Viata Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul

Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : “Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ”. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi – animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor – pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : “ Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ”. El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : “ Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ”. Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca. Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune.

Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : “ Sunt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ”.
Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie) Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând – la sfatul lui Isabel – ca acesta sa fie omorât.
Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : “ Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ”. El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau. Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, prelua puterea.
Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias muri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel.
In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab. Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : “ Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ”. Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu “ca” luat in cer (Parintii au subliniat ca acest “ ca ”, adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : “ Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ”. El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : “ Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ”. Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).

Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : “ Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ”, facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.

Despre demonizarea oamenilor

"Ce ai Tu cu noi, Iisuse,Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?" (Matei 8,29)

În pericopa evanghelică din duminica a V-a după Rusalii citim despre vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei (Matei 8, 28-34). 
Poate vă puneți întrebarea firească  "Ce înseamnă a fi demonizat?"
Vedem din evanghelia amintită că cei doi oameni erau chinuiți foarte rău de demoni, manifestându-se violent şi speriind oamenii care treceau pe acel drum. Se manifestau cumplit, fiind foarte răi, dormind prin morminte, amenințând pe oricine trecea pe cale. 
Ce sunt demonii? O întrebare pe cât de simplă, pe atât de complex răspunsul său. 
Se știe din sfintele scripturi că înainte de a creea Dumnezeu lumea materială vizibilă, a creeat lumea nevăzută formată din îngeri, ființe spirituale, inteligente, personale, care sunt ierarhizați pe diferite trepte în funcție de importanța şi rolul fiecăruia în cadrul lumii spirituale. Îngerii sunt ființe inteligente care acționează în consens cu voința lui Dumnezeu, aducând la împlinire orice plan sau poruncă dată de Sfânta Treime. 
Revelația dumnezeiască nu precizează numărul îngerilor dar arata ca este foarte mare. În Sfânta Scriptura se vorbește despre tabere de îngeri (Fac, 32, 1-2), zeci de mii și milioane de îngeri (Dan., 7, 10 ; Evr., 12, 22; Apoc, 5, 11), mulțime de oaste cereasca (Luca, 2, 13), le­giuni de îngeri (Matei, 26, 53). La fel și sfinții părinti spun ca numărul sfinţilor îngeri este neînchipuit de mare.

Întemeindu-se pe Sfânta Scriptura și urmând lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, Biserica învață ca ierarhia cereasca se compune din noua cete îngerești, grupate în trei trepte sau clase.

În prima treaptă, care este cea mai înaltă, sunt aceia care sunt mai aproape de Dumnezeu, adică: Tronurile, Heruvimii și Serafimii. A doua treapta cuprinde : Stăpâniile, Domniile și Puterile, iar treapta a treia cuprinde : Începătoriile, Arhan­ghelii și Îngerii.

Cu nume individuale nu cunoaștem decât trei îngeri : pe Arhan­ghelii Mihail (Dan., 10, 13, 21) și Gavriil (Luca, 1, 19, 26; Dan., 8, 16; 9, 21) și pe Rafail (Tob., 3, 16 , 5, 4). 
               
Cele trei trepte în care se grupează cele noua cete îngerești sunt legate și de starea de desăvârșire în care au ajuns îngerii cu ajutorul harului divin, împărtășit lor de Creator.

Împărțirea pe trepte a înge­rilor se întemeiază pe Sfânta Scriptura, care numește pe toate cele noua cete, deși nu într-un singur loc pe toate. Astfel, în Fac, 3, 24 se amintesc Heruvimii; la Isaia, 6, 12, Serafimii; în Efes., 1, 21 ; Col., 1, 16 ; Rom., 8, 38 ; in I Petru, 3, 22, Tronurile sau Scaunele; Domniile, Puterile, Stapâniile, Începătoriile și Îngerii ; la I Tes., 4, 16 și Iuda, 9, Arhanghelii.      
                                                                              
În ce anume constă deosebirea între cetele îngerești și de ce există ea, rămâne o taina pentru noi. "Nu știm nici dacă natura înge­rilor este aceeași sau se deosebește a unora de a altora.
Se deosebesc însa unii prin luminare, prin rang, fie ca au rangul potrivit gradului de luminare, fie ca participă la lumi­narea gradului în care sunt; ei se luminează reciproc potrivit superio­rităţii rangului sau firii. Este evident însa că cei care sunt mai sus împărtășesc celor mai de jos luminarea şi cunoştinta lor"(Sf. Ioan Da­maschin, Dogmatica, II, 3 ; trad. rom., p. 82).

Me­nirea îngerilor este preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționată   împlinire a voinței Lui, dobândind prin aceasta fericirea veșnică in comuniunea cu Dumnezeu. Acest adevăr îl învață Biserica, mărturisind că îngerii au fost creați de Dumnezeu  "ca sa-L slăvească în cântări și sa-L slujească" (Mart. Ort., I, 19).

În raport cu lumea, slujirea îngerilor constă în a împlini poruncile lui Dumnezeu in lucrarea mântuirii, pentru întemeierea și desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu.

În lumea aceasta, îngerii slujesc oamenilor, călăuzindu-i spre Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare om se știe, își are îngerul lui păzitor, cum reiese din Matei, 18, 10 și Fapte 12, 15, unde se vorbește despre îngerii copiilor și despre ingerul apostolului Petru.

Îngerul păzitor întărește credința și evlavia (IV Regi, 1, 13 ; Zah., 2), apară pe om de duhurile rele (Ps. 90, 10-11), mijlocește pentru cel credincios (Matei, 18, 10; Apoc, 8, 3), însoțește sufletele celor adormiți (Luca, 16, 22).

 Îngerii ocrotesc mănăstiri, biserici, cetăți, oameni, popoare, state (Dan., 1, 10) și comunitățile crestine (Apoc, 1, 20). Îngerii sunt folosiți de Dumnezeu și pentru pedepsirea celor nelegiuiți (Fapte, 12, 23 ; Isaia, 37, 36 ; IV Regi, 19, 35 , lud., 9 ; Apoc, 12, 7).

Dar, înainte de a creea pe Om, în rândurile îngerimii a avut loc o revoluție bazată pe neascultare şi nesupunere față de voința lui Dumnezeu. Unul dintre cei mai strălucitori arhangheli numit chiar Lucifer de la lumina ce o răspândea, fiind deosebit între ceilalți, a făcut o greșeală fatală pentru el, considerând că datorită abilităților şi puterilor sale mari, este şi el îndreptățit să i se ofere onorurile şi ascultarea pe care o primește Fiul Creatorului său. 

Lucifer credea că el era un favorit în cer, printre îngeri. El a fost mult înălțat, dar aceasta nu l-a făcut să aducă recunoştinţă şi laudă Creatorului său. El aspira la înălțimea lui Dumnezeu Însuși. S-a încrezut în poziția lui înaltă. Știa că era onorat de îngeri. Avea de îndeplinit o misiune deosebită. El fusese lângă Marele Creator, iar razele nesfârșite de lumină glorioasă care Îl învăluiau pe Dumnezeul cel veșnic străluceau în mod special asupra lui.

Datorită faptului că a îndrăznit să propună oștilor de îngeri să îl recunoască şi pe el ca Dumnezeu şi Stăpân, Lucifer a devenit dintr-o dată un dușman şi un subminator al autorității dumnezeiești, încercând să convingă cât mai mulți îngeri să îi fie alături în încercarea de a submina autoritatea Fiului lui Dumnezeu, Domnului Nostru Iisus Hristos. A reușit să atragă de partea sa pe toți acei îngeri care nu stăpâneau destul de bine platoşa smereniei şi ascultării. Astfel, armate întregi de îngeri au devenit opozanţi ai Sfintei Treimi, încercând să convingă pe Tatăl ceresc că Iisus Hristos este tot atât de important în Împărăţia cerească la fel ca şi Lucifer. 
Dreptatea Sfintei Treimi s-a făcut, alungând în întunericul cel din afara împărăției pe toți acești răzvrătiți, lipsindu-i de dragostea Sa de Creator. 
Aceşti îngeri decăzuţi,  din cauza mândriei lor exacerbate, nefiind în stare să îşi ceară iertare pentru neascultarea lor, au fost exilaţi în întuneric. Datorită frustrărilor inimaginabile şi a mândriei fără de limite, aceşti îngeri şi-au pierdut strălucirea iniţială ce se revărsa din dragostea lui Dumnezeu, schimonosindu-se şi urâțindu-se la înfățișare, devenind înspăimântător de urâți şi de răi.
Armatele de îngeri fidele Sfintei Treimi au alungat pe toți cei care se împotriveau voinței Domnului alungându-i în afara Raiului Ceresc. Dumnezeu a condamnat la "întunericul cel mai din afara" pe toți cei răzvrătiți, condamnându-i de asemenea definitiv la chin veșnic în Iadul pregătit special pentru ei. Chinurile iadului sunt variate şi cumplite, nefiind timp acum să amintim despre acestea.
În urma acestei răzvrătiri şi alungări a tot ceea ce este rău şi neascultător din împărăția sa, Dumnezeu împreună cu celelalte două Persoane Treimice, a hotărât "să facem om după chipul şi asemănarea noastră!"
Astfel, Creatorul l-a creat pe om ca o încununare a toată creația materială, a întregului univers. Şi cel mai important este faptul că Dumnezeu l-a creat pe Om după chipul şi asemănarea Sa, ceea ce îngerii nu aveau această caracteristică. Mai mult de atât, Dumnezeu se adresa omului în Eden cu apelativul de "fiule". Adam şi Eva, protopărinţii noștrii, se bucurau de dragostea şi încrederea lui Dumnezeu, având o viată deosebit de armonioasă împreună cu toată creația materială şi cu îngerii. Îngerii decăzuți, demonii, nu suportau marea însemnătate pe care le-o dădea Creatorul omului. Din mândria lor exacerbată şi de neînfrânt, au început să urască din toată puterea lor pe om, încercând pe orice cale să îl depărteze pe acesta de Dumnezeu, prin neascultare.
Creatorul permise diavolului să îl ispitească pe om, pentru a-i încerca dragostea, încrederea şi supunerea fața de El. 
Şi astfel cunoaștem episodul ispitirii din Gradina Edenului când Adam şi Eva au încălcat porunca Domnului. Nu faptul că au încălcat această poruncă a determinat alungarea lor din Rai, ci faptul că aceștia nu şi-au recunoscut greșeala şi nu şi-au cerut iertare Tatălui Ceresc. 
De atunci, oamenii au fost izolați faţă de îngeri şi de împărăția cerească, fiind permanent ispitiţi de demoni să nu cumva să se pocăiască şi să fie reprimiți în Edenul Ceresc.
Astfel, prin ispitire, omul se depărtează de legea lui Dumnezeu, făcând voia satanei, ajungând dușman al legii şi al lui Dumnezeu implicit. Puterea demonilor asupra omului se întărește prin fiecare păcat sau patimă pe care omul o săvârșește, ajungând chiar să controleze total mințile oamenilor, făcându-i de nerecunoscut prin comportamentul lor anormal, violent şi plin de hulă la adresa Sfintei Treimi.
Astfel se comportau şi demonizații din evanghelia amintită la începutul acestui articol. Datorită păcatelor lor multe, aceştia erau controlaţi total de mii de îngeri căzuţi, făcându-se de nerecunoscut faţă de apropiaţii lor. La întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, demonii l-au recunoscut imediat şi s-au speriat văzându-L crezând că a venit să îi pedepsească înainte de sfârşitul lumii acesteia, când vor fi aruncaţi pentru veşnicie în gheena cea încinsă împreună cu oamenii care le-au făcut voile şi nu s-au închinat cum se cuvine lui Dumnezeu.
Totuşi la rugămintea lor, demonilor li s-au permis să intre într-o turmă de porci din apropiere pentru a nu fi trimişi de Iisus în iad. Demonii trăiesc printre noi, pe pământ, în văzduh şi în ape, preferând aceasta mai bine decât să fie trimişi de acum în cuptorul cel încins.
De aceea e bine să ne ferim de fapte şi gânduri contrare voii lui Dumnezeu stipulată în Decalog, ferindu-ne de tovărăşia acestor îngeri decăzuţi care nu ne doresc binele, ci să mergem împreună cu ei la judecata finală în gheena cea pregătită de mult pentru cei mândrii.
Vedem în jurul nostru fel de fel de oameni cu tot felul de comportamente ce induc mândrie, fală, făţărnicie, răutate, invidie, egoism, desfrânare, minciună, neseriozitate, lene, hulă la adresa lui Dumnezeu. Prin modul lor de manifestare, aceşti oameni trădează legăturile psihice şi fizice prin păcat cu mentorii lor nevăzuţi care îi inspiră. Oameni care se îmbracă extravagant şi cu tentă sexuală. Tatuaţi, găuriţi de piercinguri, vopsiţi şi tunşi în fel de fel de moduri rebele faţă de regulile bunului simţ inspirat de morala creştină. Prin toate aceste moduri de manifestare, aceşti oameni nu sunt altceva decât demonizaţi într-o mai mică sau mai mare măsură. De asemenea se pot întâlni şi oameni care declară că sunt creştini, care postesc, dorm puţin şi se roagă citind rugăciuni multe, dar care sunt în duşmanie cu cei din jurul lor, se cred deja mântuiţi şi cu un picior în Rai. Căderea în dizgraţia divină se face şi printr-un simplu gest sau cuvânt ce poate demonstra mândria sufletească şi nesupunerea faţă de Dumnezeu, sau nedragostea faţă de aproapele u. Fundamentalismul religios care condamnă chiar şi numai verbal, nemaipomenind de condamnări fizice (vezi inchiziția si legea islamică) este o formă a "mândriei din credinţă", care face pe om să creadă că el este superior altora, mai sfânt şi mai iubit de Dumnezeu decât alţii. Fariseismul dus pe culmi ale mândriei şi făţărniciei poate conduce chiar la execuţii, cum s-a întâmplat în timpul Inchiziţiei. 
De aceea e bine să ne ferim în primul rând de MÂNDRIE, care este mama tuturor păcatelor. Din ea răsare invidia, egoismul, nesupunerea, setea de averi şi de putere, făţărnicia, fariseismul, nemilostivirea, desfrânarea, diferite "fiţe" care te fac să crezi că eşti mai deosebit faţă de restul lumii, etc.
Toate aceste legături contractuale nevăzute dintre oameni cu demonii nu duc decât la întărirea puterii lor asupra voinţei noastre, făcându-i mai puternici şi mai greu de alungat din trupurile noastre. Aceşti îngeri demonici se sălăşluiesc în trupurile oamenilor, localizându-se în diferite părţi ale corpului şi organe, de unde dau impulsuri psihice şi fizice oamenilor spre săvârşirea păcatului. Dacă omul nu încearcă să se cureţe spiritual de aceşti necuraţi, alungându-i din trup prin Taina Spovedaniei şi Împărtăşaniei, când se uneşte din nou cu Hristos, omul devine dependent de patimi, în final îmbolnăvindu-se chiar de diferite boli fizice sau psihice. Aici putem aminti pe fumători sau pe cei care se droghează, care datorită pacatului repetat, devine patimă şi o a doua natură a lor, patima respectivă fiind idolul lor pentru care fac jertfe de timp, bani şi sănătate, ajungând în final la boli incurabile, sau îi găseşte moartea necurăţaţi de patimi pierzându-şi sufletele pentru veşnicie împreună cu diavolii în gheena cea întunecată şi încinsă.
Demonizaţi într-o mai mică sau mai mare măsură vedem în permanenţă în jurul nostru. Sunt oameni care se lasă conduşi numai de instinctele trupeşti influenţate de impulsurile demonilor. Aceştia în credinţa noastră se numesc "oameni lumeşti". Mai sunt demonizaţii de legiuni întregi de demoni, care se manifestă foarte zgomotos, violent sau ciudat, cum sunt cei amintiţi în evanghelia amintită la început.
Creştinii se pot curăţa de păcate şi patimi, rupând tovărăşia cu demonii, doar prin Sfintele Taine ale Bisericii, lăsate de Domnul Nostru Iisus Hristos.
Taina Spovedaniei este cea mai uzitată pentru alungarea demonilor din trupurile şi din apropierea noastră. Prin această pocăinţă sinceră, omul se delimitează de lucrurile satanei cerându-şi iertare Domnului pentru toate răutățile pe care le-a făcut. De aceea este bine să fim mereu alături de Biserică şi de preoții ei care sunt singurii în măsură să rupă lanțurile nevăzute ale diavolilor, să ne ierte păcatele aici şi în ceruri.
Dumnezeu cel cinstit în Treime să reverse asupra noastră cunostința Adevărului şi să ne păzească sufletele şi trupurile de uneltirile vrăjmașilor celor nevăzuți. Să ne rugăm Sfinţilor Îngeri păzitori dăruiți la Sfântul Botez, să fie alături de noi în permanență şi să ne păzească de capcanele perverse ale diavolilor rugându-i aşa: "Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, pentru mine păcătosul!"

Gherasim Ogheru


Vedenie despre mantuire – Sfantul Teofan Zavoratul

In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.


Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sa nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes.
Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora astfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: “De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte !”.

Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale.

Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia sa auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: “Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii”; “Acesta – al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita”; “Acesta – al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei”; “Iar acesta – al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti” si asa mai departe.

Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: ” Doamne ! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire ?” Ingerul ii raspunse: “Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !”.

Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau.

Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor.

Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: “Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta”.

Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa privasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri – la fel faceau toti cei ce intrau acolo.

Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.

Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca.

Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni.

Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri.

De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.

Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!” Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: “Alergati asa ca sa-l luati [premiul]” (I Cor. 9,24).

Ridicandu-se din nou in picioare, pustnicul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara.

Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: “Doamne, de ce ?” si auzi ca raspuns: “Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu !”. Cu acestea, vedenia lua sfarsit.

Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: “Ei, te-ai linistit ?”. Batranul i se inclina pana in pamant.

Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina indreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.


din “Viata launtrica“, Sfantul Teofan Zavoratul

„Naşterea de prunci nu este o opţiune, ci un imperativ al familiei“

Ziarul Lumina Marti, 05 Iulie 2011

Familia este o biserică în miniatură : „Naşterea de prunci nu este o opţiune, ci un imperativ al familiei“

Eugenia Golub

 Părintele profesor dr. Mihail Milea, slujitor la Catedrala municipală "Sfântul Sava" din Buzău şi profesor la Seminarul Teologic din acelaşi municipiu, ne vorbeşte despre problemele familiei de azi, despre cum ar trebui să se raporteze la criză cei care formează un cuplu binecuvântat de Dumnezeu prin cununie. "A avea copii în cadrul unei familii binecuvântate prin cununia religioasă este o poruncă divină la care trebuie să reflectăm cu toţii în zilele noastre", spune părintele Milea. Care este rolul mamei în societatea de azi, de ce este necesară menţinerea familiei pe primul loc în priorităţile noastre, precum şi alte subiecte pe tema familiei le puteţi descoperi în acest interviu. 

Părinte profesor Mihail Milea, cât de important este ca o familie să aibă copii?

Familia este instituţia cea mai importantă din societate. Ea este celula de bază a societăţii umane. Fără familie, societatea dispare cu desăvârşire din istorie. Familia înseamnă iubire, comunicare, viaţă, jertfă, dăruire, sfinţenie. Fără aceste valori, societatea umană nu poate rezista aici, pe pământ, şi nu poate avea perspectiva veşniciei. Familia este totul şi Dumnezeu a făcut totul pentru familie. Cosmosul care ne-nconjoară îşi găseşte sensul, împlinirea tocmai prin apariţia primei familii umane, Adam şi Eva, care au fost creaţi de Dumnezeu ca nişte "iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (1 Corinteni 4, 1). Prima poruncă dată protopărinţilor noştri o găsim în Sfânta Scriptură: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate vietăţile, ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul" (Facere 1, 28). Din aceste cuvinte biblice reiese clar voinţa lui Dumnezeu: familia să rodească prin naşteri de prunci. A avea copii în cadrul unei familii binecuvântate prin cununia religioasă este o poruncă divină la care trebuie să reflectăm cu toţii în zilele noastre. Naşterea de prunci nu este o opţiune, ci este un imperativ dat fiecărei familii. Pământul este destul de mare şi el poate susţine neamul omenesc indiferent cât de mare ar fi numărul oamenilor. Dumnezeu, care este mare, poate da resurse alimentare şi de viaţă umană inepuizabile. Pământul fără prezenţă umană se sălbăticeşte. Omul sfinţeşte locul, spune un vechi proverb. Iată de ce este nevoie de cât mai mulţi copii, ca ei să contribuie la sfinţirea acestei planete. O familie fără copii este ca o casă fără ferestre. Cu cât avem mai multe ferestre la o casă, interiorul ei devine mai luminos, călduros şi plin de viaţă. Aşa şi o familie cu mulţi copii este un loc binecuvântat de Dumnezeu. Femeia când naşte un copil dă mâna cu Dumnezeu. A naşte mai mulţi copii înseamnă a te apropia cât mai mult de Dumnezeu, care este izvorul vieţii şi piatra de temelie sfântă a familiei. Familia cu mulţi copii este o binecuvântare divină. Într-o astfel de familie locuieşte Însuşi Dumnezeu, care dă "pâinea cea de toate zilele". Am simţit personal acest lucru, deoarece eu provin dintr-o familie numeroasă, cu 12 copii. Deşi părinţii aveau condiţii de trai modeste, totuşi, cu toţii am avut o copilărie fericită, n-am dus grija mâncării, deoarece Dumnezeu sporea alimentele. Părinţii mei aveau o inimă bună şi milostivă, fiind darnici şi cu străinii, şi cu cei săraci care intrau în curtea noastră. Dumnezeu are resurse materiale inepuizabile pentru orice familie, indiferent de numărul mare de copii. Totul este ca noi, oamenii, să ne punem încrederea totală în El şi să-L aducem în familia noastră. Atunci când trăieşti o viaţă religioasă autentică, Dumnezeu nu te părăseşte deloc. Familia care-şi propune să nască doar un singur copil va avea un copil egoist, posesiv şi lipsit de dragostea frăţească. O familie cu un singur copil se expune la mai multe riscuri: moartea unicului copil, îmbolnăvirea lui, înstrăinarea lui faţă de părinţi, plecând departe de familia de care aparţine. Un copil într-o familie înseamnă de fapt nici unul. Copiii dau motivaţie de viaţă şi de jertfă părinţilor. Atunci când eşti fără de copii, viaţa de familie nu mai are sens, îşi pierde sacralitatea. Zestrea, puterea unei familii stă în a avea cât mai mulţi copii. Copiii într-o familie creează o stare harică, de unire şi mai puternică între soţi şi-i determină să fie activi în viaţa de familie. Iată doar câteva mărturii de ce este atât de important să avem în familie cât mai mulţi copii! Aceştia cresc stabilitatea familiei, iar societatea umană devine mai puternică.O familie fără copii se autodistruge şi face ca societatea să slăbească şi în cele din urmă să dispară cu desăvârşire de pe arena istoriei umane.

Înfiem sau ajutăm familiile nevoiaşe
Ce pot face cuplurile care nu pot avea copii spre a-şi găsi împlinirea?

O familie devine fericită şi împlinită când are copii. Prezenţa copiilor într-o familie aduce binecuvântare lui Dumnezeu, care a zis: "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor" (Matei 19, 14). În Vechiul Testament, o familie care nu avea copii avea acest sentiment că Dumnezeu i-a întors spatele şi era de ocară pentru familiile cu mulţi copii. În vremea noastră, apar tot mai multe familii care nu pot avea copii fie din motive medicale, fie din altele ştiute de Dumnezeu. În aceste cazuri, familiile fără copii au şansa să înfieze micuţi de la orfelinat, să-i ia în plasament familial pe cei cu deficienţe sau defavorizaţi din punct de vedere social. Cunosc multe cazuri reale din activitatea mea de membru al Comisiei judeţene pentru protecţia copilului de aproape 20 de ani, când anumite familii care au adoptat unul sau mai mulţi copii şi la scurtă vreme Dumnezeu le-a dăruit bucuria de a naşte propriii copii. Domnul poate face aşa minuni doar acolo unde este mare credinţă şi dragoste creştină în familia fără prunci. Am întâlnit şi cazuri când anumite familii nu au reuşit să înfieze copii, dar totuşi din resursele lor materiale au ajutat multe familii numeroase să depăşească pragul sărăciei şi să le dea speranţa de viaţă părinţilor şi bunăstare copiilor. Orice familie fără copii poate avea şansa reală să devină fericită prin înfierea unui copil, creşterea unui copil ca asistent maternal sau ajutorarea în mod constant a unei familii nevoiaşe cu mulţi copii. Bine faci, bine găseşti, spune un proverb vechi. La vârsta senectuţii, astfel de familii mai au o speranţă că nu vor rămâne singure, că cineva le va deschide uşa.

Dacă suntem sănătoşi, trebuie să facem copii
Este criză economică şi mulţi invocă lipsurile materiale pentru a nu face copii. Ce ne îndeamnă Biserica? Există vreo scuză pentru a nu avea copii, în cazurile în care nu există nici o problemă de sănătate?

La ora actuală, nu criza economică e gravă pentru o familie, ci mai ales criza morală, care înseamnă lipsa credinţei creştine autentice. Nu lipsurile materiale, ci lipsa dragostei creştine este cauza de a renunţa la copii, în multe familii. Există un paradox în vremea noastră: familiile bogate au de regulă un singur copil sau chiar nici unul, pe când familiile sărace au mai mulţi. Această realitate ne întăreşte şi mai mult convingerea că nu sursa materială, financiară împiedică naşterea de prunci, ci lipsa încrederii totale în ajutorul lui Dumnezeu. Un copil când se naşte într-o familie nu vine ca să cerşească ceva de la părinţi, ci să dăruiască har şi binecuvântare familiei. La naşterea fiecărui copil, Dumnezeu trimite un cec în alb semnat de El ca să luăm cât ne trebuie. Acest lucru îl mărturisesc din propria mea experienţă: am trei copii şi la naşterea fiecăruia am primit ceva concret din partea lui Dumnezeu. Am dorit să vină şi alţi copii pentru a mă bucura şi de alte binecuvântări din partea lui Dumnezeu. Familiile care sunt sănătoase şi pot naşte în mod natural nu au nici o scuză să trăiască fără prunci. Astfel de familie primeşte mai devreme sau mai târziu blestemul lui Dumnezeu. A practica paza de prunci în familie prin folosirea de măsuri contraceptive este un mare păcat care împiedică soţii să se împărtăşească şi de asemenea constituie cauza unor boli grave cum ar fi cancerul.

Este indicat ca femeia să nască natural
Care este rolul fiecărui părinte la naşterea şi educarea copiilor?

Toate lucrurile mari şi bune se fac în echipă. La fel a procedat şi Dumnezeu când a creat pe întâiul om din istorie, Adam: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere 1, 26). Sfânta Treime a conlucrat împreună la apariţia primei familii în istorie. În cazul unei familii, fiecare membru în parte are responsabilităţi specifice, dar şi de lucru împreună. În primul rând, ambii soţi trebuie să aibă aceeaşi credinţă şi să împărtăşească aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu, faţă de ei, cât şi faţă de cei din jurul lor. În al doilea rând, bărbatul şi femeia trebuie să se roage mult la Dumnezeu pentru a le dărui în cadrul familiei copii sănătoşi, buni şi cu har de la Dumnezeu. În treilea rând, trebuie ca ambii parteneri să dorească mult venirea în familie a copiilor. Atunci când este voinţă tare, dorinţă sfântă şi încredere totală în Dumnezeu, apariţia pruncilor este o minune şi o mare binecuvântare pentru familie. Mama are un mare rol la naşterea şi educarea copiilor. Pentru acest motiv, ea trebuie să fie bine pregătită atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Pe timpul sarcinii, are responsabilitatea de a se feri de orice păcat mare care se poate răsfrânge asupra copilului. Este indicat ca femeia să nască natural, să evite operaţia de cezariană, care se poate efectua doar dacă viaţa pruncului şi a mamei sunt în pericol şi să alăpteze cât mai mult copilul cu lapte matern, natural, care asigură o creştere bună şi sănătoasă pentru prunci. Tatăl are şi el un rol foarte important de la zămislire şi până la naştere, cât şi după aceea. În momentul conceperii, tatăl copilului trebuie să nu fie în stare de ebrietate sau într-un moment de violenţă domestică. Pe timpul sarcinii este foarte bună abstinenţa sexuală şi multă rugăciune. Tatăl trebuie să se străduiască să obţină "pâinea cea de toate zilele" ca mama să aibă cât mai mult timp pentru creşterea şi educarea personală a copilului.

Mamele le vorbesc copiilor despre Dumnezeu
Multe familii în care părinţii au servicii foarte acaparatoare ca timp recurg la angajarea unei bone. Este acest lucru dăunător pentru starea sufletească a copiilor?

Rolul mamei în propria familie este uriaş şi nu poate fi înlocuită de nici o instituţie sau persoană, oricât de serioasă ar fi ea. Mama este mamă, şi ea trebuie să rămână mamă tot timpul pentru copiii ei, atât timp cât sunt mici, mai ales până să meargă la şcoală. Grija şi educaţia unei mame faţă de propriul copil nu se pot compara cu preocuparea unei persoane străine faţă de acesta. Acum este la modă angajarea unei bone sau babysitter pentru copii. Câştigul acestor mame abia acoperă plata persoanelor care lucrează în casa lor. Ceea ce nu poate fi plătit cu nici un preţ este absenţa mamei de lângă copil. Mama înseamnă iubire, zâmbet, îmbrăţişare. Copiii se nasc din iubire pentru iubire. Mama îi oferă primul zâmbet copilului şi datorită ei, copilul zâmbeşte, se bucură şi este vesel. Un copil crescut fără cea care i-a dat viaţă este trist, înlăcrimat, decepţionat şi foarte timid. Mama este lumina familiei. În prezenţa sufletului ei bun, totul se luminează şi casa străluceşte de curăţenia pe care ea o face cu multă dăruire. Diavolului nu-i place rolul important pe care-l are mama în familie şi în societate şi, din acest motiv, a pornit un mare război nevăzut şi o luptă teribilă pentru a fi înlocuită din familie, prin tot felul de surogate: bonă, servitoare. Mama trebuie să rămână mamă tot timpul. Absenţa ei de acasă nu poate fi înlocuită de nimeni şi de nimic. Pentru fericirea copiilor ne dorim ca mamele să rămână acasă tot timpul. Ele ştiu cel mai bine să-L facă cunoscut copiilor pe Dumnezeu.

Jurnal de tată
Ce modele de părinţi ne oferă Biserica? Ce ne puteţi împărtăşi din experienţa dumneavoastră de tată?

Biserica ne oferă multe modele reale în Sinaxare, unde este descrisă viaţa de familie a multor sfinţi, dintre care amintim: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin. De asemenea, să nu uităm modele din Biblie: Sfinţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana care i-au dat viaţă Sfântei Fecioare Maria, mama lui Iisus, preotul Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sfântului Ioan Botezătorul. Icoana Crăciunului ne oferă imaginea unei familii sfinte pe care să o punem la sufletul nostru. Bucuria mare a vieţii mele de familist este aceea că am devenit tată. Mai mare bucurie ca aceasta nu există. Atunci când aud cuvântul tată, rostit de copiii mei, tresaltă inima în mine. Ce mare dar şi ce mare binecuvântare este acest cuvânt sacru într-o familie! Ca tată m-am rugat mult înainte de a se naşte fiecare copil în parte, dar şi după aceea. Fiind preot, le pomenesc cu bucurie şi evlavie numele lor la toate slujbele bisericeşti. Am reuşit să realizez şi câte un jurnal pentru fiecare copil, în care am împărtăşit ceea ce au simţit de la zămislirea lor şi până la naştere. Am creat un dialog virtual în acest jurnal în care comunicam cu copiii mei. Acest jurnal a devenit astăzi o mare bucurie pentru copii şi o mare satisfacţie sufletească pentru mine, ca tată. La creşterea şi educarea copiilor mei rolul cel mai mare l-a avut soţia mea, deoarece tot timpul a stat împreună cu ei, renunţând la cariera ei profesională de contabilă. Dumnezeu să-i răsplătească jertfa ei cea mare la creşterea copiilor mei.

A cere iertare este semnul iubirii şi respectului
Care este lucrul cel mai important pentru armonia din familie?

Familia trebuie să fie clădită pe aurul credinţei şi al dragostei curate. Aurul rămâne aur, în orice loc murdar s-ar afla. Murdăriile nu pot lua strălucirea lui. La fel se întâmplă şi cu o familie. Dacă familia a început bine în viaţă cu Dumnezeu şi păstrează totdeauna poruncile Lui, va merge aşa toată viaţa, până când, prin moarte, membrii ei vor trece în lumea de dincolo. În orice familie există probleme, necazuri, lipsuri, încercări. Toate acestea sunt depăşite uşor dacă familia dintru început s-a clădit din iubire. În timpurile noastre, foarte multe familii se întemeiază pe interese materiale care sunt vulnerabile, ori pe unele de faţadă. Alte familii pornesc din sentimentul milei, unul dintre parteneri alegându-şi pereche o persoană care a trecut printr-un mare necaz şi se căsătoreşte cu aceasta doar ca să-i aducă alinare. Însă, de cele mai multe ori, dispare sentimentul de milă şi apare răutatea. Rezistă doar acele familii care au pornit dintr-o iubire sinceră şi nu din plăcere sexuală sau cine ştie ce alte motive desuete. Iubirea trebuie cultivată şi întreţinută. Într-o căsnicie, cineva din familie poate greşi printr-un gest, faptă şi atunci trebuie să folosească cuvintele "iartă-mă" sau "îmi pare rău". Într-un mariaj, a-ţi cere iertare este semnul iubirii şi al respectului. Să ne bucurăm în familie de orice dar, faptă săvârşită de persoana cu care ne-am căsătorit. Recunoştinţa întreţine o căsnicie fericită. Credinţa în Dumnezeu, participarea la Sfânta Liturghie, spovedania deasă, rugăciunea zilnică, comunicarea formează împreună cheia fericirii în orice familie. 

Credinţa în Dumnezeu menţine trăinicia unei căsnicii
Cât de importantă este credinţa în Dumnezeu pentru a menţine o familie unită?

Într-o familie fericită, credinţa în Dumnezeu este totul. Este ca şi aerul şi apa care întreţin viaţa omului. Credinţa este o mare binecuvântare, un dar ceresc pe care ni L-a dat Dumnezeu. O familie zidită pe credinţa în Dumnezeu este ca şi o casă care se zideşte pe o fundaţie puternică, sau cum zice Iisus Hristos în "Predica de pe Munte": "Întemeiată pe piatră şi când a căzut ploaie (necazuri) şi s-au revărsat râurile şi au suflat vânturile (suferinţele) şi s-au pornit spre casa (familia) aceea, ea n-a căzut, pentru că era întemeiată pe piatră (credinţă)" (Matei 7, 25). Credinţa înseamnă cunoaştere şi încredere în Dumnezeu. Credinţa în El este factorul comun şi elementul fiinţial care uneşte şi menţine trăinicia unei familii. Credinţa în Dumnezeu se manifestă prin rugăciunea în comun a soţilor, prin participarea împreună la Sfânta Liturghie şi de a avea de preferinţă acelaşi duhovnic ambii soţi. Cununia religioasă într-o familie este un sigiliu pe care Dumnezeu îl pune pentru totdeauna. Divorţul nu poate desface cununia religioasă. Este mare nevoie de credinţă în Dumnezeu în toate familiile din societatea noastră care trec printr-o mare criză morală, pe un drum cu cădere liberă din cauza marilor păcate care atacă familia din toate părţile. Cultul familiei se află într-o mare criză morală. Familia este o biserică în miniatură. Să ne luptăm a menţine sfinţenia familiei pentru a stopa sfârşitul lumii în care trăim!


EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics