Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii ( Despre iad ) - de Parintele Ilie Cleopa

"Zis-a Domnul: ascultaţi această parabolă: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube, şi-ar fi poftit să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, ei îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui. Şi i-a zis, strigând: Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam i-a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ţi-ai primit pe cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, de asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s'a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi. Şi el a zis: Atunci rogu-te, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, că am cinci fraţi; să le dea lor mărturie, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Dar Avraam i-a zis: Îi au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci dacă se va duce la ei cineva dintre morţi, se vor pocăi. Şi i-a zis: Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nici dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede".Evanghelia de la Luca (XVI, 19-31)

Iubiti credinciosi,

Sfinta Evanghelie de azi ne indeamna sa vorbim despre iad. Astfel, vom arata ce este iadul, care sint marturiile Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti despre iad si cite sint nesuferitele sale munci.
Mai intii trebuie sa stim ca iadul este loc de chin rinduit diavolilor si celor ce le urmeaza lor (Matei 25, 41). Apoi sa stim ca in iad sufera si trupul si sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este tara mortii, imparatia diavolilor, a carui poarta este deznadajduirea, curte sint legaturile; ferestre, intunericul; masa, reaua imputiciune si miros greu; mincarea, foamea; bautura, setea; ceasornic, plinsul; asternut, vapaia" (Usa pocaintei, Brasov, 1812, p. 183).
Despre iad, in Sfinta si dumnezeiasca Scriptura au vorbit din cele mai vechi timpuri sfintii patriarhi si prooroci. Asa auzim pe proorocul Isaia, zicind despre iad: Care din noi poate sa indure focul cel mistuitor, care din noi poate sa stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc si imparat David zicea despre iad: Sa vina moartea peste ei si sa se coboare in iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre intunericul iadului zice proorocul Isaia: Intuneric si pipaire a fost deasupra pesterilor in veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult rabdator, a proorocit despre iad, zicind: Ma voi duce si ma voi intoarce in pamintul intunericului si al umbrelor mortii, tara de intuneric si neorinduiala, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).
Inteleptul Solomon, aratind ca intunericul pipait ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Iesirea 10, 22) a fost din iad, zicea asa: Noapte cu adevarat neputincioasa, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre intunericul iadului: Pipai-vor ca orbii peretele si ca unii ce sint fara de ochi vor pipai; cadea-vor intru amiazazi ca intru miezul noptii (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este in iad, a zis proorocul Isaia: Iesi-va rau miros din mortii lor (Isaia 34, 3). Si va fi in loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).
Despre foamea cea mare care este in iad, a aratat mai inainte David, proorocul, zicind: Si vor flaminzi ca un ciine (Psalmi 58, 17). Si va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, si omului de fratele sau nu-i va fi mila si nu se va satura omul mincind carnurile bratului sau (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osinda celui necredincios este focul si viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul si mirosul greu de iad, a zis Sfinta Scriptura: Minia Domnului este ca o vale de pucioasa ce arde. Despre vesnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Intru pierzare in veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adincul nemasurat al iadului, zice proorocul David: Sa nu ma inghita adincul, nici sa-si inchida peste mine adincul usa lui (Psalm 68, 18).

Iubiti credinciosi,

Am adus citeva marturii despre iad si muncile iadului din dumnezeiasca Scriptura, anume de la sfintii prooroci. Dar sa stiti ca nici unul din patriarhi si prooroci nu au aratat asa de luminat si descoperit despre iad si despre chinurile lui, ca Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos in Sfinta Sa Evanghelie. In continuare, vom arata, cu marturii din Noul Testament, descoperirile despre iad si felurimea chinurilor lui.
Mintuitorul ne arata ca iadul este loc de chin in care se munceste si trupul si sufletul, zicind: Daca mina sau piciorul tau te sminteste, taie-l si il arunca de la tine, ca mai bine este pentru tine sa intri in viata ciung sau schiop, decit, avind amindoua miinile sau picioarele, sa fii aruncat in focul cel vesnic (Matei 18, 8). In iad este pedeapsa vesnica; aceasta o arata Mintuitorul cind zice: Si vor merge acestia la osinda vesnica, iar dreptii la viata vesnica (Matei 25, 46). Si tot Mintuitorul ne arata ca in iad este foc vesnic, zicind: Atunci (adica in ziua judecatii de apoi), va zice celor de-a stinga: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si ingerilor lui" (Matei 25, 41).
In iad este foc nestins (Marcu 9, 43). In iad este vierme neadormit, caci, iata ce zice Domnul: Unde viermele lor nu doarme si focul lor nu se stinge (Marcu 9, 44). In iad este gheena: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida. Temeti-va mai curind de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena (Matei 10, 28). Mintuitorul ne arata, ca in iad este intuneric, plingerea si scrisnirea dintilor, caci zice: Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plingerea si scrisnirea dintilor (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).
In iad este departarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi; departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea (Matei 7, 23). In iad este moartea cea de a doua si iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). In iad este plingerea si tinguirea, dupa marturia Domnului care zice: Vai voua care rideti acum, ca veti plinge si va veti tingui (Luca 6, 25). In iad este adinc nemasurat. De acest adinc fara de fund si diavolii se tem. De aceea ei Il rugau pe Mintuitorul sa nu le porunceasca sa mearga in adinc (Luca 8, 31).

Iadul este locul de chin al celor pacatosi, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos si au trait in tot felul de pacate si nelegiuiri (Matei 25, 41).
Fratii mei, dupa ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad in Sfinta Evanghelie, sa auzim si cele ce au spus despre iad sfintii Sai ucenici si apostoli. Iata ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei pacatosi care merg in iad: Iar partea celor fricosi si necredinciosi si spurcati si ucigasi, desfrinati si fermecatori, si inchinatori la idoli, si a tuturor celor necredinciosi este iezerul care arde, cu foc si cu pucioasa, si care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).
Acelasi lucru, despre soarta celor rai si pacatosi il arata si Sfintul Apostol Pavel, zicind: Nu stiti oare, ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: nici desfrinatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Si in alt loc, acest mare Apostol arata osinda celor pacatosi si caderea lor din Imparatia Cerurilor, zicind: Iar faptele trupului sint cunoscute ca unele ce sint: adulter, desfrinare, necuratie, destrabalare, inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, minii, gilcevi, dezbinari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora... ca cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (Galateni 5, 19-21).
Sfintul Apostol Petru, aratind osinda sodomenilor, zice: Si cetatile Sodomei si Gomorei, osindindu-le la distrugere le-a prefacut in cenusa, dindu-le ca pilda nelegiuitilor in viitor (II Petru 2, 6). Acelasi Apostol, aratind ca nici pe ingerii care au cazut din ascultare Dumnezeu nu i-a crutat, ci i-a pedepsit vesnic in iad, zice: Ca Dumnezeu nu a crutat pe ingerii care au pacatuit ci, legindu-i cu legaturile intunericului in iad, i-a dat sa fie paziti pina la judecata (II Petru 2, 4).
Si Sfintul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsa, vorbeste de pedeapsa vesnica a lui Antihrist si a proorocului mincinos care vor fi aruncati de vii in iad, zicind: Si fiara a fost rapusa si cu ea proorocul cel mincinos, cel ce facuse inaintea ei semne cu care amagise pe cei ce au purtat semnul fiarei si cei ce s-au inchinat chipului ei. Amindoi au fost aruncati de vii in iezerul cel de foc, unde arde pucioasa (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: Si diavolul, care il amagise, a fost aruncat in iezerul cel de foc si de pucioasa, unde este si fiara si proorocul mincinos, si vor fi chinuiti acolo, zi si noapte, in vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10).
Iata ce zic Sfintii Parinti despre iad. Sfintul Macarie cel Mare, spune ca lacrimile celor ce se muncesc in iad vor fi de foc si cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Usa pocaintei, p. 187). Sfintul Vasile cel Mare, arata ca in iad sint un fel de viermi otravitori si mincatori de trupuri, care fara de saturare maninca si niciodata nu-si umplu pintecele lor si, mai ales cind maninca, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tilcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur, aratind ca cei din iad mai tare se chinuiesc cind vad fericirea cea mare a dreptilor, zice: "Si pe Adam, scotindu-l Dumnezeu din rai, l-a pus sa locuiasca in preajma lui, ca vederea cea deasa a raiului, mai lucratoare si mai puternica sa-i faca lui simtirea caderii din bunatatile acelea. Asa si pe bogatul cel nemilostiv, l-a salasluit mai departe de Lazar, ca sa vada de cite bunatati s-a lipsit pe sine. Ti-am trimis, zice, pe saracul de Lazar la usa, ca sa se faca tie invatator de fapta buna si pricina de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit sa-l intrebuintezi la ceea ce se cuvenea, in scopul mintuirii. Intrebuinteaza-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsa si munca" (Putul Sf. Ioan Gura de Aur, Buzau, 1833, p. 462).
Sfintul Efrem Sirul, aratind plingerea celor din iad, zice: "Atunci cu amar plingind, lacrimi varsind si vaitindu-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastra, cu lenevie si cu trindavie! O, cum ne-am inselat! O, cum, auzind noi dumnezeiestile Scripturi, rideam si ne bateam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi si noi nu luam aminte. Acum aici in munci, strigam catre Dinsul si cu dreptate El Isi intoarce fata Sa de la noi. Ce ne-au folosit noua dulcetile cele veselitoare ale lumii si desfatarile? Unde este acum tatal care ne-a nascut? Unde este maica care ne-a purtat in pintece si cu dureri si cu chinuri ne-a nascut? Unde sint acum fiii nostri cei iubiti? Unde, bogatia? Unde, mosiile, averile si agoniselile noastre? Unde adunarea, tovarasia si ospetele? Unde calatoriile cele de multe feluri si desarte? Unde sint imparatii si puternicii? O, cum acum nici unul din acestia nu se afla si nici nu poate sa ne ajute noua sau sa ne izbaveasca. Ci cu totul si de Dumnezeu si de sfinti, ne-am parasit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tinguiri si plingeri se vor auzi de la cei ce in iad se muncesc " (Usa pocaintei, Cuvint pentru iad, p. 188).

Sfintii si dumnezeiestii Parinti in chip luminat ne arata ce se petrece in momentul cind sufletul se desparte de trup. Ingerii buni si rai se infatiseaza inaintea sufletului. Vederea celor din urma, pricinuieste sufletului mare tulburare si frica, dar el gaseste totusi o mingiiere la vederea sfintilor ingeri buni. Faptele bune ale omului si constiinta lui curata, sint in acest moment un mare ajutor si o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea necazurilor, sint atunci o mare sprijinire a sufletului, care se inalta catre Domnul intr-o mare bucurie, insotit de ingerii cei buni. In schimb, sufletul cel plin de patimi si de pacate este condus de diavoli la iad, unde va suferi vesnic.
Intr-o zi doi ingeri se aratara Sfintului Macarie Alexandrinul si ii spuneau: "Sufletul omului pacatos ca si al celui drept, este cuprins de mare spaima la vederea grozavilor si railor ingeri. El aude plingerile si suspinele celor ce il inconjoara, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat si inspaimintat, cugetind la indelungatul drum ce are sa-l faca si la noul fel de viata ce are sa duca dupa despartirea sa de trup". Iar Sfintul Chiril al Alexandriei arata ce groaza si spaima are sufletul pina ce se rosteste asupra lui judecata definitiva si zice ca: "Puterile dumnezeiesti stau in fata duhurilor necurate si arata cugetarile cele bune, vorbele si faptele cele bune ce sint ale sufletului, in timp ce acesta, plin de groaza, sta in mijlocul ingerilor si al demonilor si asteapta indreptatirea si scaparea sa, sau osindirea si pierderea sa in iad" (Viata repausatilor nostri, Bucuresti, 1899, p. 19-20).
Muncile iadului incep, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile dupa moartea omului, cind sufletul pacatos este aruncat in osinda. Acesta este, insa, un iad provizoriu caci starea celor aruncati in iad patruzeci de zile dupa moarte, se poate schimba cu timpul prin rugaciunile Bisericii si milosteniile urmasilor, daca, bineinteles, cel ce a murit era in dreapta credinta si mai ales daca a fost marturisit inainte de moarte la duhovnicul sau de toate pacatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osinda vesnica, urmeaza dupa judecata generala ce va fi la sfirsitul lumii, cind dreptii vor merge in Imparatia Cerurilor pentru vesnicie, iar pacatosii in focul nestins, iarasi pentru vesnicie (Matei 25, 45-46).

Iubiti credinciosi,

Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sint ziditi dupa chipul si asemanarea Sa. Dar prin caderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osindei iadului pina la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pamint. Numai prin moartea si Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar dreptii Vechiului Testament au fost eliberati si primiti in rai.
De la invierea si inaltarea Mintuitorului, de-a dreapta Tatalui, pina la sfirsitul veacurilor, toti crestinii dreptcredinciosi care pazesc poruncile Lui, sint mintuiti, adica sint primiti in odihna raiului. Numai crestinii necredinciosi, adica lepadatii de Dumnezeu, sinucigasii, sectantii care s-au rupt de Biserica apostolica, si cei ce mor nepocaiti in pacate grele, precum ucigasii, desfrinatii, cei ce traiesc in ura si alte pacate asemenea, sint osinditi dupa moarte in muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se caiesc de pacatele lor inainte de moarte, sint scosi din iad prin rugaciunile Bisericii si prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugaciune si milostenie pentru raposatii nostri ca parastase cu dezlegari, liturghii si praznice la trei, la noua si la patruzeci de zile dupa mutarea lor din viata, ca Dumnezeu sa-i ierte si sa le dea odihna in rai.
Daca vrem sa ne mintuim, adica sa scapam de iad si sa fim primiti in rai si bucuria imparatiei ceresti trebuie sa facem urmatoarele lucruri: Mai intii sa pastram cu sfintenie dreapta credinta ortodoxa pe care o avem neschimbata de doua mii de ani. Apoi sa ascultam de Biserica intemeiata de Hristos si de pastorii ei - preoti si episcopi. Sa pazim cu multa evlavie poruncile Sfintei Evanghelii si mai ales, rugaciunea, milostenia, smerenia, iubirea crestina, nasterea si cresterea de copii, participarea regulata la biserica, spovedania si Sfinta Impartasanie.
Sa cugetam mult la Evanghelia care s-a citit astazi. Vedeti ca saracul si mult rabdatorul Lazar a intrat in rai dupa moarte, iar zgircitul si nepocaitul bogat a fost aruncat in iad cu diavolii? Vedeti in ce fericire sint cei drepti si in ce foc si chinuri grele se afla pacatosii in iad? Vedeti, de asemenea, ca cei din iad vad atit pe cei fericiti din rai, cit si pe cei ce traiesc in pacate pe pamint? Zadarnic cere bogatul apa sa-si ude gura ca nimeni nu are sa-i dea. Zadarnic se roaga lui Avraam sa trimita pe Lazar pe pamint ca sa cheme la pocainta pe fratii sai, ca i se raspunde: Au pe Moise si pe prooroci! (Luca 16, 29).
La fel ni se va raspunde si noua, daca nu ne pocaim: Avem pe Hristos si pe preoti. Sa-i ascultam pe ei!

Deci, daca vrem sa scapam de iad, sa ne pocaim si noi, fratii mei, pina avem vreme si sa ne silim la toata fapta buna, mai ales la rugaciune, milostenie, iertare, viata curata si spovedanie. Numai asa vom fi iertati, miluiti si primiti in sinul lui Avraam, adica in vesnica bucurie a raiului, impreuna cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii si cu toti dreptii, impreuna cu saracul Lazar, impreuna cu Hristos. Acolo si numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viata fara de sfirsit. Amin.

1998 Bogatul nemilostiv si saracul Lazar parintele Calistrat Chifan

Despre lumea nevăzută, adică despre îngeri.

În cartea Facerii 1:1 se spune: “La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul”. Dacă citim si versetele următoare vom vedea că în ziua a 2-a a fost făcută bolta cerească, si abia în a 3-a pământul; deci acest verset trebuie să se refere la altceva… Ei bine, cuvântul cerul înseamnă lumea spirituală -îngerii, iar cuvântul pământul, materia din care, în cele 6 zile ce au urmat, a făcut întregul univers si omul. Vedem deci că îngerii au fost creati de Dumnezeu înaintea lumii văzute si a omului.

         Cuvântul înger vine din greacă (aggeloV) si înseamnă sol, crainic sau vestitor. După cum spune si numele, ei sunt duhuri slujitoare care, ne fac cunoscută voia lui Dumnezeu. Îngerii sunt fiinte spirituale(nu au trupuri materiale ca noi), sunt nemuritori si superiori oamenilor dar inferiori lui Dumnezeu (nu sunt atoatestiutori, nu sunt omniprezenti, nu au putere creatoare si pot face minuni doar prin puterea lui Dumnezeu).

         În privinta numărului lor, Sf.Scriptură nu mentionează nimic, însă după expresiile folosite (legiune, multime, miriade), ne dăm seama că acesta e foarte mare.

         La Botez, fiecare crestin primeste un înger păzitor care va sta lângă el până în ceasul mortii: “să nu dispretuiti pe vreunul…că îngerii lor din ceruri pururea văd fata Tatălui Meu”(Mt. 18:10).

         Starea în care au fost creati îngerii nu era definitivă, ci trebuia să devină definitivă prin vointa lor liberă si prin stăruintă în sfintenie.

         Fiind înzestrati cu libertate, îngerii puteau progresa sau dimpotrivă, puteau păcătui. Unii dintre ei s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor, dorind să fie la fel ca Dumnezeu. Vedem deci cum păcatul mândriei îi poartă pe îngeri spre osândă, transformându-i în draci. Conducătorul diavolilor este Lucifer (Satan, Belzebul, Veliar). El a fost cel mai frumos si mai puternic dintre îngeri. Căderea îngerilor în păcat este definitivă, deoarece s-au împietrit în rău. Numărul îngerilor căzuti nu-l cunoastem dar ne dăm seama că este foarte mare, deoarece Sf. Scriptură vorbeste de o împărătie a diavolului.

         Fiind cel care i-a ispitit pe strămosii nostri Adam si Eva, diavolul se străduieste acum cu multă putere si dibăcie să atragă si pe urmasii acestora în aceeasi eroare regretabilă pe care au făcut-o si ei.

         Scopul diavolului în lume este de a-i ispiti pe oameni, de a-i atrage în păcate. Stim că nici Iisus nu a scăpat neispitit. Dumnezeu îngăduie ispita, pentru lămurirea si întărirea credintei noastre: precum“vasele olarului le lămureste cuptorul” asa si “ispita omului, cugetul său”(Is.Sirah 27:5).

         Pentru a înlesni înselarea noastră, diavolul nu ni se arată în toată urâciunea lui,  ci poate lua chiar formă de înger de lumină sau sfânt. Aceste lucruri desi ni se par greu de crezut ni le povestesc chiar sfintii:

Astfel, Sfântului Grigorie Decapolitul, pe 9 martie, într-o lumină orbitoare i s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete spunând: “Noi suntem cei 40 de mucenici si am venit să-ti dăm putere asupra dracilor”. Sf. Grigorie dându-si seama de înselăciunea pusă la cale de diavoli, i-a certat si acestia s-au făcut nevăzuti.

Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte venind într-un car cu cai de foc, spunându-i că a venit să-l ridice la cer ca pe Ilie pentru viata lui sfântă. Nerecunoscând înselăciunea vrăjmasilor, a zis: “Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul” si, a ridicat piciorul ca să păsească în car, dar, pe dată a pierit totul.

         Dar nu trebuie întotdeauna să se arate pentru a ne amăgi. Ne poate da gânduri păcătoase, ne poate da ideea că un păcat nu este asa de grav, si multe alte din acestea. Diavolul, si ziua si noaptea urzeste curse,încercând să însele si pe cei păcătosi dar si pe cei drepti.

         Împotriva omului credincios, diavolul asmute toti câinii săi, ca să nu-i scape nici unul. La fel se petrec lucrurile si cu cel ce ia hotărârea să-si schimbe viata: tocmai acum diavolul îsi intensifică lucrarea, ispitindu-l mai mult ca altă dată, atâtând patimile ce-l stăpâneau până atunci.

         Însă doar atât poate… La fel ca si îngerii, si noi oamenii avem vointă liberă. Ne poate prezenta păcatul ca pe ceva bun si vrednic de dorit, ne poate îndemna în  fel si chip să săvârsim fapte rele, dar nu ne poate obliga să facem ceea ce nu vrem. Sf. Ioan Gură de Aur îl aseamănă cu un câine legat, care poate să te muste doar dacă te apropii  de el. Acest lucru este evident, deoarece la judecată nu am putea fi pedepsiti pentru păcate ce nu le-am făcut cu voia noastră.

         Există totusi si o categorie de oameni cărora diavolul le-a pus stăpânire pe trup si pe vointă: oamenii posedati, îndrăcitii.

         Cum poate un om să ajungă posedat de diavol?

         Să ia seama fiecare si să vadă starea lui sufletească, pt.că diavolul a băgat de seamă că multi crestini se feresc de păcate mari, dar ajung să le nesocotească pe cele mici, uitând că orice păcat ne îndepărtează de Dumnezeu si ne deschide sufletul necuratului.

         Oamenii care sunt în mare pericol sunt în primul rând cei care apelează la persoane ce lucrează cu puterea lui Satan: vrăjitoarele(magia albă/neagră), ghicitorii (cafea, cărti etc), spiritismul, deschisul cărtilor, yoga, horoscopurile s.a.

         Trebuie stiut că pedeapsa divină se răsfrânge atât asupra persoanelor care fac asa ceva cât si a urmasilor lor până la al 9-lea neam. Stiind acestea putem întelege de ce există copii posedati. O altă explicatie o dă părintele Visarion Iugulescu care spune: “duhurile necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau zămisliti în păcat…si pentru răul obicei pe care-l au unii părinti de a da necuratului pe ei si copiii lor”. Desigur această stare nu este definitivă, ci prin post si rugăciune duhurile rele pot fi gonite din oamenii îndrăciti. Sf.Vasile este cel care a întocmit rugăciuni speciale pentru aceasta numite “Molitve”, si pe care preotii le citesc cu rezultatele uimitoare, pe care cu totii le stim.

In continuare va vom prezenta un interviu cu Parintele Paisie Aghioritul, unde ne vorbeste despre demonizati.

"Fiindca multe persoane m-au intrebat despre acest subiect – demonizariile – m-am gandit sa las  un mare Cuvios sa lamureasca aceste lucruri. Precizez ca scrierea este veche si de aceea se folosesc anumiti termeni specifici.

“Precum intr-un indracit poate locui o multime de diavoli, tot astfel si in inima celui credincios pot incapea tofi sfintii. Daca incape Hristos, cu cat mai mult sfintii! Taine mari! Odata, pe cand eram la Coliba Cinstitei Cruci, cineva a tras clopotelul. Am privit pe fereastra si, ce sa vad? Un barbat pe care-l urma o intreaga falanga de diavoli, un roi negru. Pentru prima oara am vazut un om stapanit de atatia diavoli. Era un medium. Amestecase rugaciuni ale Bisericii cu invocari ale diavoli lor, cele crestine cu cele vrajitoresti si dupa aceea l-au stapanit diavolii. Infricosator! Mult m-am mahnit. Unii psihiatri considera si pe cei indraciti bolnavi psihici. Unii preoti, pe unii bolnavi psihici ii considera indraciti. In timp ce un bolnav psihic, pentru a fi ajutat, trebuie sa mearga intr-un loc, iar un indracit in alt loc. Psihiatrul cum il poate ajuta pe cel indracit ?

 - Parinte, un indracit este in stare sa inteleaga in ce a gresit de s-a indracit?

 - Da, isi poate da seama, afara numai daca nu a patit ceva si mintea lui, caci atunci este foarte greu sa fie ajutat. Daca este numai indracit, te poti intelege usor cu el si-l poti ajuta, dar trebuie sa faca ascultare. Altfel cum va putea fi ajutat? Odata a venit la Coliba unul din sudul Greciei, care fusese la hindusi si se indracise. Spunea niste hule si facea spuma la gura. Ochii ii erau larg deschisi, salbatici. Ii spuneam: “Nu spune aceste hule, caci astfel ii chemi pe diavoli“, dar nu asculta. Iar pe de alta parte cerea sa-l ajut. “Ajuta-ma!, imi spunea. Numai tu ma poti ajuta”. “Ei, cum sa te ajut? il intrebam. Vrei sa ma rog ca sa te slobozesti cu harul lui Hristos, iar tu chemi pe diavoli. Du-te si te spovedeste, sa-ti citeasca exorcisme si dupa aceea vino sa discutam“. “Nu ma duc”, imi spune. “Hai atunci inauntru sa-ti pun niste untdelemn din candela”, ii spun. “Nu vreau. Vreau sa ma ajuti”. S-a dus putin mai departe si discuta cu cineva. La un moment dat, pe cand spuneam unui grup ca Dumnezeu ingaduie incercarile pentru mantuirea noastra, striga de departe: “Ma, de ce spui ca Dumnezeu lucreaza pentru mantuirea oamenilor? Avem un tata in cer, unul pe pamant si mai sus este o capetenie “. “Inceteaza cu vorbele tale diavolesti”, ii spun si am inceput sa spun rugaciunea. “Acum m-ai incurcat”, imi spune. “Pleaca”, i-am spus si l-am imbrancit cat colo. S-a facut ghem. “Tu cu cine esti?”, ma intreaba. “Cu Hristos”, ii spun. “Spui minciuni, imi zice, nu esti cu Hristos, ci eu sunt Hristos si tu ma bati“. Diavolul i le arata pe toate anapoda.

 - Acestea le spunea diavolul?

 - Da, diavolul, dar iata, Dumnezeu i-a dat curaj sa vina pana la Sfantul Munte. Ca sa porneasca din celalalt capat al Greciei si sa vina in Sfantul Munte intr-o astfel de stare, este lucru mare! Dar nu asculta si starea lui devine mai grea. Daca ar face ascultare, ar putea fi ajutat.

Cel care are mandrie multa este intunecat. Mintea lui este incetosata, este ca si cum ar avea gaze arse. Face greseli grosolane si nu isi da seama. Cineva imi spunea: “Eu ii iubesc pe toti, si pe diavolul il iubesc. Nu este rau…“. “Ce spui, bre? – ii zic. Daca Dumnezeu l-ar lasa cu desavarsire liber pe diavolul, ne-ar fi omorat pe toti. Cine a vazut vreun bine de la diavolul, ca sa vezi si tu?”. Ajunsese la atata intunecare, incat orice i-ai fi spus ca sa-l ajuti, nu intelegea. Spunea ca il asupresti! Aceasta este asuprire? Haide acum sa-i scoti gandul acesta din cap… Nu este nebun, caci mintea lui lucreaza. Insa trebuie sa inteleaga ca ceea ce spune este lepadare, este hula.

Astfel ajung incet-incet la satanolatrie. Daca intalnesti adoratori ai satanei, se vede ca sunt stapaniti de diavolul. Vezi o indracire la ei. Iar acestia, prin muzica satanica, ii conduc acolo unde vor pe sarmanii copii. Ajung sa-l cheme pe satana. Am auzit ca unele discuri “rock”, daca le intorci anapoda, auzi cantece prin care il cheama pe satana. Au pana si slavoslovie catre satana: “Tie ma afierosesc, satano”. Infricosator!

- Parinte, adica mandria poate duce la indracire?

- Da. Sa presupunem ca cineva face o gresala si se indreptateste pe sine. Daca ceilalti ii spun un cuvant ca sa-l ajute, acela spune ca il nedreptatesc, si crezand ca este mai bun decat aceia, ii judeca. Apoi incepe incet-incet sa-i judece si pe sfinti. Mai intai pe cei mai noi, apoi si pe cei mai vechi: “Acela nu a facut minuni, celalalt a facut aceea… “. Apoi dupa putin inainteaza si incepe sa judece Sinoadele: “Si Sinoadele in felul in care au hotarat… “, prin urmare, nici Sinoadele nu au acrivie, dupa parerea lui. Si in cele din urma ajunge sa spuna: “Iar Dumnezeu de ce face aceasta?”. Ei, cand omul ajunge in punctul acesta, nu innebuneste, ci se indraceste.

A venit la Coliba un tanar indracit cu tatal sau. Tanarul spunea ca este dumnezeu. S-a dus la un duhovnic din afara Sfantului Munte si acela, deoarece s-a temut ca nu cumva diavolul sa se repeada la el, i-a spus: “Binecuvanteaza-ma!”. Ce sa mai spui?! In sfarsit… Dupa aceea, ii spune tatalui sau: “Sa vezi ca si Parintele Paisie va primi ca sunt dumnezeu”. Face ramasag cu tatal lui pe toti banii care ii aveau la el ca eu il voi recunoaste de dumnezeu. Cum am inceput sa fac rugaciunea, a si sarit in picioare. “Ce faci tu cu aceea? a strigat. Eu am facut toate pacatele. Am facut si pacatul acesta si celalalt… Am pe diavolul inauntrul meu si m-am indumnezeit. Trebuie sa primesti ca sunt dumnezeu. Tu, bre, nimic nu ai facut, imi spune. Faci mereu vur-vur cu aceea!”. Spunea si niste cuvinte murdare. M-a scos din sarite. “Haide, pleaca de aici, pierdutule”, ii spun. L-am scuturat bine. S-a intaratat, a devenit ca o fiara. Scoate banii din buzunar si-i arunca tatalui sau: “Ia-i, ca am pierdut ramasagul”.

- Parinte, cum ne putem da seama daca cineva este indracit, iar nu bolnav psihic?

- De aceasta isi poate da seama si un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavolul sar in sus atunci cand se apropie de ceva sfant. Astfel se vede clar ca au diavol. De le dai putina aghiazma sau daca ii insemnezi cu sfinte moaste, se impotrivesc deoarece diavolul este inghesuit inlauntrul lor. Iar cei ce sufera de boala psihica nu se impotrivesc deloc. Chiar daca porti cruce si te apropii de cei indraciti, acestia se nelinistesc si se tulbura. Odata, la o priveghere in Sfantul Munte, niste Parinti mi-au spus ca le spune gandul cum ca un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am asezat in strana alaturata si am lipit de el crucea mea, ce are o particica din Sfantul Lemn. A sarit in sus si s-a dus in alta parte. Cand a mai plecat din lumea care era in biserica, m-am dus iarasi langa el. A facut la fel. Atunci am inteles ca intr-adevar avea diavol.

Cand imi aduc la Coliba copii si imi spun ca au diavol, ca sa ma incredintez daca sunt indraciti, de multe ori iau o particica din Sfintele Moaste ale Sfantului Arsenie si o ascund in palma. Si sa vedeti, desi am amandoua palmele inchise, copilul, daca are diavol, se uita cu frica la mana in care am sfintele moaste. Iar daca nu are diavol, ci, de pilda, vreo boala a creierului, nu reactioneaza deloc. Alteori le dau apa in care mai inainte bagasem particica de Sfintele moaste, si daca au diavol nu o beau, se indeparteaza. Unui copil indracit i-am dat odata mai intai dulciuri, ca sa i se faca sete, si dupa aceea i-am adus din acea apa. “Lui Ionica o sa-i dau cea mai buna apa”, i-am spus. Cum a gustat putin, a inceput sa strige: “Apa asta ma arde. Ce are in ea?”. “Nimic”, ii spun. “Ce-mi faci? Ma arde”, a strigat. Nu te arde pe tine; pe altcineva il arde”, ii spun. Il insemnam cu semnul crucii pe cap, si dadea din maini si din picioare… Patise o criza de indracire. Diavolul il facuse ghem.

Va aduceti aminte si de acel student care a venit aici mai demult? “Am diavol inlauntrul meu, imi spunea, si mult ma tiranizeaza. Sufar mucenicie de la diavol, pentru ca ma sileste sa spun si cuvinte murdare. Am ajuns la deznadejde. Simt ca ma preseaza inlauntru, ca ma strange cand aici, cand dincoace”, si sarmanul isi arata pantecele, pieptul, coastele, mainile. Deoarece era foarte sensibil, ca sa nu-l ranesc, ci sa-l mangai, i-am spus: “Asculta, nu ai diavol inauntrul tau, ci o inraurire diavoleasca din afara te chinuieste”. Cand am mers in biserica, le-am spus surorilor ce erau acolo sa faca rugaciune pentru faptura cea nefericita a lui Dumnezeu, iar eu am luat din altar o particica din sfintele moaste ale Sfantului Arsenie, m-am apropiat de el si l-am intrebat din nou: “Unde te strange si te chinuie diavolul? Unde crezi ca se afla?”. Mi-a aratat atunci coasta sa. “Unde? Aici?”, l-am intrebat si mi-am lipit palma cu sfintele moaste de coasta lui. Imediat a scos un urlet. “M-ai ars, m-ai ars! Nu plec… O!… O!… nu plec ! “. Striga, ocara, spunea cuvinte murdare. Atunci am inceput sa spun in sinea mea: “Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase, alunga duhul cel necurat din faptura Ta”, si-l insemnam cu sfintele moaste in chipul crucii. Iar aceasta s-a facut timp de douazeci de minute. Dupa aceea diavolul a inceput sa-l chinuie si sa-l arunce la pamant. Facea tumbe. Costumul sau se umpluse de praf. L-am ridicat in picioare. Tremura din tot trupul si facea miscari spasmodice puternice. S-a prins de catapeteasma ca sa se sprijine. De pe mainile lui curgea transpiratie rece precum este roua de pe camp. Peste putin timp a plecat diavolul si s-a linistit. S-a slobozit si acum este foarte bine.

- Parinte, la ce trebuie sa ia aminte cineva atunci cand discuta cu un indracit?

- Sa spuna rugaciunea si sa se poarte cu el cu bunatate.

- Parinte, cei indraciti isi aduc aminte ce spun atunci cand ii apuca criza?

- Unele le tin minte, altele nu. Nu stim cum lucreaza Dumnezeu. Uneori ingaduie sa-si aduca aminte ca sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci cand cel indracit cere ceva, nu este usor sa-ti dai seama cand este aceasta de la diavol si cand este de la el insusi. Undeva am intalnit o tanara indracita. Il citise pe Kazantakis si credea niste lucruri hulitoare, din care ajunsese sa se indraceasca. Diavolul o apuca pe neasteptate si scotea niste strigate ingrozitoare. “Ma arde! Ma arde!”. Rudele ei o tineau ca s-o insemnez cu semnul crucii. Apoi a strigat: “Apa! Apa!”. “Aduceti-i apa”, am spus. “Nu, nu, imi spuneau aceia, pentru ca ni s-a spus sa nu facem ascultare de diavol”. “Acum ii este sete sarmanei. Aduceti apa!“. imi dadeam seama cand arderea era de la diavol si cand era din sete. A baut sarmana vreo doua pahare de apa. “Parca am carbuni aprinsi inlauntrul meu, spunea, atata aprindere simt. Si o galeata de apa de as bea, tot nu s-ar stinge focul dinlauntrul meu”. O astfel de aprindere simtea.

- Parinte, atunci cand striga un indracit, cum ne putem da seama cand vorbeste diavolul prin om si cand vorbeste omul?

- Atunci cand vorbeste diavolul, buzele omului nu se misca normal, ci se misca mecanic. Iar cand vorbeste omul buzele se misca in mod firesc. Cand striga un indracit in vreme ce i se citesc exorcismele sau cand altii se roaga pentru el, uneori insusi sufletul se chinuieste si-i spune, de pilda, diavolului: “Pleaca! De ce stai?”. Iar alteori diavolul il ocaraste pe om sau pe preot, sau Il huleste pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Sfinti. Alteori spune minciuni, iar alteori este silit de puterea numelui lui Hristos sa spuna adevarul. Uneori cel indracit spune ale lui, din cele duhovnicesti pe care le-a citit etc. Ce sa spun? Lucruri incurcate. De aceea, atunci cand discutati cu el sa luati aminte bine. Nu dati importanta cuvintelor lui. Poate spune, de pilda, “Ma arzi”. Daca intr-adevar il arzi si spui: “Il ard”, te-ai ars. Daca nu-l arzi, dar crezi ca il arzi, te-ai ars de doua ori. Sau poate striga: “Jegoaselor”, iar uneia ii poate spune: “Tu esti curata”. Daca aceea crede, s-a dus, s-a pierdut. De aceea, nu faceti experiente cu diavolul.

La o manastire a fost adus un indracit si egumenul a spus parintilor sa mearga in biserica si sa faca rugaciune cu metaniile. Aveau acolo si capul Sfantului Partenie , episcopul Lampsacului, si diavolul a fost foarte stramtorat. In acelasi timp egumenul a randuit pe un ieromonah sa citeasca indracitului exorcisme. Ieromonahul acesta era evlavios doar pe dinafara, in timp ce inauntrul sau avea ascunsa mandria. Era nevoitor si in toate dupa tipic. Mustra duhovniceste pe ceilalti, pentru ca era si invatat. El insa nu era ajutat de nimeni, pentru ca ceilalti se rusinau din respect sa-i spuna ceea ce vedeau la el. Crease false simtaminte nu numai celorlalti, dar si siesi, ca este cel mai virtuos din manastire etc. Vicleanul a aflat prilejul in acea zi ca sa-i faca rau. Si-a pus inainte viclenia sa ca sa-i dea impresia preotului ca el Il alunga din cel indracit. Asadar, de indata ce a inceput sa citeasca exorcismele, diavolul a si inceput sa strige: “Ma arzi! Unde ma alungi, nemilostivule?“, el a crezut ca diavolul este ars de rugaciunea lui dar diavolul era silit de rugaciunea celorlalti parinti  si a raspuns diavolului: “Sa intri in mine”. Aceasta a spus-o unui diavol, oarecand, Sfantul Partenie, dar acela era sfant. Adica odata cand un diavol striga: “Ma arzi! Ma arzi! Unde sa merg?“, Sfantul i-a raspuns: “Vino in mine”. Atunci diavolul a spus Sfantului: “Chiar si numai numele tau ma arde, Partenie!” si a plecat din cel indracit pe care-l chinuia. A vrut si acesta sa faca pe Sfantul Partenie si s-a indracit. Din clipa aceea l-a stapanit diavolul. Ani intregi s-a chinuit si nu se putea odihni nicaieri. Umbla mereu, cand afara in lume, cand in Sfantul Munte. Ce a tras sarmanul! Starea aceasta i-a pricinuit oboseala sufleteasca si istovire trupeasca, incat ajunsese sa tremure. Si iata ca, desi era un preot bun, dupa aceea nu a mai putut sluji. Vedeti ce face diavolul?

- Parinte, are vreo legatura cafeaua cu reactiile unui indracit?

- Atunci cand sistemul nervos este tulburat si cine va bea multe cafele, i se irita nervii si aghiuta exploateaza starea aceasta. Nu ca ar avea cafeaua ceva demonic. Aghiuta se foloseste de influenta ei asupra nervilor si cel indracit reactioneaza mai rau.

- Parinte, scrie undeva ca diavolul se cuibareste in inima celui indracit, dar nu vrea ca omul sa stie aceasta, ca sa nu-l razboiasca cu rugaciunea. Oare asa este?

- Da, pentru ca diavolul are dreptul sa stea in omul indracit o perioada de vreme si sta acolo nemiscat, in timp ce prin rugaciune este zorit, se revolta si poate pleca. Rugaciunea este artilerie grea pentru diavol. Mi-au adus odata la Coliba un tanar indracit care spunea mereu rugaciunea. Tatal lui a fost monah, dar a aruncat rasa si s-a insurat si sarmanul copil s-a nascut cu diavol. Asa a iconomisit Dumnezeu lucrurile, ca sa primeasca plata copilul, sa se mantuiasca si tatal, si sa avem si noi, monahii, ca frana exemple de la monahii care isi leapada rasa si dupa aceea se chinuiesc. La un moment dat, cand l-a apucat diavolul, a strigat ca gaina foarte tare: “Cot, cot, cot… “. “Ce ai patit?“, il intreb, in timp ce cu mintea spuneam: “In numele lui Iisus Hristos iesi, duhule necurat, din faptura lui Dumnezeu”. “Si eu vreau sa plec, a strigat diavolul, deoarece mult ma chinuieste omul acesta, caci spune mereu rugaciunea. Vreau sa merg in Pakistan, ca sa aflu putina odihna!”.

- Parinte, de ce nu pleca diavolul, de vreme ce copilul rostea rugaciunea?

- Se vede ca si copilul ii daduse oarecari drepturi, dar si diavolul avea pe stapanul lui si primea porunci de la el.

- Parinte, cand cineva se roaga pentru un indracit, ce trebuie sa spuna?

- La inceput sa slavosloveasca pe Dumnezeu: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca m-ai ajutat si ma aflu in aceasta stare, caci si eu puteam fi in locul lui si sa fi avut nu cinci-sase diavoli, ci mii. Te rog, ajuta pe robul Tau, care se chinuieste atat de mult”. Adica mai intai sa faca o rugaciune din inima si apoi sa continue: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste pe robul Tau”. Uneori noi, cei care ne rugam, ne facem pricini sa nu plece diavolul din cel indracit pentru ca ne rugam cu mandrie. Numai un gand de mandrie de vom aduce mai inainte, ca de pilda: “Iata, eu, prin rugaciunea mea, voi ajuta sa plece diavolul”, imediat se impiedica ajutorul dumnezeiesc si-l ajutam pe diavol sa mai stea. Sa ne rugam pentru indraciti intotdeauna cu smerenie, cu durere si cu dragoste. Mult m-a durut sufletul meu pentru o indracita. A facut o ingaduinta sarmana, a spus un “da” diavolului, si acela o chinuieste infricosator de ani de zile. Ii topeste carnurile. Umbla pe la manastiri impreuna cu barbatul ei si poarta cu ei si pe fetita lor, care are saisprezece ani. Stau toata noaptea in biserica si privegheaza. Daca ar fi fost barbat, l-as fi strans la piept. Diavolul sufera mult atunci cand il cuprinzi pe cel indracit cu dragoste dumnezeiasca. Cand nu-l iriti pe cel indracit sau nu mergi contra lui, ci te doare pentru el, diavolul pleaca pentru putin sau pentru mai mult timp. Smerenia este “socul” cel mai puternic pentru diavol.

La o manastire, in vreme ce inchinatorii se inchinau la sfintele moaste, unul care avea diavol sare deodata si-i striga cu salbaticie egumenului: “Trebuie sa mergem de sila?”. Egumenul, cu smerenie si bunatate, i-a raspuns: “Nu de sila, ci de bunavoie”. Atunci acela a strigat: “Eu voi merge de sila”, si napustindu-se spre sfintele moaste s-a inchinat lor. Ati vazut, diavolul a fost silit de smerenia si de bunatatea egumenului. De aceasta se tem diavolii.

- Parinte, cei indraciti sunt ajutati de harul Sfintilor atunci cand merg si li se inchina de ziua pomenirii lor?

- Este mai bine ca cei indraciti sa nu mearga la hramuri, pentru ca distrag lumea de la rugaciune. Se face neoranduiala. Sa se duca in alta zi ca sa se inchine. Chiar daca stiu rudeniile lui ca acolo este un oarecare om care ii poate ajuta, sa nu se duca in ziua aceea printre lume. Ce, facem reclama? Nici nu este corect sa se adune lumea atunci cand striga un indracit. Un copil indracit, sarmanul, mi-a spus cu catva timp mai inainte: “M-am facut de ras. Se adunasera toti in jurul meu, ca pescarusii. «Plecati! le spun. Ce, aici este circ?». Dar aceia, nimic”. Nu-si dau seama ca atunci cand cineva are un cusur si se manifesta inaintea lumii, se face de ras.

- Parinte, deasa Impartasanie ii ajuta pe cei indraciti?

- Pentru cei care s-au nascut indraciti, nefiind ei vinovati de aceasta, deasa Impartasanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca acestia au o rasplata foarte mare daca nu murmura, pana cand se vor elibera cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sunt mucenici daca rabda; de aceea se si impune ca ei sa se impartaseasca adesea. Insa unul care s-a indracit din propria lui neatentie trebuie sa se pocaiasca, sa se spovedeasca si sa se nevoiasca pentru ca sa se vindece si sa se impartaseasca atunci cand trebuie, cu binecuvantarea duhovnicului sau. Daca se va impartasi fara sa se pocaiasca si fara sa se spovedeasca, se va indraci si mai rau. Un indracit, atunci cand il duceau sa se impartaseasca, scuipa Sfanta Impartasanie. Hristos S-a jertfit, a primit sa-i dea Trupul si Sangele Lui si acesta sa le scuipe! Infricosator! Vedeti ca diavolul nu primeste ajutor?

- Parinte, atunci cand cineva care s-a indracit se pocaieste, se spovedeste, se impartaseste, dar influenta diavoleasca nu scade, ce se intampla?

- Nu scade, pentru ca in acela inca nu s-a intarit starea cea duhovniceasca. Daca Dumnezeu l-ar ajuta de indata sa se slobozeasca de aceasta influenta diavoleasca, degrab va aluneca iarasi. De aceea Dumnezeu, din multa dragoste, ingaduie ca raul sa cedeze incet-incet. Astfel omul si plateste – ispasindu-si prin patimire pacatele – si isi si intareste starea sa duhovniceasca. Cu cat acela isi intareste starea sa duhovniceasca, cu atat cedeaza si raul. De el insusi depinde cat de repede se va slobozi de inraurirea diavoleasca. Odata m-a intrebat tatal unui copil ce avea diavol: “Cand se va face bine copilul meu? “. “Atunci cand tu te vei intari intr-o stare duhovniceasca, ii spun, va fi ajutat si el”. Sarmanul copil, desi traia duhovniceste, tatal lui se impotrivea si-i spunea ca va innebuni daca nu-si va schimba viata. Si a inceput el insusi sa-l duca pe copil la case de toleranta si atunci copilul a alunecat si s-a indracit. Atunci cand il stapanea diavolul, se napustea asupra mamei lui cu intentii urate. Sarmana mama a fost nevoita sa plece intr-o insula ca sa scape. Tatal se pocaise si incerca sa traiasca duhovniceste, dar copilul nu se facea bine. Abia atunci, dupa ce a mers pe la toate locurile de inchinare, a invatat toate vietile Sfintilor si s-a intarit duhovniceste, numai dupa aceasta copilul lui s-a facut bine.

– Parinte, astazi au adus o indracita si ne-au rugat sa-i spunem preotului sa-i citeasca exorcisme. Ce sa facem?

- In cazul acesta este mai bine sa le spuneti sa randuiasca aceasta duhovnicul ei. Daca a intrat diavolul in ea inseamna ca sau ea sau parintii ei au facut un oarecare pacat greu si i-au dat drepturi, pentru ca pacatul il aduce pe diavol. Daca nu se pocaiesc si nu se marturisesc, nu pleaca pacatul si, prin urmare, nu pleaca nici diavolul. Sau poate si pentru un alt motiv a ingaduit Dumnezeu sa se indraceasca.

- Parinte, indracitii sunt ajutati prin exorcisme?

- Depinde. Exorcismele ajuta atunci cand se citesc la un copilas indracit, care nu a dat drepturi diavolului si nu stie inca despre spovedanie, sau la unul mare care si-a pierdut mintile si nu se poate marturisi. Atunci cand cel indracit este in toate mintile, trebuie mai intai sa se ajute afland in ce a gresit de s-a indracit, sa se pocaiasca, sa se spovedeasca si dupa aceea, daca trebuie, sa i se citeasca exorcisme. Pentru ca si numai prin rugaciunea de iertare poate fugi diavolul. Unii preoti aduna si pe cei ce au diavol si pe altii care au vreo boala si le citesc tuturor la un loc exorcisme. Unul avea parkinson si ii citeau exorcisme. Iata, si astazi au adus pe un batran despre care spuneau ca este indracit. Mana lui cea stanga se misca incolo si incoace. Il apucau uneori si crize. “De cand esti asa?”, il intreb. “De mic“, imi raspunde. M-am mirat. Dupa aceea am observat ca partea stanga a capului era putin tescuita. Se vede ca patise ceva la nastere si dupa aceea a avut probleme. Sa aiba sarmanul durerea sa si sa i se spuna ca are diavol, sa-i citeasca exorcisme – “iesi, duhule necurat …” – si sa se faca de ras in lume! Nu merge. Unii copii care sunt considerati indraciti nu au diavol nicidecum! Mi-au adus odata un tanar de douazeci si cinci de ani despre care spuneau ca are diavol. I-am dat agheazma si sarmanul nu a reactionat deloc. “Ce face copilul? ” il intreb pe tatal lui. “De cand a patit aceasta?”. “De la sase ani, imi raspunde. Atunci l-am adus mort pe bunicul lui si copilul, cand l-a vazut, a fost socat”. Sarmanul suferise o zguduitura nervoasa. Si unuia mare i se poate intampla aceasta, cu cat mai mult unui copilas. Si apoi sa-l aiba pe copil de indracit!

- Parinte, exorcismele se citesc si in taina?

- Este mai bine in taina. De regula exorcismele trebuie sa se citeasca cu durere, cu smerenie, nu cu mandrie. Atunci cand preotii citesc cu voce tare si cu mandrie “Iesi, duhule necurat”, diavolul se salbaticeste, se manie si poate exploata egoismul celui indracit spunandu-i: “Ia te uita, te face de ras inaintea lumii; ia si da-i cateva popii astuia”, si atunci cel indracit incepe sa-l bata pe preot. Si astfel nu fuge diavolul, ci fuge parintele cu molitfelnicul… Odata un preot a spus unui indracit: “Iti poruncesc, duhule necurat, sa pleci din omul acesta!”. “Ei, pentru ca mi-ai poruncit, nu plec …“, ii raspunse diavolul prin gura celui indracit. De aceea le spun preotilor ca, atunci cand citesc exorcisme, niciodata sa nu strige: “iesi, duhule necurat…” asa, ca si cum diavolii nu ar auzi! Dar nici rudele celui indracit nu trebuie sa spuna altora ca vor chema preotul sa-i citeasca exorcisme. Este mai bine sa spuna ca se va citi un paraclis si sa lase sa se citeasca exorcismele cu voce scazuta.

In orice caz, mult se chinuiesc cei ce au diavol; pentru ca se si smeresc, dar sunt si chinuiti de diavol. Odata la Manastirea Stavronichita am intalnit un tanar de douazeci si trei de ani care avea diavol. Era numai piele si oase. Afara era ger, in biserica ardea soba, iar el purta o camasa cu maneci scurte si statea in spatele bisericii. Nu am rabdat, ci m-am dus si i-am dat o haina de lana. “Imbrac-o, ii spun, nu ti-e frig?”. “Cum sa-mi fie frig, Parinte? Eu ard”. Ei, iata, aceasta inseamna iadul.

Unor indraciti care din fire sunt sensibili, aghiuta le spune ca nu se vor mantui si-i pune sa se sinucida. Infricosator! Acesta nu este un lucru mic! Am cunoscut un indracit de care si preotii se plictisisera. Se ducea, sarmanul, la preoti sa-i citeasca exorcisme, iar aceia il alungau. Dupa aceea diavolul ii spunea si despre mine: “nu te duce la acela. Nici acela nu te va primi”, si l-a aruncat in deznadejde. Ce i-a facut diavolul altuia, care se facuse bine cu harul Sfantului Arsenie! Venise aici ca sa se inchine moastelor Sfantului Arsenie, dar Manastirea era inchisa. Atunci i se arata diavolul in chipul Sfantului Arsenie la poarta de jos si ii spune: “Sa nu mai calci pe aici. Nici eu nu te vreau, nici Paisie”. Si l-a alungat. Ai inteles? Dupa aceea a inceput sa-l huleasca pe Sfantul; ma ocara si pe mine. Bine, eu sunt vrednic de ocara, dar Sfantul!… Si astfel nenorocitul s-a indracit iarasi. Aici chiar si numai cu obraznicie de s-ar purta cineva se departeaza harul lui Dumnezeu, cu cat mai mult daca ii huleste pe Sfinti. A venit si la Coliba si striga: “Ce ti-am facut de nu ma vrei? De ce nici tu nu ma ajuti? Vrei sa ma chinuiesc?”. Iar eu i-am spus: “Binecuvantatule, diavolul a fost acela care te-a alungat. Nu a fost Sfantul. Sfantul nu alunga”, dar nu a ascultat. Se incredea in gandul lui. Stiti ce chinuire, ce mucenicie sufera sarmanii in fiecare zi?

Multi indraciti se chinuiesc pentru ca sa se intelepteasca altii. Deoarece vazandu-i cat se chinuiesc aceia, isi fac probleme, isi vin intru simtire si se pocaiesc. Sa nu credeti ca toti cei care se indracesc au mai multe pacate decat altii. Ci ingaduie Dumnezeu sa se indraceasca si astfel acestia se injosesc, se smeresc, isi platesc pacatele, iau plata, dar sunt ajutati si cei care ii vad cum se chinuiesc. Desigur, poate cineva va spune ca exista oameni care fac o multime de pacate si totusi nu se indracesc. Cum de se intampla aceasta? Cand omul a ajuns la nesimtirea desavarsita, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru ca Dumnezeu vede ca nu mai poate fi ajutat. Trebuie sa stim ca atacul pricinuit din lucrare diavoleasca este, intr-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul pacatos ca sa se smereasca, sa se pocaiasca si sa se mantuiasca”."

În încheiere as vrea să aduc aminte credinciosilor care se roagă sau fac fapte bune pentru a le merge bine numai aici pe pământ, să nu se poticnească atunci când văd că nu li se împlinesc rugăciunile la termenul pe care îl vor ei, și au parte si de necazuri, ci să citească viata dreptului  Iov; si să realizeze că aceste ispite sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a iesi la iveală adevărata credintă.

 AMIN

Gherasim Ogheru

PILDA SEMANATORULUI - cuvant al Parintelui Ilie Cleopa

Iubiti credinciosi, ati auzit astazi ca s-a citit in Sfanta Biserica despre pilda semanatorului. Deci vom spune putin din talcuirea acesteia, ca sa nu ingreunam auzurile dumneavoastra cu prea multe cuvinte.

Mai intai sa facem aici o intrebare : Oare pentru care pricina Mantuitorul, cand a spus pilda cu semanatorul, n-a aratat cine este acest semanator? Ci a trecut pilda la a treia fata, zicand : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.

Dar n-a aratat : Iesit-a dreptul sau sfantul cutare sau proorocul cutare sau apostolul cutare sa samene samanta sa. Sau iesit-am Eu sa saman samanta cea buna a cuvantului. Pentru care pricina nu s-a spus numele Sau ?

Pentru ca cel dintai semanator al Evangheliei este Insusi Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. El a semanat intai cuvantul acesta al vietii in urechile sfintilor Sai ucenici si apostoli si prin ei la toata lumea.

Dar n-a spus : Venit-am sau iesit-am Eu sa saman samanta cuvantului, ca sa nu starneasca zavistie de prisos si ura in urechile si in inimile fariseilor si a carturarilor, ca sa nu se arate ca un iubitor de slava desarta, ca numai El seamana cuvantul vietii. De aceea nu a spus numele semanatorului si a zis numai asa simbolic : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.

Dar de ce n-a zis : " Iesit-a plugarul " si a zis " Iesit-a semanatorul ?" Iata de ce : Pentru ca nu acela este plugar cu adevarat, care are samanta, dar o tine in sac sau in lada sau in pod undeva sau in hambar si nu o seamana. Ci adevaratul semanator si adevaratul plugar este acela care are samanta si o seamana pe dansa.

De aici sa trecem la samanta cuvantului.

Asa zice dumnezeiescul Ioan Gura de Aur : " Nu este plugar al lui Dumnezeu si nici semanator al Evangheliei acela care stie multe si are multa cunostinta in mintea si in inima sa, dar nu vrea sa propovaduiasca. Ci tine ascunsa aceasta samanta, ori de frica oamenilor, ori de rusine ori de lenevire, ori alte motive are in mintea sa si asa ascunde samanta lui Dumnezeu. Ori poate are mai mult decat altul, dar nu vrea sa o samene ca sa aduca lui Dumnezeu roada insutita.

De aceea, adevaratul plugar al lui Iisus Hristos si adevaratul semanator este acela care are samanta cuvantului lui Dumnezeu si o seamana in urechile si in inimile ascultatorilor care il asculta pe dansul.

Si apoi, dupa ce-a zis Mantuitorul aceasta pilda la inceput, a aratat ca se intampla cu samanta cuvantului lui Dumnezeu exact cum se intampla si cu samanta cea materialnica care se seamana de plugar pe ogor.

Si a zis Preasfantul nostru Mantuitor mai departe asa : Si una din seminte a cazut langa cale, adica langa carare sau langa drum, si oamenii, nebagand seama de dansa, au calcat-o si pasarile cerului, vazand-o asa descoperita, au mancat-o si a pierit samanta aceasta semanata langa cale. Si alta din seminte a cazut pe piatra si, neavand umezeala, s-a uscat.

Dar, ca sa va dati seama ca nu chiar pe piatra goala s-a semanat, ca acolo nici nu prinde samanta deloc radacini, ascultati pe ceilalti doi evanghelisti care il completeaza pe acesta de astazi.

Matei si Marcu zic : Si una a cazut pe pietris, adica pe pamant cu piatra multa, pe pamant cu pietris, si unde samanta, neavand umezeala, a prins putina radacina si, neavand pamant bun, s-a uscat.

Gura fiecarei plante, gura fiecarui arbore este radacina lui, cu care el se hraneste mai cu seama din pamant; este adevarat ca arborii mari si multe feluri de saduri se hranesc prin ramuri din aer, cu oxigen si cu celelalte care trebuie la cresterea vietii sale. Dar mai mult decat toate, gura unei plante, cu care ea se hraneste si trage hrana, este radacina.

Deci a doua samanta, cazand pe pietris, foarte putin s-a prins si, neavand umezeala si nici pamant destul, s-a uscat.

A treia samanta a cazut in mijlocul spinilor, cum ati auzit dumnezeiasca Evanghelie, si a rasarit putin si, crescand spinii au inabusit-o, i-au luat spatiul de lumina si de hrana si asa s-a uscat.

A patra samanta a cazut in pamant bun si a adus domnului sau roada insutita. Unii din cercatorii de firi, parca s-ar contrazice cu dumnezeiasca Evanghelie, ca samanta, oricat de bun ar fi pamantul, nu poate aduce o suta de roade, adica un bob de grau sa aduca o suta de boabe de grau sau unul de porumb si asa mai departe, sa aduca o suta de boabe.

Dar n-au dreptate ! Sa se duca in Egipt, in tarina numita Vizachia, si in partile Nilului si in alte parti din Sicilia, din Italia, sa vada ca acolo holdele cure se seamana aduc uneori de doua sau de trei ori insutit roada si sa vada ca nu poate sa minta cuvantul lui Dumnezeu si ca sunt locuri pe pamant unde un graunte aduce mai mult de o suta de graunte roada in spicul sau.

Dupa ce a spus Mantuitorul pilda acestei Evanghelii, ucenicii Sai n-au inteles puterea pildei si L-au intrebat deosebi : Spune-ne noua, care este puterea pildei acesteia ! Iar Mantuitorul mai intai le-a spus : Voua vi s-a dat sa stiti tainele imparatiei cerurilor, iar acestora in pilde vorbesc, ca, auzind, sa nu auda si vazand, sa nu vada, cum a zis Isaia Proorocul pentru nesinceritatea inimii lor.

Si apoi le-a talcuit Mantuitorul asa : Samanta cea buna este cuvantul lui Dumnezeu, tarina este inima omului, cum e in pilda cu zazaniile tarinii. Samanta cea semanata pe cale sunt oamenii putin credinciosi sau mai bine sa zic aproape deloc credinciosi, caci aud cuvantul lui Dumnezeu, dar nu-i dau nici o atentie, asa in trecere : " Eh ! Am auzit predica preotului ! Spunea unu o predica ! Am auzit ca unu citea din Evanghelie, ce-o fi mai spunand ", si nu-i da nici o atentie, ca si cum nu s-ar vorbi din Evanghelie, ci din povesti.

Unul care este indiferent si nu-i place sa asculte cuvantul lui Dumnezeu sau il trece cu vederea, la acela vine satana si mananca samanta cuvantului din inima lui si este calcat in picioare de toate ispitele dracesti, cum este calcata samanta, pentru ca nu prinde radacina cuvantul in inima iui, pentru neatentia lui si nebagarea de seama, ca nu da importanta cuvantului lui Dumnezeu.

Samanta care a cazut pe pietris sunt oamenii care aud cuvantul si pentru moment se bucura ca au inteles ceva, dar bucuria lor este pripita. Au auzit si s-au bucurat putin, iar pe urma le-a scazut toata evlavia fata de cuvantul Domnului, se impietreste inima lor de necredinta, de nesimtire, de rautate si indata se usuca din inima lor samanta cuvantului lui Dumnezeu. Nu gaseste acolo un pamant bun in tarina inimii lui ca sa creasca.

Acestia sunt aceia care sunt samanta cazuta pe piatra, adica oameni care prea putin se bucura si cred si indata pierd evlavia si credinta catre cele auzite din cuvantul vietii.

Iar samanta a treia sunt oamenii acela care cred in cuvantul lui Dumnezeu pana la o vreme, dar de la o vreme se ridica ispite asupra acestui cuvant. Ori prigoana din partea oamenilor, ori necaz din partea trupului, sau se ridica grijile lumii cele rele, sa alerge omul dupa bogatii, dupa slava desarta, dupa dregatorii, dupa bani, dupa trai bun, dupa dulcetile veacului de acum. Si toate aceste griji crescand, adica marindu-se in inima omului, il fac sa uite de cuvantul lui Dumnezeu; si asa cuvantul lui Dumnezeu, care prinsese radacina acolo si crescuse putin, se inabusa, se astupa, se otraveste de grijile veacului de acum, de mancare, de bautura, de avere, de patimi trupesti, de dezmierdari, si cine stie ce scopuri ale slavei desarte sau cine stie ce rautati, care-l impiedica pe acest cuvant sa creasca; si asa, crescand patimile in om, inabusa si intuneca lumina cuvantului lui Dumnezeu si indata incepe a se ofili, iar cuvantul cel dintai al credintei lui se usuca si piere.

Iar samanta a patra, care cade in pamant bun, sunt acei buni crestini si buni oameni de pe fata pamantului, care, atunci cand aud cuvantul lui Dumnezeu, sunt ca un pamant insetat in care cade ploaia cea binefacatoare a cuvantului vietii si, cazand in inima lor, se hotarasc pentru cuvantul lui Dumnezeu sa sufere toate necazurile, toate scarbele, foamea, setea, lipsa, ocara, durerea, crucea, moartea si nu mai dau inapoi. Acestia lucreaza impreuna cu cuvantul lui Dumnezeu in inima lor si aduc roada intru rabdare, cum zice Evanghelia, rabda toate pentru porunca lui Iisus Hristos si pentru cuvantul Sfintei Scripturi si al Evangheliei si asa aduc roada intru rabdare : unul adica, cum zice alta Evanghelie, treizeci, iar altul saizeci, iar altul chiar o suta.

Dupa ce Mantuitorul a spus si a talcuit pilda Evangheliei sfintilor Sai ucenici si apostoli, la urma a zis si acest cuvant : Cela ce are urechi de auzit, sa auda.

Prea putini sunt oamenii aceia care au urechi si nu aud in lume. Dar urechi de auzit n-au numai oamenii; au si dobitoacele, au si taratoarele, au si pasarile; numai pestii sunt surzi, cum spun Sfintii Parinti, ca n-au acest organ al auzului dat de Dumnezeu, ci au numai simtire grozava, ca simtind valurile, sa se fereasca de primejdie, ca ei sunt surzi.

Dar celelalte vietuitoare si oamenii, toti au urechi. Dar de care urechi este vorba Evanghelie ? Ce credeti ? De urechile acestea trupesti ? Nu ! Indoit este omul si doua feluri urechi are, dupa cum si doua feluri de ochi. Ochii acestia simtiti cu care vede cele simtite si are ochii mintii, sau mai bine zis are mintea, care-i ochiul sufletului, cu care priveste cele inteligibile, cele nevazute, ca dogmele credintei si invataturile Sfintei Scripturi si alte cate sunt nevazute.

Asa si la urechi sa intelegeti ! Cela ce are urechi de auzit, adica ale sufletului, ca multi aud cu urechile acestea si stau in biserica si aud cantand la strana si aud proorocii citindu-se, si aud evanghelii si apostoli si taine mari, multi stau aici si aud, dar aud numai cu urechea din afara, iar urechea cea duhovniceasca a mintii lor si a sufletului lor este astupata de satana, ii intunecata si nu intelege puterea cuvantului, pentru ca urechile sufletului lor sunt surde.

Catre aceste urechi s-a adresat Mantuitorul cand am auzit : Cela ce are urechi de auzit, sa auda. Adica prin urechile acestea simtite sa dea cuvantul urechilor celor nevazute si cu acelea sa auda cuvantul si sa-l inteleaga, ca apoi, intelegandu-l, sa aduca roada lui Dumnezeu prin lucrare si prin rabdare.

Iubiti credinciosi, dar oare care este cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua de astazi ? Sunt multi preoti predicatori, si-n capitala tarii, si-n orase, si-n sate, multi predicatori sunt astazi si prin manastiri si oriunde vei intalni predicatori buni. Chiar si unii din credinciosi cunosc Scriptura, dar nu se mai vad astazi roadele Evangheliei, nu se mai vad suflete roditoare, cum erau la inceputul crestinismului, cu toate ca se rosteste cuvantul lui Dumnezeu.

Care este pricina pentru care nu rodesc sufletele oamenilor astazi cum rodeau alta data ? Am sa zic ca nu sunt altele decat cele patru pe care le-a aratat Mantuitorul, sau trei, ca al patrulea a rodit. Dar care este pricina nerodirii cea adevarata, in cele trei chipuri ale Evangheliei, care s-au zis mai sus ?

Unii vor zice : " Da, parinte ! Astazi nu se mai intorc oamenii la pocainta, nu se mai vad roadzle pocaintei la multi, pentru ca nu se mai fac minuni ca la inceputul crestinismului ". Cand Apostolul Petru a inceput sa predice in Ierusalim, spune dumnezeiasca Scriptura ca, numai intr-o zi au crezut trei mii de oameni.

Iar a doua zi, a predicat in pridvorul, care se zicea " al lui Solomon " si, au mai crezut inca cinci mii. Iata minune mare, in doua zile opt mii de oameni au crezut in Hristos prin gura Sfantului, slavitului, intru tot laudatului Apostol Petru, care nu era nici teolog, nimic, ci numai avea teologia cea mai inalta, pe Duhul Sfant pe Care il primise.

Dar zic ei : " Da, parinte, au crezut atunci multi pentru ca-l auzeau pe Petru vorbind in toate limbile de sub cer ", ca asa a fost la Cincizecime, vorbeau doisprezece barbati galileeni, apostoli, si ei auzeau maririle lui Dumnezeu, fiecare in limba lui, cati erau adunati acolo cu ocazia praznicului Cincizecimii.

Si aceasta nu mica minune a fost, cum fiecare auzea predicandu-se Evanghelia in limba lui, cu toate ca un singur om vorbea acolo si aceasta a atras pe multi sa creada.

Iar cand a predicat Petru a doua zi, au crezut cinci mii de barbati. Iarasi, pentru ce ? Pentru minunea cea mare cu ologul Enea, care statea in pridvorul bisericii, numita " Frumoasa ", in care Apostolul Petru si Ioan Evanghelistul numai cu un cuvant l-au ridicat si l-au facut sanatos si aceasta spaima si minune mare i-au facut pe toti sa creada in invatatura apostolilor.

Da ! Ajutat-au atunci foarte mult minunile. Asa spune si Evanghelistul Marcu : Domnul impreuna lucrand, i-a trimis la propovaduire, i-a imbracat cu putere de sus, cu Duhul Sfant, si le-a dat putere sa invie si mortii, sa scoata dracii, sa calce peste leu si peste balaur si peste toata puterea satanei. Si in baza acestor minuni multi au crezut.

Dar oare numai minunile aveau puterea de a face oamenii sa creada in Hristos ? Si pentru aceea nu cred altii astazi ? Nu-i adevarat !

Iata, noi vedem de foarte multe ori si atunci si astazi ca oamenii cred fara minuni. Mantuitorul a fericit pe cei ce cred fara sa vada. Ce minuni a vazut famenul Candachiei, cand mergea cu imparateasa Etiopiei si marele Apostol Filip a fost rapit de Duhul Sfant si a fost langa caruta lui, unde citea pe Proorocul Isaia si ajunsese la stihul acela : Duhul Domnului peste Mine.

Si i-a talcuit de acolo inainte, ca Hristos a fost acesta, nu Proorocul Isaia, si a zis famenul : Uite apa ! Ce ma impiedica sa ma botez ? A crezut famenul, s-a dat jos din caruta si s-a botezat si indata Duhul a rapit pe Filip din Gaza - unde-i Gaza ? Pana in Asia Mica -, pana la Azot l-a dus intr-o clipeala de ochi, cum a dus alta data pe Proorocul Avacum cu zama din Iudeea in Babilonila la Daniel in groapa cu lei, ca organe ale Duhului Sfant au fost si proorocii si apostolii.

L-a rapit dupa ce a botezat pe famenul Candachiei, care a fost cel dintai apostol si cel mai mare misionar din Etiopia, inainte de a merge acolo Sfantul Apostol si Evanghelist Marcu.

Deci n-a vazut famenul nici o minune, dar i-a explicat si a crezut si a avut inima buna si a prins cuvantul lui Dumnezeu repede si ca roada a fost botezul lui si credinta lui statornica. Ce minune a facut Apostolul Pavel in Iconia, in Listra si in Derbi ?

Ce minune a facut Sfantul Apostol Filip in Samaria, cand a crezut toata Samaria, primind cuvantul lui Dumnezeu ? Predica cu putere cuvantul Domnului ! Nu in tot locul, deci, se faceau minuni, dar multa lume se intorcea la Dumnezeu numai prin credinta. Credinta vine prin auz, iar auzul prin cuvantul lui Dumnezeu si celelalte.

Deci iata, care are tarina buna a inimii sale, nu asteapta sa vada minuni.

Va zice cineva : " Da ! Nu numai minunile, dar si viata Sfintilor Apostoli, ca erau asa strasnici, asa de mari sfinti si neprihaniti in viata, poate de aceea prindea cuvantul Domnului care-l predicau ".

Nici aceasta nu-i ! Pentru ca vezi, n-a zis Mantuitorul azi in Evanghelie : Iesit-a sfantul, iesit-a apostolul sau dreptul sa samene, ci a zis asa simplu : Iesit-a semanatorul sa samene samanta sa.

De multe ori un om simplu spune din cuvantul lui Dumnezeu, dar spune si el sincer si cu credinta si se altoieste acest cuvant in alta inima sincera si aduce roada insutita.

Deci cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in ziua de astazi, nu este din vina persoanei care predica, nici pentru ca nu se mai fac minuni si alte pricini care le spun oarecare in aceasta privinta.

Ci cauza nerodirii cuvantului lui Dumnezeu in masa poporului de astazi este aratata de Mantuitorul in Evanghelie, ca oamenii ori sunt cale batuta, unde nu se poate cuprinde cuvantul lui Dumnezeu, inima lor este batuta de grijile lumii si de draci si de patimi si nu mai prinde cuvantul Domnului radacini. Ori au inimile impietrite si cuvantul Domnului numai putin se opreste si se usuca, ori au inimile lor pline de interese materiale si nu numai atat, ci prinsi si intunecati de ura si zavistie, de betie, de lacomie, de fatarnicie, de viclenie si de toata rautatea si din cauza aceasta nu rodeste in inima lor cuvantul Domnului, ca se inabusa de aceste pacate pe care le gaseste acolo in inima omului.

Deci daca va intreaba cineva, de ce oare nu se intoarce astazi lumea la pocainta, sa stiti ca din cauza rautatii si a asezarii sufletelor celor patimase. Ca unii din noi suntem cale batuta, altii suntem spini si altii piatra si de aceea cuvantul Domnului nici nu prinde radacina, si, chiar daca prinde, se usuca si se inabusa.

Cuvioasa maica noastră Parascheva cea nouă

"Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8,34)

VIAŢA SFINTEI CUVIOASEI MAICII NOASTRE PARASCHEVA

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.

După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: "Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie". Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.

După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.

Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.

Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.

De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi "blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat" şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.

Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.

Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.

Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.

Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: "Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia". Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.

Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.

Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.

Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, "Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei". Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: "Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte".

Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: "Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin".

Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.

Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84:

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: "Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!" A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: "Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!"

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: "Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!". "Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!". După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: "Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!"

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: "Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!". Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. "Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?" a întrebat-o soţul. "Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. "Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească". De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!

În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită "cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare".

Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: "Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat". "Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!". În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.

Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.

În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.! 

[ DESCARCA FISIER WORD: Viata-Sfanta-Parascheva.doc ]