Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos.



Cuvânt la Naşterea Domnului (25 decembrie)
de SFANTUL IOAN GURA DE AUR 
Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.

Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este plină de mulţimea credincioşilor.
Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.
Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? 
Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadix.
Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. 
O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şiIosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).
De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.
Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).
Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.
Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).
Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!
Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.
Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?
Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.
Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.
Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.
Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.
Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).
Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).
„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).
Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.
Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).
Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.
Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.
Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

O întâlnire cu Iisus Hristos

Asistăm în fiecare an la sfârşit de decembrie la un spectacol magnific plin de culoare şi de bucurie. Mii de beculeţe, brazi uriaşi împodobiţi cu ghirlande multicolore, jocuri de artificii, orăşele ale copiilor cu sute de tarabe pline de jucării şi dulciuri, sunet de zurgălai pe melodii vesele de iarnă, moşi de zăpadă frumoşi împodobiţi, o perioadă a anului plină de veselie şi de cadouri oferite celor dragi. Toate posturile de radio şi televiziune de pe tot mapamondul transmit veşti despre bucuria cadourilor şi a copiilor, despre fel de fel de oferte şi tentaţii, toate având ca scop doar aţâţarea poftelor în scopul creşterii vânzărilor la fel de fel de produse şi servicii.
În mijlocul tuturor acestor evenimente, de o feerie deosebită, se află un singur personaj care animă toate aceste activităţi. Este un personaj vesel, plin de zâmbet şi de bucurie, care iubeşte nespus copiii şi nu numai, cărora le face daruri din belşug în noaptea de Crăciun. Toată lumea îl iubeşte şi toţi sunt cu numele lui pe buze. Toţi vor să se întâlnească cu el, toţi vor să primească de la el un cadou şi să se bucure împreună cu el. Deja este un idol şi un erou al multor oameni în aceste momente de sărbătoare. Se fac filme artistice cu el, desene animate, în reclame este nelipsit, este afişat pe toţi pereţii şi pe toate panourile publicitare. În toate direcţiile unde priveşti este aproape imposibil să nu îi vezi chipul zâmbitor. Deja devine agasant şi practic îţi vine să îl ignori când îi vezi chipul. Cred că aţi înţeles despre cine este vorba. Da, este MOŞ CRĂCIUN. Este luna lui. Toată lumea îl aclamă, îl doreşte şi îl iubeşte. 
 
De fapt este o situaţie deosebit de tristă pe lângă aparenta bucurie a lumii. De ce este tristă? Pentru că Cel pe care trebuie să îl iubim cu adevarat şi să ne fie drag şi apropiat este ignorat total. Acest Moş Crăciun, un personaj cumsecade de altfel, a reuşit să îi ia locul în totalitate în atenţia lumii. Acum vedem chiar urări în limba engleză cu mesajul „Merry Xmas” pentru ca numele Lui să fie în totalitate şters din atenţia imediată a societăţii. Peste tot vezi şi auzi doar urări fade fără consistenţă de „Crăciun Fericit” sau „Sărbători Fericite” fără să promoveze adevăratul mesaj al sărbătorii Crăciunului. Toţi îşi urează sănătate, mulţi ani prosperi şi mulţi bani. Toată lumea este într-un fel de miraj colectiv, fermecaţi de o sărbătoare ce îşi pierde an de an sensul adevărat.
Din cele de mai sus tragem concluzia că societatea umană, mai ales cea creştină este foarte departe de Cel pe care îl aşteptăm acum să se nască între noi. Foarte puţin se mai aud pe la unele posturi de radio sau TV colinde tradiţionale româneşti unde se aminteşte printre arhaisme şi regionalisme numele Domnului Iisus Hristos. O foarte mică parte dintre oameni au înţeles adevăratul sens al sărbătorii Crăciunului. Această zi minunată a naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înţeleasă în adevăratul sens duhovnicesc de o mica parte a oamenilor. Aceştia mărturisesc acest eveniment din istoria omenirii şi înţeleg pe deplin necesitatea ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze în om şi să pătimească atât de crud pentru omenire. Însă ce este şi mai trist este faptul că dintre aceştia o şi mai mică parte pun accentul pe adevăratul sens al sărbătorii Crăciunului şi anume pe întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos în peştera inimilor noastre. Puţini urmăresc să trăiască bucuria întâlnirii cu Iisus prin taina Euharistiei harice. Puţini doresc să îl întâmpine pe Domnul Hristos cum se cuvine, curăţaţi atât trupeşte cât mai ale duhovniceşte, cu umilinţă şi cu nădejde de mântuire a sufletelor. Majoritatea semenilor noştrii se limitează doar la o sărbătoare declarativă, încă un prilej de chefuri sau de mâncăruri gustoase după o perioadă în care nu au postit şi nu s-au pregătit spiritual pentru a-L primi pe Hristos. Pentru aceştia este Crăciunul gastronomic, Crăciunul cadourilor şi urărilor de sănătate şi prosperitate strict materială, fără o trăire interioară adecvată.
Noi în care categorie de oameni ne încadrăm?
Avem noi oare sufletele pregătite să îl întâmpinăm pe Hristos cum se cuvine în inimile noastre? Ne-am cercetat faptele şi viaţa noastră şi am obţinut iertare de păcate şi dezlegare de ele de la preot prin Taina Sfintei Spovedanii? Ne-am unit noi cu Împăratul Hristos prin taina Sfintei Împărtăşanii? Suntem cu Domnul în permanenţă pe calea vieţii noastre? Avem o relaţie apropiată cu El? Vorbim noi cu El mereu în gândul nostru? Îl iubim noi cel mai mult pe Iisus Hristos decât pe orice altă persoană din această lume? Ardem de dor în inimile noastre să ne întâlnim cu El? Îl iubim noi pe Domnul Iisus Hristos din toată inima noastră, din tot sufletul nostru şi din tot cugetul nostru?
Iată întrebări ale căror răspuns ne arată ce relaţie avem noi cu El.
Astăzi majoritatea oamenilor cu care stai de vorbă spun că sunt religioşi. Ce este interesant că majoritatea au religie dar nu au relaţie directă cu Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Aceştia merg foarte rar la Sfânta Biserică, nu se roagă în particular acasă cu întreaga lor familie, trăiesc nespovediţi şi neîmpărtăşiţi poate din copilărie, trăiesc în păcate grele şi totuşi spun că sunt creştini ortodocşi. Şi aici ne referim doar la creştinii cu numele, iar după faptă sunt mai răi ca diavolii care îi inspiră în tot ceea ce fac în viaţă. De fapt aici este păcăleala pe care Satan o face oamenilor. Să fie religioşi, să spună ce ei cred în Dumnezeu, că sunt creştini, să pozeze în societate în diferite ocazii ca buni creştini, dar de fapt ei trăiesc nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcate. Mântuire fără credinţă şi fapte bune în numele Domnului nu se poate iar credinţă fără pocăinţă nu există. Taina Sfintei Spovedanii este una din cele mai la îndemână modalităţi de a ne apropia de Dumnezeu şi de a ne întâlni cu El direct.
Revenind la perioada actuală a apropiatei Sărbători a Naşterii Domnului trebuie menţionat faptul că toţi aceşti „creştini” lumeşti care nu doresc decât să fie plăcuţi de cei din jur, respectaţi, plini de bani şi de bunuri materiale, râvnind la poziţii sociale foarte înalte şi bune, ei sărmanii sunt de fapt cei mai săraci oameni din lume. Ei nu-L au în inima lor pe Mântuitorul Hristos care să le povăţuiască paşii în viaţă. Sau dacă îl au nu sunt conştienţi de acest fapt, trăind doar după voia lor şi păcălindu-se cumva că dacă mai merg din an în Paşte la biserică să aprindă o lumânare sunt şi împăcaţi cu Dumnezeu. Este o viaţă fără relaţie directă cu Hristos. Este exact ca şi cum mai mulţi oameni lucrează la o firmă dar nu-şi cunosc personal patronul. Este o viaţă de plâns, pentru că numai la El este toată bucuria şi fericirea, după cum ne spune chiar Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”
Dacă nu îl primim cum se cuvine pe Hristos în aceste zile, ci numai ne bucurăm prin chefuri cu mâncăruri tradiţionale, prin băuturi şi tot felul de alte evenimente, serbări sau spectacole în care nu se mărturiseşte direct numele Domnului şi minunata Sa naştere din Pururea Fecioara Maria, atunci suntem închinători doar la idolul Moş Crăciun din reclame căruia îi aducem jertfă din banii şi din timpul nostru. Mâncăm, bem, ne veselim şi pe Domnul nu-L iubim. Sau în orice caz e pe ultimul loc în inima noastră.
Oare în această ipostază suntem noi acum, cei ce citim aceste rânduri? Ar fi bine să nu fie aşa.
Să îl primim pe Domnul cum se cuvine, să ne bucurăm de naşterea sa pentru mântuirea noastră şi să ne întâlnim cu Iisus ca şi cu un prieten şi frate apropiat pe care să-L iubim cu ardoare pentru a ne face şi noi părtaşi de dragostea Tatălui nostru ceresc, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Gherasim Ogheru

Viața Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

Sfântul Spiridon era de loc din insula Cipru. S-a născut către anul 268 d.Hr. într-un mic sat numit Askia, situat la opt kilometri nord de Trimitunda, aproape de Sa­la­mina, pe atunci capitala Ciprului. În tine­rețe a fost păstor de oi și a fost căsătorit, însă a rămas văduv de timpuriu. După ce s-a că­lugărit, lucrând neo­bo­sit pentru a culege mierea vir­tuții și cerce­tând legea lui Dum­nezeu, a de­venit iubitor de oameni și nespus de mi­lostiv. Cu ade­vărat era Spiridon icoană și model de virtute.
Și tocmai pentru marea sa virtute a fost hirotonit episcop al Trimitundei. După hiro­to­nirea sa, minunile au urmat una după alta.
Dumnezeu îi pedepsise pe cei din insula Ciprului cu o secetă cumplită, care adusese cu sine o foamete la fel de cumplită. Toți știau că nenorocirea nu putea fi alungată decât de un om sfânt, asemeni unui al doilea Ilie, care să deschidă cerurile prin rugăciunile sale și să facă să se pogoare peste întregul ținut milostivirea lui Dumnezeu și ploaia cea binefăcătoare. Iar acest om sfânt era Sfântul Spiridon. Și Dumnezeu nu i-a trecut cu ve­derea rugăciunea. Imediat cerul s-a înnorat, iar ploaia a început să cadă din belșug. Ploaia a ținut atât de mult, că nu s-a oprit până nu s-a rugat iarăși Sfântul. Apoi s-a fă­cut din nou cald. Întregul pământ s-a veselit.
 
Iată încă o minune a Sfântului Spiridon.
Un sărac, un prieten al Sfântului, de me­serie agricultor, chinuit de foame, a venit la un bogat, cerându-i să-i împrumute o mă­sură de grâu, făgăduindu-i că i-o va înapoia îndată ce vor veni vremuri mai bune și va trece foametea. Bogatul însă i-a spus că el nu se învoiește să dea nici măcar un sâmbure din roadele lui, dacă nu i se plătește pentru ele. Deznădăjduit, agricultorul merse la Sfân­tul Spiridon, istorisindu-i ce se întâm­plase. Sfântul l-a mângâiat cum a putut și l-a trimis la casa lui. Și chiar a doua zi dimineață îl vizită el însuși pe sărac, cu o mână plină de aur, pe care i-l dădu omului, ca să meargă la bogat și să-l dea amanet, primind pentru el banii necesari. Omul ajunse, plin de bucurie, la casa bogatului. Văzând aurul, acesta din urmă, care până atunci fusese crud și lipsit de milă, deveni brusc blând și iubitor. Luând aurul, îi dădu în schimb grâul de care agri­cul­torul avea nevoie ca să-și semene ogorul și să-și hrănească familia. După ce scăpă de sărăcie, omul îi înapoie Sfântului Spiridon aurul amanetat, cu multă recunoștință.
Când îl văzu pe agricultor mulțumit, Sfân­tul i-a spus: „Vino să dăm aurul înapoi Prea­milos­tivului Dumnezeu, căci El ți l-a îm­prumutat“. Îl luă cu sine în grădina unde Sfân­tul cultiva câteva legume pentru puțina sa hrană și, îndreptându-și privirea spre cer, spuse cu voce puternică: „Doamne Iisuse Hristoase, Care poți face toate cele pe care le voiești, Care ai prefăcut toiagul lui Moise în șarpe în fața faraonului Egiptului, preschim­bă și aurul acesta în ce era el mai înainte, ca toți să afle de purtarea Ta de grijă și ca să se îm­plinească cuvântul Scripturii, care zice că Domnul a făcut toate câte le-a voit...“. Și pe când se ruga Sfântul astfel, se petrecu o înfri­coșătoare minune. Aurul cel neînsuflețit se prefăcu în animal viu, în șarpe, care îndată începu să se târască printre pietre, de unde îl și luase Sfântul pentru a-l preschimba în aur.
Se cuvine să stăruim puțin și asupra cre­dinței neclintite a Sfântului. Următoarea mi­nune va dovedi cu prisosință acest lucru.
Pe când domnea marele Constantin, pri­mul împărat al creștinilor, a avut loc cu­noscutul Sinod ecumenic de la Niceea, unde sfinții părinți s-au adunat pentru a-l anate­miza pe Arie hulitorul, care afirma că Dom­nul Hristos ar fi o simplă creatură a Tatălui, și pentru a apăra adevărul, acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl. La Sinod lua parte și Sfântul Spi­ridon, pe atunci în vârstă de vreo 57 de ani.
Împăratul le îngăduise și unor filosofi să participe la Sinod. Aceștia, împăunați de trufie, pricepuți la a învârti vorbele, erau de partea lui Arie și combăteau cu multă în­dârjire adevărul pe care îl apărau părinții. Cu toate acestea, nu reușeau să convingă. Și, pentru că dăduseră greș cu apologia lor îngustă, începuseră să recurgă la alte șire­tlicuri sofistice înșelătoare.
Văzând Sfântul Spiridon viclenia și nerușinarea cu care ritorii cei mult vorbitori își băteau joc de învățăturile ortodocșilor, ceru și el cuvântul. Apropiindu-se, așadar, cu în­drăzneală de filosof, spuse:
– O, filosofule, ascultă-mă acum și pe mine, în numele Domnului Hristos.
Și începu: Este Dumnezeu Creatorul cerului și al pământului și al tuturor puterilor cerești; El l-a făcut pe om din țărână, El le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute; numai prin Cuvântul și Duhul Său, a creat cerul, pământul, marea, aerul, animalele; la urmă l-a creat pe om, cea mai minunată dintre făpturile Sale. El a făcut totul: stelele, lumi­nătorii, ziua, noaptea și toate celelalte. Astfel, noi știm că Hristos este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, credem că S-a născut pentru noi din Fecioară, S-a răstignit și S-a îngropat, iar apoi a înviat și S-a înălțat la cer, dăruindu-ne și nouă nestricăciunea și viața veșnică. Și spunem că va veni din nou să judece pe vii și pe morți, să le judece gândurile, faptele și vorbele. Și credem că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl și vrednic de aceeași cinstire. Nu ți se par adevărate toate acestea, filo­sofule? întrebă Sfântul Spiridon.
După ce termină de vorbit, Sfântul luă în mâna stângă o cărămidă și atunci se petrecu o mare minune. În aer s-a aprins foc, iar pe pă­mânt s-a vărsat apă. Lutul a rămas în mâi­nile Sfântului. Iar filosoful cel atât de bun de gură până atunci se trezi brusc ca un pește fără de glas.
Episcopii nu mai puteau de fericire că or­to­doxia biruise prin marea minune a Sfân­tului Spiridon și dădeau necontenit slavă lui Dumnezeu.
Pe când se petreceau toate acestea, muri fiica Sfântului, Irina. Întorcându-se Sfântul de la Sinod, a fost înștiințat că fiica lui luase spre păstrare, pe când încă mai era în viață, o podoabă de aur, care rămăsese la dânsa, pentru că murise pe neașteptate.
Sfântul căută obiectul cu pricina în toată casa, dar nu-l găsi pe nicăieri. A mers, apoi, la mormântul fiicei sale și, ca și când ea nu ar fi fost moartă, ci încă vie, o strigă pe nume și o întrebă:
– Irina, fiica mea, unde ai pus bijuteria aceea de aur care ți-a fost dată spre păstrare?
Iar moarta îi răspunse, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn ușor:
– Stăpâne, am pus-o în cutare loc din casă.
Sfântul Spiridon merse acasă, căută biju­teria de-a dreptul în locul de care-i pomenise moarta și o găsi, într-adevăr, chiar acolo. O luă și i-o dădu femeii.
Într-o zi, noul împărat, Constantin, al An­­tiohiei fu lovit pe neașteptate de o boală grea. Nici unul din cei mai pricepuți medici nu izbutise să-l tămăduiască, deși pe toți îi chemase, făgăduindu-le mari răsplăți. Dis­perat, nemaiașteptând nici un ajutor de la oameni, împăratul își puse nădejdea numai în Dumnezeu, ca în singurul vindecător al tru­pului și al sufletului. Rugându-se fier­binte, într-o noapte avu un vis. Văzu un în­ger care îi arătă o ceată de episcopi. Printre ei, se aflau doi sfinți, episcopi și ei, dar care păreau a fi mai-marii lor. Îngerul îl înștiință că numai aceștia doi îl vor putea vindeca de boala sa. Trezindu-se din somn, împăratul începu a-și frământa mintea, întrebându-se cine ar putea fi acei doi episcopi, dar îi era cu neputință să-și dea seama.
În cele din urmă se hotărî să facă astfel: dădu poruncă să fie chemați toți episcopii virtuoși și cu viață sfântă din împărăție, spe­rând că îi va recunoaște printre ei pe cei pe care îngerul i-i arătase în vedenie ca fiind vindecătorii lui. Dădu poruncă scrisă tuturor orașelor din împărăție să-și invite episcopii. Și pentru că nu-l recunoscu printre ei pe cel dorit, trimise poruncă și în Cipru, să fie che­mat Sfântul Spiridon. Acesta, cu harul lui Dumnezeu, cunoștea cu duhul mai înainte ce avea să i se întâmple împăratului. Așa că răspunse bucuros chemării lui.
Sfântul era îmbrăcat foarte modest, ba chiar sărăcăcios; în mâna dreaptă avea un toiag de finic, iar pe cap – potcapul. Ba mai avea atârnat de gât, după obiceiul locui­torilor orașului sfânt, un vas de lut în care ținea ulei sfințit de la Crucea Domnului. Un slujitor împărătesc, văzându-l atât de sără­căcios, îl crezu nevrednic să se înfățișeze înaintea împăratului și-i mai trase și o palmă. Sfântul, suflet curajos și iubitor de pătimiri, îi întoarse pălmuitorului și celălalt obraz. Arătându-i atâta răbdare celui care îl in­sul­tase cu nerușinare, acesta din urmă fu co­pleșit de mustrări de cuget. Îndată află că cel pălmuit era episcop și-și ceru iertare cu umi­lință. Sfântul nu numai că îl iertă, dar îi mai și răsplăti pocăința întărindu-l cu povețe pă­rintești și cuvinte de folos.
Cu toții l-au condus pe Sfânt, cu mult respect, la împărat.
Acesta îi privea cu multă luare aminte chipul, de la înălțimea tronului său. Mai ales îmbrăcămintea Sfântului îl atrăgea. Pri­cepu că pe dânsul îl văzuse în vis –
îi recu­noscu toiagul, potcapul, vasul atârnat de gât și îmbrăcămintea. Se ridică de pe tron și se îndreptă în grabă spre Sfântul Spiridon. Uitând de rangul său împărătesc și de toată slava lumească, înclinându-se în fața Sfân­tului, îi ceru, cu lacrimi în ochi, să se roage pentru dânsul. Și, într-adevăr, îndată ce mâna Sfântului atinse creștetul împăra­tului, bol­na­vul se însănătoși pe loc.
După ce se despărți de împărat, Sfântul poposi la un creștin anume, care își luase nevastă o femeie străină, care nici măcar nu știa limba greacă. Se întâmplă atunci să se abată o mare nenorocire asupra sărmanei familii – copilul, care era bolnav, tocmai murise. Zdrobită de durere, femeia căzu, plângând, la picioarele Sfântului. Nu știa grecește deloc, așa că nu-i putea vorbi Sfân­tului decât prin lacrimi. Striga cu disperare și cu mare jale, cerșind îndurarea Sfântului Spi­ridon. Sfântul simți o milă sfâșietoare față de femeie și hotărî să se roage Domnului să împlinească minunea mult dorită – readu­cerea la viață a copilului mort. Dar se în­trebă, firește, dacă nu cumva cererea sa era o îndrăzneală prea mare. Neștiind cum să iasă din impas, se gândi atunci să ceară sfatul unui diacon, un anume Artemidor.
Diaconul îi răspunse următoarele:
– Mă întrebi ce să faci, părinte? Dar ce poți să faci altceva decât să te rogi lui Hristos, Dătătorul de viață și Stăpânul vieții, Care ți-a arătat de atâtea ori că îți ascultă rugăciunile? Dacă pe împărat l-a tămăduit Dumnezeu cu ajutorul tău, crezi oare că cei obidiți și neînsemnați vor fi trecuți cu vederea?
Sfântul Spiridon se hotărî să asculte de povața diaconului. Îngenunche și udă pă­mântul cu lacrimile lui. Se rugă cu evlavie lui Hristos, Iubitorul de oameni, să-l readucă la viață pe copilul sărmanei femei. Dum­ne­zeu, Dăruitorul vieții, a ascultat și de această dată rugăciunea Sfântului Spiridon. Copilul care zăcea mort începu să se miște și să re­vină la viață. Mama sa lăcrimă din nou, dar de data aceasta de bucurie fără margini.
După aceste evenimente cutremurătoare, Sfântul Spiridon se întoarse din Antiohia în Cipru, la turma sa și la treburile zilnice. Într-o zi, un negustor oarecare vru să cumpere de la dânsul o sută de capre din turma pe care o păs­torea Sfântul. Se învoiră la un preț, urmând ca apoi omul să vină să-și ia în primire ca­prele. Cumpărătorul însă nu avea gânduri prea curate. Plătise numai pentru 99 de capre, vrând ca, prin acest vicleșug, să-l înșele pe Sfânt și sperând să se aleagă cu un câștig mai mare.
Când veni omul, intrară amândoi în țarcul unde Sfântul ținea caprele. Acolo însă vă­zură cu mirare că se petrecea un lucru ciudat. Una din capre, cea pentru care omul nu plătise, nu voia cu nici un chip să le urmeze pe ce­lelalte și se tot întorcea, cu încăpă­țânare, în țarc. Cumpărătorul cel viclean însă o întorcea din drum cu forța, plin de furie. De trei ori capra a vrut să meargă în țarc și a fost în­toarsă cu forța de cumpărătorul care nu plă­tise pentru ea. Sfântul, nevrând să-l vă­dească pe mincinos și să-l facă de rușine în fața oa­menilor, îi spuse cu blândețe:
– Copilul meu, poate că animalul nu se poartă astfel fără vreun motiv; poate că tu, grăbit fiind, ai uitat să plătești pentru ea...
Simțindu-se prins cu minciuna, omul măr­­turisi, rușinat, înșelăciunea pe care o pusese la cale și-și ceru iertare. După ce cum­pă­ră­torul plăti cinstit, capra se liniști ca prin mi­nune și le urmă pe celelalte.
Într-o seară, a intrat Sfântul într-o biserică oarecare din oraș, pentru a săvârși, după o­bicei, slujba Vecerniei. S-a întâmplat atunci să nu se adune lume la slujbă; biserica era aproape goală. Înăuntru nu se aflau decât doi paracliseri și diaconul. Sfântul se afla în altar, dar nu era nimeni în biserică să-i dea ră­s­punsurile la strană. Atunci se petrecu un lucru uluitor: dintr-o dată începură a se auzi mii de voci cântând în cor și dând răspun­surile la strană; vocile nu păreau nicidecum a fi omenești. Iar când diaconul își termină de rostit ectenia, cu cutremur și mare bucurie auzi din nou acele voci îngerești cântând, drept răspuns, „Doamne, miluiește“.
Paracliserii mărturisiră că niciodată nu le mai fusese dat să audă cântări de o asemenea dulceață negrăită.
Am vorbit mai înainte de marea smerenie a Sfântului Spiridon. Deși era episcop, el nu se rușina să-și vadă de turma sa de oi și capre ca un păstor oarecare.
Pentru că încrederea Sfântului în purtarea de grijă a lui Dumnezeu era nelimitată, dânsul nu-și păzea țarcul niciodată. Într-o noapte, niște hoți, găsindu-l nepăzit și vă­zând că puteau intra nestingheriți, furară câteva oi. Atunci când doi hoți i-au furat câteva oi, Dumnezeu i-a legat pe aceștia cu legături ne­văzute. Aceștia nu mai puteau face nici o mișcare. Pradă celei mai cumplite groaze, stă­tură astfel țintuiți până dimineață, când sosi Sfântul Spiridon și-i găsi. Văzându-i, înțe­lese numaidecât ce se petrecuse. Cu ru­gă­ciunile sale, Îl înduplecă pe Domnul să-i dezlege, iar Domnul îi ascultă rugăciunea. Sfântul nu numai că nu-i pedepsi pentru fapta lor, cum ar fi procedat oricare alt om, dar îi povățui cu multă blândețe să se lase de hoție, să-și schimbe viața și să apuce drumul cel drept al pocăinței. Și le mai dărui, pe deasupra, și câte un berbec, ca să le răsplă­tească „osteneala“...
După o viață întreagă în slujba Domnului, Sfântul s-a mutat în patria ce­rească, pentru a sluji cu smerenie în so­borul sfinților, la ve­­­ne­rabila vârstă de 80 de ani, către anul 348 d.Hr., fiind îngropat în biserica „Sf. Apostoli“ din Trimitunda.
Când arabii au ocupat insula, ciprioții au deschis mormântul Sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul Sfântului era întreg, iar din mormânt ieșea un miros de busuioc, semn al sfințeniei vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un părinte din Corfu le-a adus în insula din Grecia unde se găsesc și acum. Până în ziua de astăzi sfintele moaște întregi ale Sfântului Spiridon continuă să facă minuni cu puterea lui Dumnezeu. El este cunoscut ca „sfântul călător“, deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt în­locuiți la praznicul său. Sfântul Spiridon este cinstit de Biserică în ziua de 12 decembrie.
Dar nu i-a părăsit pe creștini. Doar că este acum aproape de Dumnezeu și are încă și mai mare îndrăzneală către Dânsul. Iar mi­nunile care s-au petrecut și după trecerea sa din viața pământească le covârșesc ca număr pe cele din timpul vieții.

Viata Sfintei Filofteia

Sfanta Filofteia
In calendarul sfinteniei crestine, la 7 decembrie este pomenita Sfanta Mucenita Filofteia, ale carei moaste se gasesc la Curtea de Arges. Dupa anumite stiri privitoare la viata ei, aflam ca s-a nascut pe la inceputul veacului al XIII-lea in orasul Tarnovo, care pe atunci era capitala "imperiului romano-bulgar", intemeiat si condus o vreme de fratii Petru si Asan, romani de neam. I s-a dat din botez numele "Filofteia", care in greceste inseamna "iubitoarea de Dumnezeu", lucru pe care il va dovedi cu fapta in cursul scurtei sale vieti pamantesti. Se spune ca si mama viitoarei sfinte era romanca de neam, din sudul Dunarii si o femeie foarte evlavioasa. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu si de aproa­pele, faptele de milostenie, rugaciunile si postul si alte virtuti care trebuie sa impodobeasca sufletul unui adevarat crestin. Fiind copila inca, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mama, ramanand astfel orfana. Cu incredere in Dumnezeu, a ramas in casa parinteasca, respectand toate cele ce invatase de la mama ei, traind mai mult pentru Hristos si pentru cei aflati in suferinta.
Dar dupa o vreme tatal ei s-a recasatorit, luandu-si o femeie cu o viata cu totul diferita de cea a primei sale sotii. Era firesc atunci ca aceasta femeie sa n-o iubeasca pe Filofteia, obisnuita cu rugaciunea, cu postul si cu mila fata de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu multa ura impotriva acesteia, mai ales cand se ducea la biserica sau cand se ruga si facea fapte de milostenie. In acelasi timp, cauta sa intarate si pe tatal blandei copile impotriva ei. Dar toate vorbele de ocara, bataile si muncile la care o punea tatal si mai ales mama ei vitrega, n-au putut s-o abata de la virtutile care ii impodobeau sufle­tul, mai ales de la faptele milosteniei. in inima ei se intiparisera cuvintele Mantuitorului: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui" (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecata: "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu si mosteniti im­paratia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa manamc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati primit, gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat, in temnita am fost si ati venit la Mine " (Matei 25, 34-36). Intre altele, de multe ori cand ducea mancare tatalui ei la camp, o parte din ea o dadea unor oameni saraci. Intr-una din zile, pe cand avea 12 ani, acesta a urmarit-o ca sa vada ce face cu mancarea pe care trebuia sa i-o aduca la camp. Incredintandu-se ca o dadea celor lipsiti, s-a infuriat atat de tare, incat a scos securea pe care o purta la brau si a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o grav la un picior, incat dupa putina vreme si-a dat sufletul in mana Ziditorului a toata faptura.
Nevrednicul tata, inspaimantat de uciderea propriei sale copile, a incercat sa-i ridice trupul spre a-l inmormanta. Dar Dumnezeu a ingreuiat in asa fel cinstitul ei trup, incat nici tatal ucigas, nici alti oameni n-au putut sa-l ridice. Ingrozit, a alergat la arhiepiscopul cetatii Tarnovo, istorisindu-i toate cele intamplate. Acesta, im­preuna cu mai marii cetatii, cu preoti, calugari si multime de credin­ciosi, s-au indreptat spre locul in care se afla trupul neinsufletit al tinerei Filofteia. Toti s-au incredintat ca erau in fata unei minuni dumnezeiesti. Ierarhii si preotii aflati acolo, au savarsit slujba prohodiriiei, dupa care au incercat sa-i ridice cinstitul trup, spre a-l duce in catedrala arhiepiscopala din Tarnovo. Nici de data aceasta cinstitul ei trup n-a putut fi ridicat. Au inteles ca Filofteia putea fi socotita acum ca o adevarata mucenita a lui Hristos si ca ea insasi nu voia sa fie dusa in cetatea Tarnovo. Sinaxarul ei arata ca sfintii slujitori au inceput sa spuna numele unor orase, biserici si manastiri din dreapta si din stanga Dunarii, spre a vedea daca nu se usureaza trupul sfintei, la rostirea vreunuia din ele. Cand s-a rostit numele orasului Curtea de Arges, deodata trupul s-a usurat si a putut sa fie ridicat. A fost instiintat de indata domnitorul roman de la Arges de dorinta sfintei Filofteia, ca cinstitul ei trup sa fie adus in tara sa. A fost intampinat la Dunare de domnitor, ierarhi, preoti, calugari si credin­ciosi, cu rugaciuni, cantari duhovnicesti, lumanari si tamaie. Sicriul cu trupul ei a fost dus apoi la Curtea de Arges.
Adevarul este ca moastele ei au ramas la Tarnovo si au fost aduse in Tara Romaneasca numai dupa anul 1393, cand taratul bulgar de la Tarnovo a fost ocupat de turci. Se pare ca de aici au fost duse pentru scurt timp la Vidin, probabil pana in 1396. Pentru a nu fi profanate, au fost oferite domnitorului Mircea cel Batran (1386-1418), care ie-a asezat in biserica Sfantul Nicolae (domneasca) din Curtea de Arges,  pe atunci catedrala mitropolitana, ctitoria domnitorilor Basarab I intemeietorul si Nicolae Alexandru, fiul sau.
Moastele Sfintei au ramas acolo pana in 1893, cand - datorita starii de degradare in care a ajuns biserica - au fost mutate in bisericile Sfantul Gheorghe, apoi la Adormirea Maicii Domnului-Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, cand o buna parte din tara era ocupata de trupe straine - au fost duse in paraclisul manastirii Antim din Bucuresti. Dupa incheierea razboiului au fost readuse la Curtea de Arges, dar de data aceasta in mareata biserica ctitorita de Neagoe Voda Basarab. Din 1949 au fost mutate in paraclisul din incinta acestei biserici, unde se gasesc si azi.
In felul acesta, Sfanta Filofteia a devenit o adevarata ocroti­toare a Tarii Romanesti. Moastele ei sunt venerate atat de credin­ciosii din partea locului cat si de alti crestini, din alte zone ale tarii, care isi indreapta pasii spre prima capitala a Tarii Romanesti. In mai multe randuri s-au facut procesiuni in tara cu sfintele ei moaste, mai ales in vreme de seceta. De la aducerea moastelor sale in tara si pana azi, in numeroase biserici s-au zugravit fie chipul ei, fie scene din viata ei (ca in bisericile Dobroteasa si Sfantul Gheorghe din Bucuresti, Sfanta Filofteia si Sfanta Vineri din Ploiesti, Adormirea Maicii Domnului din Mizil si altele). Icoane cu chipul sau impodo­besc casele credinciosilor. Unii parinti dau numele Filofteia fiicelor lor la botez, iar unele credincioase care iau ingerescul chip al calugariei, de asemenea poarta acest nume. Pomenirea ei cu lauda se face in fiecare an in ziua de 7 decembrie. A fost aleasa aceasta zi ca data de praznuire, indata dupa ziua Sfantului Nicolae, intrucat moastele ei au stat secole in sir in biserica domneasca din Curtea de Arges, care are hramul Sfantului Nicolae, deci la 6 decembrie. "Viata" Sfintei Filofteia este trecuta in Mineiul pe decembrie si in Vietile de sfinti pe aceasta luna, tiparite la noi in tara, iar insemnarile de calatorie ale unor straini care au trecut prin Curtea de Arges mentioneza prezenta moastelor ei in acest oras, precum si cinstirea de care se bucurau din partea credinciosilor romani.
La 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra, intre care si Sfanta Filofteia de la Arges. Slujba speciala inchinata acestei generalizari a avut loc in octombrie 1955, la Curtea de Arges, in prezenta patriarhului Justinian Marina si a numerosi ierarhi romani si straini, invitati acolo, precum si a numerosi clerici si credinciosi. Sa cinstim si noi prin cantari duhovnicesti pe acesta sfanta ocrotitoare a Tarii Romanesti, zicand: "Laudam nevointele tale, Filofteie fecioara, cinstim patimile, marim indelunga-rabdarea ta, feri­cim sfantul tau sfarsit, cantam barbatia ta cea neinvinsa ce s-a aratat in trupul tau cel tinerel si crud; si privind toate ostenelile vieti tale care te-au preamarit pe pamant si in cer, unde acum locuiesti, te rugam fa pomenire si de noi cei ce alergam la racla sfintelor tale moaste, ca izbavindu-ne de toata nevoia si imparatiei cerurilor facandu-ne partasi, sa te laudam pe tine, graind unele ca acestea:
Bucura-te, cea din ceruri daruita romanilor;
Bucura-te, ca acum locuiesti la inaltime;
Bucura-te, ca stai vesnic intre cetele marite;
Bucura-te, ca prin tine Domnul mila ne trimite;
Bucura-te, ca-ti asculta rugile pentru tot omul;
Bucura-te, ca esti noua ajutor intru primejdii;
Bucura-te, cape tine te avem stalp al nadejdii;
Bucura-te, Filofteie, fecioara prealaudata!"
(Din Acatistul Sfintei Filofteia, icosul 12).
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

Cauza reala a crizei financiare

Bogatul căruia i-a rodit ţarina

De ce s-a ajuns la blocajul financiar actual ?

Care este soluţia deblocării crizei mondiale şi dacă ar mai fi posibilă aceasta?

1.Veniţi acum, voi bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra voastră.
2.Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile.
3.Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi ca focul va mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în vremea din urmă.
4.Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot.
5.V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; hrănit-aţi inimile voastre în ziua înjunghierii.
6.Osândit-aţi, omorât-aţi pe cel drept; el nu vi se împotriveşte.
7.Drept aceea, fiţi îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă roada cea scumpă a pământului, îndelung răbdând, până ce primeşte ploaia timpurie şi târzie.(Iacob 5; 1-7)

Dragii mei fraţi creştini,


În duminica a XXVI-a după Rusalii Biserica noastră dreptmăritoare creştină aminteşte credincioşilor săi o pildă rostită de dumnezeiasca gură a Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos ucenicilor săi, şi anume pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. Această pildă este deosebit de adâncă în înţelepciune şi în sensul în care ar trebui să meargă viaţa normală a societăţii şi mai ales este foarte actuală în condiţiile societăţii umane de azi, când consumismul, exagerarea accelerarii motoarelor economice în scopul obţinerii de profit nu mai ține cont de oamenii care contribuie la obţinerea acestuia.
16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina.
17. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?
18. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele;
19. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.
20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?
21. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.(Luca 12; 16-21)

După cum observăm din această pildă, bogatului respectiv i-a rodit în acel an pământul foarte mult. În bucuria sa, acesta neaşteptându-se la atâta belşug, se gândea cu îngrijorare ce va face cu excesul de roade care nu mai aveau loc în hambarele sale. Până aici totul pare normal şi firesc. Este păcat de roade să se irosească stricându-se sub cerul liber. Dumnezeu a dat roada câmpului şi este păcat să nu avem grijă de ele lăsându-le neculese. 
Însă din acest punct gândirea acestui om deraiază de la drumul firesc şi negândindu-se şi la cei care duc lipsă, apropiaţii lui, rudele sale sarace, lucrătorii lui cu ajutorul cărora a produs acel belşug, se gândeşte numai la el şi se hotăreşte să îşi mărească hambarele, stricându-le pe cele vechi şi clădind altele noi, pentru a încăpea toată recolta strânsă.
În iubirea sa egoistă de sine acesta se bucură de belşugul căpătat şi se găndea deja cum va trăi mulţi ani înainte odihnindu-se, mâncând, bând si veselindu-se. 
Şi ne spune Sfânta Evanghelie că în acel moment, când îmbogăţitul gândea astfel, Dumnezeu a grăit în gândul acestuia următoarele: 
"Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?"
Acest mesaj poate fi interpretat atât literar, întocmai cum se aude, dar are şi un înţeles mult mai adânc. Modul său de gândire, cu adevarat nebunesc, de a păstra numai pentru el acel prinos de roade, ne arată întunericul spiritual în care trăieşte acest om. El nu cunoaşte legile lui Dumnezeu, care ne învaţă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, şi neţinând cont de cuvântul lui Dumnezeu trăieşte în întunericul spiritual al demonilor care ne învaţă contrarul, nepasarea faţă de aproapele, nemilostivirea şi părerea de sine că ţie ţi se cuvine totul deoarece este afacerea ta proprie. Deci, în această noapte spirituală în care trăieşte omul lacom de arginţi şi de averi, oricând demonii pot lua sufletul său prin moarte, mergând cu aceştia în intunecatul iad pe vecie. După moartea omului, toată munca lui, toată averea lui se va risipi prin împărţirea ei fiilor sau altor moştenitori, iar mai apoi se va uita numele acestuia şi toate câte a strâns el pe pământ, în timp ce sufletul acestuia priveşte din iad cum munca sa pentru care şi-a vândut sufletul se risipeşte şi se distruge.
De fapt, acest mod de gândire materialist, ateu şi egocentrist este fundamental gândirii societăţii umane actuale. Societatea globalizată actuală are ca motor principal de funcţionare "obţinerea de profit", care în principiu este benefic progresului societăţii, dar dus la extreme datorită lăcomiei şi lipsei de dragoste faţă de aproapele fiecăruia, duce la crearea unei falii enorme între membrii societăţii, împărţindu-se în două mari categorii: unii foarte săraci şi alţii foarte bogaţi, nemaiexistând o clasă socială mijlocie. De fapt pînă în momentul obţinerii profitului totul este normal, dar când se ajunge la repartizarea acestuia omul lacom, iubitor de averi şi trufaş îşi bagă în buzunar tot prinosul, iar cei apropiaţi ai lui, care l-au ajutat să creeze acel profit, sunt uitaţi. Lucrătorii săi cărora le-a plătit munca la o valoare mult mai mică faţă de cea reală sunt furaţi pur şi simplu, iar conform (Iacob 5; 4) "Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot"  această faptă este un păcat de moarte spirituală - lăcomia.
Aceasta este exact situaţia actuală a societăţii noastre. Lăcomia şi setea de putere a oamenilor a ajuns la cote alarmante. Nu mai există omenie, dragoste faţă de oameni, faţă de cei aproiaţi ţie, rude, prieteni, salariaţii tăi, orice om pe care îl cunoşti şi care se află într-o suferinţă. Este un capitalism sălbatic, exact ca la începuturile acestuia, care merge pe principiul machiavelic, cei slabi să moară iar cei care pot să se salveze să o facă indiferent de mijloace.
Vedem în jurul nostru oameni săraci, oameni care aparent nu au probleme, dar în realitate sunt în necazuri şi greutăţi mari, de care nimănui nu le pasă. Lăcomia oamenilor de afaceri, bancherilor şi tuturor oamenilor în general pe fondul politicilor partinice pentru cei bogaţi duse de cei aflaţi la conducerea politică a societăţii, duce la un blocaj atât de comunicare şi întrajutorare între aceştia, cât şi la un blocaj financiar datorat zgârceniei celor care au acumulat averi imense pe care nu doresc să le folosească în folosul societăţii. 
Da, Cuvântul lui Dumnezeu spune să fi milostiv cu cei săraci, cu cei neputincioşi, cu cei care au ajuns într-o stare de decadenţă umană de unde nu mai pot să se ridice. Mentalitatea de azi a celor îmbogăţiţi din bunătatea lui Dumnezeu este aceea de a desconsidera pe cei săraci, îndemnându-i "să muncească şi ei" precum au făcut-o aceştia, neţinând cont că ascensiunea lor în carieră este datorată numai lui Dumnezeu Care le-a dat sănatate, gânduri bune şi au avut anumite uşi deschise la momentul oportun. Omul nu poate face nimic în viaţă fără voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri. De aceea parabola citită astăzi în sfintele biserici se potriveşte perfect cu situaţia societăţii umane de azi. Este mai actuală ca oricând această situaţie amintită de Mântuitorul Iisus Hristos acum două milenii. 
Criza financiară mondială de azi este cauzată exact de către bogaţii cărora le-au rodit afacerile peste aşteptări şi în loc să împartă prinosul lor cu cei apropiaţi lor, au mărit afacerile lor atât de mult încât nu mai pot să le controleze şi pun pe alţii să le conducă şi cărora le cer să înmulţească şi mai mult, şi mai mult, fără limită rodnicia ţarinilor lor. Aceşti oameni extremi de bogaţi au drept scop controlul mondial şi chiar îl au. Unii dintre ei au puteri asupra unor ţări şi chiar continente întregi, au puterea de a subjuga financiar economii şi ţări, punându-le condiţii dezonorante, cu scopul de a fi şi mai asupriţi şi mai dependenţi de ei.
Aceşti oameni care nu îl iubesc pe Dumnezeu, atei şi materialişti dialectici, în nebunia lor nu conştientizează că o dată şi o dată mor, nu cred în viaţa de apoi, în Dumnezeu şi nu cred că vor da socoteala fiind pedepsiţi pe vecie la chinuri neimaginabile. Aceşti oameni lipsiţi de dragoste faţă de aproapele sunt tot mai mulţi în ziua de azi, fie că sunt bogaţi fie că sunt săraci. Şi dacă nu mai există omenie şi dragoste faţă de semeni nu poate exista decât desconsiderare, ură, lipsă de respect, egocentrism, lăcomie şi sete de putere. Toate aceste păcate de moarte duc la blocaj al societăţii. Este de fapt o criză morală, nu financiară. 

Dar care ar fi soluţia deblocării acestei situaţii deosebit de grave în care se află întreaga planetă? Este o întrebare la care încearcă să răspundă fel de fel de analişti economico-finaciari, mari economişti şi politicieni. Din câte soluţii veţi auzi niciuna nu se referă la însănătoşirea mentalităţii societăţii umane. Nimeni nu se referă la programe de însănătoşire morală a societăţii, la eradicarea lăcomiei, la promovarea valorilor morale, nu neaaparat creştine, dar care au esenţă divină. Nimeni nu o să vă vorbească despre promovarea împăcării între oameni, despre dragostea faţă de semenii aflaţi în nevoi şi suferinţe, despre propuneri de legi sau proiecte care să determine o mai mare grijă faţă de nevoile celor de jos. 

Privind din punct de vedere al doctrinelor politice, îndemnul lui Dumnezeu de a ajuta pe cei săraci, de a împărţii cu aceştia tot ceea ce nu îţi este de folos sau îţi prisoseşte ar fi acuzat de populism ieftin, de o mentalitate comunistă, egalitaristă, cu un puternic impact asupra celor bogaţi care se văd nevoiţi să împartă prinosul ţarinilor cu cei apropiaţi lor. Această acţiune de distribuire a prinosului ţarinii către cei apropiaţi este contrară lăcomiei, setei de avere şi de putere care macină societatea umană astăzi. Deci ca o soluţie pentru îmbunătăţirea vieţii sociale ar fi exact lupta cu aceste păcate, care trebuie să fie din proprie iniţiativă, nu impusă din exterior. Aceasta se numeşte în termeni religioşi pocăinţă. Numai părându-ne rău fiecăruia de faptul că puteam să ajutăm pe cineva cu ceva şi nu am făcut-o, că aveam posibilitatea de a ajuta pe cel nevoiaş şi nu am făcut-o, că nu ne-am dezlipit inima de bogăţii, că am fost nemilostivi şi zgârciţi cu cei apropiaţi nouă, sau că nu ne putem vindeca de lăcomie, doar aşa o societate se poate vindeca. Dacă fiecare membru al acesteia se căieşte de aceste lucruri şi nu numai de acestea ci de tot păcatul, doar atunci o comunitate umană poate fi mai coezivă, mai puternică şi mai dezvoltată. 
Într-un singur cuvânt, singura soluţie de redresare a vieţii sociale este POCĂINŢA
Sfânta spovedanie, apropierea de Dumnezeu, apropierea de Biserică, dragostea faţă de oameni, ajutorul reciproc, omenia şi buna cuviinţă sunt singurele medicamente ce pot însănătoşi spiritual pe oameni. Dar cum în aceste vremuri tulburi de pe urmă aceste valori sunt desuete şi străine oamenilor nu trebuie decât să ne aşteptăm la o mai mare adâncire a crizei morale mondiale, la o mai mare apăsare asupra celor săraci şi deci la o înrăutăţire şi mai mare a vieţii sociale. 
Pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, trebuie sa-I facem loc în sufletul nostru, dar pentru aceasta este nevoie de o curăţire spirituală prin Sfânta Spovedanie.
Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră de a vă curăţii sufletele şi de a primi pe Dumnezeu în inimile dumneavoastră. Câţi dintre noi facem acest lucru în zilele noastre? Câţi cerem iertare lui Dumnezeu pentru toate faptele noastre rele? Avem noi nădejdea că îşi va întoarce faţa Dumnezeu spre noi dacă oamenii zilelor noastre nu mai trăiesc după legile Lui? Acestea sunt întrebări ale căror răspunsuri ne spun dacă ne mai revenim sau nu. 
Să nădăjduim la Bunul Dumnezeu că ne va lumina cumva minţile, că ne va face să ne întoarcem cu faţa către El şi către apropiaţii noştrii pe care să îi respectăm şi să îi iubim ca pe noi înşine. Să fim mai amabili, mai omenoşi, mai darnici, mai răbdători, mai puţin avari şi lacomi.

În continuare vă rog să citiţi o predică minunată a Părintelui Ilie Cleopa despre această pildă plină de învățăminte a bogatului căruia i-a rodit ţarina accesând următorul link: 


Gherasim Ogheru

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics