(29 august)
Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum
a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie
înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit
pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea...
Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în
iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel
aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru
păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte
mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.
Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea
Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem,
fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în
Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul
Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea
Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie,
învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei
desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea,
femeia fratelui său - împotriva legii; căci chiar de ar fi murit
fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica
fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia
fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel
mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire,
că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi
mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de
sînge.
Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit
Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul
păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe
Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor - apucătorul soţiei
fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău.
Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă,
legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi
voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind
pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare,
ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl
asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea
bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum
se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc...
Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea
nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan
Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai
prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului
său.
Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se
adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea
îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre
Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii,
precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre
lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe
pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu
doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe
Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a
văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i,
şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu...
Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea
Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a
venit ca să mîntuiască neamul omenesc.
După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a
săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe
cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ
mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi
celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul - după povaţa maicii
sale cea rea, - capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce
a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi
jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici
să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin
care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a
umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi,
trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui
Ioan şi să-l aducă pe tipsie.
Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat
în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu
Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a
numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă
noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin
jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă
ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul
acelui ospăţ, picurînd încă sîngele - precum spun unii -, acel cap a
grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău!
O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela,
cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi,
curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!
Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la
maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra
fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape
împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi
capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în
noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia;
iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc
ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24
februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.
După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel
ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit
pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună
voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu
ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină
luminoasă şi L-a întors la Pilat.
După acestea n-a zăbovit izbîndirea lui Dumnezeu
asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru
că pe de o parte sîngele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui -
precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lîngă
alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dînsul Domnului, trăgea asupra
lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.
Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie
şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul
Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a
făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod.
Asemenea şi Irod, adunîndu-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta.
Deci, fiind război tare din amîndouă părţile, ostaşii arabilor au biruit
pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, căzînd toată puterea lui
Irod, abia scăpînd numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul
Romei, de stăpînirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost
trimis în surghiun împreună cu desfrînata şi cu fiica ei, mai întîi în
Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea
Spaniei.
Acolo s-a sfîrşit în strîmtoare şi în rea pătimire,
văzînd mai întîi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest
chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă rîul, care se numea
Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergînd pe gheaţă, s-a rupt
gheaţa sub dînsa şi s-a afundat pînă la grumaz. Dar prin dumnezeiască
răzbunare, gheaţa i-a strîns grumazul foarte tare, încît atîrna cu
trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spînzurată,
pînă ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducînd pe sub
gheaţă stîrvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui
Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte;
dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a
lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului
cap al Sfîntului Ioan.
După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu
spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dînşii
că i-au înghiţit pămîntul de vii. Sfîntul Ioan, precum în viaţa sa, tot
aşa şi după sfîrşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că,
apucînd înainte de pogorîrea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe
Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi,
cu care, după stricarea iadului, scoţîndu-se de acolo, după învierea lui
Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un
feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi
propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi
ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe
noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei
cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava
împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
Sfinte Proorocule Ioane, cel ce în adâncul Iordanului ai
botezat pe Adâncul milostivirii şi văzând repejunile râului, valuri de
înfricoşare au început să se înalţe în inima ta, alungă viforul
patimilor din sufletul meu şi dăruieşte inimii mele corabia și adierea
rugăciunii, ca să plutesc deasupra ispitelor acestei vieţi, iar mintea
mea cea înnourată de gânduri rele o trage cu legătura cugetării smerite
spre seninul vederii Soarelui Hristos.
Rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul
Pustia o ai înviorat cu cântări de laude şi cu paşii minţii
ai călătorit în grădina Raiului, prin ascultarea ta de Dumnezeu
ridicându-te deasupra lui Adam, cel ce a căzut din frumuseţea cerească
prin sfatul cel viclean al şarpelui. Pe mine, cel ce alerg pe cărările
neascultării de poruncile dumnezeieşti mă învaţă calea smereniei prin
pilda vieţuirii tale în afara deşertăciunilor lumii.
Capul ţi-ai plecat sub sabie, ca să vesteşti celor din iad pe
Cel Ce este din veci Capul Bisericii şi Răscumpărătorul tuturor din
stricăciune cu preascumpul Său Sânge. Pe mine, cel ce m-am făcut cap a
toată răutatea, mă îndreptează pe căile pocăinţei. Trimite norii
rugăciunii tale înaintea Soarelui dreptăţii, ca sufletul meu cel istovit
de arşiţa ispitelor să-l răcorească ca Un Bun cu ploaia milostivirii
Sale.
Pe îngeri ai minunat cu vieţuirea ta nematerialnică şi cetele
demonilor le-ai doborât cu săgeţile cugetării tale smerite. Mintea mea
cea pururea rănită de gândurile cele rele o tămăduieşte vărsând peste
ea roua rugăciunii tale. Inima mea cea întunecată de patimi o luminează
cu raza credinţei şi o împodobeşte cu florile laudelor tale, ca să
aducă Stăpânului Care l-a sădit pe Adam din nou în grădina Raiului
mireasma rugăciunii curate.
Astupatu-s-au urechile inimii mele, ca să nu mai aud chemarea
dumnezeiască şi în adâncul noroiului patimilor m-am coborât. Eu, cel
cinstit cu darul libertăţii de Cel Ce m-a zidit spre asemănarea Sa, m-am
făcut rob patimilor, cărora dobitoceşte am slujit, neavând în inima
mea gândul fricii de Dumnezeu. Răbdarea mi se pare un mărgăritar
aproape de negăsit pentru mine şi cu frunzele cuvintelor mincinoase am
acoperit păcatele mele. Dar, tu, Sfinte Ioane, cel ce ai arătat lumii
pe Pomul vieţii Care S-a dat spre Hrană lumii şi a vindecat pe Adam cel
ce s-a otrăvit gustând din pom, arată şi pustia inimii mele roditoare
de pomii gândurilor înţelepciunii.
Ca o privighetoare a rugăciunii ai îndulcit auzul pustiei cu
neîncetata slăvire a frumuseţii Celui Nevăzut şi pe scara smereniei
te-ai înălţat la Cel Neajuns de minte. Pe mine, cel ce pururea mă cufund
în marea deşertăciunilor lumeşti şi mă lenevesc a mă ruga, întinde-mi
mână de ajutor şi cu ploaia gândurilor umilinţei curăţeşte inima mea,
zugrăvind apoi întru ea tainele cele dumnezeieşti ascunse în vistieria
minţilor îngereşti.
Cu securea pocăinţei taie din ţarina inimii mele pomi cei
înalţi ai patimilor şi sădeşte în locul lor virtuţile cele
dumnezeieşti. Focul ispitelor îl stinge cu puterea rugăciunii tale şi
la judecată nu întârzia a mijloci iertare celor ce te cinstesc cu
dreaptă credinţă.
Fiind prieten al Mirelui Celui Tainic al inimilor, cu şoapte
prieteneşti pleacă spre milă pe Izvorul milostivirii, ca să treacă cu
vederea păcatele noastre şi să rânduiască şi nevrednicia noastră în
cămările cele cereşti, străbătute pururea de paşii îngereşti şi de
tămâia rugăciunii neîncetate. Întăreşte pe noi, ca fără
de cârtire să purtăm povara necazurilor vieţii şi glasul pocăinţei fă
să răsune şi în inimile noastre ofilite de păcat, ca tăind toţi spinii
patimilor să începem a vieţui dumnezeieşte. Cu
legătura cea tare a rugăciunii tale întăreşte lumea şi sub
acoperământul rugăciunii tale roagă-L pe Mântuitorul nostru să ne
rânduiască vreme de pocăinţă, ca intrând întru cămara milostivirii Sale
să-i aducem împreună cu cetele tuturor Sfinţilor slavă şi mulţumire,
iar către tine să strigăm aşa:
Bucură-te, rai înfrumuseţat al darurilor Mântuitorului,
pecetea nestricată a pocăinţei, de întărire lumii, izvorul gândurilor
umilinţei, făclia pustiei inimilor noastre. Întru lumina rugăciunii
tale, învredniceşte-ne a aduce slavă Treimii Celei mai presus de minte,
Tatălui Celui iubitor de oameni, Fiului Său, Ce ne-a mântuit pe noi
din păcat şi Duhului Celui călăuzitor la limanul pocăinţei, adică
Minţii Celei mai înainte de minte, Care izvorăşte gândurile
înţelepciunii cu care luminează minţile îngereşti şi întunericul minţii
noastre. Amin
(Sursa: http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/05/
rugaciune-catre-sfantul-prooroc-ioan.html)
rugaciune-catre-sfantul-prooroc-ioan.html)
