VINDECAREA LUNATICULUI


Duminica a X-a după Rusalii


Sfânta evanghelie după Matei

Capitolul 17 (14:23)

14Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi,
15Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
16Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.
17Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.
18Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
19Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
20Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
21Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.
22Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor.
23Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!



O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?

In evanghelia prezentată mai sus ni se relatează de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei o vindecare minunată, pe care Domnul Nostru Iisus Hristos o face asupra unui tânăr lunatic.
A fi lunatic este o boală sufletească, prin care omul nu mai are conştiinţă de sine, ci este complet controlat de către duhurile necurate, de demonii cei vrăjmaşi care doresc pieirea oamenilor si îndepărtarea lor de Dumnezeu.
In dicţionarul explicativ a fi lunatic înseamnă: Care are vedenii; sperios, fricos, fantastic, halucinant, ireal, cu idei ciudate, cu manifestări bizare.
Este o boală cumplită, când omul practic se deconectează de la realitate, intrând într-un somn cu ochii deschişi, vorbind singur cu diferiţi interlocutori nevăzuţi, având tot felul de vedenii care îi înspăimântă sau îi determină să facă tot felul de gesturi necugetate, de multe ori existând riscul accidentării sau chiar pierderii vieţii.
In evanghelia prezentată, tatăl tânărului aminteşte faptul că pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
Câtă durere se afla în inima acelui tată văzându-şi fiul chinuit în asemenea hal!
Cât de mult ar fi dorit acel om să îl ajute cumva să se vindece de această boală!
Oricum, un lucru cert este acela că făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a-l ajuta. Era conştient că fiul său este chinuit de demoni, ducându-l mai întâi la apostoli, ca prin rugăciunile lor să scoată din tânăr demonul ce îl poseda. Însă, spre dezamăgirea lui, fiul său nu a putut fi vindecat. Posibil să fi încercat acest om să ceară ajutorul medicilor sau vracilor din acel ţinut. Cu siguranţă că a încercat tot ce era posibil pentru vindecarea fiului său. Dar rezultatul era acelaşi. Neputinţă. De nicăieri nici-o speranţă.
Însă dragostea părintească şi credinţa sa în Mântuitorul Iisus din Nazaret, care vindeca bolile şi tămăduia orice neputinţă, nu i-au permis să se descurajeze şi mergând la Iisus, fiind în acel ţinut în acel timp, îngenunchind în faţa Lui L-a rugat: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic…
Mântuitorul Hristos a văzut durerea sufletească de părinte iubitor pentru copilul său, şi apreciind credinţa sa, că numai El  poate vindeca pe tânăr, a acceptat să îl vindece, certând demonul care se cuibărise în trupul lunaticului. Şi spune evanghelia, că în acel ceas tânărul s-a vindecat. Sfinţii Apostoli nedumeriţi întrebară pe Învăţătorul de ce ei nu au reuşit să îl vindece. Aici răspunsul Mântuitorului este destul de tranşant şi de mustrător în acelaşi timp: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.
Oare apostolii erau puţin credincioşi?
Oare ei nu posteau sau nu se rugau?
Cu siguranţă ca da, însă Mântuitorul se referea la o altfel de credinţă. La o credinţă curată, lipsită de manifestare exterioară făţarnică sau de recunoaştere a meritelor lor de către cei din jur. Credinţa însoţită de smerenie şi de recunoaşterea neputinţelor noastre, fiind însă încrezători că la Dumnezeu este orice posibil, este ucigătoare pentru orice demon, care nu suportă umilinţa şi autodefăimarea. Prin actul credinţei smerite în puterea lui Dumnezeu şi în recunoaşterea neputinţei omului de a lupta singur cu puterile întunecate ale satanei, s-au săvârşit multe minuni, atât în Vechiul Testament cât şi după Învierea şi ridicarea la Cer a Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. Prin actul de credinţă puternică în Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că la Dumnezeu TOTUL este posibil, omul poate învinge multe pericole, boli sau nevoi în viaţă.
Câţi bolnavi şi suferinzi vedem zilnic în jurul nostru? Câţi oameni neajutoraţi, slăbănogi, cu boli grele şi fără leac vedem în societatea noastră omenească. Orice boală, suferinţă sau nevoie este efectul acţiunii directe a demonilor cărora le-am permis să intre în viaţa noastră, cu care am făcut înţelegeri de comun acord la săvârşirea de păcate, ascultându-le îndemnurile spre păcat.
Mulţi cred că sunt pedepsiţi de către Dumnezeu cu boli, suferinţe sau nevoi pentru păcatele noastre. Oare ce părinte omenesc şi-ar pedepsii fii pentru neascultarea lor cu asemenea pedepse? Nici unul! Cu atât mai mult Dumnezeu! Nu este aşa! Dumnezeu iubeşte, nu pedepseşte cu dureri şi suferinţe! Noi suntem cei care ne îndepărtăm de El, întovărăşindu-ne cu demonii care în permanenţă ne şoptesc la ureche vorbe dulci şi amăgitoare pe care noi ascultându-le şi înfăptuind păcatul propus ne rupem de Duhul Sfânt şi ne unim cu aceşti vrăjmaşi nevăzuţi. Păcatul repetat devine patimă, făcând în noi culcuş dracilor şi lucrând pentru plăcerea acestora prin repetarea inconştientă a faptelor păcătoase,  patima devenind astfel o a doua noastră fire. Aşa se întâmplă cu cei beţivi, desfrânaţi, cleptomani, drogaţi, fumători, etc. Orice dependenţă de un viciu este un contract pe perioadă nedeterminată încheiat între om şi demon. Dacă întrerupi cursul faptelor şi te gândeşti să nu mai păcătuieşti, rişti să fii chinuit psihic şi chiar fizic de demonul care îşi cere obolul. Beţivii şi drogaţii intră în delirum tremens, fumătorii încep să fie tulburaţi psihic, nervoşi şi au o stare de nelinişte permanentă, desfrânaţii au dureri abdominale groaznice dacă nu desfrânează, fiind nervoşi, tulburaţi, au insomnii şi pot ajunge să facă fapte necugetate ca violuri sau alte gesturi obscene în public. Nimic nu este întâmplător. Orice reacţie necontrolată a omului trădează o relaţie strânsă cu un demon care îl chinuie dacă nu i se face voia sa păcătoasă şi contrară voinţei Domnului. Un singur mijloc este posibil de a rupe aceste lanţuri nevăzute care ne leagă de demoni. Pocăinţa sinceră în faţa unui urmaş al Sfinţilor Apostoli care are puterea de a dezlega legăturile satanei. 
Aceşti urmaşi sunt preoţii bisericii care prin primirea Harului Duhului Sfânt prin punerea mâinilor au competenţa de a face dezlegările acestea. Spovedania sinceră, însoţită de hotărârea de a nu mai repeta faptele rele recunoscute şi asumate, prin iertarea dată de preot, este iertat păcatul şi de Dumnezeu, faptele rele fiind amnistiate de Dreptul Judecător.
Gestul recunoaşterii cu smerenie, în faţa scaunului de spovedanie, a faptelor păcătoase comise, alungă de la noi pe diavolii care nu suportă umilinţa pe care omul o trăieşte în momentul în care, în genunchi fiind în faţa preotului duhovnic, recunoaşte cu lacrimi în ochi că L-a supărat pe Tatăl Ceresc prin neascultarea sa. Actul pocăinţei trebuie însoţit de post şi rugăciune, prin care se umileşte şi trupul şi sufletul.
De aceea, în evanghelia relatată la început, Mântuitorul Nostru Iisus Hristos atrage atenţia ucenicilor săi că acest neam de demoni nu pot fi alungaţi decât prin post şi rugăciune, prin umilinţă şi recunoaşterea neputinţelor noastre.
Smerenia este arma cea mai de temut pentru vrăjmaşii noştri nevăzuţi, diavolii. Prin smerenie curată, neînchipuită sau făţarnică ne putem izbăvii de multe legături cu aceştia.
Avem exemple nenumărate de sfinţi părinţi, care prin post şi rugăciune smerite au ajuns pe culmi înalte ale desăvârşirii umane, făcând multe minuni chiar din timpul vieţii lor. Întradevăr, postul şi nevoinţa trupească însoţită de smerenie ne întăreşte spiritual, duhovniceşte. Însă pentru reuşită este nevoie în primul rând de recunoaşterea neputinţelor noastre, de lepădarea de sine şi de trăire interioară intensă şi nefăţarnică. Să nu uităm că cei mai desăvârşiţi postitori şi nevoitori sunt chiar demonii care nu mănâncă, nu beau şi nu dorm niciodată. Sunt într-o permanentă activitate de racolare şi cumpărare de suflete, muncind neîncetat la crearea de strategii şi curse, în care bieţii oameni cad precum peştii în năvoadele pescarilor. Singurul lucru pe care nu îl pot face vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai oamenilor este acela de a se smerii şi de a recunoaşte faptul că Sfânta Treime este cea care i-au creat dintru început şi Căreia trebuie să i se închine şi să o asculte.
În concluzie, ca arme puternice împotriva demonilor avem rugăciunea, postul, lepădarea de sine sau smerenia şi orice alte lucruri ce amintesc de biruinţa Mântuitorului asupra stăpâniilor şi începătoriilor acestei lumi, de sacrificiul suprem pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a făcut pe Cruce. Deci, cu crucea în mâini, cu credinţă nefăţarnică şi curată, să îngenunchem cu smerenie şi umilinţă în faţa sfintelor icoane, rugându-ne cu lacrimi pentru iertarea de către Dumnezeu a păcatelor şi greşelilor noastre. Să ne recunoaştem dar, toate păcatele, mărturisindu-le martorilor la pocăinţa noastră (preoţii duhovnici), care vor fi chezaşi şi mărturisitori înaintea neamurilor la Judecata cea finala, când vor recunoaşte public pentru noi, în faţa scaunului de judecată, că ne-am pocăit sincer.
Sfânta Spovedanie este pentru noi un proces de reabilitare şi de amnistiere definitivă a tuturor faptelor urâte pe care le-am săvârşit, ştergând din catastifele avocaţilor acuzării (diavolii) toate probele şi dovezile care atestă săvârşirea acelor păcate de către penitent.
 Bolile şi suferinţele cauzate păcatelor săvârşite de noi, de părinţii sau înaintaşii noştri, pot fi vindecate prin credinţă, doar dacă este însoţită de smerenie, post şi rugăciune
Să luptăm cu toate forţele noastre spirituale spre desăvârşirea noastră, eliminând treptat orice patimă sau nărav urât. Să iubim pe cei din jurul nostru sincer, nu doar declarativ, să devenim empatici la durerile şi suferinţele celor din jurul nostru, ajutându-i după puterile noastre, măcar cu un cuvânt de mângâiere.
Să ne gândim că această viaţă efemeră este scurtă şi că ea reprezintă un examen practic pentru câştigarea Raiului şi vieţii veşnice.
Ce este mai de preţ pentru un om?
Înaintea oricăror valori existente în prezent în acest univers cum ar fi, sănătatea, pacea, fericirea, banii, poziţiile sociale, etc., cel mai de preţ lucru pentru om este SUFLETUL său, pe care îl poate pierde pentru veşnicie în chinurile veşnice.
Căci spune sfânta gură a Mântuitorului:
Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
AMIN!

GHERASIM OGHERU


EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics