se zice: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.”

Daca va veti intalni cu vre-un „extraterestru” sa ii povestiti de Iisus Hristos si sa va insemnati cu semnul Sfintei Lui Cruci si va „zbura” pe loc de la fata voastra.

Fereasca Dumnezeu sa avem vre-o intalnire de gradul III!

Si in incheiere va indemn sa nu aprobati nici-un fel de amagire ce nu preamareste pe Domnul Nostru Iisus Hristos si care ne indeamna spre o gandire atee si necrestineasca.

Pentru ca iata ce ne invata Apostolul Ioan:

„7. Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.

8. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină.

9. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul.

10. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!

11. Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” 2 Ioan (1, 7-11)

Fie ca Sfantul Acoperamant al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioarei Maria sa ne pazeasca si ocroteasca de inselaciunile si pornirile diavolesti care se abat asupra neamului nostru omenesc.

Cu dragoste crestineasca,

Marius Gheorghe

Buzau - Romania

01 octombrie 2010 - Acoperământul Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei si pururea Fecioarei Maria

Care sunt diferentele majore dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano Catolica?

Diferente intre biserica ortodoxa si cea catolica

1. filioque: Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan)

2. suprematia papala: Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru!

3. infaibilitatea papala: Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Oortodoxa.

4. purgatoriul: Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.

5. azimile: Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii.

6. imaculata conceptie: Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.

7. substantialitatea: La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati… si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri.

8. celibatul preotilor: Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie.

9. indulgente papale: Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.

10. mirungerea: Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.

11. liturghia: Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana.

Fragment din “Ne vorbeste parintele Cleopa”, vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996

Criza familiei crestine

Iubitii mei,


Va rog sa urmariti aceste documentare si sa intelegem rolul familiei crestine in societetea umana romaneasca.










Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu mantuieste-ne pe noi pacatosii!

Cuvânt de învăţătura al Părintelui Cleopa Ilie

Predica la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (Parintele Cleopa Ilie)

Din “Predici la Sărbătorile de peste an”
Editura Christiana 2001

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.

Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).

Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).

Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).

Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.

Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.

Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).

Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).

Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.

Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:

„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare. L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui Iisus de pe faţa pământului. Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la 14 septembrie).

Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale crucii.

Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos. Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea durerii -, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pentru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om. Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om, El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte, şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).

Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire -, apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).

Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.

Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.

Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos! Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului. Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei, şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.

Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!

Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită este crucea.

Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.

Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).

Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Domnului nostru.

Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.