Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul

(29 august)
 
Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea... Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.
Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său - împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.
Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor - apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc... Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.
Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu... Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.
După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul - după povaţa maicii sale cea rea, - capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.
Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele - precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!
Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.
După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.
După acestea n-a zăbovit izbîndirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sîngele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui - precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lîngă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dînsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.
Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunîndu-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amîndouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, căzînd toată puterea lui Irod, abia scăpînd numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpînirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrînata şi cu fiica ei, mai întîi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.
Acolo s-a sfîrşit în strîmtoare şi în rea pătimire, văzînd mai întîi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă rîul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergînd pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dînsa şi s-a afundat pînă la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strîns grumazul foarte tare, încît atîrna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spînzurată, pînă ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducînd pe sub gheaţă stîrvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfîntului Ioan.
După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dînşii că i-au înghiţit pămîntul de vii. Sfîntul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfîrşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucînd înainte de pogorîrea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţîndu-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul

 Sfinte Proorocule Ioane, cel ce în adâncul Iordanului ai botezat pe Adâncul milostivirii şi văzând repejunile râului, valuri de înfricoşare au început să se înalţe în inima ta, alungă viforul patimilor din sufletul meu şi dăruieşte inimii mele corabia și adierea rugăciunii, ca să plutesc deasupra ispitelor acestei vieţi, iar mintea mea cea înnourată de gânduri rele o trage cu legătura cugetării smerite spre seninul vederii Soarelui Hristos.
Pustia o ai înviorat cu cântări de laude şi cu paşii minţii ai călătorit în grădina Raiului, prin ascultarea ta de Dumnezeu ridicându-te deasupra lui Adam, cel ce a căzut din frumuseţea cerească prin sfatul cel viclean al şarpelui. Pe mine, cel ce alerg pe cărările neascultării de poruncile dumnezeieşti mă învaţă calea smereniei prin pilda vieţuirii tale în afara deşertăciunilor lumii.
Capul ţi-ai plecat sub sabie, ca să vesteşti celor din iad pe Cel Ce este din veci Capul Bisericii şi Răscumpărătorul tuturor din stricăciune cu preascumpul Său Sânge. Pe mine, cel ce m-am făcut cap a toată răutatea, mă îndreptează pe căile pocăinţei. Trimite norii rugăciunii tale înaintea Soarelui dreptăţii, ca sufletul meu cel istovit de arşiţa ispitelor să-l răcorească ca Un Bun cu ploaia milostivirii Sale.

Pe îngeri ai minunat cu vieţuirea ta nematerialnică şi cetele demonilor le-ai doborât cu săgeţile cugetării tale smerite. Mintea mea cea pururea rănită de gândurile cele rele o tămăduieşte vărsând peste ea roua rugăciunii tale. Inima mea cea întunecată de patimi o luminează cu raza credinţei şi o împodobeşte cu florile laudelor tale, ca să aducă Stăpânului Care l-a sădit pe Adam din nou în grădina Raiului mireasma rugăciunii curate.
Astupatu-s-au urechile inimii mele, ca să nu mai aud chemarea dumnezeiască şi în adâncul noroiului patimilor m-am coborât. Eu, cel cinstit cu darul libertăţii de Cel Ce m-a zidit spre asemănarea Sa, m-am făcut rob patimilor, cărora dobitoceşte am slujit, neavând în inima mea gândul fricii de Dumnezeu. Răbdarea mi se pare un mărgăritar aproape de negăsit pentru mine şi cu frunzele cuvintelor mincinoase am acoperit păcatele mele. Dar, tu, Sfinte Ioane, cel ce ai arătat lumii pe Pomul vieţii Care S-a dat spre Hrană lumii şi a vindecat pe Adam cel ce s-a otrăvit gustând din pom, arată şi pustia inimii mele roditoare de pomii gândurilor înţelepciunii.
Ca o privighetoare a rugăciunii ai îndulcit auzul pustiei cu neîncetata slăvire a frumuseţii Celui Nevăzut şi pe scara smereniei te-ai înălţat la Cel Neajuns de minte. Pe mine, cel ce pururea mă cufund în marea deşertăciunilor lumeşti şi mă lenevesc a mă ruga, întinde-mi mână de ajutor şi cu ploaia gândurilor umilinţei curăţeşte inima mea, zugrăvind apoi întru ea tainele cele dumnezeieşti ascunse în vistieria minţilor îngereşti.
Cu securea pocăinţei taie din ţarina inimii mele pomi cei înalţi ai patimilor şi sădeşte în locul lor virtuţile cele dumnezeieşti. Focul ispitelor îl stinge cu puterea rugăciunii tale şi la judecată nu întârzia a mijloci iertare celor ce te cinstesc cu dreaptă credinţă.
Fiind prieten al Mirelui Celui Tainic al inimilor, cu şoapte prieteneşti pleacă spre milă pe Izvorul milostivirii, ca să treacă cu vederea păcatele noastre şi să rânduiască şi nevrednicia noastră în cămările cele cereşti, străbătute pururea de paşii îngereşti şi de tămâia rugăciunii neîncetate. Întăreşte pe noi, ca fără de cârtire să purtăm povara necazurilor vieţii şi glasul pocăinţei fă să răsune şi în inimile noastre ofilite de păcat, ca tăind toţi spinii patimilor să începem a vieţui dumnezeieşte. Cu legătura cea tare a rugăciunii tale întăreşte lumea şi sub acoperământul rugăciunii tale roagă-L pe Mântuitorul nostru să ne rânduiască vreme de pocăinţă, ca intrând întru cămara milostivirii Sale să-i aducem împreună cu cetele tuturor Sfinţilor slavă şi mulţumire, iar către tine să strigăm aşa:
Bucură-te, rai înfrumuseţat al darurilor Mântuitorului, pecetea nestricată a pocăinţei, de întărire lumii, izvorul gândurilor umilinţei, făclia pustiei inimilor noastre. Întru lumina rugăciunii tale, învredniceşte-ne a aduce slavă Treimii Celei mai presus de minte, Tatălui Celui iubitor de oameni, Fiului Său, Ce ne-a mântuit pe noi din păcat şi Duhului Celui călăuzitor la limanul pocăinţei, adică Minţii Celei mai înainte de minte, Care izvorăşte gândurile înţelepciunii cu care luminează minţile îngereşti şi întunericul minţii noastre. Amin



CUVÂNT LA PILDA DATORNICULUI NEMILOSTIV - Parintele Sofian Boghiu

 De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor omului imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. Si, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el si femeia si copiii si pe toate cate le are, ca sa se plateasca. Deci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. Iar stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria. Dar, iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de dinari. Si punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. Deci, cand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si iti voi plati. Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. Iar celelalte slugi, vazand deci cele petrecute, s-au intristat foarte si, venind, au spus stapanului toate cele intamplate. Atunci, chemandu-l stapanul sau ii zise: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre.(Matei 18, 23-35)

Fraţi creştini,

Evanghelia din seara aceasta a început cu îndemnul iertării celor care ne greşesc, îndemn pe care îl întâlnim şi în rugăciunea Tatăl nostru. Mai sunt şi alte locuri în sfânta Evanghelie în care bunul Iisus insistă pentru iertare şi pentru starea de împăcare între noi. De pildă, este un loc în care Mântuitorul Hristos spune aşa: „Când îţi aduci darul tău la sfântul altar, dacă pe cale îţi aminteşti că ai ceva împotriva cuiva, du-te întâi şi te împacă din inimă cu acela, fiindcă altfel darul tău nu poate fi primit”.
În această seară s-a citit o Evanghelie foarte puternică despre acel om bogat şi mare care este însuşi Dumnezeu, a împrumutat cu zece mii de talanţi pe o slugă a sa şi văzând că acela nu are cu ce plăti, i-a iertat toată datoria. Şi aţi văzut mai departe ce s-a întâmplat: cel care fusese iertat întâlneşte pe cale un datornic al său care îi datora o sumă foarte mică, o sută de dinari, şi care nu avea, sărmanul, să-i dea înapoi. Iar cel care abia fusese iertat îl strânge de gât să-i dea banii pe loc. Era un mare contrast între bunătatea stăpânului şi acea zgârcenie cumplită, pentru că o sută de dinari era o nimica toată. Prietenii celui sugrumat au adus la cunoştinţa stăpânului gestul lui, iar stăpânul l-a arestat îndată şi l-a pedepsit să dea înapoi toată suma de bani pe care o datora, ceea ce era imposibil, pentru că această sumă era cumplit de mare – sau să o răscumpere prin suferinţă.
Această parabolă este o formă prin care Iisus ne spune ce ne aşteaptă dacă nu iertăm celor ce ne greşesc nouă într-un fel sau altul. Este aceeaşi idee pe care o subliniază mereu Mântuitorul în întreaga Lui viaţă pământească: dacă nu iertăm, nu ni se iartă.
Şi nu putem străbate, nici nu putem începe acest post [cuvantul a fost rostit de parintele Sofian la 3 august 1986, cand Duminica datornicului nemilostiv cazuse in calendar la inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului, n.n.] decât împăcaţi cu cei din jurul nostru, fraţi creştini. Altfel, postul nu are nici o valoare, poţi să te usuci de foame. Dacă eşti otrăvit de răutate contra aproapelui tău, postul nu are nici o valoare. Pentru că noi ne purtăm adesea faţă de semenii noştri ca datornicul din parabola aceasta. Deşi nouă ni se iartă foarte mult, noi nu iertăm decât foarte puţin sau deloc. În schimb, cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi când Dumnezeu nu ar vedea făţărnicia şi răutatea noastră. Pentru că şi noi avem mare nevoie să fim iertaţi şi ni s-a pus o condiţie foarte uşoară: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă vi se vor ierta greşelile voastre”.
Să biruim din noi orgoliul, iertând pe semenii noştri şi pe baza acestei iertări foarte mici să dobândim veşnicia, asta ni se cere. Cu ce măsură masori, ţi se va măsura”; „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”; „iertaţi, şi se va ierta vouă”condiţii foarte uşoare, fraţi creştini! Numai să avem noi acest curaj al smereniei, bunătatea şi smerenia inimii, ca să putem ierta cu adevărat… De asta ni se dă aceasta parabolă acum, la începutul postului, pentru ca să putem duce cu adevărat o viaţă de rugăciune, ajutată de milostenie şi de post, pentru că toate acestea sunt împreună în acest urcuş duhovnicesc.
Dar de ce suntem datori să iertăm? In primul rând, dacă nu iertăm, facem din viaţa noastră un adevărat iad. Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate ierta, acela nu poate nici să iubească. Şi cine nu-i poate iubi pe oameni, acela nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. Şi ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie în primul rând să fim împăcaţi cu semenii noştri. Să iertăm pentru ca să putem trăi în bună înţelegere cu oamenii şi cu Dumnezeu. Pentru că noi nu putem trăi izolat, noi avem nevoie unul de altul — cum cei dintr-o familie au nevoie unul de altul, sau cei din fabrică sau de la un birou trebuie să comunice unii cu alţii. Închipuiţi-vă că toţi aceşti funcţionarii sau muncitori ar fi certaţi între ei, pentru că din diferim motive şi-au spus nişte cuvinte jignitoare sau cineva dintre ei a semănat vrajbă şi ură. Şi ei, fiind certaţi cu toţii, tac cu toţii… Ar fi o mare tăcere de înmormântare.
De aceea ni se spune: „Să nu apună soarele peste mânia voastră“, pentru că dacă trec mai multe zile fără să ne împăcăm, răul şi ura cresc în noi. Şi dacă este vorba de un grup de oameni, ura aceasta se exprimă într-o tăcere cumplită, o tăcere în care clocoteşte mânia şi răutatea. Se ceartă în gând şi din când în când răbufnesc în afară insulte şi ameninţări, chiar bătăi, până la sânge şi până la crimă. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare — o viaţă de iad. Chemăm iadul în noi, îl chemăm în viaţa noastră prin răutate şi neputinţa de a ierta.
Sunt familii în care se întâmplă aceasta, familii în care soţii nu vorbesc cu lunile, până ce ajung la divorţ. Sunt fraţi sau rude sau prieteni care, din cauza unor intrigi, s-au certat şi în loc să se împace de îndată, au tăcut şi supărarea s-a adâncit şi s-a învechit şi acum le vine foarte greu să se împace.
Cum poate un asemenea înrăutăţit să se roage? Cui să se roage? Se roagă lui Dumnezeu? Dar Dumnezeu i-a pus condiţia: „iartă, ca să te iert”.
Sunt şi cazuri mai grele. După ce s-a pornit contra celuilalt, se roagă lui Dumnezeu să-l pedepsească crunt pe duşman, facându-I în ciudă lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să ierte şi el îl roagă să-l facă praf şi pulbere pe  duşmanul său: „Să-l trăsnească Dumnezeu!” — este o expresie de răutate profundă. În loc să te gândeşti că şi tu greşeşti şi că faci un efort să împaci propriul tău suflet, începi să blestemi şi să răscoleşti ura.
Sunt vecini care s-au certat şi când se întâlnesc nu ştiu încotro să se uite, ca să nu se vadă unul pe altul. Mă întreb: asemenea oameni — care de obicei sunt creştini şi au nevoie şi ei de Dumnezeu — cum pot ei să se roage şi cum mai pot ei să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu pot ierta pe altul?
Omeneşte vorbind, este mai uşor să te răzbuni şi să loveşti, dar aceasta dovedeşte că eşti stăpânit de slăbiciune şi de instinctele cele mai josnice. Iar a te stăpâni şi a ierta este dovadă de mărinimie sufletească şi dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii. Cine se poate stăpâni la timp şi cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit şi nu mai îndrăzneşte să răspundă cu rău.
Sunt cazuri în care [dintre] doi, deopotrivă de vinovaţi, unul se umileşte şi cere iertare, iar celălalt nici nu vrea să audă. Ce se poate face atunci? In loc de răspuns, am să vă citesc un răspuns din Pateric?:
Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acela, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân i-a  spus, jeluindu-se, cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: «Caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum  că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un  rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te  îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească,  pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu  făţărie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti  vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va  da lui îndreptare şi umilinţă să se smerească şi să se împace  cu tine» (…). Auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făgăduindu-se  că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând  la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: «Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!» Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul,  s-a făcut mare bucurie între dânşii”.
Sunt astfel de cazuri când doi care sunt certaţi, în loc să se împace de îndată, nu se împacă pentru că fiecare se  socoteşte îndreptăţit: „Eu să mă duc la el să mă ierte?! Nicidecum, să vină el, că e mai tânăr decât mine. Eu, bătrân, să mă rog de el să mă ierte?!” Şi-l lasă aşa. Sau, dacă totuşi celălalt vine să-şi ceară iertare, acesta nu-l primeşte. Ce-i de făcut? Sfatul Părinţilor din Pateric este aşa: când tu vrei să-ţi ceri iertare şi celălalt nu te primeşte, gândeşte-te dacă nu cumva l-ai jignit în vreun fel şi de aceea se poartă aşa cu tine. Umileşte-te şi smereşte-te în inima ta şi numai aşa, smerindu-te, să te duci la el.
Să nu-i învinuim deloc pe duşmanii noştri, ci numai pe noi înşine să ne învinuim. Pentru că dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, va trebui să recunoaştem că şi noi le-am făcut vreun rău şi ei îl ţin minte. Întâi să te smereşti pe tine înaintea lui Dumnezeu şi apoi să te duci la fratele tău, smerindu-te din inimă — şi atunci Dumnezeu va schimba starea sufletească a fratelui tău şi împăcarea va avea loc numaidecât.
Dumnezeu este pretutindeni prezent în viaţa oamenilor, fraţi creştini. Nu ne dam noi seama de prezenţa lui Dumnezeu în fiecare suflet, dar El este în fiecare din noi, de bună seamă, şi dirijează aceste stări sufleteşti şi-i ajută pe oameni să înainteze către dragoste şi bună împăcare, pentru că Dumnezeu este dragoste — aşa este El definit — şi de la înălţimea atotputerniciei Lui ne dirijează spre dragoste şi împăcare. Şi Dumnezeu schimbă starea sufletească a celuilalt, dacă tu te smereşti din inimă înaintea Lui; iar dacă nu vrei să te împaci, atunci Dumnezeu te va părăsi.
Am să vă citesc un astfel de caz din Pateric ca să înţelegeţi mai bine:
„In timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, ca a doua zi să-i scoată, sa-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizmă între dânşii. Fiind deci ei în temniţa aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajba şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de mine şi de Dumnezeu!» Iar acela, fiind  biruit de vrăjmăşească pizmă, n-a vrut nicidecum să-l ierte. Iar a doua zi, dacă s-a făcut ziuă, i-au scos pe ei din temniţă, ca să-i taie. Atunci cel care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe cel de lângă el, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Pe cel ce s-a lepădat de Hristos, l-au întrebat: «Pentru ce ieri nu te-ai lepădat de Hristos, ca să ne te fi chinuit?» Răspuns-a acela: «Când L-am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi rămânând gol de Dânsul, m-am lepădat de Hristos».”
Astfel încât, dacă noi nu-l putem ierta pe fratele nostru, se îndepărtează harul de la noi şi ne pândesc ispitele şi nu mai are cine să ne apere, pentru că Dumnezeu e întors cu faţa de la noi.
În asemenea cazuri, tot aşa se cuvine să ne cercetăm conştiinţa, să vedem dacă nu cumva purtăm şi noi o parte parte din vină şi deci e cazul, atunci, să biruim mândria din noi şi să ne smerim, ca fratele din Pateric. Şi dacă celălalt nu se îmblânzeşte nici aşa şi nu vrea el să ne ierte, noi trebuie să ne străduim să-l iertăm din inimă şi să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să putem ierta cu adevărat.
Şi ca o regulă faţă de aceşti oameni, vă mai spun şi aceasta: să nu-i vorbim de rău către nimeni pe cei care nu ne pot ierta. Chiar dacă ei ne bârfesc, noi să-i vorbim doar de bine, arătând altora calităţile lor — pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Iar dacă-i vorbim de rău, ei află şi ura creşte. Mai bine ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i ajute să înţeleagă că şi ei greşesc.
Şi purtându-ne cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate neprefacută, cu inima curată de orice semeţie omenească, de orice răutate, se va face pace deosebită în noi — cum numai Dumnezeu ne-o poate da, mai ales acea pace lăuntrică, de care spune Iisus: „Pacea Mea dau vouă, nu cum lumea vă dă”. Pacea lui Iisus… Şi ne vom învrednici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu când vom zice: „Iartă-ne, precum iertăm şi noi”. Dacă iertăm noi, ni se iartă şi nouă.
Rostim  zilnic  această  cerere,  în rugăciunea  Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură cererea „şi ne iartă nouă greşalele noastre”, legată de afirmaţia noastră „precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine o cerem de la Dumnezeu. Căci întâlnirea pe cale a celor doi datornici din parabolă ne reprezintă pe fiecare din noi. În parabolă se întâlnesc cei doi datornici şi cel căruia i s-a iertat  nu poate să ierte nimic celuilalt. Acesta ne reprezintă pe noi, cei care nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.
Dumnezeu vrea să ne facă curaţi şi blânzi pe dinlăuntru, să scoată toată otrava din noi prin acest efort mic de iertare.
Dumnezeu ne iartă foarte mult şi noi greşim foarte mult faţă de Dumnezeu, dar condiţia iertării noastre e foarte clară.
Sfântul Pavel spune: „Fiţi buni unul cu altul, fiţi îngăduitori şi miloşi, iertaţi-vă unul pe altul, şi Dumnezeu vă va ierta pe voi în Iisus Hristos”.
Aşa să începem postul, fraţi creştini. Din ceasul acesta, gândiţi-vă să vă iertaţi unul pe altul, iar dacă cel care vă e duşman se află la o distanţă foarte mare şi nu puteţi ajunge la el să vă împăcaţi, măcar rugati-vă pentru el, ca Dumnezeu însuşi să topească ura şi ghemul acesta de răutate care apasă  în piept. Rugaţi-vă ca şi în el să se întâmple acelaşi lucru, iar când ne întâlnim unul cu altul, fără îndoială să ne îmbrăţişăm şi să ne împăcăm din inimă, să ne iertăm unul pe altul. Altfel, nu ne îmbrăţişează şi nu ne iartă nici pe noi Dumnezeu. Vă spun aceasta cu toată convingerea, din inimă va spun. Fiţi cu băgare de seamă şi puneţi la inimă toate acestea. Amin”.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)


VINDECAREA LUNATICULUI


Duminica a X-a după Rusalii


Sfânta evanghelie după Matei

Capitolul 17 (14:23)

14Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi,
15Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
16Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.
17Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.
18Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
19Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
20Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
21Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.
22Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor.
23Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!



O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?

In evanghelia prezentată mai sus ni se relatează de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei o vindecare minunată, pe care Domnul Nostru Iisus Hristos o face asupra unui tânăr lunatic.
A fi lunatic este o boală sufletească, prin care omul nu mai are conştiinţă de sine, ci este complet controlat de către duhurile necurate, de demonii cei vrăjmaşi care doresc pieirea oamenilor si îndepărtarea lor de Dumnezeu.
In dicţionarul explicativ a fi lunatic înseamnă: Care are vedenii; sperios, fricos, fantastic, halucinant, ireal, cu idei ciudate, cu manifestări bizare.
Este o boală cumplită, când omul practic se deconectează de la realitate, intrând într-un somn cu ochii deschişi, vorbind singur cu diferiţi interlocutori nevăzuţi, având tot felul de vedenii care îi înspăimântă sau îi determină să facă tot felul de gesturi necugetate, de multe ori existând riscul accidentării sau chiar pierderii vieţii.
In evanghelia prezentată, tatăl tânărului aminteşte faptul că pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
Câtă durere se afla în inima acelui tată văzându-şi fiul chinuit în asemenea hal!
Cât de mult ar fi dorit acel om să îl ajute cumva să se vindece de această boală!
Oricum, un lucru cert este acela că făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a-l ajuta. Era conştient că fiul său este chinuit de demoni, ducându-l mai întâi la apostoli, ca prin rugăciunile lor să scoată din tânăr demonul ce îl poseda. Însă, spre dezamăgirea lui, fiul său nu a putut fi vindecat. Posibil să fi încercat acest om să ceară ajutorul medicilor sau vracilor din acel ţinut. Cu siguranţă că a încercat tot ce era posibil pentru vindecarea fiului său. Dar rezultatul era acelaşi. Neputinţă. De nicăieri nici-o speranţă.
Însă dragostea părintească şi credinţa sa în Mântuitorul Iisus din Nazaret, care vindeca bolile şi tămăduia orice neputinţă, nu i-au permis să se descurajeze şi mergând la Iisus, fiind în acel ţinut în acel timp, îngenunchind în faţa Lui L-a rugat: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic…
Mântuitorul Hristos a văzut durerea sufletească de părinte iubitor pentru copilul său, şi apreciind credinţa sa, că numai El  poate vindeca pe tânăr, a acceptat să îl vindece, certând demonul care se cuibărise în trupul lunaticului. Şi spune evanghelia, că în acel ceas tânărul s-a vindecat. Sfinţii Apostoli nedumeriţi întrebară pe Învăţătorul de ce ei nu au reuşit să îl vindece. Aici răspunsul Mântuitorului este destul de tranşant şi de mustrător în acelaşi timp: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.
Oare apostolii erau puţin credincioşi?
Oare ei nu posteau sau nu se rugau?
Cu siguranţă ca da, însă Mântuitorul se referea la o altfel de credinţă. La o credinţă curată, lipsită de manifestare exterioară făţarnică sau de recunoaştere a meritelor lor de către cei din jur. Credinţa însoţită de smerenie şi de recunoaşterea neputinţelor noastre, fiind însă încrezători că la Dumnezeu este orice posibil, este ucigătoare pentru orice demon, care nu suportă umilinţa şi autodefăimarea. Prin actul credinţei smerite în puterea lui Dumnezeu şi în recunoaşterea neputinţei omului de a lupta singur cu puterile întunecate ale satanei, s-au săvârşit multe minuni, atât în Vechiul Testament cât şi după Învierea şi ridicarea la Cer a Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. Prin actul de credinţă puternică în Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că la Dumnezeu TOTUL este posibil, omul poate învinge multe pericole, boli sau nevoi în viaţă.
Câţi bolnavi şi suferinzi vedem zilnic în jurul nostru? Câţi oameni neajutoraţi, slăbănogi, cu boli grele şi fără leac vedem în societatea noastră omenească. Orice boală, suferinţă sau nevoie este efectul acţiunii directe a demonilor cărora le-am permis să intre în viaţa noastră, cu care am făcut înţelegeri de comun acord la săvârşirea de păcate, ascultându-le îndemnurile spre păcat.
Mulţi cred că sunt pedepsiţi de către Dumnezeu cu boli, suferinţe sau nevoi pentru păcatele noastre. Oare ce părinte omenesc şi-ar pedepsii fii pentru neascultarea lor cu asemenea pedepse? Nici unul! Cu atât mai mult Dumnezeu! Nu este aşa! Dumnezeu iubeşte, nu pedepseşte cu dureri şi suferinţe! Noi suntem cei care ne îndepărtăm de El, întovărăşindu-ne cu demonii care în permanenţă ne şoptesc la ureche vorbe dulci şi amăgitoare pe care noi ascultându-le şi înfăptuind păcatul propus ne rupem de Duhul Sfânt şi ne unim cu aceşti vrăjmaşi nevăzuţi. Păcatul repetat devine patimă, făcând în noi culcuş dracilor şi lucrând pentru plăcerea acestora prin repetarea inconştientă a faptelor păcătoase,  patima devenind astfel o a doua noastră fire. Aşa se întâmplă cu cei beţivi, desfrânaţi, cleptomani, drogaţi, fumători, etc. Orice dependenţă de un viciu este un contract pe perioadă nedeterminată încheiat între om şi demon. Dacă întrerupi cursul faptelor şi te gândeşti să nu mai păcătuieşti, rişti să fii chinuit psihic şi chiar fizic de demonul care îşi cere obolul. Beţivii şi drogaţii intră în delirum tremens, fumătorii încep să fie tulburaţi psihic, nervoşi şi au o stare de nelinişte permanentă, desfrânaţii au dureri abdominale groaznice dacă nu desfrânează, fiind nervoşi, tulburaţi, au insomnii şi pot ajunge să facă fapte necugetate ca violuri sau alte gesturi obscene în public. Nimic nu este întâmplător. Orice reacţie necontrolată a omului trădează o relaţie strânsă cu un demon care îl chinuie dacă nu i se face voia sa păcătoasă şi contrară voinţei Domnului. Un singur mijloc este posibil de a rupe aceste lanţuri nevăzute care ne leagă de demoni. Pocăinţa sinceră în faţa unui urmaş al Sfinţilor Apostoli care are puterea de a dezlega legăturile satanei. 
Aceşti urmaşi sunt preoţii bisericii care prin primirea Harului Duhului Sfânt prin punerea mâinilor au competenţa de a face dezlegările acestea. Spovedania sinceră, însoţită de hotărârea de a nu mai repeta faptele rele recunoscute şi asumate, prin iertarea dată de preot, este iertat păcatul şi de Dumnezeu, faptele rele fiind amnistiate de Dreptul Judecător.
Gestul recunoaşterii cu smerenie, în faţa scaunului de spovedanie, a faptelor păcătoase comise, alungă de la noi pe diavolii care nu suportă umilinţa pe care omul o trăieşte în momentul în care, în genunchi fiind în faţa preotului duhovnic, recunoaşte cu lacrimi în ochi că L-a supărat pe Tatăl Ceresc prin neascultarea sa. Actul pocăinţei trebuie însoţit de post şi rugăciune, prin care se umileşte şi trupul şi sufletul.
De aceea, în evanghelia relatată la început, Mântuitorul Nostru Iisus Hristos atrage atenţia ucenicilor săi că acest neam de demoni nu pot fi alungaţi decât prin post şi rugăciune, prin umilinţă şi recunoaşterea neputinţelor noastre.
Smerenia este arma cea mai de temut pentru vrăjmaşii noştri nevăzuţi, diavolii. Prin smerenie curată, neînchipuită sau făţarnică ne putem izbăvii de multe legături cu aceştia.
Avem exemple nenumărate de sfinţi părinţi, care prin post şi rugăciune smerite au ajuns pe culmi înalte ale desăvârşirii umane, făcând multe minuni chiar din timpul vieţii lor. Întradevăr, postul şi nevoinţa trupească însoţită de smerenie ne întăreşte spiritual, duhovniceşte. Însă pentru reuşită este nevoie în primul rând de recunoaşterea neputinţelor noastre, de lepădarea de sine şi de trăire interioară intensă şi nefăţarnică. Să nu uităm că cei mai desăvârşiţi postitori şi nevoitori sunt chiar demonii care nu mănâncă, nu beau şi nu dorm niciodată. Sunt într-o permanentă activitate de racolare şi cumpărare de suflete, muncind neîncetat la crearea de strategii şi curse, în care bieţii oameni cad precum peştii în năvoadele pescarilor. Singurul lucru pe care nu îl pot face vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai oamenilor este acela de a se smerii şi de a recunoaşte faptul că Sfânta Treime este cea care i-au creat dintru început şi Căreia trebuie să i se închine şi să o asculte.
În concluzie, ca arme puternice împotriva demonilor avem rugăciunea, postul, lepădarea de sine sau smerenia şi orice alte lucruri ce amintesc de biruinţa Mântuitorului asupra stăpâniilor şi începătoriilor acestei lumi, de sacrificiul suprem pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a făcut pe Cruce. Deci, cu crucea în mâini, cu credinţă nefăţarnică şi curată, să îngenunchem cu smerenie şi umilinţă în faţa sfintelor icoane, rugându-ne cu lacrimi pentru iertarea de către Dumnezeu a păcatelor şi greşelilor noastre. Să ne recunoaştem dar, toate păcatele, mărturisindu-le martorilor la pocăinţa noastră (preoţii duhovnici), care vor fi chezaşi şi mărturisitori înaintea neamurilor la Judecata cea finala, când vor recunoaşte public pentru noi, în faţa scaunului de judecată, că ne-am pocăit sincer.
Sfânta Spovedanie este pentru noi un proces de reabilitare şi de amnistiere definitivă a tuturor faptelor urâte pe care le-am săvârşit, ştergând din catastifele avocaţilor acuzării (diavolii) toate probele şi dovezile care atestă săvârşirea acelor păcate de către penitent.
 Bolile şi suferinţele cauzate păcatelor săvârşite de noi, de părinţii sau înaintaşii noştri, pot fi vindecate prin credinţă, doar dacă este însoţită de smerenie, post şi rugăciune
Să luptăm cu toate forţele noastre spirituale spre desăvârşirea noastră, eliminând treptat orice patimă sau nărav urât. Să iubim pe cei din jurul nostru sincer, nu doar declarativ, să devenim empatici la durerile şi suferinţele celor din jurul nostru, ajutându-i după puterile noastre, măcar cu un cuvânt de mângâiere.
Să ne gândim că această viaţă efemeră este scurtă şi că ea reprezintă un examen practic pentru câştigarea Raiului şi vieţii veşnice.
Ce este mai de preţ pentru un om?
Înaintea oricăror valori existente în prezent în acest univers cum ar fi, sănătatea, pacea, fericirea, banii, poziţiile sociale, etc., cel mai de preţ lucru pentru om este SUFLETUL său, pe care îl poate pierde pentru veşnicie în chinurile veşnice.
Căci spune sfânta gură a Mântuitorului:
Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
AMIN!

GHERASIM OGHERU


Invierea sotiei unui soldat cazut la datorie in Primul Razboi Mondial.

(intamplare reala transmisa prin viu grai de-a lungul timpului)

Când a sosit mobilizarea pentru războiul din 1916, un bărbat a avut într-o noapte un vis în care a venit la el un tânăr (înger) care i-a spus:
 ,,Tu ai să mergi pe front şi nu ai să te mai întorci acasă.
Spune-i soţiei tale să nu se mai  recăsătorească şi să-ţi facă cele trebuincioase pentru sufletul tău şi al ei.’’ 
Apoi tânărul a plecat, iar el deşteptându-se din somn, i-a spus soţiei sale ce văzuse.
Şi chiar aşa s-a intâmplat pentru că a fost luat pe front iar nu după mult timp, s-a intors un soldat de acolo care i-a adus soţiei inelul si ceasul, spunându-i că el insusi l-a ingropat. Ea auzind acestea si vazand şi inelul lui, a leşinat deodată, deoarece il iubea foarte mult. A stat vreo două zile tulburată, căci de durere nu ştia ce ar putea face. Dupa aceea s-a recules şi a inceput să facă milostenie, gândind că sufletul lui să fie la bine, ei fiind oameni tineri şi abia trăiseră impreună vreo patru ani, având impreună doi copilaşi.
Si a inceput a vinde din lucrurile pe care le avea. A vândut maşina de treierat, trăsura cu cai si mai multe lucruri mari, de valoare pe care le avea pe lângă casă, caci ei fuseseră oameni instăriti şi gospodari.
Iar cu banii cumpăra cu carul zilnic pâine si haine pe care le impărţea la săraci. Ii ajuta pe bolnavi, cumpara icoane foarte multe si de valoare si le dădea de pomană mai ales acolo unde nu aveau, iar sărindarele si parastasele mergeau continuu. Viaţa ei s-a schimbat cu totul. Se imbrăca numai in negru si petrecea numai in post si rugăciune,mergând des la biserică  si umblând din sat in sat, îi învăţa pe oameni despre credinţa in Dumnezeu.
A umblat aşa un an de zile, venind din când in când acasă unde stătea câteva zile cu copii si cu socrul ei care era bătrân, iar în aceste zile petrecea mai mult in camera ei pe care şi-o umpluse cu icoane,între care avea şi o icoana cu chipul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil cărora se ruga cu lacrimi adeseori ca să-i arate unde se află soţul ei şi unde sunt milosteniile pe care le făcuse.
Intr-o zi, a venit acasă dupa mai mult timp în care fusese plecată departe. Cum a ajuns acasă, s-a dus în camera ei şi punându-se in genunchi în faţa icoanei Sfinţilor Arhangheli, zicea în gând: ,,Doamne,aici in lume când este frig, ne ducem la căldură, când este cald, ne ducem la umbră, bem, mâncăm si facem ce vrem că suntem liberi, dar ce vom face când se va despărti sufletul de trup că nu mai este voinţa noastră?’’ Si a început a plânge si a se ruga.
Si tânguindu-se ea, deodată îi apare Sfântul Arhanghel Mihail în mare lumină, cu sabie de foc în mână, zicându-i: ,,Haide să-ţi arăt ce doreşti!’’ Si învârtind sabia de foc din care sărea scântei pe la gura ei, s-a dezlipit sufletul de trup şi a căzut moartă. Unul din copilaşi care avea vreo patru ani când a văzut-o pe moartă, s-a dus şi a chemat pe bunicul lui: ,,Haide că mama doarme si nu vrea să se scoale.’’ Acesta văzând că intradevăr e moartă, a chemat vecinii.
Femeile au scăldat-o, au imbrăcat-o cu haine de inmormantare si au pus-o in coşciug. S-au tras clopotele la trei biserici, unde a facut ea milostenie. Lumea a priveghiat trei zile si trei nopti si toti se mirau cum a murit asa de repede.
A treia zi, când preoţii slujeau si neamurile ridicau coliva sa-i cânte ,,vesnica pomenire’’, ea s-a ridicat şi a sărit din cosciug in mijlocul casei, s-a asezat pe marginea patului, uitandu-se in toate părţile. Când au văzut asta, preoţii şi lumea au fugit cum au putut, ingrămădindu-se la uşă, iar de frică au căutat prin curte ciomege sau topoare si stăteau uitandu-se speriaţi la cine se repede moarta ca să-l omoare, toţi crezând că s-a prefacut in strigoi, cum zice lumea, si trebuie sa facă la cineva rău. Dar văzând că nu se intâmplă nimic, s-au apropiat câţiva bărbaţi de fereastră, să vadă ce face. Când s-au uitat pe fereastră, au văzut-o că se lupta să scoată sicriul afară, dar nu putea deoarece era foarte slăbită şi obosită ca de la drum lung. Atunci oamenii au intrebat-o: ,,Ce faci, Stănico?’’, că acesta ii era numele.
Ea le-a răspuns cu glas stins: ,,Nu ştiu ce-au făcut aici. Cred că a murit soţul meu că văd un coşciug. Eu acum am venit de departe şi sunt tare obosită. Dar oamenii i-au zis:
-Acela e sicriul tău, Stănico, şi ai fost tu in el.
-Eu nu ştiu că am fost in el, dar dacă ziceţi voi, aşa să fie. Eu de trei zile umblu prin locuri necunoscute si nemaivăzute de ochii omului pământean şi multe am să vă spun din cele ce am văzut, dar nu pot, după cum vedeţi, că sunt tare slăbită şi nu mai pot vorbi. Veniţi mâine la ora 9 dimineaţa si vă voi spune ce-am văzut şi mi s-o poruncit să vă spun. 
A doua zi dimineata a inceput lumea sa vine la casa ei, in urma zvonului adunându-se o mulţime de popor. Au venit preotii, jandarmii, primarul satului si din toate treptele conducerii de acolo şi aşteptau cu nerabdare şi curiozitate să audă ce are de spus Stănica din ce a vazut pe lumea cealaltă.
Pe la 9 dimineaţa, după cum spusese, a iesit din casă palidă si slăbită ca o moartă, imbracată in negru. S-a suit pe o masă ca să o poată vedea toata lumea, s-a facut linişte, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a inceput a vorbi cu glas tare neputincios zicând:
-Oameni buni, venind din drumurile mele, după cum ştiţi, am intrat in camera mea de rugăciune si m-am rugat in genunchi  Sfantului Arhanghel Mihail să-mi arate unde este soţul meu şi milosteniile la ce-au folosit. Si rugându-mă, mi-a apărut Sfântul Mihail întrupat viu şi luminat, iar pe el era o pânză  subţire şi în mână ţinea o sabie de foc pe care invârtind-o pe la gura mea, mi-a scos sufletul din trup şi mi-a zis:
-Vino să-ţi arăt ce mi-ai cerut!
Si m-a luat Sfantul Mihail si am zburat prin sat, trecând in drum pe la primărie până am ieşit în câmp, şi am zburat in sus spre răsărit. Şi tot mergând în sus, am dat de o casă mică pe care scria sus cu litere de păcură: Vama I.
Iar eu am inceput a tremura de frică atunci când am văzut că m-au îinconjurat o mulţime de harapi negri care atât de urâţi erau încât de ar fi fost cu putintă să mai mor odată, muream de frică.
Erau unii cu câte o limbă de trei coţi care le atârnau de pământ ca la câinii turbaţi şi-mi promiteau fel de fel de chinuri îngrozitoare şi au început a trage de mine zicându-mi:
-Femeie, unde mergi şi unde-ţi sunt actele tale? Iar eu tremurând am zis Sfântului Mihail:
-Sfinte Mihaile, de ce nu mi-ai spus, că treceam pe la primarie şi scoteam şi eu actele? Iar Sfântul Mihail a scos sabia şi le-a zis:
-Această femeie nu are nevoie de acte pentru că va trece înapoi. Şi aşa am plecat zburând înainte şi întâlnind alte 23 de căsuţe de acelea unde aveau scris la fiecare deasupra până la vama a 24-a. Şi la fel mă înconjurau diavolii şi mă întrebau de faptele mele şi noi tot mergem înainte. Şi atâţia ieşeau din căsuţele acelea de credeam că izvorăsc şi eu l-am întrebat pe Sfântul Mihail de unde au ieşit atât de mulţi deoarece casa era mică. Iar Sfântul Mihail mi-a zis:
-Nu te mira, că dedesupt este iadul şi prin aceste căsuţe care sunt ca nişte răsuflători, ies ei. Mergând mai departe cu Sfântul Mihail pe această cale tristă pe care era numai păcură şi smoală, mi-a zis Sfântul Mihail să calc pe urmele lui ca nu cumva să cad în locurile acelea de unde alunec în iad. Am mers cu mare grijă până am scăpat de acolo şi am ajuns într-un câmp mare cât vezi cu ochii. Pe el erau nişte uriasi îmbrăcaţi cu păr negru ca păcura si stăteau cu faţa în sus şi cu mâinile întinse, iar în loc de degete aveau gheare ca de vultur. Iar stomacul lor era in formă de ceaun mare şi într-însul erau tot felul de spurcăciuni: câini şi pisici putrezi, viermi mari şi multe necurăţii din care mâncau mulţi oameni şi femei, având toţi câte o lingură şi ţipând, mâcau acolo. Unii măncau întruna, alţii mai rar, alţii gustau din când în când şi toţi ţipau de ţi-era mai mare mila să-i auzi. Aici ne-am oprit şi mi-a zis Sfântul Mihail să mănânc şi eu dându-mi şi o lingură. Iar eu am îinceput a mă ruga de el zicându-i:
-Sfinte Mihaile, iţi dau toată averea mea ce mi-a mai rămas, numai să nu mănânc de aici şi să mă înec cu viermii aceştia şi să mor.
Dar el mi-a zis:
-Nu te teme, că nu mori. Pentru că aici nu mai este moarte. Te îneci şi te dezneci şi nu mai mori în veci.
-Da, aşa este, dar mă spurc Sfinte Mihaile, am zis eu.
-Dar când mâncai în posturi, sau miercurea şi vinerea, nu te spurcai, mi-a zis el ?
Şi cu mare greutate m-a lăsat de nu am mâncat şi mi-a zis:

-Ia aminte, şi vezi tot ce-i aici că tu vei merge înapoi în lume şi să spui că  cei ce nu ţin posturile şi zilele de post din saptămână, aici se vor muncii (chinuii). Apoi am plecat mai departe si m-a dus Sfantul Mihail ca să-mi arate muncile iadului şi mi-a arătat unde era soacra-mea. O ştiam femeie rea. Aici statea într-o casă de fier pe un scaun, iar în faţa ei era o masă plină cu tot felul de bucate. Ea plângea că îi era foame iar nişte muşte mari cât vrăbiile atât o înţepau că toată era însângerată. Când m-a văzut m-a întrebat:
-Cum Stanică, şi tu ai venit aici? Dacă poţi să te întorci acasă, ajută-mă că nu mai pot de foame şi muştele astea rău mă chinuie şi sunt pline de necurăţii şi murdărie şi de le spăl mai rău se umple.
Soacra-mea avea obiceiul urât ca de câte ori da milostenie, il certa pe sărac şi-i zicea vorbe necuviincioase.
A plâns şi m-a rugat s-o scap din locul acela. Mergând mai departe, am dat peste nişte închisori de fier. În ele o mulţime de oameni cu trupurile goale, iar de sus curgea un foc de smoală şi raşină  clocotită şi-i ardea grozav. Ei fugeau din colţ în colţ ca să scape dar în zadar.Şi atât se văitau de tare, că zbierau ca dobitoacele. Am plâns de mila lor şi am întrebat pe Sfântul Mihail:
-Aceştia, de ce se chinuie aşa?
-Aceştia sunt creştinii botezaţi care au luat în râs pe cei care le propovăduiau credinţa şi care au înjurat de lucruri sfinte şi au râs de cei care se pocăiesc adică de cei care sunt pe calea credinţei şi a Bisericii. Aşa se chinuiesc in veci şi nu are cine să-i miluiască la voi pe pământ cu sărindare. Mergând de acolo, am ajuns la un loc întunecat şi trist, plin de fum si putoare. O mulţime de diavoli negri si urâţi stăteau toţi cu ţigările în gură, gata să arunce sufletele care veneau in nişte gropi ce erau pline de scuipat şi viermi foarte mari unde erau o mulţime de suflete care se văitau grozav.
Şi mi-a zis Sfântul Mihail:
-Aceştia sunt cei care au fumat tutun şi aşa se vor chinui în veci.
Mergând mai departe, am ajuns într-o vale plină de flăcări şi ţipete.
Din loc în loc apăreau nişte ziduri prin focul acela şi pe ele erau
spânzurate femei nenumărate cărora le sfârtecau sânii nişte şerpi
îinfricoşaţi de mă lua groaza numai de frică. Pe unele erau câte doi, iar pe altele erau mai mulţi. Şi întrebând pe Sfântul Mihail, mi-a zis:
-Acestea sunt cele ce au mâncat carne de om, adică acelea care au făcut avorturi. Câţi copii au avortat, atâţia şerpi sunt pe ele şi aşa se vor munci în veci. Mergând mai departe, s-a facut un zid de stâncă, dar era asa de înalt că nu vedeam unde este sfârşitul. Sfantul Mihail ca pe o minge m-a pus pe palmă şi m-a aruncat pe zid, iar el a zburat. Acolo, ce să-mi vadă ochii, atâta frumuseţe era că nu se mai săturau ochii privind şi urechile auzind. Dar eu eram goală şi mă ruşinam aşa de mult că nu mai ştiam ce să fac.
Atunci Sfantul mi-a zis:
Ţi-ai dat tu vreo haină de pomană? Dar eu nu mi-aduceam aminte să-mi fi dat ceva pentru mine, nu-mi purtam de grija cât am fost in viaţă ci numai de soţul meu aveam grijă. Şi mi-a arătat o mulţime de haine fiecare cu numele ei zicându-mi:
-Du-te şi caută şi tu o îmbrăcăminte acolo! Şi mergând, am găsit o
rochie pe care o aruncasem la o săracă ca pe un lucru de nimic. Am luat rochia şi m-am imbrăcat cu ea şi mult îmi părea bine de dânsa.
Erau acolo pomi de tot felul cu flori frumoase si păsările cântau  în alte voci, iarba era moale şi ca de aur, mese întinse printre flori, căniţe cu apă, vin, lapte, farfurii frumoase care aveau numele scris pe ele ale celor ce le dăduseră şi cu lumânări aprinse. La unele mese, în dreptul vaselor erau oameni care mâncau şi se veseleau. Unele erau singure şi fără oameni şi mi-a zis Sfântul Mihail:
-Acestea sunt ale celor ce şi-au dat în viaţă şi au murit şi s-au mântuit şi se veselesc de ele, iar la cele singure nu au murit cei care le-au dat, ci sunt incă in viaţă şi ele au venit aici înainte şi-i aşteaptă. Şi să ştii că numai cei ce şi-au dat de pomană sau pentru cine au dat de pomană, se îndulcesc cu ele, altul nu poate.
M-a dus apoi pe o pajişte de o frumuseţe rară. Acolo erau o mulţime de soldaţi îmbrăcaţi în alb care aşteptau pe iarbă şi se veseleau şi cănta o muzică dulce de nu te mai puteai sătura. Până să ajung acolo, văd o livadă de pomi de tot felul cu nişte roade de o frumuseţe tare plăută; cireşe frumoase mai mari ca la noi,iar pe o poartă scria numele socrului meu. Fiindu-mi sete, mult m-am bucurat că voi mânca şi eu din pomii aceia. Dar când să mă duc, Sfântul mă opreşte şi-mi zice:
-Nu te apropia că nu e al tau.
Iar eu i-am zis:
-E a socrului meu.
-Da, dar ştii când îl certai şi-i ziceai să închidă grădina, să nu o mai lase aşa deschisă.
Socrul meu lăsa pe oricine să-şi ia câte fructe vrea. Şi nu m-a lăsat Sfântul Mihail să iau nici o fructă şi mi-a zis să dau şi eu de pomană ca să am când mă voi intoarce aici pe veci. Apoi mi-a zis:
-Hai să vezi pe soţul tău. Şi m-a dus la soldaţii aceia pe care îi văzusem de departe în multă veselie şi apropiindu-ne noi, se scoală unul de pe iarbă unde şedeau şi cântau şi vine spre noi, iar cand s-a apropiat, eu l-am cunoscut. Era soţul meu dorit. De bucurie, am alergat spre el să-l îmbrăţişez dar el mi-a zis:
-Nu te apropia, şi în acel moment s-a făcut un zid mare între noi ca un gard de sârmă, aşa că nu am putut să mă apropii. Bucuroasă eu i-am zis:
-Mult mi-a fost dor de tine şi am făcut aşa cum m-ai rugat si nu m-am căsătorit.
Iar el mi-a zis:
-Ştiu toate şi le văd. Ştiu milosteniile şi viaţa ta de până acum şi mă bucur că m-ai ascultat. Iată, aceşti soldaţi, camarazii mei care sunt în acest loc fericit dar sunt trişti că soţiile lor s-au căsătorit. Eu nu i-am zis că , copii s-au făcut mărişori, dar el a zis că şi cum mi-ar fi ştiut gândul:
-Ştiu şi chiar îi văd  în acest moment cum se joacă.
M-am uitat şi eu, dar n-am văzut nimic. Apoi mi-a spus că vede tot ce facem noi pe pământ.
-Mult aş vrea să rămân aici, să nu-ţi mai duc dorul pe pământ, dar el mi-a zis:
-Nu poţi să rămâi acum; te duci înapoi în lume şi să faci aşa cum ai început până la sfârşit că mai ai încă de trăit pe pământ. Atunci au sunat trâmbiţele şi ne-am despărţit. El s-a dus unde era mai inainte, iar pe mine m-a luat Sfântul Mihail şi m-a dus la un munte de zahăr şi eu mă gândeam de unde să fie atât de mult zahăr. Dar Sfântul Mihail mi-a spus:
- Adevărat este cuvântul Domnului care zice:,, Orice va da omul, însutit va primi şi viaţă veşnică va moşteni.’’ Tu ai dat una, şi în cer s-a făcut o sută.
Şi întradevăr, eu aveam obiceiul de a da zahăr la copii în loc de bomboane. Apoi Sfantul Mihail îmi zice:
-Hai să te duc la ai tăi, să mergi iarăşi şi să faci aşa cum ţi-am spus.De acum încolo picioarele să nu-ţi mai stea, gura să nu-ţi mai tacă. Să te duci din sat în sat, din oras în oraş, din casă în casă şi să ai grijă de sufletul tău.
Stai aici! Apoi Sfântul mă puse pe o poliţă care era ţinută în lanţuri, zicându-mi:
-Vezi că eu te las în jos, iar tu când vei vedea că  e la un metru de pământ, să sari jos că eu o trag la mine şi mă duc să mă închin Dreptului Judecător.
Aşa că eu ştiu că din această poliţă am sărit, nu din coşciug. Aceasta s-a întâmplat toamna iar în iarna aceea am stat acasă şi le spuneam la toţi cei ce veneau la mine câte am văzut pe lumea cealaltă. Iar nopţile le petrec în rugăciune şi plângând merg la biserică şi mă rog pentru cei din iad. 
Ea mai spunea că il vedea pe Sfantul Mihail mereu la dreapta ei. 
Amin şi slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Arsenie Boca

Rugăciunea Părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine. Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. 
Amin.

AVATONUL


De ce nu au voie femeile in Sfantul Munte Athos? 

Sfantul Munte Athos
Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos . "Avaton" inseamna "neumblat", prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de "a umbla" pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este o un fel de granita naturala a Sfantului Munte.


Calugarii athoniti au ales locul, salbatic si neumblat, si tot ei au zidit manastirile si bisericile de pe stanci. Calugarii au sfintit locul, cu rugaciunile si sangele lor, si tot calugarii au hotarat, intr-un glas, ca "avaton-ul" sa ramana valid, indiferent de legile si poftele lumii pagane.

Manastirea Frasinei
O randuiala asemanatoare mai pastreaza si alte manastiri ortodoxe din lume. Dintre acestea, le amintim aici pe urmatoarele: Manastirea Frasinei , Romania; Manastirea Sfantul Visarion - Dosikou, Grecia; Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit, Israel.

Manastirile de la Meteora aveau si ele acest "avaton", insa in anul 1948, acesta a fost anulat. Dupa construirea unei sosele care faciliteaza accesul catre manastirile din varful stancilor, turismul a inceput a devasta orice urma de sfintenie care mai exista la Meteora. Astazi, manastirile de la Meteora au ajuns muzee, "cimitire" ale autenticului monahism de odinioara. La manastirea Marea Meteora vin anual circa un milion de turisti. Toate sarcinile din complexele monahale au trecut in sarcina mirenilor angajati. Calugarii mai coboara in biserica doar pentru slujba, dupa ce poarta se inchide si turistii nu mai au voie sa intre in manastire. 

Sfantul Munte este ales, zidit si pastrat de calugari cu pretul vietii

Muntele Athos a fost declarat loc sfant al calugarilor in urma decretului imparatului bizantin Vasile I Macedoneanul, emis in secolul al IX-lea. De-a lungul anilor, nenumarati calugari si-au jertfit viata spre a pazi Sfantul Munte, impotriva piratilor si a paganilor, care au cautat sa pangareasca si sa distruga locul. 
 
Muntele Athos a inceput sa fie un loc de retragere pentru calugari inca din timpul ultimelor persecutii romane impotriva crestinilor, iar in anul 726 cand a fost dat primul edict impotriva icoanelor si pana in anul 843, un insemnat numar de calugari de pe intreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaste, obiecte de arta, numeroase icoane. Din aceasta perioada au inceput sa se zideascasi primele "lavre" athonite.

Pentru a-i pune la adapost de diferitele pretentii ale locuitorilor din Peninsula Chalcidica, imparatul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis in anul 885, a oprit trecerea ilegala peste Canalul Xerxes, declarand in mod oficial Athosul ca "loc al calugarilor" si i-a scutit de plata oricarui fel de taxe catre Stat. Aceasta masura a fost reconfirmata de Leon al VI-lea Filozoful, in anul 911, si de Roman I Lecapenul, in anul 920, care le-au ingaduit sa-si agoniseascasi bunuri personale. 

Generalul Nichifor Focas l-a ajutat foarte mult pe Sfantul Atanasie Athonitul, in punerea bazelor primei mari manastiri athonite, anume Marea Lavra, in anul 963. Noua organizare monahala a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea calugarilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre calugarii greci si cei apartinand altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare fata de cele ale staretilor, oprirea intrarii pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunitatii monahale in mod independent fata de orice autoritate.

Toate aceste hotarari au fost stabilite legal, in anul 970, cand imparatul Ioan I Tzmiskes aproba un Tipikon, care urma sa aiba valabilitate pe intreg teritoriul Muntelui Athos. Acest act a fost semnat de Sfantul Atanasie, alaturi de ceilalti 54 de conducatori ai asezamintelor monahale athonite existente la acea vreme. 

La granita dintre Muntele Athos si Grecia se afla gard de sarma, care are din loc in loc panouri metalice pe care este scris "avaton-ul", adica interdictia accesului femeilor pe teritoriul republicii monahale. Acest act este semnat de toti marii stareti ai manastirilor athonite de astazi. Pe intreaga insula nu se afla nici macar animale de sex feminin, afara de gaini si pisici, cat si de pasarile salbatice.

Toti cei care au ajutat la construirea Sfantului Munte, imparati ortodocsi si voievozi, greci si de alte nationalitati, precum si patriarhi ecumenici, au dorit ca locul sa ramana sub protectia Avatonului, lucru intarit de nenumarate hrisoave si sigilii. 

Fiind intrebat un parinte, de ce calugarii tin atat de mult la "avaton-ul" Sfantului Munte, a raspuns, zicand: "Pentru ca iubesc femeile." Cine are urechi de auzit, sa auda! In intreg Sfantul Munte nu am intalnit nici un parinte care sa urasca femeile, ori care sa le dispretuiasca. Toti calugarii athoniti indeamna familia spre fapte cuvioase si, cu multa dragoste, vorbesc despre mama si despre sotie, despre sot, despre tata si despre copii.
Mai toti marii duhovnici din Athos s-au facut parinti si sprijin crestinilor din lume, prin carti si prin conferinte, prin spovedanie si povatuire. Pentru a ajunge mari duhovnici, acesti parinti mult s-au folosit de linistea si "avaton-ul" Sfantului Munte. 
Originea traditionala a "avaton-ului" este confirmata de legislatia in vigoare, mai precis de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), intrata in vigoare in anul 1926, prin ratificarea de catre Statul Grec, prin decretul din 10/26 septembrie 1926.

Galla Placidia si mustrarea Maicii Domnului "Antifonitria"

Antifonitria
Icoana Maicii Domnului numita "Antifonitria", adica "Impotriva Graitoarea", este una dintre cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului din Sfantul Munte Athos. Icoana se pastreaza inca si astazi in Manastirea Vatoped, zugravita pe peretele stang al pronaosului bisericii celei mari. Candele ard neincetat in fata acestei icoane slab luminata de putina lumina ce intra printr-o mica fereastra. 
Aceasta icoana isi leaga numele de fiica imparatului Teodosie cel Mare (379-395), numita Galla Placidia. In anul 385, dupa moartea primei sotii, Plachila, praznuita ca sfanta in ziua de 14 septembrie, imparatul Teodosie cel Mare s-a casatorit cu Galla. Din prima casatorie, imparatul a avut trei copiii (Arcadie, Honorie si Pulcheria), iar din a doua casatorie, el a mai avut o fiica, anume pe Galla Placidia, viitoarea mama a imparatului Valentinian al III-lea. 
Manastirea Vatoped a fost intemeiata, potrivit traditiei locului, undeva pe la sfarsitul secolului al IV-lea, de catre imparatul Teodosie I cel Mare. In anul 382, trecand cu corabia de la Roma, spre Constantinopol, fiica imparatului, Galla Pacidia, a venit in Sfantul Munte Athos, spre a vedea si ea ctitoria tatalui ei. 
Vrand sa intre in biserica, femeia a auzit o voce ca de tunet, zicandu-i dinspre icoana Maicii Domnului: "Ramai pe loc si sa nu mai cutezi a veni aici, de acum inainte. Cum indraznesti tu, o femeie, sa calci in acest loc?" Credincioasa fiind, fiica imparatului s-a smerit si a plecat in graba din Sfantul Munte Athos. Din dragoste si pocainta, femeia a ctitorit in incinta manastirii un paraclis, inchinat Sfantului Mare Mucenic Dimitrie. 

Cine doreste desfiintarea "avaton-ului" ? 

Desfiintarea "avaton-ului" este dorita de toti cei cu viata lumeasca, avand o minte axata pe turism secular si interese financiare. De asemenea, acest lucru este dorit de toti aceia care urasc sau dispretuiesc Biserica Ortodoxa de Rasarit, al carei Sfant Munte este "un varf de lance" in lupta cu duhurile lumii si cu diavolul, care lucreaza in chip viclean, spre piederea cat mai multora. 

Desfiintarea "avaton-ului" este ceruta insistent de catre miscarile feministe, grupari de femei straine de dreapta credinta a Ortodoxiei si de orice cuviosie a vietii. Acestea isi cer dreptul de a vizita si de "a umbla" pe Sfantul Munte. Oare acesta sa fie singurul loc din lume pe care nu l-au "vizitat", spre a suferi de pe urma "avaton-ului?! Oare daca l-ar vizita si pe acesta, ar dobandi fericirea si odihna ?! Cate inselare cuprinde inima acestor femei. Niciodata nu vor avea  pace, odihna si liniste.
Mai mult inca, nici una dintre feministe nu isi doresc sa intre in Athos, pentru binecuvantari si minuni, atata timp cat exista legaturi puternice aruncate asupra femeilor care ar indrazni sa se atinga de Munte, ci mai ales din curiozitate si ambitie psihica.

In ziua de 8 ianuarie 2008, politia Sfantului Munte a dat afara din peninsula athonita un grup de femei si barbati (in jur de 500 de persoane), care au incalcat interdictia pasirii femeilor pe Sfantul Munte, avand drept scop o "profanare simbolica a locului", dupa marturia lor, ca protest concret impotriva "avaton-ului". Purtatoarea de cuvant a grupului, Kyriaki Malama, a spus, ignorant: "Este vorba de un act simbolic, am incalcat avatonul." 

In ziua de 11 martie 2008, conducerea athonita a trimis o scrisoare oficiala de protest la adresa Patidului Parlamentar numit SIRIZA, adica "Uniunea Radicala de Stanga", privind ambitiile acestuia de a anula "avaton-ul". Partidul SIRIZA este cunoscut pentru pozitiile lui negative fata de "privilegiile" Bisericii Ortodoxe in societatea greceasca.
Soula Panaretou, responsabila a SYN, un mic partid de stanga, foarte progresist in ceea ce priveste problemele religioase, hiper-sensibile in Grecia, declara: "Muntele Athos este un anacronism in cadrul Uniunii Europene. Interdictia privind accesul femeilor ar trebui ridicata." 
Pana in anul 1953, incalcarea "avaton-ului" nu era pedepsita in nici un fel de lege.
Dupa acest an, ca urmare a debarcarii mai multor femei pe teritoriul Muntelui Athos, in timpul celui de-al IX-lea Congres International de Studii Bizantine, care a avut loc in aprilie 1953, la Tesalonic, statul grec a luat masuri. Astfel, decretul-lege numarul 2623, din anul 1953, hotaraste ca incalcarea "avaton-ului" sa atraga dupa sine o pedeapsa cu inchisoarea pentru o perioada cuprinsa intre doua luni si un an. 

Parintele Marie Simonpetridis
Parintele Macarie Simonopetritul, spune: "Prin anul 1960, existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma manastirile in hoteluri, de a face sosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos intr-un soi de muzeu bizantin si de a-i concentra pe toti monahii in una sau doua manastiri, restul manastirilor urmand a fi transformate in muzee." 

Ministrul Culturii din primul guvern socialist, actrita-politician Melina Mercouri (ministru intre anii 1981-1989 si 1993-1994), a propus, cu ignoranta, "ca monahii athoniti sa fie mutati la manastirile din Meteora si in alte cateva locuri, iar manastirile sa fie transformate in hoteluri, caci trapezele s-ar potrivi perfect pentru jocuri de noroc, iar chiliile ar oferi privelisti minunate asupra marii". Propunerea acesteia a scandalizat opinia publica mondiala, chiar si o seama de neortodocsi exprimandu-se impotriva. 

Autonomia Sfantului Munte si "ajutorul" dat de Uniunea Europeana 

In perioada de ocupatie otomana a Greciei, Sfantul Munte a scapat de desfiintarea "avaton-ului", cat si de distrugere, prin plata anuala a unei sume mari de bani. Autonomia Sfantului Munte a fost pastrata, in vremurile de mare incercare, prin ajutorul tuturor crestinilor din lume. Romanii, alaturi se sarbi, bulgari si rusi, au contribuit semnificativ la acest lucru. 

In perioada anilor 1960-1970, Sfantul Munte Athos cunoaste o criza monahala fara precedent, numarul vietuitorilor athoniti imputinandu-se dramatic. In aceasta vreme se ajunsese chiar sa se vorbeasca despre transformarea Muntelui Sfant in statiune turistica, iar a manastirilor in muzee, monahismul urmand a fi desfiintat, ori extrem de limitat. 

In anul 2002, numarul calugarilor a ajuns la un total de 1610 de vietuitori. Astazi, numarul calugarilor s-a inmultit, insa odata cu aceasta s-au inmultit si primejdiile ce ameninta autonomia Sfantului Munte. Uniunea Europeana si Comisia Patrimoniului Mondial UNESCO au alocat fonduri enorme pentru dezvoltarea drumurilor si a cailor de acces spre manastiri, cat si pentru restaurarea manastirilor, a frescelor si a tuturor dependintelor acestora.
Din pricina alocarii acestor fonduri considerabile, majoritatea manastirilor athonite intreprind lucrari intense si ample de constructie, reconstructie si restaurare. La mai toate marile manastiri se pot zari macarale, schele si santiere (Marea Lavra, Vatoped, Iviron, Xenofont, Dochiariu, Dionisiu, etc). 
Potrivit unor calcule periodice, numai pana in anul 1998, Uniunea Europeana a dat 23,4 milioane de euro manastirilor din Sfantul Munte Athos, "pentru a-si conserva si restaura cladirile si mostenirea culturala". Cand totul va fi restaurat si rezidit cu bani veniti de la acestia, oare nu vor insista asupra anularii autonomiei Sfantului Munte ?!

Aderarea Greciei la Uniunea Europeana, in anul 1981, a facut Peninsula Athos eligibila pentru fondurile de conservare ale Uniunii Europene. Cand a intrat in Uniunea Europeana insa, Grecia a negociat si a obtinut un statut aparte pentru Sfantul Munte Athos, anume dreptul Republicii Monahale Athonite de a-si pastra randuielile vechi de secole, printre care se numara si "avaton-ul", adica interdictia ca femeile sa intre pe teritoriul sau. 

Statutul special al republicii este mentionat in protocolul semnat intre Grecia si Uniunea Europeana, la data de 6 noiembrie 1991, pentru intrarea in "spatiul Schengen". De asemenea, in declaratia greceasca din anul 1997, este reinnoit continutul declaratiei comune despre Sfantul Munte, declaratie anexata Actului final al Tratatului de Accesiune a Greciei la Comunitatea Europeana, in anul 1979. 

Fondurile Europene pot face insa mult rau Sfantului Munte Athos, deoarece nici un banut nu se da gratuit in lumea aceasta, din partea necredinciosilor. Orice donatie poate ridica o pretentie. 

Drept urmare, continuarea era fireasca. Astfel, la data de 15 ianuarie 2003, pretentia Parlamentului European impotriva "avaton-ului" se concretizeaza in rezolutia cu numarul A5-0451, din anul 2002, neobligatorie insa. "Parlamentul European cere ridicarea interdictiei care impiedica accesul femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zona geografica de 400 de kilometri patrati, unde accesul acestora este interzis in virtutea unei decizii luate in anul 1045, de catre calugarii celor 20 de manastiri ale regiunii, decizie care violeaza astazi principiul universal recunoscut al egalitatii genurilor, al non-discriminarii, ca si legislatia comunitara asupra egalitatii, precum si dispozitiile relative la libera circulatie a persoanelor in cadrul Uniunii Europene." 

         Presedinta "Comitetului pentru Drepturi si Sanse Egale pentru Femei", din cadrul Parlamentului European de la Strasbourg, anume grecoaica Anna Karamanou, lupta aprig pentru desfiintarea avaton-ului. Astfel, la data de 21 ianuarie 2003, la scurt timp dupa adoptarea rezolutiei Parlamentului European, ea a emis o declaratie din care citam: 
        "Aceasta decizie (avatonul) a fost luata cu o mie de ani in urma, in timpul perioadei intunecate a Evului Mediu in Europa si reflecta conditiile sociale ale acelei ere. Astazi, egalitatea genurilor si drepturile femeilor au fost acceptate si recunoscute universal. Prin urmare, aceasta decizie nu mai poate fi legitima, deoarece este in dezacord nu numai cu perceptia dominanta asupra drepturilor femeii, ci si cu religia crestina si credinta insasi. Ma intreb, pe ce Evanghelie, pe ce dogma se intemeiaza aceasta decizie, care interzice la jumatate din specia umana sa intre in Muntele Athos? 
In societatile democratice nu pot exista tabu-uri. Respectul pentru traditie nu poate fi folosit ca alibi pentru restrangerea drepturilor omului si impunerea de discriminari pe baza de gen. Monahii athoniti trebuie sa-si reconsidere decizia care atribuie unuia dintre genuri un privilegiu negat celuilalt, tratandu-l pe ultimul (propriile lor mame) ca pe copiii unui Dumnezeu mai mic. Nici o traditie, nici un obicei nu poate fi deasupra respectului pentru drepturile omului si demnitatii umane. 
Este demn de notat ca Uniunea Europeana a finantat generos regiunea monahala a Muntelui Athos pentru restaurarea si renovarea manastirilor si pastrarea comorilor culturale care apartin atat barbatilor, cat si femeilor. Nu mai este necesar sa spunem ca femeile platitoare de impozite din Europa au contribuit la aceste fonduri." 

Aceeasi femeie, Anna Karamanou, deputata a Miscarii Socialiste Panelene Pasok, si fost euro-deputat, care s-a situat in fruntea luptei duse la Strasbourg pentru ridicarea acestei interdictii, spune: "Este o rusine sa stii ca pentru Muntele Athos se acorda subventii de milioane de dolari pentru renovarea manastirilor, printre contribuabili fiind si femei, care n-au totusi dreptul sa mearga in acele locuri.” 

La data de 4 septembrie 2003, din partea Parlamentului European a venit o noua rezolutie, cu numarul A5-0281, care cere Guvernului Grec sa anuleze hotararea penala care impune o pedeapsa cuprinsa intre doua luni si un an de inchisoare, pentru femeile care incalca interdictia de a intra in Muntele Athos. Cu aceasta ocazie, se repeta deci cererea ca interdictia asupra intrarii femeilor in Muntele Athos sa fie ridicata.

Motivul invocat intotdeauna de necredinciosi este urmatorul: democratia nu permite discriminarea intre sexe. Un al doilea motiv este cel ridicat de feministele din Occident, care spun ca, din moment ce contribuie si ele, alaturi de barbati, prin impozite si taxe, la sprijinirea Sfantului Munte (prin fondurile alocate), si ele au dreptul de a avea aceleasi beneficii precum barbatii

Nimeni nu este impotriva restaurarii si a repararii comorilor materiale din Sfantul Munte Athos, care zac in paragina de atata multime de ani, ci impotriva duhului modernist secular, care stinge flacara monahismului autentic. Finantarea lucrarilor de catre Uniunea Europeana are o intentie ascunsa, anti-crestina, urmarea finala fiind distrugerea autenticului duh monahal athonit.
Parintele Nicodimos, secretar al Sfintei Comunitati, care administreaza republica monastica athonita, spune: "Muntele Athos are o traditie de 1200 de ani, multumita unui decret al Bizantului. Acest statut trebuie pastrat pentru totdeauna". 

Ce se va intampla daca "avaton-ul" se va desfiinta ?

Parintii din Sfantul Munte, spun intr-un glas: "Daca femeile intra aici, vine sfarsitul lumii. Asa ne-au invatat batranii nostri, asa au profetit sfintii nostri, care erau facatori de minuni, cuviosi, asceti sau nebuni pentru Hristos." Acest lucru este marturisit de toti parintii athoniti contemporani. 

Sfantul Nil Athonitul
Sfantul Nil Athonitul, vietuitor in Sfantul Munte Athos intre anii 1612-1692, vorbeste despre momentul in care Maica Domnului va parasi Sfantul Munte Athos si nu il va mai ocroti, anume in momentul pasirii pe Munte a femeilor, zicand: "Ascultati, o, parinti, iata ca v-am spus propovaduirea lui Iona spre pilda, ca cel ce are urechi de auzit sa auda si sa nu se intoarca catre altele, spre vatamarea sufletului sau. Precum a deslusit acel filosof propovaduirea lui Iona, asa si eu va spun: precum magnetul nu a lasat fierul, la inaltime de patru vanturi lovindu-se, si apoi din pricina ruginei l-a lasat, si iarasi, dupa ce a fost curatit, l-a ridicat magnetul, asa este Doamna noastra, de Dumnezeu Nascatoarea, Acoperamantul binecredinciosilor, care a tinut Muntele acesta pana in ziua de astazi, precum magnetul pe fier. Si daca magnetul, fiind lucru neinsufletit, are atata putere, oare cata putere, tarie si indrazneala are Doamna noastra de Dumnezeu Nascatoarea?! Singuri vedem cum tine Muntele acesta cu atottiitoarea ei putere. Insa precum clatina vantul magnetul ca sa lase fierul, asa se ridica asupra acestui Munte neamurile, si in tot chipul umbla sa-l rapeasca din mainile Maicii Domnului, dar nu pot. 
In sfarsit se va lasa din mainile ei, nu din pricina slabiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru pacatele celor ce locuiesc intr-insul, pentru ca acestea s-au facut ca o rugina inaintea Maicii Domnului. Ca, daca veti subtia gatlejul vostru cu postul si veti usca trupul vostru, dar intre voi nu aveti dragoste si unire, cu curatenia trupului vostru, nici un rod al dreptatii nu aveti." 

Cand "avaton-ul" va fi desfiintat, atunci vom sti ca pentru pacatele noastre si pentru putina noastra rugaciune, Biserica Ortodoxa a fost lipsita de scumpul si nepretuitul Sfant Munte Athos. Cand dragostea si rugaciunea se imputineaza, urmarile nu intarzie niciodata sa apara, iar o lume lipsita de dragoste si rugaciune este o lume in care paganii si necredinciosii, oameni trupesti si straini de orice forma de vietuire duhovniceasca, fac ce vor, urmand poftelor trupului si setei de putere. 

Teodor Danalache 

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics