Lupta cu ispititorul.

Sfântul nou mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Zilnic omul este supus greşelii. De ce? 
O întrebare retorică la care mulţi dintre noi dăm tot felul de răspunsuri, de la cele mai simple până la cele mai elevate şi complicate explicaţii. Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de subtil. Omul ca fiinţă duală, creat din partea materială (trupul) şi entitatea spirituală (sufletul), cu măiestrie împletite şi interconectate de către Creatorul nostru, este în permanenţă supus unor impulsuri şi influenţe atât de natură materială (frig, căldură, atracţie gravitaţională, legi ale frecării, legi ale fizicii cunoscute şi demonstrate de ştiinţă, etc.) cât mai ales de impulsuri spirituale, la nivel de influenţe sau atacuri psihice concretizate prin gânduri. Omul gândeşte datorită capacităţii sale de a zămisli idei, concepte, prin analiza directă a factorilor materiali sau spirituali externi ce acţionează asupra sa, dar totodată şi a unor influenţe spirituale venite din exterior. Aceste influenţe externe, concretizate prin gânduri, sunt generate de forţe spirituale create, sau chiar de către Creator prin revelaţii dumnezeieşti. Entităţile spirituale create sunt îngerii care au misiuni precise şi contribuie direct la desăvârşirea duhovnicească a omului. 
Însă, este ştiut faptul că îngerii, ca entităţi individuale şi personale create de Dumnezeu înainte de om, sunt împărţite în două tabere diametral opuse ca menire. Una este armata de îngeri care au rămas sub ascultarea lui Dumnezeu şi care au ca scop şi misiune de a ajuta pe oameni să nu se rătăceasca mai rău pe drumuri ce îi despart de Creatorul lor, iar cealaltă armată de îngeri sunt cei care nu mai recunosc autoritatea lui Dumnezeu şi care fac orice altceva decât îi este plăcut Creatorului lor. 
Aceşti îngeri căzuţi, denumiţi în credinţa noastră diavoli, se supun unui arhanghel duşman al Sfintei Treimi, care a fost alungat de la faţa lui Dumnezeu datorită mândriei şi trufiei sale, pe nume Lucifer. Odată cu el au fost alungaţi miliarde şi miliarde de îngeri care au împărtăşit ideile lui Lucifer, de a a-l considera şi pe acesta Stăpân peste toate puterile cereşti.  De atunci, diavolii nu mai au parte de dragostea şi iubirea lui Dumnezeu, ei înşişi urâţindu-se şi schimonosindu-se în caracter şi  mentalitate, devenind fiinţe spirituale meschine şi deosebit de rele. 
După crearea lui Adam şi a Evei, diavolii nu suportau importanţa şi dragostea pe care Dumnezeu o dădeau acestor fiinţe duale trup/suflet, ba mai mult decât atât, erau numiţi de către Dumnezeu "fii ai Lui". Invidia, egoismul, ura şi trufia acestor îngeri decăzuţi din drepturi, a dus cu voia lui Dumnezeu la ispitirea lui Adam şi a Evei în Eden, fapt pentru care aceştia au încălcat voia Domnului. Lipsa de responsabilitate şi laşitatea protopărinţilor noştrii, care nu au reuşit din cauza mândriei pe care au gustat-o să recunoască fapta şi să ceară iertare Creatorului, aducând orice alte argumente pentru acoperirea greşelilor lor, a dus la alungarea acestora din Rai, spre bucuria şi satisfacţia lui Lucifer şi acoliţilor lui. 
De atunci oamenii nu au mai putut să vadă faţa lui Dumnezeu, au fost alungaţi în intunericul nedragostei şi al neascultării alături de diavoli. Tot universul acesta material, animalele, păsările, insectele, orice vieţuitoare de pe pământ, create practic pentru Om, au fost lepădate de Dumnezeu, iar de atunci toate aceste elemente materiale suferă şi ele din cauza lipsei lui Dumnezeu. Omul este chinuit şi blestemat să muncească toată viaţa pentru a produce cele necesare traiului, iar împreună cu celelalte fiinţe de pe pământ este chinuit  de frig, arşiţă, foame, boli, necazuri. 
Până la Minunata Înviere a Domnului Nostru Iisus Hristos, oamenii după ce mureau, despărţindu-se sufletele de trupurile lor, erau condamnaţi să meargă în iadul cel întunecat şi fără iubirea lui Dumnezeu. Indiferent cât de cuvios era omul în timpul vieţii sale, era condamnat să meargă cu sufletul în iad, datorită neputinţei lor de a creea o cale care să unească această lume lepădată cu Raiul dumnezeiesc. 
Odata cu Învierea Domnului, răscumpărarea s-a făcut prin jertfa Sa, iar drumul spre Împărăţia Lui Dumnezeu s-a redeschis. 
Prin pogorârea Sa în iad, de unde a scos pe protopărinţii noştrii Adam şi Eva, pe toţi Proorocii, cuvioşii şi oamenii sfinţi din Vechiul Testament, Mântuitorul Nostru şi Salvatorul Nostru de la iad, Iisus Hristos, ne-a deschis calea spre Împărăţia Tatălui Nostru cel din Ceruri, Cel care ne-a creat în pântecele mamelor noastre. 
De atunci, oamenii au posibilitatea să meargă la Tatăl lor sau să rămână în iad, în funcţie de viaţa pe care o duc pe acest pământ. Dacă omul este plăcut Domnului, dacă îşi trăieşte viaţa după voia lui Dumnezeu, are ca premiu final deschiderea porţilor Raiului, iar dacă se face duşmanul lui Dumnezeu în această viaţă, nerespectând poruncile Sale, este condamnat pe vecie să râmână alături de diavoli în iadul deznădejdii. 

Omul, fiind o persoană foarte importantă pentru Dumnezeu, pentru care Tatăl a trimis pe pământ pe unicul şi iubitul său Fiu, să se jertfească pentru el, are acum posibilitatea salvării de iad, a mântuirii în termen religios, doar prin modul în care îşi trăieşte viaţa pământească. 
De aceea, Lucifer cu armata sa de diavoli, doresc în permanenţă deturnarea de pe drumul drept către  Domnul al omului, influenţând-l în permanenţă cu tot felul de gânduri, direct sau prin acţiunile altor oameni la imboldul lor, să se depărteze de Dumnezeu sau să nu Îl cinstească cum se cuvine. Ispititorul diavol este în permanenţă alături de om, încercând fără a obosi vreodată să îl influenţeze să se lepede de lucrurile sfinte şi să meargă pe drumuri străine şi periculoase.

De aceea trebuie să avem întotdeauna grijă, să fim atenţi şi cu luare aminte la orice gând sau imbold care ne vine în minte, sau la orice indemn sau ademenire ce vin de la alţi oameni, ce ne pot despărţi de Împărăţia lui Dumnezeu.

Un exemplu de luptă cu îndemnurile şi pornirile ispititorului diavol, ni-l dă Sfântul Ioan Valahul, pe care Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe data de 12 mai.  Iată povestea vieţii sale, din care tragem concluzia că în viaţă nu trebuie să facem compromisuri cu îngerii căzuţi sau cu noi înşine, prin care să pierdem împărăţia cerurilor.

Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.
Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.
Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.
Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-a pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Gherasim Ogheru

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics