IZVORUL TAMADUIRII


Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta
în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor
de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan 4, 14)

În fiecare an, în vinerea din Săptămâna Luminată, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Data sărbătorii este schimbătoare, în funcţie de Paşte. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor.
Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului.  Aici întâlneşte un bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon caută în apropiere un izvor, dar nu reuşeşte să găsească. După o vreme o aude pe Maica Domnului spunându-i: “Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leon, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi”. Leon ascultă şi găseşte un izvor din care îi dă bolnavului apă. Îi spală faţa cu aceasta, iar orbul îşi recapată miraculos vederea. După ce ajunge împărat, Leon construieşte lângă izvor o biserică. Mai târziu, însuşi împăratul Justinian, care suferea de o boală grea, se vindecă după ce bea puţină apă din acest izvor. Ca semn de mulţumire construieşte o biserică mai mare, care din păcate va fi distrusă de turci.
Astăzi credincioşii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetăţi a Constantinopolului), se pot închina în biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există până astăzi izvorul cu apă tămăduitoare din trecut.
De Izvorul Tămăduirii, se sfinţesc apele. Creştinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasmă Mică. În vorbirea populară, aghiasmei i se mai spune şi aiasmă. Cuvântul aiasmă vine de la iazmă. În DEX, cuvântul iazmă, iezme, cu sensul de “arătare urâtă şi rea, nălucă, vedenie”, este indicat ca şi în DLR cu etimologie necunoscută, apa sfinţită fiind cea care ne apără de rele.
Explicaţia pentru sensul contrar, adică de “apă sfinţită” pe care cuvântul aghiasmă o are astăzi este probabil următoarea: după ce preotul a sfinţit apa, îi stropeşte pe credincioşi în timp ce se cântă troparul: “Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Astfel, s-a reţinut în popor că scopul urmărit prin aiasmă este de a alunga duhurile rele.
Semnificaţia
Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii vorbeşte şi despre rolul Maicii Domnului în lucrarea mântuirii, iubită ca un izvor binefăcător revărsat peste oameni, Maica revărsându-se peste oameni, prin mijlocirea apei. Deşi tradiţia creştină pomeneşte de acest izvor ca fiind cât se poate de real, fiind reţinut şi cazul unui orb vindecat cu această apă, semnificaţia Izvorului Tămăduirii depăşeşte sensul imediat, al vindecării trupurilor bolnave, implicând un sens profund. În zilele după Învierea Mântuitorului, când creştinii, pe lângă împărtăşirea bucuriei înfrângerii materiei de către Hristos, îşi întreţin trupurile cu mese bogate, este interpusă sărbătoarea Izvorului Tămăduirii tocmai pentru a înlătura slăbiciunea umană, lăcomia unor trupuri prea grele ca să mai fie loc şi de fiinţă. Asimilarea Maicii Domnului ca Izvor al Tămăduirii nu este întâmplătoare, deoarece ea este mijlocitoarea către Iisus, este cea prin care a izvorât Duhul Sfânt, fiind posibilă naşterea Mântuitorului. Ca Mamă a Mântuitorului, Fecioara Maria a îndurat toate suferinţele la care a fost supus Fiul Său, iar creştinii aflaţi în necaz caută în chip deosebit ajutor la Maica Domnului.
Pentru creştinii ortodocşi, Maica Domnului reprezintă cea mai sfântă persoană umană care a trăit vreodată pe acest pământ. Din sângiuirile ei s-a născut întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, una din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Ce poate fi mai nobil şi mai sfânt pentru un om pe acest pământ decât să fi părinte trupesc al Dumnezeului tău, să Îl naşti, să Îl îngrijeşti, să Îl păzeşti de rele pe toată perioada copilăriei şi tinereţii Sale, apoi să vezi că sub privirile tale Acesta este sacrificat pentru omenire printr-o moarte deosebit de violentă şi de crudă.
Maica Domnului este, pentru noi ortodocşii, mama noastră spirituală şi protectoarea noastră iubită. Ne-a fost dăruită nouă ca mamă de însuşi iubitul ei Fiu, pe cruce fiind pironit, când a spus apostolului Ioan Teologul, „Fiule, iată mama ta!”, iar mamei sale „Femeie, iată fiul tau!”. Astfel prin apostolul Ioan noi am primit ca mamă pe Maica Domnului pentru totdeauna, pentru veşnicie.
Maica Domnului a avut şi are grijă de poporul său dreptcredincios, iar toţi cei care i s-au rugat cu credinţă, pentru fel de fel de probleme şi necazuri, au fost ajutaţi de pronia cerească prin tot felul de minuni evidente. 
Pentru a înţelege mai bine modul cum Maica Domnului poate mijloci rugăciunile noastre către Fiul ei şi Dumnezeul nostru, vă rog să citiţi o lucrare deosebită „Minunile Maicii Domnului” pe care o puteţi descărca pe computerul dumneavoastră dând click aici.

Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururea, curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Căci, ca Ceea ce L-ai născut mai presus de cuvânt pe Cuvântul, te rog sã mă rourezi cu darul tău, ca sã grăiesc ţie: “Bucurã-te, apã izbăvitoare!”
(Tropar – Izvorul Tămăduirii)


Predică la Învierea Domnului de Parintele Cleopa Ilie

Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Cor. 15, 20)


Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,



Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor.
Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină.
Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa.
Cerul şi pămîntul după cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pămîntul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborîrea Mîntuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pămînt.
Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrîngerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpînul Iisus Hristos şi pe însăşi numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintîi, după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 17).
Şi proorocul David zice prin Duhul Sfînt: Moartea păcătoşilor este cumplită (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi iad. Ascultă şi pe patriarhul Iacob, zicînd: Veţi pogorî bătrîneţele mele în iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mîna iadului (Psalm 48, 16).
Dar după ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă pe cruce pentru noi şi a înviat din morţi, a transformat moartea în somn, ca un iubitor de oameni. Căci în loc de moarte, adormire şi somn se zice mutarea noastră din cele de aici. Ascultă însuşi pe Mîntuitorul, zicînd: Lazăr, prietenul nostru, a adormit şi merg să-l trezesc (Ioan 11, 11). Căci precum ne este nouă uşor a scula pe cel ce doarme, aşa şi Stăpînul nostru Cel de obşte poate învia pe cei morţi. Însă de vreme ce cuvîntul zis de Domnul era nou şi străin şi ucenicii nu l-au înţeles, mai arătat le-a zis: Lazăr a murit! (Ioan 11, 14).
Încă şi marele Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesalonicenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas pînă la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi (I Tesaloniceni 4, 13-15).
Aţi văzut, fraţilor, că pretutindenea moartea se numeşte adormire şi somn? Aţi văzut cît de strălucită este biruinţa Învierii lui Hristos? Prin Învierea Domnului nenumărate bunătăţi ni s-au dat. Prin înviere amăgirea diavolilor s-a pierdut. Prin înviere biruim moartea. Prin înviere trecem cu vederea viaţa cea de acum. Prin înviere către răsplata cea veşnică ne sîrguim. Prin înviere, cu trup fiind înfăşuraţi, de cei fără trup ne apropiem dacă vom voi.
Astăzi biruinţele cele strălucite ale noastre s-au făcut. Astăzi Hristos Domnul a biruit moartea şi pe tiranul diavol l-a surpat, iar nouă cale către mîntuire prin înviere ne-a dăruit. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm şi să ne veselim că Mîntuitorul a biruit moartea şi iadul şi pentru mîntuirea noastră pe toate le-a lucrat.

Iubiţi credincioşi,


În cele ce urmează dorim să arătăm pe scurt cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte de la sfîrşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvîntul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Iată darul nestricăciunii! Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul puterii! Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor (I Corinteni 15, 42-44).
Dar fiindcă am amintit şi de trupurile păcătoşilor din vremea învierii, să ştiţi că mare deosebire vor avea trupurile celor răi de ale sfinţilor şi drepţilor în ziua judecăţii de apoi. Trupurile păcătoşilor vor arăta starea cumplită în care au trăit pe pămînt şi înfricoşatele pedepse ce îi aşteaptă, cînd le va zice Domnul: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).
Şi vor fi trupurile acestora înfricoşate la vedere şi pline de spaimă. În locul strălucirii se vor îmbrăca cu adînc de întuneric, care va semăna cu întunericul cel din afară al iadului. Şi după cum strălucirea fericiţilor va fi însoţită de frumuseţe preaminunată, tot aşa, trupurile păcătoşilor vor avea mare spaimă şi urîciune. Şi măcar că vor avea nestricăciune ca şi drepţii, această nestricăciune o vor avea pentru a se chinui veşnic în iad şi niciodată a se mistui.
Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu pînă la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mîntuitorul ne spune că: Cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 10, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar cînd ajung la liman sînt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stîncă şi să li se întîmple primejdie şi pagubă mare.
Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: "Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decît înainte, trebuie să avem mare grijă pentru suflet ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtînd grijă pentru rob, de stăpîn să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa".

Iubiţi credincioşi,


Zice Sfîntul Apostol Pavel: Oricine se luptă, se înfrînează de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: "Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat şi rodul postului. Căci este cu neputinţă şi osteneala postului a o lepăda şi rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut şi postul cel duhovnicesc, care este mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut".
Prin postul duhovnicesc înţelegem lucrarea faptelor bune, pe care sîntem datori să le facem toţi cei ce sîntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi credem în Hristos Cel înviat din morţi. În fruntea faptelor bune care ne ajută cel mai mult la mîntuirea sufletului este iubirea creştină. Fără iubire, fără iertare şi milostenie nu este mîntuire, nu sînt Paşti, nici bucurie în suflet, nici înviere din moartea păcatelor, nici pace în inimile noastre.
Iată o istorioară adevărată despre doi creştini certaţi unul cu altul, care s-au împăcat în noaptea de Înviere.
Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întîlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărît şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.
A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amîndoi în fiecare Duminică la Sfînta Biserică. În Sîmbăta Mare s-au spovedit amîndoi, urmînd să se împărtăşească la Sfînta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gîndurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfînta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adîncă mîhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.
Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfînta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cîntarea: "Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere.
Chiar în acel moment, acela se strecura prin mulţime către dînsul, i-a ieşit înainte şi s-au îmbrăţişat, zicînd încet: "Hristos a înviat!" După răspunsul plin de dragoste al vecinului: "Adevărat a înviat!", a adăugat cu şi mai multe lacrimi în ochi: "Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! Nu se va mai întîmpla niciodată felul cum m-am purtat cu tine. Sfînta Înviere a lucrat puternic asupra mea şi m-a învăţat că nu-i bine, nici evanghelic, nici creştineşte, nu-i omeneşte ceea ce am făcut eu cu tine, în timp ce tu ai răbdat şi aşteptat cu încredere acest ceas al împăcării. Astfel satana s-a prăbuşit, Hristos Domnul S-a preaslăvit prin lucrarea puternică a Învierii Sale, duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat între ei la vremea cuvenită şi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste au primit Sfînta Împărtăşanie. Domnul Cel pururea viu şi prezent în Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvîntat şi le-a întărit împăcarea, care n-a mai fost tulburată în timpul vieţii lor, deşi răutăciosul diavol căuta să-i tulbure din nou.
Cît de mult are de învăţat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reîntoarcere sinceră la Hristos a acestor două suflete şi de retrăire adevărată în El, prin biruinţa puternică a Sfintei Învieri! Cît de mult ar trebui noi să ne revizuim gîndurile, simţirile şi purtările şi să ne apropiem cu inima înfrîntă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de Potirul Sfintei Împărtăşanii, ca să-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu şi gata oricînd să se sălăşluiască între noi, precum spune aşa de limpede în Sfînta Sa Evanghelie: Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu, rămîne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56).
Vrem noi să ne hotărîm pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vieţii pămînteşti şi cereşti. Pentru că numai uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adînc adevăratul rost al vieţii noastre pămînteşti. Vom păşi sigur biruitori pe drumul sfintei desăvîrşiri morale şi spre slăvile nesfîrşitei vieţuiri în cele cereşti.

Iubiţi credincioşi,


Astăzi este Paştile Domnului. Astăzi Hristos, Viaţa noastră, a biruit moartea, iadul şi pe diavolul. Astăzi ni s-au deschis porţile raiului şi ale Împărăţiei Cerurilor. Astăzi îngerii se bucură împreună şi preamăresc pe Dumnezeu.
Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a răstignit Hristos. Să sărutăm mormîntul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi nădejde pe Mîntuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobîndit iertarea şi mîntuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămîne în veci cu noi, de vom rămîne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.
Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cîntăm împreună cîntarea Învierii: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Amin.
Hristos a înviat !

Despre Saptamana Patimilor

Sa uitam de cheltuielile care ne coplesesc inaintea Sfintelor Sarbatori de Pasti, de goana dupa cumparaturi, si sa ne amintim ca suntem in Saptamana Patimilor, cea mai insemnata perioada a Postului, fapt pentru care a mai fost denumita si Saptamana cea Mare.

Daca va intrebati ce se intampla in fiecare zi din aceasta saptamana, ce evenimente sunt infatisate de catre biserica, pana la Pasti, va spunem in cele ce urmeaza.

Luni se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti, despre care se spune ca este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita, iar in urma dezlegarii unor vise, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Aceasta stapanirea a lui Iosif peste Egipt era considerata o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii. Tot acum se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. Am citit ca exista o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este si iubire si dreptate. Astfel, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Marti este ziua celor zece fecioare. Din pilda despre acestea e de retinut ca Hristos trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. In urcusul Mantuitorului spre Golgota, Iisus a fost intampinat de zece fecioare.Cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei ar reprezenta realizarea de sine in totala nepasare de ceilalti, iar Candela cu ulei, evlavia insotita de milostenie.

Miercuri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Impartasanii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.

In Vinerea Mare se amintesc sfintele, dar si inspaimantatoarele Patimi ale Mantuitorului. Aceasta mai este numita si Vinerea Pastilor, Vinerea Seaca, Vinerea Patimilor.

Caracteristica esentiala a acestei saptamani sta in slujbele deniilor, incepute din Duminica Floriilor, seara, si sfarsite in sambata Patimilor, incarcate de frumusete si de patrundere a starilor sufletesti.

Diana Petrut

ZIUA JUDECATII



Ziua judecatii: o zi strasnica si inspaimantatoare. Nu mai avem de-a face cu Mielul Acela bland, Care a venit pentru iertare si rascumparare, ci cu un plin de marire Judecator, inconjurat de ingeri. Care va da sentinta cea grozava: "Duceti-va de la Mine!"
O, dar pentru ce ii gonesti Mantuitorule, Tu Care esti lumina si acoperamantul oamenilor? Si unde ii trimiti, Tu, Care ai venit sa ii chemi la Tine pe toti?
"Duceti-va, blestematilor, in focul cel de veci, care este gatit diavolului si ingerilor lui."
A trecut vremea milei si a indurarii. Acum nu mai au trecere nici lacrimile, acum este judecata nepasatorilor la pocainta. Despartire de dumnezeiasca slava, foc vesnic.
Nici cu mintea nu mai inteleg, nici cuvinte pe limba pamanteasca nu pot descrie sau infatisa deznadejdea celor ce merg acolo. O, Dumnezeule, Dumnezeule, de atatea ori am auzit de munci, de viermele neadormit si gheena, de foc neadormit, si numai una din ele inspaimanta si pe cel mai nesimtitor si de rea credinta. Dar cat de infricosate vor fi toate la un loc si vor fi vesnice, vesnice! Foc care nu lumineaza. Cainta, ca ce usor puteai sa fii in rai.
Lumina in rai, va fi, nu soarele acesta material ci, lumina Sfintei Treimi, si cei care vor fi despartiti de Dumnezeu, vor fi in adanc de intuneric.
Amarul ce il vei avea fiind departat de cei mantuiti, aceasta mare cainta, este viermele neadormit. Dorinta arzatoare de a scapa este setea.
Se produce un amar si o furie pe ei insisi, si aceasta va fi scrasnirea dintilor.
Ferice, de mii de ori ferice, de cei care, prin o mica venire in fire, se pregatesc, dupa cum spune Biserica, prin Evanghelii, pentru mantuirea lor.
Ferice deci de cel care cunoaste lucrul si-si mantuie sufletul, caci atunci amar mare va fi. Fiul lui Dumnezeu, rupt de pacatele oamenilor, plin de sange, rastignit, alungat, scuipat, insultat, lovit cu bice cu plumb, batut in cuie pe cruce intre talhari, impuns in coasta. Cine le-a facut altcineva decat pacatele tale?
Ce va zice Dumnezeu Tatal, pacatosule, care nu ai facut o cat de mica cainta la o spovedanie ferma si curata si plina de bunavointa din partea unui duhovnic care te-ar fi inteles?

Va zice Tatal: "Nemultumitilor, viata Fiului Meu este mai de pret decat toate vietile intregii omeniri si a ingerilor, si Eu am jertfit-o. Sangele Fiului Meu era cel mai scump margaritar al raiului, si l-am varsat tot pe pamant. Tu M-ai silit sa-ti sterg pacatele si tu nu ai vrut sa intelegi cata ura am fata de pacat.
Sunt Judecator, sunt Tata. Ca Judecator, te judec dupa dreptatea Mea, si ca Tata te judec pentru moartea Fiului Meu."

Daca nu ai vrut cu nici un chip sa-ti randuiesti viata dupa invatatura sigura a Bisericii, mai poti nadajdui atunci mila de la un Judecator si Tata ca Acesta?

Fara hotar este dragostea pentru Fiul Lui, dar tot fara hotar este ura pentru pacatul de care omul nu s-a pocait.
Ni se cutremura sufletele, ne sta vorbirea pe loc. O, suflete pacatoase! O, judecata viitoare! Greselile pentru care vom fi judecati, se impart in patru feluri:
  1. Rautatile pe care le facem noi;
  2. Rautatile pe care le fac altii din cauza noastra;
  3. Bunatatile pe care nu le-am facut;
  4. Bunatatile pe care nu le-au , facut altii, impiedicati de noi.
Toate, toate cu tot amanuntul vor fi cercetate.
Sfantul Grigorie de Nissa spune: "toate cate am gandit cu gandul, fie mici, si cu vorba.
Sfantul Grigorie de Nazianz spune: "De orice cuvant in plus vom da raspuns, cu atat mat mult de orice cuvant rusinos, si cu atat mai grozav, de orice cuvant care a ranit pe cineva, chiar daca acela este pacatos, ca si pentru el s-a rastignit Domnul Hristos".
Acolo, atunci nu se va putea ascunde nimic, asa cum se pacaleste aici lumea cu fel si fel de fete, adica de infatisari. Sfantul Vasile cel mare spune: "Le vom vedea toate deodata, asa cum s-au facut".
A vorbit cineva impotriva cuiva? Cine ? Nu stim. Este lauda adevarata sau fatarnicie? Nu stim. Acolo, atunci se stiu toate, toate se stiu, ca este Dumnezeu Care cunoaste ascunsurile inimii fiecaruia.
O, infricosata judecata a lui Dumnezeu!
O, si mai infricosata hotarare: "Mergi in focul cel de veci. Du-te de la Mine, blestematule! Ce nu am facut sa te scap de aceasta osanda si cat de vinovat esti, de chiar pe Mine Ma pui in situatia sa te blestem si sa te lipsesc de fata Mea?"
Acum ascultati: pentru toate pacatele omului, Dumnezeu a randuit doua judecati. Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te intelege, si pacatele de care te pocaiesti nu se mai au in vedere la judecata, ca mila Domnului te iarta; ori ramai la judecata cea mare unde nu te va mai judeca mila Lui ci dreptatea Lui.
Deci va pun inainte apa si foc; alegeti pe care voiti! Amin.

*

Luand aminte la cuvantul Parintelui Arsenie expus mai sus, iubitii mei frati, va rog sa mergeti degraba la primul preot duhovnic pe care il aveti aproape si spuneti-i cu frangere de inima si cu parere de rau toate relele si lucrurile rusinoase pe care le-ati facut in viata. Faceti acest lucru pentru ca preotii duhovnici, sunt singurii pe acest pamant care au putere de la Hristos sa ierte pacatele noastre, fiind urmasi ai Sfintilor Apostoli prin hirotonie.
Mantuirorul Iisus Hristos si-a instruit Biserica sa se supuna autoritatii date de El liderilor apostolici, preotilor si episcopilor care le-au urmat. "Va spun ca tot ceea ce veti lega pe pamant sa fie legat si in ceruri si tot ceea ce veti dezlega pe pamant sa fie dezlegat si în ceruri" (Matei 18.18). 
Domnul Nostru Iisus Hristos se referea si la faptul ca a dat o reala autoritate duhovniceasca ierarhiei bisericesti, reprezentata la acel timp de Discipoli. "Si apoi Iisus le-a vorbit din nou: 'Pace vouã! Precum Tatãl M-a trimis pe Mine, asa vã trimit si Eu pe voi…Dacã veti ierta pãcatele orisicui, iertate vor fi, dacã le veti tine, tinute vor fi'." (Ioan 20.21-23)
 Pentru ajutor va ofer un indrumar de spovedanie, pe care va rog sa il cititi si sa va notati pe o hartie ,toate acele aspecte specificate in el pe care le-ati savarsit cu voie sau fara voie. Apoi in fata duhovnicului, sa cititi tot ce ati scris si sa va cereti iertare cu parere de rau Mantuitorului, pentru a primi dezlegare de pacate, iertare si sa puneti un inceput bun in viata dumneavoastra.
 Indrumarul il puteti descarca in computerul dumneavoastra dand click aici!
G.M.



Cum trebuie sa ne rugam in Biserica

Crestinii ortodocsi au primit de la Sfintii Parinti si urmeaza obiceiurile de mai jos, in intreaga lume:
1. Intrand in biserica, crestinul isi face semnul Crucii de trei ori, insotind fiecare inchinare cu o metanie* si zice:
„Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieste-ma
„Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului
Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma
2. Apoi, dupa ce s-a inchinat catre cei de-a dreapta si de-a stanga sa, se asaza la locul sau si asculta la psalmii si rugaciunile citite in biserica. Crestinul nu spune rugaciuni dupa alegerea sa, nici nu le citeste din cartile de rugaciuni, decat daca vrea sa fie judecat de sfantul Apostol Pavel pentru ca a parasit adunarea Bisericii (cf. Evr. 10:25).
3. Inchinaciunile si metaniile nu trebuiesc savarsite potrivit dorintei crestinului, ci potrivit randuielilor sfintilor apostoli si parinti, si anume: la Trisagion („Sfinte Dumnezeule...”), Veniti sa ne inchinam, si la intreitul „Aliluia”, crestinul isi face semnul Crucii de trei ori si trei metanii. Aceasta se savarseste si atunci cand se citeste Invredniceste-ne, Doamne”, iarasi la inceputul Doxologiei Mari („Slava intru cei de sus lui Dumnezeu...”) si dupa ce preotul spune „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, nadejdea noastra.” La fiecare strigare a preotului si atunci cand se canta „Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii...”, se cade sa isi faca semnul Crucii si o metanie. In zile obisnuite, metanii mari (inchinaciuni) se savarsesc in timpul Liturghiei:
a) cand incepe „Cu vrednicie si cu dreptate este...”
b) cand se sfarseste „Pe Tine te laudam...”
c) la sfarsitul axionului Sfintei Fecioare, „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim...” sau al inlocuitorului sau;
d) la inceputul Rugaciunii Domnesti;
e) cand Sfintele Daruri sunt infatisate pentru Impartasanie;
f) la cuvintele „Si acum si pururea si in vecii vecilor...”
La utrenia de priveghere, se face o inchinaciune la „Pe Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, intru cantari...”.
4. Duminicile, de la Sfintele Pasti pana la Ziua Treimii, de la Nasterea Domnului si pana la Botez, si la praznicele Schimbarii la Fata si al Inaltarii Sfintei Cruci (la care se fac doar trei metanii mari, catre Cruce), Sfintii Apostoli opresc cu strasnicie ingenuncherea si metaniile mari, lucru despre care Sf. Vasile cel Mare a scris fericitului Amfilohie. Intaiul si cel de-al Saselea Sobor Ecumenic au hotarat, de asemenea, aceasta, intrucat Duminicile si celelalte praznice ale Domnului slujesc ca aducere-aminte a infierii noastre de catre Domnul, potrivit Apostolului: „Astfel dar, nu mai esti rob, ci fiu” (Gal. 4:7): caci inchinaciunile potrivite robilor nu sunt potrivite fiilor.
5. Crestinii ortodocsi nu ingenuncheaza dupa voia lor, ci mai degraba la cuvintele preotului (sau diaconului), Iara si iara cu pace...”; obiceiurile ingenuncherii dupa voie si al lovirii pieptului cu mana vin de la ereticii apuseni si nu sunt ingaduite in Biserica Ortodoxa. Crestinii ortodocsi, potrivit randuielii Bisericii, fac inchinaciuni la vremea potrivita, plecandu-se cu fruntea pana la pamant si sculandu-se de indata.
6. In biserica, de fiecare data cand credinciosii sunt blagosloviti cu Crucea sau cu Evanghelia, cu o icoana sau cu potirul, isi fac semnul Crucii si isi pleaca capetele. Cand sunt blagosloviti cu lumanari, cu mana sau sunt tamaiati cu cadelnita, crestinii ortodocsi nu se cuvine sa faca semnul Crucii, ci doar sa isi plece capetele. Totusi, in vremea saptamanii Sfintelor Pasti, atunci cand preotul cadelniteaza avand Crucea, toti ne facem semnul Crucii si raspundem Adevarat a inviat!” Astfel se cuvine sa deosebim intre inchinaciunile datorate lucrurilor sfinte si cele datorate persoanelor, chiar de sunt din randul preotilor.
7. Cand primeste blagoslovenie de la un preot sau de la un episcop, crestinul saruta mana dreapta a celui ce da blagoslovenia si nu isi face semnul Crucii. Nu este potrivit sa se sarute mana stanga a clericilor, caci acesta este un obicei al iudeilor, ci mana dreapta, de la care am primit blagoslovenia.
8. Potrivit invataturilor Sfintilor Parinti, semnul Crucii se face dupa cum urmeaza: degetul mare si primele doua degete ale mainii drepte sunt unite la varfuri, iar celelalte degete stranse in palma. Apoi ne atingem fruntea, pieptul, umarul drept si cel stang si ne plecam usor. De cei ce se insemneaza cu toate cele cinci degete, sau de cei ce se apleaca inainte sa savarseasca Crucea, sau doar isi vantura mana prin aer sau in fata pieptului, Sf. Ioan Gura de Aur graieste: „Diavolii se bucura de aceste gesturi nebunesti”. Pe de alta parte, semnul Crucii, facut cum se cuvine, cu credinta si evlavie, ii ingrozeste pe diavoli, micsoreaza suferintele pricinuite de pacate si pogoara harul dumnezeiesc.

RANDUIELI PENTRU METANII SI SEMNUL CRUCII

SEMNUL CRUCII FARA METANII:
1.      La mijlocul celor Sase Psalmi, la intreitul Aliluia, de trei ori.
2.      La inceputul Crezului.
3.      La otpust - "Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru..."
4.      La inceputul citirii din Sfanta Scriptura: Evanghelia, Apostolul sau Vechiul Testament.
SEMNUL CRUCII CU O METANIE:
1.      La intrarea sau iesirea din biserica – de trei ori.
2.      La fiecare cerere a ecteniilor.
3.      La strigarea preotului ce da slava Sfintei Treimi.
4.      La cuvintele, Luati, mancati...”, Beti dintru acesta toti...”, „Ale Tale dintru ale Tale...” si „Sfintele, Sfintilor!”
5.      La cuvintele „Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii...”
6.      La cuvintele „Sa ne inchinam...”, „Slavim...”, „Preamarim...” si „Cadem inaintea...”
7.      In vremea „Aliluia”, „Sfinte Dumnezeule”, Veniti sa ne inchinam si „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule”, ca si inainte de otpust, se face semnul Crucii cu o metanie, de trei ori.
8.      In vremea celei dintai si a celei de a noua cantari a canonului, la intaiul stih catre Domnul, catre Maica Domnului sau catre Sfantul respectiv.
9.      Dupa fiecare stihira – in vreme ce strana, incheind cantarea, isi face semnul Crucii.
10.  In vremea Litiei, la fiecare dintre primele trei cereri, facem semnul Crucii cu o metanie, de trei ori; dupa cele doua cereri ramase, facem semnul Crucii cu o metanie, o singura data.
SEMNUL CRUCII CU O METANIE MARE (INCHINACIUNE):     
1.      In vremea posturilor, la intrarea si iesirea din biserica – de trei ori.
2.      In vremea posturilor, la fiecare „...te marim din stihurile Imnului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.
3.      La inceputul lui „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui...”
4.      Dupa „Pe Tine te laudam...”
5.      Dupa axionul Maicii Domnului sau inlocuitorul acestuia.
6.      La strigarea „Si ne invredniceste pre noi, Stapane...”, ce pregateste Rugaciunea Domneasca.
7.      Atunci cand Sfintele Daruri sunt infatisate pentru Impartasanie, si, iarasi, dupa Impartasanie.
8.      In vremea Postului Mare, la Pavecernita Mare, cand se canta Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu...” si la fiecare din cererile ce insotesc aceasta; la Vecernie, dupaNascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te” si la cele doua cantari ce urmeaza.
9.      In vremea posturilor, la sfarsitul fiecarei parti a rugaciunii „Doamne si Stapanul vietii mele...”
10.  In vremea posturilor, la cele trei cereri de incheierePomeneste-ma, Doamne, cand...”
METANIE FARA SEMNUL CRUCII:
La cuvintele:
1.      Pace tuturor
2.      Binecuvantarea Domnului cu voi...
3.      Harul Domnului nostru Iisus Hristos...
4.      Si sa fie milele marelui Dumnezeu...
5.      La strigarea diaconului „Si in vecii vecilor” (dupa „Ca sfant esti Dumnezeul nostru...”)
SEMNUL CRUCII NU SE FACE:
1.      In timpul psalmilor.
2.      In general, cand se canta.
In vremea ecteniilor, de catre strana, care da raspunsurile.
Savarsirea semnului Crucii si a metaniilor este ingaduita doar dupa incheierea cantarii, ci nu in timpul cuvintelor de incheiere ale acesteia.
Metaniile mari (inchinaciunile) nu sunt ingaduite Duminicile; de la Craciun pana la Boboteaza; de la Pasti pana la Duminica Rusaliilor; la praznicul Schimbarii la Fata; si la praznicul Inaltarii Crucii (in afara de cele trei inchinaciuni ale Crucii).
Inchinaciunile inceteaza cu intrarea din vremea Vecerniei praznicului si nu se fac iarasi pana dupa "Invredniceste-ne, Doamne..." in vremea Vecerniei din ziua praznicului.

* In acest articol, termenii poiasni / ziemnoi poklon au fost talmaciti ca metanie/inchinaciune. Metania se face plecandu-ne din mijloc pana ce degetele mainii drepte intinse ating pamantul; inchinaciunea, ingenunchiind si atingand fruntea de pamant. (N.T.)
 
Talmacitor: R. H.

Viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca


Maria Egipteanca
pildă şi model de căinţă pentru mântuire.

         Ne aflăm în vechea Palestină a secolului V, într-una din multele mănăstiri ortodoxe din acel ţinut.
Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit, care se întindea în acea epocă de la sud de Dunăre până în Grecia, ţinutul Capadochiei (Turcia de azi), ţărmul răsăritean al Mării Mediterane, până în nordul Africii cuprinzând Egiptul, era condus în acea vreme de Împăratul Iustin I cel Mare (518 - 527).
Într-una din mănăstirile creştine din Palestina, trăia un bătrân ieromonah cu viaţă curată şi multe calităţi duhovniceşti pe nume Zosima. Trăise în mănăstirea în care se afla cincizeci şi trei de ani şi era foarte cunoscut în mănăstirile din acea zonă, fiind foarte căutat de creştini şi monahi pentru a primi de la acesta cuvânt de învăţătură. Ajunsese atât de îmbunătăţit în cele sufleteşti, încât dorea cu tot dinadinsul să găsească la rândul sau un alt monah de la care să poată primi cuvinte de învăţătură pe care nu le cunoştea, dar în acel ţinut nu se afla nimeni. Acest gând îl frământa şi mereu se întreba în sinea sa dacă oare nu mai există alt monah mai pregătit decât el în Palestina sau pe întreg pământul, de la care să afle alte modalităţi de pustnicie sau căi de mântuire a sufletului, pe care el să nu le cunoască.
Într-una din seri, în timp ce bătrânul Zosima stăruia în rugăciune, i-a apărut îngerul Domnului în vedenie spunându-i: O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimenea este între oameni carele s-ar fi arătat pe sineşi desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pe care tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dară câte căi sunt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit între Patriarhi, şi mergi într-una din Monastirile ce sânt pe lângă râul Iordanului.
Ascultând bătrânul îndemnul acesta, plecă din mănăstirea sa, de unde venise din fragedă tinereţe, şi ajungând la râul Iordan, care se afla la o distanţă foarte mare de locaşul său, paşii îi fu îndrumaţi până la porţile unei mănăstiri. Bătând la acele porţi, bătrânul găsi găzduire din partea egumenului acelui aşezământ, căruia îi spuse că venise pentru a se îmbunătăţii şi pentru a afla lucruri noi, necesare pentru mântuirea sufletului.
Acea mănăstire se afla într-un loc pustiu, neştiut nici de mireni, iar monahii nu ieşeau pe porţile mănăstirii decât în cazuri deosebite cu treburi ce privea buna organizare a obştii. Cei de aici duceau o viaţă foarte aspră, hrănindu-se doar cu pâine şi apă, iar rugăciunile erau neîncetate. Toţi munceau şi se rugau în acelaşi timp, vorbe deşarte sau de ocară nu ieşeau pe gura lor. Bătrânul Zosima intră în ritmul călugărilor aşteptând un semn de la Dumnezeu prin care să îi arate un lucru deosebit, neştiut de el. Muncea şi se ruga împreună cu ceilalţi, ducând în continuare o viaţă curată şi bine plăcută Domnului.
Aici, bătrânul Zosima avea să afle o rânduială nouă.
Începea Postul Sfintelor Paşti. În prima duminică a Postului, toţi monahii participau la Sfânta Liturghie, unde se cuminecau, după care luându-şi rămas unii de la alţii, părăseau mănăstirea trecând râul Iordan în locurile pustii. Luau cu ei hrană, fiecare cât credea de cuviinţă, şi treceau râul în zonele aride şi nelocuite. Aici se despărţeau şi pleca fiecare singur în pustie, nevoindu-se în post şi rugăciune toată perioada Postului. Se întorceau în mănăstire în Duminica Floriilor, pentru a se pregătii pentru Marea Sărbătoare a Paştilor.
Aşa a făcut şi bătrânul Zosima. Şi-a luat cu el puţină hrană şi o haină, şi sprijinit într-un toiag a pornit în pustie. Dorea să meargă cât mai adânc în zonele nelocuite de oameni, nădăjduind că va găsi acolo vre-un pustnic de la care să înveţe lucruri noi. A mers aşa vreme de douăsprezece zile şi nopţi. Ziua mergea şi se ruga din mers, iar noaptea dormea foarte puţin, dormind direct pe pământ sau prin anumite cotloane ferite pe care le găsea. Se hrănea cu buruieni care creşteau prin pustie şi se ruga neîncetat: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?
Şi a mers bătrânul aşa până când a ajuns în locuri foarte pustii şi nici animale nici păsări nu se vedeau pe cer. Oprindu-se pentru a face rugăciunile ceasului al şaselea, bătrânul se aşeză în genunchi şi se rugă Domnului cu mare credinţă. În timp ce se ruga cu frângere de inimă, i se păru că în dreapta sa văzu o siluetă omenească. Se sperie şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci mai privi o dată. Atunci văzu o nălucire de om, slab şi gol, cu pielea arsă de soare, cu părul alb şi lung până peste umeri. Când a văzut acea nălucire că a fost văzută de bătrân, a luat-o la fugă speriată. Bătrânul, văzând că e un om şi nu o nălucire drăcească, uită de vârsta pe care o are şi începu să alerge după acela, strigând să se oprească şi să îl binecuvânteze, că de mult dorea să găsească un om cu nevoinţe aşa mari, de la care să afle cuvinte de învăţătură şi de la care să ia binecuvântări. Au alergat o bună bucată de timp, iar în momentul când năluca a trecut un loc unde fusese un pârâu care a secat, bătrânul nu a mai putut să înainteze, rămânând pe celalalt mal. Apoi, văzu că şi fiinţa ciudată se opri şi i se adresă cu cuvintele: Avva Zosima, iartă-mă pe mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sunt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voi primi rugăciune de la tine.”
Bătrânul, când auzi că îl cheamă pe nume rămase surprins, şi îşi spuse “De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi numit pe nume.”  Se aruncă în genunchi cu faţa la pământ, apoi repede aruncă o haină veche şi ruptă, pe care o avea la el, pe celalalt mal, întorcându-şi privirea până ce femeia se acoperii cu ea.
Femeia se acoperii cu haina primită şi îngenunchiată cerea blagoslovenie de la bătrân zicând: Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi de la mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală?
Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie de la dânsa. Asemenea şi aceea s-a aruncat pe sineşi, şi zăceau amândoi pe pământ cerând unul de la altul blagoslovenie, şi nimic nu se putea auzi de la amândoi grăindu-se, doar: Blagosloveşte! Iară după multă vreme a zis femeia către Zosima: Avva Zosima, nu se cade ţie să mă blagosloveşti, şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine.” Aceste cuvinte, spre mai mare frică au pornit pe Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa cu prea ostenită şi obosită răsuflare: O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorât lumii; apoi văd în tine o dăruire care este dată ţie mai mult decât altora, că m-ai numit pe nume, şi preot m-ai numit pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Deci, tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire.” Deci primind în sfârşit aceea stăruinţa bătrânului, a zis: Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti”. Iară Zosima zicând: Amin, s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi aceea a zis către bătrânul:
-   Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, care nu are nici o faptă bună? Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecare slujbă trupului meu la vreme de trebuinţă. Deci spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acuma creştinii? Cum stau Sfintele Biserici?
-   Cu rugăciunile voastre cele sfinte, pace a dăruit Dumnezeu. Primeşte însă rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea prin pustia aceasta.
Iar aceea a răspuns către dânsul:
- Ţie mai ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori suntem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voi face.
Aceasta zicând, femeia s-a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus, şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei; sau măcar Zosima nu a înţeles nimic, ci sta tremurând, căutând în jos şi nimic grăind; însă se jură, pe Dumnezeu punând martor: Că în vremea când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii dela pământ, o am văzut înălţată ca de un cot de la pământ, şi în aer stând şi rugându-se.” Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, l-a cuprins frica, s-a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, zicea numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă. Şi întorcându-se aceea, a ridicat pe bătrânul şi i-a zis:
- Pentru ce, Avva Zosima, te tulbură gândurile, zicându-ţi că duh sunt, şi rugăciunea o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sunt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sunt duh, ci pământ, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind.
Şi acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând aşa:
- Dumnezeu să ne ferească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sânt războaiele lui asupra noastră.
Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrimi:
- Jură-te pe tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s-a născut din Fecioară, pentru care porţi goliciunea aceasta şi pentru care atâta ţi-ai omorât trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Pentru că eu cred Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m-a trimis în pustia aceasta, ca pe toate ale tale, arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie, şi pe mine nu m-ar fi întărit pe atâta cale, care odinioară dacă voiam, nici nu puteam să ies din chilia mea.
Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul:
- Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut, îţi voi goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur ai zis, îţi voi spune istoria mea; căci pentru ce mă voi lăuda, vas ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voi începe povestirea cea pentru mine, vei fugi de la mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pe care eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voi spune, nimic ascunzând, ci rogu-te mai înainte să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii.
Iară bătrânul, dorind să ştie viaţa ei, şi neîncetat lăcrămând, a început aceea a povesti aşa cele pentru dânsa:
- Eu, părinte, sânt născută în Egípt, şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor, m-am dus în Alexandria, şi după ce mai întâi mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neîncetat şi fără să mă satur. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu de amănuntul; dar voi spune mai degrabă ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că n-am voit să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.
Deci aşa vieţuind, am văzut odată pe vremea secerişului popor mult de bărbaţi, Libieni şi Egipteni, mergând spre Mare, şi am întrebat pe oarecine care s-a întâmplat să fie lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n-am nici chirie nici hrană, ci voi merge şi voi intra într-o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voi da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii.
Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă înspăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele!
Iară Zosima, cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa:
- Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta, care îmi este de folos.
Iară ea, la cele de mai înainte a adăugat:
- Deci acel tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s-a dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pe cei ce alergau. Acolo am zărit vreo zece bărbaţi care stau lângă Mare, tineri cu trupurile, care mi s-au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea. Eu, după obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, am zis: Luaţi-mă  şi pe mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voi afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pe toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m-au dus în corabia lor, şi îndată am început a înota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voi spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va primi acele lucruri rele ale mele pe care le-am făcut pe cale şi în corabie? Cum şi pe cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă înspăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m-a cufundat de vie, pe ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.
Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m-am suit în Ierusalim, şi câte zile mai înainte de praznic am petrecut acolo, tot cele de asemenea cu cele dintâi am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe alţii mulţi, şi cetăţeni şi străini, spre acea spurcăciune îi adunam. Iară după ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, eu ca şi mai înainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor. Văzând foarte de dimineaţă pe toţi cu un gând alergând la biserică, m-am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iară după ce am păşit pe pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iară pe mine o oarecare putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am încercat, dar înapoi m-am împins, şi numai eu singură stăteam în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; şi m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, numai pe mine, ticăloasa, nu mă primea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecare năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi în ruşine şi deznădăjduire fiind, m-am depărtat şi stăteam într-un colţ al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg care era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspine din adâncul inimii. Aşa plângând la locul la care stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s-a făcut om, pe Care l-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am de la nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu cel din tine născut, care şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire. Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeieştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine, că de acum nu-mi voi mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voi duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele.
Acestea zicând, şi luând oarecare adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m-am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii, şi acum nimeni nu era să mă împingă în laturi şi nimic nu mă oprea să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Atunci m-a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea care mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m-am învrednicit de a-l vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să primească pe cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m-am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchii, m-am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis: O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine, şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m-am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei.
Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!
Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrimi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!
Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Primeşte acestea, Maică; iară eu primindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pe vânzătorul de pâine: Care este calea spre Iordan? Şi înştiinţându-mă de poarta cetăţii care este spre aceea parte, am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m-am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care era aproape de Iordan, în care închinându-mă, îndată m-am coborât în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m-am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi după aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine şi am băut din apele Iordanului, şi pe pământ m-am odihnit în noaptea aceea. Şi a doua zi dimineaţa aflând acolo o luntre mică, am trecut de această parte de Iordan, şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m-am îndepărtat fugind, şi aicea m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor, pe ceea ce mă întorc către Dânsul.
Iară Zosima a zis către dânsa:
- Câţi ani ai, doamna mea, de când locuieşti în pustia aceasta?
Iară ea a răspuns:
- Socotesc că sunt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate.
Iară Zosima i-a zis:
- Şi ce afli spre hrană, doamna mea?
Iară ea a zis:
- Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, care pe încet uscându-se s-au împietrit, din care câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit.
Şi i-a zis Zosima:
- Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, şi nici-o schimbare potrivnică tulburându-te pe tine?
Răspuns-a aceea:
- M-ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă înspăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pe care le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite care m-au turburat, mă tem ca nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprind.
Iarăşi a zis către dânsa Zosima:
- Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată de aceasta te-am întrebat pe tine, şi toate cu de amănuntul să îmi arăţi.
Iar ea a zis către dânsul:
- Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte fiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, care foarte mă tulburau şi cu care mă deprinsesem. Atunci, îndată lăcrămând, şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească de la mine acele gânduri ce aşa de mult îmi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce plângeam îndeajuns, şi în piept cu putere mă băteam, atunci vedeam o lumină care de pretutindeni mă strălucea, şi simţeam o alinare care mă scotea din întreite valuri. Iară gândurile care iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voi spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înăuntrul inimii mele celei pătimaşe, şi de pretutindeni mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iară când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau înaintea chezăşuitoarei mele, care îmi judeca călcarea mea de aşezământ; şi nu mă sculam de la pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce nu îmi strălucea mie şi nu gonea gândurile cele ce mă tulburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atunci până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte.
Şi a zis Zosima către dânsa:
- Dar n-ai mai avut trebuinţă după aceea de hrană sau de îmbrăcăminte?
Iar ea a răspuns:
- Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, după aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecând Iordanul, învechindu-se s-a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iară de atunci şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi pe smeritul meu trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m-au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pe cât timp s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului.
Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, de la Moise şi de la Prooroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa:
- Dar Psalmi şi alte Scripturi ai învăţat, Stăpână?
Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul:
- Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici fiară, nici altă jivină nu am văzut; iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Până aici este sfârşitul povestirii celei despre mine. Deci acum jură-te pe tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa.
Acestea zicând aceea, şi povestea sa sfârşind, s-a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrimi a strigat:
- Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-a arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pe cei ce Te caută pe tine, Doamne!
Iar ea apucând pe bătrânul, nu l-a lăsat să se închine ei, şi a zis către dânsul:
- Acestea toate care le-ai auzit, Părinte, jură-te pe tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pe pământ. Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iară mă vei vedea, păzindu-ne Dumnezeiescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta care acum îţi voi spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obicinuit a face în Mănăstire.
Iară Zosima se minună auzind, că şi rânduiala Mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu mai grăia, fără numai: Slavă lui Dumnezeu, Celui ce au dat atâtea de mari daruri celor ce-l iubesc pe El!
Iar aceea a zis lui:
- Să rămâi dar, precum îţi grăiesc ţie, Avva, în Mănăstire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într-un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pe mine de aceea parte de Iordan, care este aproape de locuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m-am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai înainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iară acum cu putere o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul a făcut părtaşi Cinei celei Dumnezeieşti pe Ucenicii Săi. Iară lui Ioan, egumenul Mănăstirii în care locuieşti, să-i spui să-şi ia aminte de sineşi şi de turma sa; pentru că oarecare lucruri se fac acolo, cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc nu acum să-i spui lui aceea, ci când Domnul îţi va porunci ţie.

Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi de la Stareţul cerând, s-a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie. Iară Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s-a întors lăudând şi binecuvântând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în Mănăstire, în ziua în care se obişnuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa, şi în acel an le-a tăcut pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse. Iar în sineşi se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate lui iarăşi faţa cea dorită; şi se mâhnea şi se întrista, gândind la lungimea anului, căci ar fi voit să fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.
Iar când s-a apropiat întâia Duminică a sfântului marelui Post, îndată după obiceiul şi rânduiala Mănăstirii, făcând rugăciune toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iară Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, să rămână în Mănăstire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Mănăstire, nu-ţi va fi cu putinţă”.
Dar nu după multe zile revenindu-şi din boală, vieţuia în Mănăstire. Iară după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într-un pahar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într-o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s-a dus într-o seară foarte târziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptând pe Cuvioasa. Şi întârziind Sfânta, Zosima n-a dormit, ci privea spre pustie, aşteptând ca să vadă pe cea dorită. Şi grăia în sine Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea a oprit-o să vină? Sau venind, şi neaflându-mă, s-a întors? Şi aşa cugetând, a suspinat şi a lăcrimat, şi ochii la Cer ridicându-şi, se ruga lui Dumnezeu, grăind: Nu mă lipsi pe mine, Stăpâne, ca să văd iarăşi faţa aceea pe care m-ai învrednicit a o vedea, ca să nu mă întorc deşert, purtându-mi păcatele mele, spre mustrarea mea. Aşa cu lacrimi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicându-şi în sine: Dară ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de râu de unde venea. Iară Zosima s-a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s-a suit sfânta pe apă, şi umblând pe deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătorea încă pe apă, zicându-i: Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeieştile Taine? Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pe apă, a zis către bătrânul: Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte! Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce a făgăduit ca să fie asemenea Lui acei care se curăţă pe sine după putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sunt de departe de la măsura desăvârşirii!
Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i citească Simbolul sfintei credinţe: Cred întru-unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s-a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi după obicei a sărutat pe bătrânul. După aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat: Acum slobozeşte pe roaba ta, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Mănăstirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârâu, unde întâi cu tine am vorbit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pe mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: Aş fi voit, de ar fi fost cu putinţă, în urma ta să umblu şi să văd cinstită faţa ta; ci mă rog să faci ceea ce voi cere de la tine eu, bătrânul: Gustă puţin din hrana pe care am adus-o aici. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi cam trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, a lăsat-o să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească pe ea mai mult, că de ar fi şi voit, era de neoprit. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pe deasupra apei, ca şi mai înainte, iar bătrânul s-a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pe sine, şi îi părea rău, că nu ştia numele Cuvioasei, nădăjduind însă să afle aceasta în anul viitor.
Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, împlinindu-le toate după obicei, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecare semne care îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător prea iscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iar după ce de nicăieri n-a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pe sineşi cu lacrimile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea preţioasă, pe care în pustia aceasta ai ascuns-o! Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pe care pârâul acela îl însemna, şi stând pe marginea aceluia, a văzut pe partea ce era spre răsărit pe Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre care alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voi trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei scris pe pământ scrisoarea aceasta: Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie egipteneşte, iar greceşte Aprilie întâi, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea Dumnezeieştii Cine celei de Taină.
Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâi gândea, cine este cel ce a scris?” Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s-a bucurat foarte, că s-a înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că sfânta când s-a împărtăşit lângă Iordan cu Dumnezeieştile Taine, îndată la locul acela s-a mutat, unde s-a şi prăpădit, iar el a călătorit cale de douăsprezece zile până acolo, iar Maria într-un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s-a dus. Atunci bătrânul, lăudând pe Dumnezeu, şi cu lacrimile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis în sinea sa: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti, şi cum vei săpa, ticălosule, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pe carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pe bătrânul cel ce se ostenea, care săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte tare din adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei lingându-i picioarele. Deodată s-a cutremurat, temându-se de acea fiară, iar mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată fiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că v-a scăpa nevătămat cu puterea celei ce zăcea. Leul a început a se apropia în linişte de bătrân, răspunzând cu prietenie la semnele acestuia, ca şi cum i s-ar fi închinat. Iară Zosima a zis către leu: De vreme ce această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind la mare depărtare de Mănăstire, nu pot degrabă să mă întorc şi să o aduc pe ea. Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele dinainte, pe cât destul era ca să acopere pe ceea ce se îngropa. Apoi, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.
După aceea au plecat amândoi, leul în pustia cea mai adâncă, ca o oaie în linişte s-a despărţit de bătrân, iar Zosima s-a întors la ale sale, binecuvântând şi lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru.
Şi mergând în Mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit de la dânsa, încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s-au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Maria. Iar Ioan egumenul a aflat oarecare lucruri în Mănăstire cărora le trebuia îndreptare, după cuvântul Cuvioasei, şi pe acestea cu ajutorul lui Dumnezeu le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit în acea Mănăstire viaţa cea vremelnică şi s-a dus pe calea veşnică către Domnul.
Şi a rămas monahilor Mănăstirii aceleia nescris acolo cuvântul acesta despre Cuvioasa Maria, care din auzite, unii la alţii îl spuneau, şi spre folosul de obşte îl povesteau celor ce ascultau.
Aceasta este viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, transmisă în scris până în zilele noastre de către scrierile Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (care a păstorit scaunul patriarhal din Ierusalim între anii 633-638)

Să dăm şi noi slavă lui Dumnezeu şi să ne rugăm Împăratului celui veşnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua Judecăţii, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui, şi preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie:
- Proloagele (Vieţile Sfinţilor)

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics