Orbirea sufleteasca

In duminica a şasea după Sfintele Paşti, Biserica noastra dreptmăritoare creştină aminteşte despre minunata vindecare a orbului din naştere. 

Ce suferinţă sufleteasca mai mare poate avea un om care este orb din naştere? 

Să nu vezi chipul mamei, să nu vezi culorile naturii, verdele copacilor, albastrul cerului, chipurile celor dragi de lângă tine. Este un lucru înfiorător. Aceşti oameni care nu au văzut niciodată lumina soarelui, care s-au născut orbi, de obicei sunt oameni deosebiţi din punct de vedere sufletesc. Ei au calităţi deosebite, sunt sensibili, au talente deosebite spre muzică, au înţelepciune adâncă şi sunt mult mai îngăduitori cu cei din jurul lor. Totuşi, a nu vedea niciodată nimic în jurul tău este ceva cumplit. Ei îşi asociază imagini numai de ei ştiute la orice lucru pipăit. Sunt oameni care au nevoie de cei din jurul lor şi care sunt de multe ori desconsideraţi si blamaţi de cei răuvoitori. Este o boală cumplită, nevindecabilă din punct de vedere medical. 

În evanghelia de azi, am auzit despre un astfel de om, orb din naştere care deja era matur, era bărbat în toată puterea cuvântului, dar acest handicap al său îl ţinea marginalizat în societate. Cerşea la un colţ de stradă cerând milă şi îndurare celor care treceau pe lângă el. O stare deosebit de degradantă şi de umilă pentru oricine. Însă el era mulţumit de starea lui, pentru că alta nu cunoştea şi era conştient că toată viaţa sa trebuia să ducă această grea cruce. 

În timp ce şedea pe marginea drumului cerşind mila trecătorilor, Mântuitorul Iisus Hristos a trecut pe lângă el şi, văzându-l ce condiţie umană degradantă are acel biet nenorocit, s-a oprit privindu-l. Ucenicii săi văzând că Iisus îl priveşte cu milă au întrebat: "Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?"

Mântuitorul privindu-i pe ucenici le răspunse: "Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. 

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi să te speli în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. "

Mare este mila lui Dumnezeu pentru noi, copiii săi. Cum putea trece Mântuitorul pe lângă un astfel de om nenorocit din naştere, fără să îl ajute. 

Orbul nostru însă dă dovadă de o credinţă deosebită pentru faptul că i-a ascultat cuvântul Său, mergând să se spele în acea scăldătoare. 

Dacă era necredincios, ar fi luat în râs cuvintele Domnului spunându-i să îl lase în pace, să nu îşi bată joc de el. Cine ar fi putut să îl facă sănătos, mai ales prin acea metodă empirică de a unge ochii cu pământ muiat în scuipat?

Însă acel om orb, a ascultat întocmai cuvintele lui Iisus, pe care nu-l cunoştea până atunci, nu auzise de el şi nu ştia nimic despre el. Pur şi simplu, cineva după stradă a venit, a simţit cum îi unge ochii cu noroi şi cum îl trimite zicândui: "Mergi să te speli în scăldătoarea Siloamului."

Credinţa sa l-a vindecat!

A facut un lucru care la prima vedere pare banal, o prostie, să dai cu noroi pe ochi şi să te speli cu apă pentru a vedea, orb fiind din naştere. Aici stă puterea credinţei în Dumnezeu. Să crezi că la El totul este posibil. Dumnezeu poate face din nimic viaţă, cum de fapt şi face creaturi vii în pântecele mamelor lor.

Iisus este Cuvântul Creator al Tatălui. Prin El se face totul. Nimic nu este întâmplător pe acest pământ. El poate restabili, repara, vindeca orice boală. Numai să avem încredere în El. 

Aici avem de a face cu un orb din naştere. O boală trupească, o malformaţie congenitală din naştere, unde ochii sunt practic limpezi, sunt ineficienţi si nu au structura anatomică aidoma unor ochi sănătoşi. 

Iisus Hristos ce a facut prin această minunată vindecare? A restabilit, reparat, a pus particulă cu particulă la locul ei doar prin Cuvânt. Mascat de actul ungerii cu tină, pentru a nu se vedea pe faţă vindecarea în sine, şi pentru a fi o minune tainică, cum numai Mântuitorul Hristos a făcut pe pământ. Era smerit şi bun, nevrând să uimească şi să înspăimânte lumea cu faptele sale, dacă le-ar fi făcut pe faţă.

 În afară de faptul că cel vindecat a ascultat cuvântul Său întocmai, după ce a văzut, a devenit un ucenic al lui Iisus, mărturisind minunea tuturor.

Am vorbit pănă acum de orbirea trupească, care binenţeles că este o boală deosebit de dură şi umilitoare cu cel care o suferă.

Însă, ştiind faptul că mai presus de trup avem sufletul, mult mai preţios şi mai important decât trupul, trebuie să avem grijă ca boala aceasta să nu afecteze ochii sufleteşti. Orbirea sufletească este cea mai gravă boală a omului. Dacă eşti orbit sufleteşte, poţi spune practic că eşti un om pierdut cu totul. Sufletul însuşi este vândut iadului şi pierdut.

Mântuitorul Nostru Iisus Hristos ne spune "Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei 16,26)

Deci, iubiţi fraţi creştini, a pierde sufletul este cea mai mare pierdere a omului. Viaţa aceasta pământească este scurtă, plină de chinuri, boli şi suferinţe, precum orbul din evanghelia de azi, care avea o viaţă foarte grea şi umilă. Azi eşti, mâine nu mai eşti cu trupul, dar sufletul tău este nemuritor. El va merge la judecata particulară şi va fi răsplătit la fericirea veşnică sau va fi osândit la chinul veşnic alături de diavolii cei neiubitori de oameni.

Dar ce înseamnă orbirea sufletească?

Un om este orbit sufleteşte, spiritual, când nu mai este conştient de faptul că este un boţ de pământ trecător prin această lume. Când este orbit de bani, de onoruri şi de tot felul de frumuseţi trecătoare, lăsând la o parte cele sufleteşti, uitând de Dumnezeu şi de poruncile lui. Atunci, omul se lasă cuprins de întunericul patimilor, aparent nevinovate, a păcatelor şi faptelor nu tocmai cinstite şi corecte pe care le face. Pacatul întunecă mintea omului, făcându-l un om crud, fără milă, fără dragoste faţă de cei din jurul său. Omul orbit sufleteşte se aseamănă unui lup înfometat care atacă pe oricine şi orice numai pentru a-şi îndeplini poftele.

Omul orbit sufleteşte, nu mai ştie de Dumnezeu, nu îi mai ascultă porunca de a merge să se spele în scăldătoarea Siloamului care este Sfânta Spovedanie. Nu mai vorbeşte cu Dumnezeu prin sfintele rugăciuni şi nu mai vrea să mărturisească celor din jur toate facerile de bine pe care i le-a dat Domnul, considerând că are totul numai datorită muncii lui.

Vedem în jurul nostru zilnic oameni orbiţi sufleteşte, care nu mai văd şi nu mai aud nimic din cele dumnezeieşti, ci aud şi văd numai lucrurile inspirate de demoni. Oameni egoişti, invidioşi, trufaşi, nemiloşi, profitori, necinstiţi, clevetitori, ucigaşi, hoţi, beţivi, drogaţi, desfrânaţi, lacomi, ipocriţi şi nu în ultimul rând farisei. Falşi în cuget şi în simţire, care una mărturisesc şi alta fac voit, pentru interese mărunte. Aici putem aminti pe toţi cei care au sfâşiat Biserica lui Dumnezeu, creând tot felul de grupări şi secte aşa zis creştine, dar care de fapt îndepărtează pe oameni de Dumnezeu, lipsindu-i de Sfintele Taine ale Bisericii şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Vai lor, lupi îmbrăcaţi în blăni de oi, care duc pe cărări greşite pe cei slabi în credinţa strămoşească.

Această boală a orbirii sufleteşti este cu mult mai gravă decât orbirea trupească. 

Chiar Mântuitorul spunea cu sfânta Sa gură că: "Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. "

De aceea trebuie să fim întotdeauna foarte atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, să luăm aminte la toate poruncile Domnului, să nu călcăm strâmb în faţa noastră şi a lui Dumnezeu. 

Trebuie să ne păzim de lucrurile întunecate ale iadului, de şoaptele dulci ale păcatului murmurate la urechea sufletului nostru de către vrăjmaşii noştrii cei nevăzuţi, care în permanenţă stau lângă noi şi ne îndeamnă la lucruri rele. Să cântărim gândurile şi să rumegăm mult vorba în gură până o scoatem afară, pentru a nu greşi.

Dar cel mai important lucru, iubiţi fraţi creştini, este acela de a merge cât mai des la Scăldătoarea Siloamului pentru a ne spăla ochii sufleteşti prin Taina Sfintei Spovedanii, care ne curăţă cugetul şi ne luminează ochii minţii. 

Aşa vom avea parte de a vedea lumina cea curată a Învierii lui Hristos, care ne va călăuzii paşii spre porţile Împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi astfel, luminâdu-ne ochii sufleteşti, să ne învrednicim să vedem la sfârşitul vieţii noastre pământeşti, preacurata faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne va întâmpina cu braţele deschise spunându-ne: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii."

Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu cel fără de inceput al Său Părinte şi al Sfântului Său Duh, în vecii vecilor. 

Amin!

Gherasim Ogheru

Cuvânt al Sfântului Efrem Sirul despre cei care în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc

Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, o iubite, slujeşti patimilor trupeşti, cele aducătoare de moarte?

Primeşte sfatul meu, care te va face pe tine viu, şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel care te va vindeca pe tine, care primeşte pe toţi cei care se pocăiesc.

Mare mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Căci, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi, apoi, iarăşi aduni, eşti asemenea copiilor.

Cel ce se împiedică singur de piatră, se poticneşte şi cade, dacă face şi a doua oară la fel, acela este orb şi fără de minte. Deci, aceasta să ai în inima ta: să alergi la pocăinţă cu osârdie şi să-l rogi de iertare pe Cel ce te-a zidit pe tine.

Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea pentru cele trecute, păzindu-te şi luând aminte cele de aici înainte ale vieţii tale. Căci aşa, oarecând, şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa s-a arătat Matei rob al lui Dumnezeu. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi I-a şters picioarele cu părul capului, şi aşa a ieşit din groapa patimilor. Tot aşa şi tu să-ţi pleci grumazul pe genunchi şi să te arăţi umil, şi cu aceasta te vei mântui.

Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului cel nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi cu pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că aceasta fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât Domnul poruncise să o piardă. Dar după ce a văzut pe niniviteni, umblând în saci şi în cenuşă, pedepsindu-se cu foamea şi cu setea, tremurând şi cuprinşi fiind de frică, din toate părţile plângând, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi şi cei robiţi, cei bogaţi şi cei săraci, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata pe care Domnul o poruncise pentru ei a fost schimbată. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători nu-i lasă să piară fără cruţare.

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti, şi te vei mântui. Dumnezeu este mereu gata spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide. Celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce are trebuinţă şi nu le cruţă pentru cel care caută.

Nu respinge pe  cei căzuţi, ci îi trage spre mântuire. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei care nu ascultă. Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te! Ai căzut, scoală-te!  Roagă-te şi cere! Cazi, nu pierde speranţa! Caută-L pe Cel care voieşte să te mântuiască! Trezeşte-te pentru ca să nu cazi iarăşi! Iar de vei şi cădea, să te  scoli din nou! Doborât fiind, îndreptează-te! Dacă ai   greşit, întoarce-te! Iar după ce te-ai vindecat, păstrează-te sănătos întotdeauna! Dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care mai înainte ai fost biruit, ca să nu te ardă din nou focul pe care tocmai l-ai  stins.

Să nu cazi în spurcăciunea din care tocmai te-ai    ridicat! Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune! Să nu te asemeni câinilor care-şi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile  pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat către  împărăţia cerurilor. Nimeni după ce se spală şi aleargă iarăşi la spurcăciune, nu se face curat. Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este patima, una moartea, una învierea. Şi nu se cade, Celui ce S-a junghiat să se mai jertfească iarăşi,  nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Dacă te-ai slobozit, apoi nu te mai face singur rob prin voia ta. Te-ai spălat, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, din păcate  aflându-te să nu deznădăjduieşti nicidecum. Numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

SINTII IMPARATI CONSTANTIN SI MAMA SA ELENA

În fiecare an  pe 21 mai, Biserica Ortodoxă, cat si cea Romano-Catolică îi sărbătoresc pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cei "întocmai cu apostolii". Vieţile lor sunt considerate adevărate modele de urmat, Constantin rămânând în istorie ca împăratul roman care a acordat adevărata libertate creştinismului. Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea si Lactanţiu povestesc minunea trecerii la creştinism a împăratului Constantin:in anul 312, in ajunul bătăliei din 28 octombrie, in care s-a confruntat cu Maxenţiu, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut pe cer, ziua, deasupra soarelui, o cruce luminoasa. Pe aceasta scria "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge).

In noaptea dinaintea luptei, împăratului i s-a arătat in vis chiar Iisus Hristos, care i-a cerut sa pună Sfânta Cruce pe steagurile armatei sale, ca semn protector. A doua zi, minunea s-a produs: armata lui Constantin, de doar 20.000 de soldaţi, a învins mult mai numeroasa oştire a lui Maxenţiu, care număra 150.000 de luptători. Considerând reuşita acestei victorii drept un ajutor de la Dumnezeu, împăratul i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, ca semnele care i s-au arătat l-au făcut sa treacă de partea creştinilor.

La scurt timp, in ianuarie 313, Constantin cel Mare da Edictul de la Milano, prin care creştinismul devine "religio licita" (adică, religie permisa), sfătuindu-i pe romani sa adopte aceasta credinţa. Totuşi, Constantin nu a declarat creştinismul religie de stat, acest lucru făcându-l, mai târziu, in anul 380, împăratul Teodosie cel Mare.

Prin Edictul de la Milano din anul 313, Constantin devine un adevărat protector al creştinismului, toate deciziile sale politice demonstrând acest lucru. Astfel, sub conducerea sa au fost adoptate mai multe masuri in favoarea Bisericii, preoţilor le-au fost acordate subvenţii si au fost scutiţi de anumite obligaţii municipale.

Spiritul creştin a influenţat si sistemul legislativ: s-a renunţat la pedepsele mult prea aspre, viata celor din închisori s-a îmbunătăţit, eliberarea sclavilor a fost simplificată (dându-li-se dreptul episcopilor si preoţilor de a-i putea declara liberi in biserici). Legea a fost modificata in scopul de a ii proteja pe săraci, pe orfani si pe văduve. De asemenea, tot împăratul Constantin a fost cel care a generalizat in întreg Imperiul Roman, în anul 321, considerarea duminicii drept zi de odihna. Astfel, aceasta a devenit o sărbătoare săptămânală, în care până şi soldaţii asistau la slujbe.

            Cu aceeaşi credinţa in Dumnezeu ca a fiului ei, Elena, mama lui Constantin, merge la Ierusalim, in fruntea unei sfinte solii, pentru a căuta crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos si pentru a descoperi locul in care Mântuitorul a fost îngropat. Nu a abandonat căutările pana când, la 14 septembrie 326 a adus Sfânta Cruce in fata credincioşilor din imperiu. Descoperirea locului in care Iisus a fost îngropat a fost cinstita prin ridicarea Bisericii Mormântul lui Iisus (in anul 330), chiar acolo unde existase cavoul familiei lui Iosif de Aritmathia. De asemenea, Sfânta Elena şi-a susţinut fiul in toate realizările sale, una dintre cele mai mari fiind ctitorirea unei noi capitale a imperiului: Constantinopolul (oraşul lui Constantin). Inaugurat in anul 330, pe locurile fostului Bizanţ (şi ale actualului oraş turc Istambul), Constantinopolul devine capitala creştina a imperiului, cu multe biserici si foarte pitoresc. De aceea, la vremea respectiva, a fost numit "Roma cea noua", strălucind mai puternic decât Roma antica. Domnia primului împărat creştin al Imperiului Roman a durat peste 30 de ani (306 - 337), fiind o mare binecuvântare pentru Biserica - a fost momentul in care acesteia i s-a dat libertate, după o lunga perioada de interdicţie şi persecuţii.     

       Constantin cel Mare a murit la 22 mai 337, in Duminica Rusaliilor, şi a fost înmormântat în Biserica Sfinţii Apostoli, una dintre multele aşezăminte religioase construite chiar sub conducerea sa. Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l isapostolos - "cel întocmai cu Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.

Avortul - pacat împotriva Duhului Sfânt, strigator la cer

SFATURI ALE PĂRINTELUI CLEOPA

[Extrase din: Ne vorbeste Părintele Cleopa 3 si 8.]

Toate păcatele sunt păcate grele si toate păcatele se numesc de marele Apostol Pavel "lucruri ale întunericului". Că auzi ce zice: Lepădati dar lucrurile întunericului. Apoi începe să le numere: desfrânarea, lăcomia, betia, hula, necredinta... Tot păcatul întunecă pe om, dar uciderea este un păcat si împotriva Duhului Sfânt si strigător la cer, si poti să spui acestui păcat cum vrei. Că ce este mai scump la fiecare vietate decât viata?

Nu vezi mata că si o furnică si un tântar si o muscă, o jivină cât de mică, ea vrea să-si salveze viata. Fuge, aleargă, se păzeste să nu o omori. Dar omul, care-i chipul si asemănarea lui Dumnezeu, cât de scumpă este viata lui înaintea Tatălui ceresc?

Dacă ar fi omul fiară, n-ar fi o pagubă mare, că o fiară este mult inferioară omului, dar omul este chipul si asemănarea lui Dumnezeu. De aceea cei ce fac avorturi distrug chipul lui Dumnezeu din om, icoana Preasfintei Treimi pe pământ, si este foarte mare păcat.

*

- Prea Cuvioase, copiii care sunt avortati au suflet?

- Au! Cum să nu aibă?

- Dintr-a câta zi au ei suflet?

- Din clipa zămislirii. Căci spune proorocul Ieremia: Doamne, Tu zidesti duhul omului întru zămislire.

- Păi, înseamnă că sunt numai suflet, părinte.

- Sământa bărbatului si a femeii este vie. Si atunci, în clipa împreunării, s-a zidit si sufletul si trupul.

- Prea Cuvioase, ce se zideste întâi la om?

- Intâi si întâi se zideste sufletul si apoi trupul. Trupul ia forma după suflet.

- Atunci cum este cu copiii avortati?

- Pentru un copil avortat 20 de ani n-are voie să se împărtăsească mama lui. El este viu de când s-a zămislit în pântecele maicii lui; de când era cât o sământă de cânepă. Dacă îi faci ceva de atunci sau bei niste otrăvuri ca să pierzi copilul, ucigasă de oameni esti. De ce să nu vă spun? Cum să tac, că o să mă întrebe Mântuitorul!

- Mai este iertare, părinte?

- Este iertare! Te duci si te spovedesti, faci canonul si te iartă Dumnezeu.

Nu este nici un păcat de neiertat. Numai păcatul nepocăit si nemărturisit rămâne în veci neiertat.

- Sufletele copiilor avortati unde sunt?

- Sufletele copiilor avortati stau într-un loc unde nu este nici întuneric, nici lumină. Nici nu se bucură, nici nu se chinuiesc. Si ei strigă la Dumnezeu: "Doamne, pentru ce suntem noi lipsiti de bucuria fetei Tale, căci noi nu am văzut lumina soarelui, nu am văzut frumusetile din această lume si nici nu am făcut vreun păcat?" Si atunci glasul lor se ridică la Dumnezeu, iar Dumnezeu va cere sufletele din mâna mamelor ucigase. Iar părintii, care au omorât copiii în pântece, dacă fac canon, îi eliberează pe copiii lor din acea stare.

- Dar care se feresc să nu nască copii, ce canon trebuie să facă?

- Care se păzesc să nu facă copii, sunt opriti de la Sfânta împărtăsanie doi ani de zile.

- O femeie bolnavă de trei ani de zile si care a pierdut un copil fără voia ei, vă întreabă ce să facă?

- Să se ducă la mărturisire la preotul ei si să-si facă canonul rânduit, că dacă nu-l face în lumea aceasta, o ajunge canonul cel de dincolo.

- Dacă nu-i dă canon părintele?

- Ba să-i dea canon. Cine a pierdut copii fără voie este oprit de la Sfintele Taine numai doi ani.

Fratilor, să stiti un lucru: Păziti-vă foarte tare, să nu spuneti în gândul vostru, cum îmi spune câte o femeie la mărturisire: "Da, părinte, l-am avortat, dar era numai de o lună sau de trei săptămâni!"

Ce-ai zis? De trei săptămâni? Iată ce spune Sfântul Anastasie Sinaitul:

"Precum când tună si fulgeră, odată auzi tunetul si odată vezi lumina fulgerului, asa în clipa când s-a zămislit copilul se zideste în el si trupul si sufletul lui, într-o formă ca o sământă de cânepă sau poate mai mic, dar în aceeasi vreme".

De aceea sfătuim pe cei ce-au căzut în acest păcat,ca să se silească cu toată puterea să se mărturisească si să-si facă canonul în lumea aceasta, ca nu cumva dincolo să-l facă vesnic. S-a prea înmultit păcatul acesta si este strigător la cer, si aduce osândă vremelnică si vesnică si în veacul de acum si în cel viitor. Amin.




O ISTORIOARĂ CU FEMEILE CARE FAC AVORTURI

Toate păcatele sunt păcate grele si toate păcatele se numesc de marele Apostol Pavel "lucruri ale întunericului". Că auzi ce zice: Lepădati dar lucrurile întunericului. Apoi începe să le numere: desfrânarea, lăcomia, betia, hula, necredinta... Tot păcatul întunecă pe om, dar uciderea este un păcat si împotriva Duhului Sfânt si strigător la cer, si poti să spui acestui păcat cum vrei. Că ce este mai scump la fiecare vietate decât viata?

Nu vezi mata că si o furnică si un tântar si o muscă, o jivină cât de mică, ea vrea să-si salveze viata. Fuge, aleargă, se păzeste să nu o omori. Dar omul, care-i chipul si asemănarea lui Dumnezeu, cât de scumpă este viata lui înaintea Tatălui ceresc?

Dacă ar fi omul fiară, n-ar fi o pagubă mare, că o fiară este mult inferioară omului, dar omul este chipul si asemănarea lui Dumnezeu. De aceea cei ce fac avorturi distrug chipul lui Dumnezeu din om, icoana Preasfintei Treimi pe pământ, si este foarte mare păcat.

De aceea sfătuim pe cei ce-au căzut în acest păcat, ca să se silească cu toată puterea să se mărturisească si să-si facă canonul în lumea aceasta, ca nu cumva dincolo să-l facă vesnic. S-a prea înmultit păcatul acesta si este strigător la cer, si aduce osândă vremelnică si vesnică si în veacul de acum si în cel viitor. Ia să vă spun o întâmplare adevărată si înfricosătoare:

Într-una din zile, m-am pomenit aici la mine cu o doamnă bine, care a venit si a căzut în genunchi si a început a plânge:

- Ce este, doamnă?

- Vai de mine, sunt de la Bucuresti, am venit cu mare greutate si cu mare necaz aici.

- Dar ce s-a întâmplat?

- Eu sunt fată de preot, a zis, si s-a întâmplat de m-a luat în căsătorie un mare functionar. Eu i-am spus că nu merg după dânsul. Eu sunt fată de preot si sunt credincioasă. Am crescut în credinta crestină ortodoxă, în frica lui Dumnezeu, dar el nu crede în Dumnezeu. El a spus: "Eu nu cred, dar îti dau voie tie să faci ce vrei: roagă-te, mergi la biserică, posteste, fă milostenie, roagă-te si acasă. Fă tot ce vrei, numai să mergi după mine în căsătorie!"

În felul acesta, ea a întrebat pe părintii ei si s-a încumetat si s-a dus. S-au luat în căsătorie si au trăit bine vreo câteva luni. Când ea a rămas gravidă, el atâta i-a spus: "Silvia, copii să nu-mi faci, că copiii sunt salba dracilor". Auzi ce expresie! Ea a rămas uimită când a auzit: "Fă ce stii, dar copii să nu-mi faci, că nici nu vreau să aud de dânsii!"

Atunci ea i-a spus: "Măi, criminalule, să-ti iasă din minte vreodată că eu am să fac această crimă! Eu sunt fată de preot. Eu ti-am spus înainte de a mă căsători că vreau să trăiesc cu tine crestineste, nu păgâneste". El i-a spus: "Gândeste-te bine, că eu am vorbit cu un doctor să dai copilul afară". Copilul avea două luni. Ea a spus: "Niciodată, nu voi face această crimă. Mai bine mor de o mie de ori decât să omor copilul".

Si a rămas vorba că el îi pregătea doctorul ca să-i omoare copilul, mai ales primul copil. Ea însă era hotărâtă până la moarte să nu facă avort. Si iată ce s-a întâmplat. A venit săraca aici la mine să întrebe, dar era hotărâtă în inima ei să nu facă această ucidere de om.

- Am auzit de dumneata si am venit să întreb, a zis ea. Ce zici, părinte? Eu sunt în a doua lună si el m-a amenintat cu moartea, dacă nu fac avort.

- Dacă te-ar tăia de o mie de ori si te-ar împusca, să nu omori nici un copil, că nici leoaica, nici lupoaica, nici scroafa sălbatică, nici serpoaica, nimeni nu îsi omoară puii. Dar omul a devenit mai rău decât toate fiarele de pe fata pământului. Omul îsi omoară copiii. Mai bine să mori de o mie de ori, dar să nu faci avort. Spovedeste-te si te pregăteste. Mucenită ai să fii cu Sfânta Varvara, cu Sfânta Tecla si cu toate martirele în ceruri, dacă ai să mori tu, ca să nu omori copilul.

- Cum să fac? Mă tem si de el că mă va omorî, mă tem si de Dumnezeu!

- Să te temi de Dumnezeu, Care a zis asa: Nu vă temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeti-vă mai vârtos de acela care, după ce a ucis trupul, poate să ducă sufletul în gheenă. Nu te teme! Trupul ăsta este o mână de pământ spre mâncarea viermilor. Azi este, mâine nu mai este. Sufletul nu moare în veci! Du-te hotărâtă în inima ta, spovedeste-te, împărtăseste-te si asteaptă moartea! Dar să nu avortezi!

Ce s-a întâmplat între timp? S-a dus femeia acasă hotărâtă să nu facă avort. Si cum era aproape sâmbăta mortilor, adică "Mosii de vară", anul trecut (1979), ea s-a dus în oras să cumpere câte ceva, ca să dea de pomană. A cumpărat castroane, căni frumoase, vase, pahare, portocale, bomboane. Voi stiti că la noi se dă de pomană, după cum este traditia noastră ortodoxă, pentru sufletul mortilor. Si a luat si făină de grâu, ca să facă cozonaci si plăcinte pentru pomană.

A venit acasă din oras cam obosită. A plămădit făina, a pus drojdie si a frământat aluatul până a dospit si s-a culcat.

Când a adormit, s-a făcut că era într-un defileu de munti, adică două rânduri de munti. Unul era pe dreapta si unul pe stânga, iar prin mijlocul acelor munti era o sosea dreaptă. Muntii erau foarte înalti si aveau pădure de brazi până la poale. Iar de la marginea pădurii, de-o parte si de alta, erau flori, două-trei sute de metri până la sosea. Ea mergea - asta era prin vis - pe soseaua aceea printre munti si se minuna de frumusetea acelor locuri.

Dar deodată, când si-a aruncat privirea în dreapta, spre pădure, a observat ceva foarte minunat: la poala pădurii erau arbori de foc, cât vedeai cu ochii. Un rând de arbori care ardeau scânteind de jăratec. Si de fiecare arbore de foc era legată cu funii de foc câte o femeie goală, cum a făcut-o mama sa, si focul le ardea grozav la spate, pe sira spinării, si ele tipau groaznic.

Cum se zvârcoleau aceste femei legate de arbori, deodată a văzut niste vulturi de foc care veneau din muntii ceilalti, cu gheare de foc, cu aripi de foc si cu ciocul de foc si s-au pus pe sânii lor si îi mâncau si ele strigau: "Vai de noi si de noi si de cei ce ne-au născut pe noi!" Vulturii mâncau sânii lor până la oase, de se vedeau coastele, si apoi zburau înapoi în munti, iar lor le cresteau sânii înapoi. Si veneau alti vulturi si le mâncau din nou si ele strigau tare si plângeau.

Si s-a minunat biata femeie: "Vai de mine, zice, nu mă mai uit în partea asta, că mor de frică". Si a întors capul spre stânga. În partea stângă a văzut un lucru mai înfricosat. Alt rând de copaci de foc, tot în marginea pădurii, si erau legate femei goale, dar aici nu le mai mâncau vulturii. Aici erau serpi cu două capete, niste balauri de foc, încolăciti peste ele si peste copaci, cu coada până în pământ. Cu un cap era pe o tâtă si cu altul pe cealaltă tâtă si le sugeau de le dădea sângele. Asa de tare strigau, de se cutremurau pădurile si muntii aceia.

Atunci ea, când a văzut că în stânga vede si mai înfricosat lucru decât în dreapta, de frică a slăbit si a căzut în genunchi si striga la Maica Domnului: "Maica Domnului, nu mă lăsa, că mor de frică!" si se uita dacă nu mai este cineva pe acolo, că se temea să nu vină serpii aceia si la dânsa.

Deodată vede în urmă pe drum că vine un tânăr prea frumos, cu haină albă ca zăpada, cu cruce în frunte si cu un baston de aur în mână. Când l-a văzut a zis:

- Multumesc Tie, Doamne, că nu m-ai lăsat în iadul ăsta singură. Si a căzut cu fata la pământ, zicând: "Doamne Iisuse, nu mă lăsa!"

- Eu nu sunt Iisus Hristos, a răspuns îngerul.

- Dar cine esti, Doamne?

- Eu sunt îngerul păzitor al vietii tale. Eu totdeauna te păzesc pe tine, si acum m-am arătat tie cu porunca lui Hristos.

- Doamne, scoate-mă de aici, că mor de frică! Fă milă cu mine si nu mă lăsa aici!

A sculat-o din genunchi si i-a zis:

- Nu te teme si mergi după mine!

El mergea înainte si ea în urmă. Si în urma lui se vedeau raze de lumină si era o mireasmă a Duhului Sfânt, cum nu mai este pe pământ.

Mergând cu îngerul pe drumul acela, ea a întrebat:

- Doamne, de ce pe femeile acestea le sug balaurii acestia cu două capete si pe acelea le mănâncă vulturii de foc. Le mănâncă sânii lor si iar cresc si ele se chinuiesc? Si a zis îngerul:

- Acestea n-au voit să le sugă copiii lor. N-au vrut să alăpteze copii si de aceea balaurii acestia de foc le vor suge în vecii vecilor si vulturii de foc le vor mânca sânii, că au fost criminale si au omorât copiii nevinovati din pântecele lor. Femeile care au omorât copiii prin avort, cu băi, cu injectii, cu pastile si i-au otrăvit cu buruieni de la babe, asa se vor munci în veci, că nu s-au pocăit, nici nu s-au spovedit, ci au crezut că-i glumă păcatul acesta.

Mergând asa, i se părea ei că au mers câtiva kilometri. S-a uitat în dreapta si a văzut un singur arbore de foc, unde nu era legată nici o femeie. Si ea a întrebat:

- Doamne, uite aici un singur copac care nu are legată nici o femeie de dânsul! Zice îngerul:

- Vezi copacul ăsta de foc? Acesta era copacul tău, dacă n-ascultai de preot si te duceai să omori copilul! Tu n-ai nici un copil pe lume si era primul copil. Dar avea să te pedepsească Dumnezeu, pentru că aveai să mori în timpul avortului la doctor. Dar fiindcă ai avut frică de Dumnezeu si te-ai hotărât în inima ta să nu omori copilul si ai întrebat pe preot si te-ai hotărât mai bine să mori decât să omori copilul, iată că ai scăpat de acest copac!

Apoi a zis ea: "Doamne, scoate-mă de aici! Încotro este tara mea? Unde sunt eu aici?" Îngerul i-a zis: "Să-i spui bărbatului tău cel criminal ce ti-am spus eu. Dacă te mai îndeamnă pe tine la avort, nu aici se va munci el, ci în alt loc, unde de o mie de ori va fi mai greu ca aici! Tu esti fată de preot si te-ai măritat fecioară, cum te-a făcut mama ta, iar el este un preacurvar. El s-a însurat cu tine, dar înainte el a trăit cu trei femei nemăritate si le-a obligat să facă avort si le-a plătit el la doctor. Acele trei femei au pierdut câte un copil. Deci are pe sufletul lui trei avorturi făcute de el. Are să mănânce carne în vecii vecilor, în focul gheenei!

El nu ti-a spus tie, dar este un mare curvar si spurcat. Tu te-ai căsătorit curată cum te-a făcut mama ta, iar el a fost un preacurvar si ucigas, care a plătit pentru acelea să facă avort. Să-i spui, că el n-a zis nimănui".

Atunci ea a zis: "Doamne, pe unde să mă duc eu acasă? Pe unde să ies?" Îngerul Domnului i-a spus: "Dar unde esti, acasă esti! Tu scoală-te si frământă aluatul, că a dospit în covată". Si l-a văzut ca un fulger când a zburat, si ea s-a trezit în casă.

S-a trezit femeia foarte spăimântată si aluatul dădea jos din covată, cum i-a spus îngerul. Se culcase la sapte fără un sfert si acum era ceasul nouă si un sfert seara. Deci două ore jumătate. În timpul acesta a fost prin iad si a văzut unde se muncesc femeile criminale care fac ucidere de om.

Când s-a sculat, de frică a început să strige în gura mare. Sotul ei venise de la serviciu si dacă a văzut că este obosită si se odihneste, n-a mai deranjat-o. Când a auzit răcnind, el a crezut că a luat foc ceva la cuptorul de pâine.

A venit bărbatul ei:

- Ce-ai pătit, Silvia? Ce ti s-a întâmplat?

- Vai de mine! Vai de mine! Am fost în iad. Am văzut iadul! Am văzut unde se muncesc femeile care fac avorturi.

- Cum?

Si i-a spus sotului tot ce i-a zis îngerul.

- Iată, zice, ce mi-a mai spus: că tu m-ai luat pe mine curată cum m-a făcut mama, dar tu ai trăit cu trei femei necăsătorite, si le-ai îndemnat să facă avorturi la doctori. Asa-i?

- Asa este.

- Auzi, că te asteaptă pe tine muncă mult mai mare ca aceea. Că tu ai si plătit la doctori ca să omori copiii, nu numai că le-ai îndemnat. Banii aceia sunt spre pierzarea ta în veci!

El, când a auzit că i-a descoperit păcatele, a zis:

- Să stii că adevărul ti-a spus. De azi înainte mă pocăiesc si eu până la moarte. Dar du-mă la un duhovnic să-mi spun păcatele, să pun si eu început bun, că am auzit că Dumnezeu primeste pe cel păcătos!

Apoi a venit cu sotia si s-au mărturisit amândoi, îndreptându-si viata. L-am mărturisit si i-am spus: "Iată, frate, ce a făcut Dumnezeu cu tine! Câtă milă a avut de tine! Prin femeie ti-a descoperit urgiile si fărădelegile tale, ca să te întorci la pocăintă".

Atunci mi-am adus aminte de cuvântul Sfântu-lui Apostol Pavel, care zice: De unde stii, femeie, că nu-ti vei mântui bărbatul? Nu stii tu, zice, că se sfinteste bărbatul necredincios prin femeia credin-cioasă? si invers.

Iată o femeie crestină! O femeie cu frica lui Dumnezeu, care a fost hotărâtă în inima ei mai bine să moară, decât să facă avorturi! Si s-a rugat lui Dumnezeu si a câstigat si pe sotul ei la adevărata credintă si i-a îndreptat si viata lui. Si asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt până astăzi împreună si duc viată cinstită si curată înaintea lui Dumnezeu.

I-am dat si lui canon să nu se împărtăsească 20 de ani, că pentru un avort Sfintii Părinti opresc 20 de ani, iar cu iconomie 10 ani, dacă omul posteste toate posturile si miercurile si vinerile si face milostenie. "Fac toate!" a zis el. Atunci i-am redus canonul la 10 ani. Zece ani i-am dat canon si să plângă toată viata că a omorât trei oameni. Căci ori vei omorî copilul, cum ti-am spus, când l-a semănat Dumnezeu în pântecele mamei sale, când este cât o sământă; ori îl omori când este mai mare, tot acelasi păcat ai.

Să vă iasă din minte, cum zic unele femei: "Părinte, nu era decât de-o lună, că nu se stia ce-a fost!" Nu minti pe Dumnezeu, Care a zidit si Care a zămislit în tine. Nu auzi ce spune Ieremia Proorocul? Doamne, au nu Tu zidesti duhul omului la zămislire?

Pe Dumnezeu nu-l poate minti nimeni. Aveti frica lui Dumnezeu, păziti-vă de gândul acesta al uciderii de copii, mai tare decât toti balaurii din lumea asta si decât toate. Păziti-vă! Că dacă tot veti face mereu avort, poporul nostru se împutinează. Vom rămâne numai bătrânii si vor veni alte popoare si ne vor robi, că vom fi putini si nu vom mai avea copii ca să fie ostasi ai tării si oameni de ispravă să conducă tara!

Tineti nu numai la natalitatea poporului si la scumpa noastră tară, tineti la sufletul vostru, care-i mai scump decât toată lumea, că dacă îl veti pierde, cu toată lumea nu puteti să-l răscumpărati. Toate femeile care aveti bărbati si v-ati cununat, ca si acelea care ati gresit si ati făcut nuntă fără cununie, să nu omorâti copiii. Copilul este un înger si prin el te mântuiesti si tu! Naste-l, botează-l, creste-l si printr-însul te mântuiesti si tu.

Să te duci la mărturisire, că esti o crestină bună, si te iartă Dumnezeu. Iar a ucide copilul este cea mai mare crimă, cea mai mare fărădelege si împotrivire înaintea lui Dumnezeu, Care l-a creat în pântecele tău si ti-a dat tie nastere, iar lui i-a dat suflet viu si cuvântător.

Vă rog din toată inima să tineti minte această întâmplare. Aduceti-vă aminte, femeilor, de vulturii cei de foc si de copacii cei de foc care ard pe femeile care fac avort, ca si de balaurii cei de foc, care au să vă sugă pieptul!

Păziti-vă, vă rog, nu numai de-a face păcatul, ci si de-a gândi la aceasta, căci crimă si prea cumplită crimă este fată de constiinta ta, fată de Dumnezeu si fată de tara în care ne-am născut si trăim.

Parintele Cleopa 

*

CUM CANONISESTE BISERICA PĂCATUL AVORTULUI

"Femeia care a pierdut pruncul (sarcina) fără voie, se canoniseste (se opreste de la Sfânta împărtăsanie) un an de zile" (Sfântul Ioan Postitorul, canonul 22).

"Femeile care desfrânează si îsi omoară fătul în pântece... să se împărtăsească la iesirea din viată, iar procedând cu iubire de oameni..., hotărâm să fie oprite de la cele Sfinte 10 ani, după treptele hotărâte" (Ancira, canonul 21).

"Femeile care iau buruieni otrăvitoare si pierzătoare, ca si cele ce primesc otrăvuri omorâtoare de prunci, să se supună canonului ucigasului, adică să fie oprite 20 de ani de la Sfânta împărtăsanie" (Sinodul VI ecumenic, canonul 91 si Sfântul Vasile cel Mare canonul 56).

"Orice femeie care va bea ierburi să nu nască copii, să nu se împărtăsească sapte ani si să facă 200 de metanii pe zi. Iar de se va întâmpla ei a muri prin avort, să nu se îngroape în cimitir" (Pravila Bisericească de la Govora, pag. 115).

Predica la Duminica Slabanogului

Predica la Duminica Slabanogului  

( Despre desfiintarea Simbetei de catre Hristos )

Nimeni deci sa nu va judece pentru mincare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare,

sau luna noua, sau la simbete, care sint umbre celor viitoare (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

In Evanghelia de azi vedem ca Iisus Hristos a vindecat intr-o zi de simbata un slabanog care zacea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au suparat iudeii caci Domnul a calcat porunca simbetei. De veti asculta insa cu luare aminte cele ce vom vorbi astazi, veti intelege luminat ca serbarea simbetei nu este data crestinilor, ci evreilor si totodata veti intelege ca atit Mintuitorul, cit si Sfintii Apostoli au desfiintat prin cuvint si fapta serbarea Simbetei.

Mai intii voi arata ca de la Adam si pina la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au tinut simbata ca sarbatoare. Ca sa ne dam seama de acest mare adevar, vom apela la marturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arata, ca Dumnezeu facind pe om, nu i-a dat porunca de la inceput, sa serbeze vreo zi, ci numai l-a asezat in gradina Edenului, adica in Rai, ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima porunca, de a nu minca din pomul cunostintei binelui si raului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. Dupa ce Adam a calcat porunca lui Dumnezeu si a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o porunca de la Dumnezeu sa serbeze vreo zi. Dimpotriva, toata viata lui de acum devine o munca continua sub forma blestemului si i se da porunca si canon de la Dumnezeu care ii zice: In sudoarea fetei tale iti vei minca piinea ta, pina te vei intoarce in pamintul din care esti luat; caci pamint esti si in pamint te vei intoarce (Facere, 3, 19).

Nici o marturie nu avem in Biblie care sa ne arate ca Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov si ceilalti patriarhi alesi de Dumnezeu pina la Moise, ar fi serbat simbata.

Dar poate va zice cineva ca Avraam a pazit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a pazit cu mare sfintenie, de aceea a si fost binecuvintat de Dumnezeu sa fie tata a multor neamuri. Dar nu porunca simbetei, ci iata care porunci a auzit Avraam: Iesi din pamintul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau si vino in pamintul pe care ti-l voi arata Eu (Facere 12, 1); alta porunca: Iar legamintul dintre Mine si tine si urmasii tai de dupa tine din neam in neam, pe care trebuie sa-l paziti, este acesta: toti cei de parte barbateasca ai vostri sa se taie imprejur (Facere 17, 10).

Alta porunca data lui Avraam este aceasta: Sa nu ti se para grele cuvintele cele pentru prunc si pentru roaba: toate cite-ti va zice Sarra, asculta glasul ei (Facere 21, 12), adica sa izgoneasca pe roaba Agar cu fiul ei. Altadata porunceste Dumnezeu lui Avraam: Ia pe fiul tau, pe Isaac, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, si du-te in pamintul Moria si adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ti-l voi arata Eu (Facere 22, 2).

Asadar, dupa cum vedem din cele aratate pina aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se refera la serbarea simbetei. Primul loc unde se vorbeste in Sfinta Scriptura despre Sabat, ca zi de odihna, este la Iesire, unde Moise vorbeste poporului in pustie, zicind: Iata ce a zis Domnul: Miine este odihna, odihna cea sfinta in cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceti, ce trebuie fiert, fierbeti astazi, si ce va ramine lasati sa ramina pe a doua zi (Iesirea 16, 23). Daca vor zice voua ca in Decalog in porunca IV-a se scrie: Adu-ti aminte de ziua Simbetei, ca sa o sfintesti pe ea, si prin aceasta, vor zice ca simbata a existat si mai inainte de Moise ca sarbatoare, si de aceea zice: "Adu-ti aminte", apoi sa le spuneti ca evreii, cind au ajuns in pustia Sin au primit porunca cea pentru tinerea Simbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de aceasta porunca a Sabatului, pe care o primise inainte in pustia Sin, si nicidecum ca simbata a fost de la Adam pina la Moise.

Inca si aceasta e bine sa tineti minte, ca simbata nu s-a dat pentru toate popoarele lumii sa se tina ca sarbatoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevar il arata Sfinta Scriptura, zicind: Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamintul Egiptului si Domnul Dumnezeul tau te-a scos de acolo cu mina tare si cu brat inalt, si de aceea ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau sa pazesti ziua odihnei si sa o tii cu sfintenie (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest asezamint dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua simbetei. Legea Veche a fost data pentru un timp limitat, adica pina era sa vina Urmasul, Caruia I s-a dat fagaduinta (Galateni 3, 19). Deci simbata n-a fost data ca sarbatoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, impreuna cu Simbata, au incetat de a mai fi intru totul valabile in Legea Darului. Acest adevar il arata Sfintul Apostol Pavel, zicind: Trecut-a umbra Legii si Darul a venit (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); Cele vechi au trecut, iata toate sint noi (Evrei 8, 13).

Aceasta incetare a Legii Vechi a fost proorocita de sfintii prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: Iata vin zile, zice Domnul, cind voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamint nou. Insa nu ca legamintul pe care l-am incheiat cu parintii lor in ziua cind i-am luat de mina ca sa-i scot din pamintul Egiptului. Acel legamint ei l-au calcat desi Eu am ramas in legatura cu ei, zice Domnul. Dar iata legamintul pe care-l voi incheia cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea inauntrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei Imi vor fi popor (Ieremia 31, 31-33).

Sa vedem acum in ce fel Iisus Hristos si Sfintii Apostoli au desfiintat Simbata Legii Vechi prin invatatura si fapte. Auzim pe Mintuitorul, zicind: Tatal Meu pina acum lucreaza si Eu lucrez (Ioan 5, 17). Cind a zis Hristos aceste cuvinte? Cind cautau iudeii sa-L omoare, ca dezlega simbata (Ioan 5, 16).

Deci, daca Mintuitorul lucra simbata, arata ca si Tatal Sau lucreaza simbata. Atunci care ar fi vina celor ce urmeaza lui Hristos care lucreaza si nu tin simbata? Daca cineva ne-ar invinui ca lucram simbata, sa auda unii ca acestia, ca si iudeii cautau sa-L omoare pe Iisus ca dezleaga simbata (Ioan 5, 18). Auzim pe Mintuitorul zicind: Daca-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze (Ioan 12, 26). Si daca Tatal si Fiul lucreaza simbata, cine poate invinui pe Dumnezeu ca dezleaga simbata?

Cine poate sa invinuiasca pe crestini ca urmeaza lui Hristos, adica daca lucreaza simbata si fac ceea ce a facut Hristos Domnul? Cita orbire au mintile acelea, care nu vad ce a facut Hristos simbata! Oare nu simbata a vindecat Mintuitorul pe slabanogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai ca l-a vindecat, ci l-a pus si la lucru, poruncindu-i sa-si ia patul si sa mearga cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dadea voie sa faca acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar si orbul din nastere a fost vindecat in zi de simbata (Ioan 9, 14), si omul cu mina uscata a fost vindecat in ziua simbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Si femeia cea girboava de 18 ani tot simbata a fost vindecata de Mintuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmind pilda Invatatorului Lor, mergind simbata prin lanurile de griu, smulgeau spice si le frecau in palme spre a le minca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Cind fariseii si carturarii Il invinuiau pe Iisus ca nu pazeste simbata, El le raspundea ca Fiul Omului este Domn si al simbetei (Luca 6, 5) si le zicea: Simbata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru simbata (Marcu 2, 27). Iata de ce marele Apostol Pavel zice: Nimeni deci sa nu va judece pentru mincare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau luna noua, sau la simbete, care sint umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Coloseni 2, 16-17).

Iubiti credinciosi,

Pentru a va incredinta mai bine ca Iisus Mintuitorul nostru si sfintii Sai ucenici si Apostoli, au desfiintat sarbatoarea simbetei, cititi Sfinta Scriptura in urmatoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 si 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 si I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 si Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 si Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 si Romani 13, 9 si Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 si Romani 13, 9 si Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeti ca nici intr-o parte a Sfintei Evanghelii sau in vreo epistola a Sfintilor Apostoli, nu gasim lamurire sau macar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar ca nu era obligatorie pe vremea Mintuitorului si a Sfintilor Apostoli serbarea simbetei pentru cei ce credeau in Hristos. Iar ca sa intelegeti ca Duminica, ziua cea dintii a saptaminii, a luat locul simbetei in Biserica crestina, sa cititi in Sfinta Scriptura in aceste locuri: Ioan 20, 1-15 si 26 si veti vedea ca Duminica, ziua intii a saptaminii, a inviat Domnul; Duminica, a 8-a zi dupa inviere, s-a aratat Mintuitorul Sfintilor Apostoli fiind usile incuiate, si a fost pipait in coasta de Toma (Ioan 20, 27); Duminica, in drum spre Emaus, Luca si Cleopa au calatorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminica la Cincizecime s-a pogorit Duhul Sfint (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica fringeau Apostolii piinea, adica se impartaseau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfintul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). In Duminici adunau crestinii ajutoare pentru sfinti, dupa porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva ca Dumnezeu va lasa alta zi de sarbatoare poporului Sau? Auzi ce scrie Sfinta Scriptura: Drept aceea a lasat Dumnezeu alta sarbatoare de odihna poporului (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Asadar in Noul Testament alta zi de odihna este rinduita de Dumnezeu crestinilor, adica Duminica sau ziua intiia a saptaminii. Dupa cum vedem, multa orbire sufleteasca era pe vremea Mintuitorului la farisei, carturari si legiuitori, care, vazind atitea minuni si semne care se faceau de catre Mintuitorul nostru in ziua simbetei nu cunosteau ca Hristos este Dumnezeu, care le daduse porunca sa serbeze simbata in pustie si care acum a venit sa dezlege si sa desfiinteze simbata, Legea Veche, si sa aseze alta zi de sarbatoare neamului omenesc care va crede in El. Aceasta orbire si intunecare sufleteasca o au toti sectarii, care, nevrind a tine ca zi de odihna Duminica, ziua in care a inviat Domnul, se tin de umbra si defaima Harul Noului Asezamint.

Iubiti credinciosi,

In cele ce urmeaza, vom arata si mai luminat cele despre simbata si despre ratacirea celor ce tin de simbata Legii Vechi, care a fost umbra si inchipuirii din Legea Harului. Acest adevar il arata marele Apostol Pavel cind zice: Nimeni deci sa nu va judece pentru mincare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare sau luna noua, sau la simbete, care sint umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Coloseni 2, 16-17).

Iata ce doresc sa va spun in aceasta privinta. Cuvintul "sabat", "simbata", din evreieste, inseamna "odihna". Dupa iesirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor sa praznuiasca ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a saptea in care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale dupa zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Iesirea 35, 2-3) si indeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbavirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi crestinii, asemenea praznuim ziua a saptea din saptamina, insa nu simbata cea veche, evreiasca, ci pe cea noua, crestina, adica ziua Invierii, cind s-a savirsit innoirea neamului omenesc. Daca este cineva in Hristos, este faptura noua (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); ca a Lui faptura sintem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune (Efeseni 2, 10). Praznuim nu simbata, ci Duminica, pentru ca in aceasta zi am fost izbaviti, nu din robia egipteana, in care nici noi, nici parintii nostri nu au fost vreodata; ci dintr-o robie generala si mult mai grea, din robia diavolului de care scapam, dupa cum ne invata Sfintul Apostol Petru, prin Invierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

In ziua aceasta si nu simbata sau in alta zi, Hristos a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stapinirea mortii, adica pe diavolul, si a izbavit pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata (Evrei 2, 14-15). In ziua aceasta si nu in alta, Hristos S-a sculat pentru indreptarea noastra (Romani 4, 25). Iar daca Hristos nu a inviat, zadarnica este credinta voastra, sinteti inca in pacatele voastre (I Corinteni 15, 17).

Iata, pentru ce noi crestinii praznuim ziua Invierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbavirii noastre si a intregii noi lumi din robia diavolului, de pacate, de blestem si de moartea cea duhovniceasca. Dar poate vor zice unii sectanti ca a binecuvintat Dumnzeu ziua a saptea si a sfintit-o pentru ca intr-insa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut si le-a pus in rinduiala (Facere 2, 2-3). Dar in acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune ca Dumnezeu a poruncit oamenilor sa cinsteasca simbata. Se spune ca Dumnezeu S-a odihnit in ziua a saptea de faptele Sale, adica El a incetat a zidi. Ca El a binecuvintat si a sfintit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfirsitul creatiei si atit.

In Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodata si zile de munca pentru a lucra si a pazi gradina Edenului (Facere 2, 15). Iar dupa caderea in pacat a primilor oameni si alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsa, sa lucreze si sa se hraneasca cu necazuri in toate zilele vietii lor (Facere 3, 17), prin urmare si in ziua simbetei. Si intr-adevar, din Sfinta Scriptura nicaieri nu se vede ca stramosii nostri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob si altii ar fi praznuit ziua simbetei.

Numai pe timpul lui Moise dupa iesirea evreilor din Egipt, Dumnezeu da evreilor in pustie, pentru prima data porunca despre simbata (Iesirea 16, 23-26). Si aceasta, pentru ca evreii erau intotdeauna nemultumiti, sa-si aminteasca si sa multumeasca in ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Daca scrie in Sfinta Scriptura ca Dumnezeu zice prin Moise: Adu-ti aminte de ziua odihnei (Iesirea 20, 8) sa nu creada cineva ca serbarea simbetei a fost de la inceputul lumii. Nu, cu adevarat. Ci de aceasta porunca le aduce aminte pe Sinai, ca porunca Simbetei a fost data putin mai inainte evreilor in pustiul Sin, cind erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Iesirea 16, 23-30) si le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o daduse mai inainte, in pustiul Sin, cum am aratat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ti aminte!"

Trebuie sa intelegem ca evreii erau obligati sa praznuiasca simbata. Altfel, ei cadeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi crestinii nu mai sintem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a rascumparat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfintul Apostol Pavel invata ca: Hristos ne-a rascumparat din blestemul legii, facindu-Se pentru noi blestem. Ce este legea? Pentru calcarile de porunca s-a adus legea, pina cind era sa vina Saminta careia i s-a dat fagaduinta. Pentru aceea ne-a fost noua legea invatatoare spre Hristos, ca din credinta in Hristos Iisus sa ne indreptam. Iar daca a venit credinta, nu mai sintem sub Invatator, caci pe toti fii ai lui Dumnezeu ne-a facut, prin credinta in Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). Domnul a desfiintat vrajmasia in Trupul Sau, legea poruncilor si invataturile ei... (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva ca simbata este numita lege vesnica si legatura vesnica (Iesirea 31, 16-17) si de aceea trebuie a se tine ca sarbatoare vesnica, unul ca acela sa stie ca Dumnezeu, fiind Creator si Legiuitor, poate sa strice nu numai toate legile Sale ci si legaturile Sale, desi a spus ca le da pina in veac (I Regi 2, 30). Legatura nu este un contract intre om si Dumnezeu. Caci contracteaza ceva numai cei egali intre ei. Legatura este manifestarea milei lui Dumnezeu si a bunei Sale vointe catre om. Iar fagaduintele, legile, legaturile, poruncile, asezamintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, daca oamenii nu sint vrednici de ele. Asa de pilda: "Legatura vesnica" au fost numite jertfele si alte asezaminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Iesirea 21, 6; 40, 15) dar in Noul Testament toate sint inlaturate.

N-a fost legatura mai mare decit legatura prin taierea imprejur, aceasta fiind superioara simbetei, nu numai dupa timp, fiind mai veche, ci si dupa insemnatate. Insusi Mintuitorul a spus ca ea este mai importanta decit simbata: Moise, zice Hristos, v-a dat taierea imprejur, nu ca este de la Moise, ci de la parinti, si simbata taiati imprejur pe om. Daca omul primeste taierea imprejur simbata, ca sa nu se strice Legea lui Moise, va miniati pe Mine ca am facut simbata un om intreg sanatos? (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru taierea imprejur se calca simbata. Si ea, de asemenea, se numeste "legatura vesnica". Calcatorii ei se condamnau la moarte: Veti taia imprejur, a spus Dumnezeu inca lui Avraam, marginea trupului vostru si va fi semn de legatura intre Mine si voi... Si va fi legatura Mea peste trupul vostru intru legatura vesnica. Si partea barbateasca ce nu-si va taia imprejur marginea trupului sau in ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul sau, pentru ca a calcat legamintul Meu (Facere 17, 11-13).

Si, iata, aceasta "legatura vesnica" despre taierea imprejur ce a fost mai mare decit simbata este inlaturata de Sfintii Apostoli la sinodul lor, cind crestinii din iudei au inceput sa ceara la crestinii din pagini ca dinsii sa pazeasca taierea imprejur si legea lui Moise. Apostolii, adunindu-se impreuna, au hotarit, zicind: Pentru ca parutu-s-a Duhului Sfint si noua, sa nu vi se puna nici o greutate in plus afara de cele ce sint necesare: sa va feriti de cele jertfite idolilor si de singe si de (animale) sugrumate si de desfriu, de care pazindu-va, bine veti face (Fapte 15, 28-29). Prin aceasta hotarire, Sfintii Apostoli au inlaturat nu numai taierea imprejur, care era mai mare decit simbata, ci si toata legea ceremoniala a lui Moise, cu sarbatorile, lunile noi, simbetele si altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii, nu am venit sa stric, ci sa implinesc (Matei 5, 17), va intelege ca El a tinut si simbata. La aceasta trebuie sa stim ca Hristos a tinut simbata pentru ca era iudeu dupa trup si trebuia sa se supuna legii ceremoniale a lui Moise pina la inlaturarea acestei legi; pina la incheierea cu oamenii a Legaturii noi din Singele Lui (Luca 22, 20), adica pina la vremea suferintelor Lui si a stralucitei Sale invieri, cind a venit sfirsitul Vechiului Testament, prezis inca de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul ca Hristos a tinut simbata, nu putem sustine ca si crestinii trebuie s-o cinsteasca. Hristos, ca iudeu, praznuia sarbatorile evreiesti. Hristos, ca iudeu, a primit taierea imprejur; sectantii, insa, nu se taie imprejur. Pentru ce si pina cind a cinstit Hristos simbata s-a lamurit mai sus.

Din textele aduse din Sfinta Scriptura nu se vede ca si crestinii sint datori sa praznuiasca ziua simbetei. In ele se vorbeste despre faptul ca Hristos a invatat pe evrei de obicei simbata in sinagogile lor, si atit. Invata insa simbata, fiindca atunci se adunau evreii in sinagogile lor pentru rugaciuni si Hristos putea sa aiba ascultatori.

Poate cineva ar zice ca Hristos spunea ucenicilor Sai: Rugati-va ca sa nu fie fuga voastra iarna, nici simbata (Matei 24, 20) si ca prin aceasta Hristos ar fi aratat sfintenia simbetei. Trebuie sa intelegem ca cuvintele acestea ale Domnului nu obliga deloc pe crestini sa praznuiasca simbata. Altfel, ar trebui sa cinstim si sa serbam si iarna. Cuvintele acestea arata numai apropiata darimare a Ierusalimului si greutatea pe care puteau s-o indure ucenicii lui Hristos, daca aceasta darimare s-ar intimpla iarna pe neasteptate, cind ei ar fi putut sa moara de frig pe drumuri curind, pina la patimile si invierea lui Hristos, cind inca nu era pe deplin inlaturata simbata cea veche si in vremea cind era greu sa fugi din Ierusalim pentru ca simbata portile orasului se inchideau.

Iata, deci, de unde se vede ca Hristos a inlaturat simbata. Caci Legea lui Moise a avut umbra bunatatilor viitoare, iar nu insusi chipul lucrurilor (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind si indeplinind toata Legea (Matei 5, 17) si poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El insusi a completat unele din ele si pe altele le-a schimbat. In general, a inlaturat legea poruncilor prin invatatura Sa (Efeseni 2, 15), iar simbata cu totul a inlaturat-o prin cuvint si prin fapte. Asa, de pilda, El insusi a calcat-o, vindecind simbata bolnavii si pe cel cu mina uscata (Matei 12, 10-13), pe slabanogul din Evanghelia de astazi (Ioan 5, 5-16), si pe orbul din nastere, facind simbata pentru el tina (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche sa se faca simbata (Iesirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Calcind simbata, Hristos impunea si altora sa o calce. Vindecind pe slabanogul simbata, Iisus ii spunea: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla. Si indata s-a facut sanatos omul, si-a luat patul si umbla si era acea zi simbata.

Simbata evreiasca este numita de Sfintul Apostol Pavel "umbra", adica ceva ce nu inseamna nimic, fara nici un folos, pentru ca, cuvintul "umbra" in Sfinta Scriptura, cind se vorbeste despre Vechiul Testament, inseamna ceea ce e destinat spre inlaturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiti credinciosi,

Intrucit unii din crestini s-au rupt de Biserica lui Hristos si cinstesc sabatul Legii vechi, in loc de Duminica, ziua Invierii lui Hristos, am cautat sa va explic la Evanghelia de astazi ce insemnatate a avut sabatul iudaic, cit a fost respectat, cind si de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Insusi Hristos si Sfintii Sai Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, daca vrem sa ne mintuim, sintem datori sa ascultam de ea. Sa implinim cu sfintenie poruncile Domnului din Sfinta Evanghelie, si sa nu urmam sfaturile credinciosilor razvratiti, care s-au lepadat de Biserica, de sfinta Duminica, de bucuria Invierii, de preoti, de cruce si de sfintele icoane si cinstesc simbata ca zi de odihna. Sa raminem in casa Domnului si in mintuitoarea bucurie a Invierii lui Hristos. Caci mai mare este ziua Invierii decit ziua odihnei.

Aici in Biserica se afla lacul Vitezda, adica Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu dupa har, nou nascuti. Aici se afla apa cea tamaduitoare de boli, adica Taina Spovedaniei, a pocaintei cu lacrimi, prin care ne vindecam sufletul de ranile pacatelor. Aici se savirseste Taina Sfintului Maslu, prin care multi bolnavi se vindeca si se usureaza. Sa nu spunem "ca nu avem om sa ne arunce" in apa aceasta tamaduitoare. Preotii Bisericii sint cei ce ne boteaza, ne dezleaga de pacate, se roaga pentru mintuirea noastra si ne conduc pe calea mintuirii.

Sa cinstim cu vrednicie, cu rugaciuni si fapte bune sfinta zi a Duminicii ca sa auzim si noi cuvintul cel mintuitor al lui Hristos: "Iata te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai gresesti ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau". Amin.

Hristos a inviat!

Parintele Cleopa

Lupta cu ispititorul.

Sfântul nou mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Zilnic omul este supus greşelii. De ce? 

O întrebare retorică la care mulţi dintre noi dăm tot felul de răspunsuri, de la cele mai simple până la cele mai elevate şi complicate explicaţii. Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de subtil. Omul ca fiinţă duală, creat din partea materială (trupul) şi entitatea spirituală (sufletul), cu măiestrie împletite şi interconectate de către Creatorul nostru, este în permanenţă supus unor impulsuri şi influenţe atât de natură materială (frig, căldură, atracţie gravitaţională, legi ale frecării, legi ale fizicii cunoscute şi demonstrate de ştiinţă, etc.) cât mai ales de impulsuri spirituale, la nivel de influenţe sau atacuri psihice concretizate prin gânduri. Omul gândeşte datorită capacităţii sale de a zămisli idei, concepte, prin analiza directă a factorilor materiali sau spirituali externi ce acţionează asupra sa, dar totodată şi a unor influenţe spirituale venite din exterior. Aceste influenţe externe, concretizate prin gânduri, sunt generate de forţe spirituale create, sau chiar de către Creator prin revelaţii dumnezeieşti. Entităţile spirituale create sunt îngerii care au misiuni precise şi contribuie direct la desăvârşirea duhovnicească a omului. 

Însă, este ştiut faptul că îngerii, ca entităţi individuale şi personale create de Dumnezeu înainte de om, sunt împărţite în două tabere diametral opuse ca menire. Una este armata de îngeri care au rămas sub ascultarea lui Dumnezeu şi care au ca scop şi misiune de a ajuta pe oameni să nu se rătăceasca mai rău pe drumuri ce îi despart de Creatorul lor, iar cealaltă armată de îngeri sunt cei care nu mai recunosc autoritatea lui Dumnezeu şi care fac orice altceva decât îi este plăcut Creatorului lor. 

Aceşti îngeri căzuţi, denumiţi în credinţa noastră diavoli, se supun unui arhanghel duşman al Sfintei Treimi, care a fost alungat de la faţa lui Dumnezeu datorită mândriei şi trufiei sale, pe nume Lucifer. Odată cu el au fost alungaţi miliarde şi miliarde de îngeri care au împărtăşit ideile lui Lucifer, de a a-l considera şi pe acesta Stăpân peste toate puterile cereşti.  De atunci, diavolii nu mai au parte de dragostea şi iubirea lui Dumnezeu, ei înşişi urâţindu-se şi schimonosindu-se în caracter şi  mentalitate, devenind fiinţe spirituale meschine şi deosebit de rele. 

După crearea lui Adam şi a Evei, diavolii nu suportau importanţa şi dragostea pe care Dumnezeu o dădeau acestor fiinţe duale trup/suflet, ba mai mult decât atât, erau numiţi de către Dumnezeu "fii ai Lui". Invidia, egoismul, ura şi trufia acestor îngeri decăzuţi din drepturi, a dus cu voia lui Dumnezeu la ispitirea lui Adam şi a Evei în Eden, fapt pentru care aceştia au încălcat voia Domnului. Lipsa de responsabilitate şi laşitatea protopărinţilor noştrii, care nu au reuşit din cauza mândriei pe care au gustat-o să recunoască fapta şi să ceară iertare Creatorului, aducând orice alte argumente pentru acoperirea greşelilor lor, a dus la alungarea acestora din Rai, spre bucuria şi satisfacţia lui Lucifer şi acoliţilor lui. 

De atunci oamenii nu au mai putut să vadă faţa lui Dumnezeu, au fost alungaţi în intunericul nedragostei şi al neascultării alături de diavoli. Tot universul acesta material, animalele, păsările, insectele, orice vieţuitoare de pe pământ, create practic pentru Om, au fost lepădate de Dumnezeu, iar de atunci toate aceste elemente materiale suferă şi ele din cauza lipsei lui Dumnezeu. Omul este chinuit şi blestemat să muncească toată viaţa pentru a produce cele necesare traiului, iar împreună cu celelalte fiinţe de pe pământ este chinuit  de frig, arşiţă, foame, boli, necazuri. 

Până la Minunata Înviere a Domnului Nostru Iisus Hristos, oamenii după ce mureau, despărţindu-se sufletele de trupurile lor, erau condamnaţi să meargă în iadul cel întunecat şi fără iubirea lui Dumnezeu. Indiferent cât de cuvios era omul în timpul vieţii sale, era condamnat să meargă cu sufletul în iad, datorită neputinţei lor de a creea o cale care să unească această lume lepădată cu Raiul dumnezeiesc. 

Odata cu Învierea Domnului, răscumpărarea s-a făcut prin jertfa Sa, iar drumul spre Împărăţia Lui Dumnezeu s-a redeschis. 

Prin pogorârea Sa în iad, de unde a scos pe protopărinţii noştrii Adam şi Eva, pe toţi Proorocii, cuvioşii şi oamenii sfinţi din Vechiul Testament, Mântuitorul Nostru şi Salvatorul Nostru de la iad, Iisus Hristos, ne-a deschis calea spre Împărăţia Tatălui Nostru cel din Ceruri, Cel care ne-a creat în pântecele mamelor noastre. 

De atunci, oamenii au posibilitatea să meargă la Tatăl lor sau să rămână în iad, în funcţie de viaţa pe care o duc pe acest pământ. Dacă omul este plăcut Domnului, dacă îşi trăieşte viaţa după voia lui Dumnezeu, are ca premiu final deschiderea porţilor Raiului, iar dacă se face duşmanul lui Dumnezeu în această viaţă, nerespectând poruncile Sale, este condamnat pe vecie să râmână alături de diavoli în iadul deznădejdii. 

Omul, fiind o persoană foarte importantă pentru Dumnezeu, pentru care Tatăl a trimis pe pământ pe unicul şi iubitul său Fiu, să se jertfească pentru el, are acum posibilitatea salvării de iad, a mântuirii în termen religios, doar prin modul în care îşi trăieşte viaţa pământească. 

De aceea, Lucifer cu armata sa de diavoli, doresc în permanenţă deturnarea de pe drumul drept către  Domnul al omului, influenţând-l în permanenţă cu tot felul de gânduri, direct sau prin acţiunile altor oameni la imboldul lor, să se depărteze de Dumnezeu sau să nu Îl cinstească cum se cuvine. Ispititorul diavol este în permanenţă alături de om, încercând fără a obosi vreodată să îl influenţeze să se lepede de lucrurile sfinte şi să meargă pe drumuri străine şi periculoase.

De aceea trebuie să avem întotdeauna grijă, să fim atenţi şi cu luare aminte la orice gând sau imbold care ne vine în minte, sau la orice indemn sau ademenire ce vin de la alţi oameni, ce ne pot despărţi de Împărăţia lui Dumnezeu.

Un exemplu de luptă cu îndemnurile şi pornirile ispititorului diavol, ni-l dă Sfântul Ioan Valahul, pe care Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe data de 12 mai.  Iată povestea vieţii sale, din care tragem concluzia că în viaţă nu trebuie să facem compromisuri cu îngerii căzuţi sau cu noi înşine, prin care să pierdem împărăţia cerurilor.

Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.

Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.

Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.

Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-a pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Gherasim Ogheru