Parintele Cleopa - Predica la Duminica a XVII-a dupa Rusalii

    21    Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.
    22    Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.
    23    El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.
    24    Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
    25    Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.
    26    El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.

    27    Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.
    28    Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. (Matei XV, 21-28)

( Despre credinta cea mare si statornica )

O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti (Matei 15, 28)

 

Iubiti credinciosi,

Credinta cea mare si staruitoare a femeii cananeence a fost aratata si laudata nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascal al Bisericii lui Hristos, ci de Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, stiutorul inimilor omenesti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El lauda in fata poporului credinta cea mare a femeii cananeence. O, intelepciune fara de margini a Mintuitorului! O, adincul indurarilor Lui! Vine o femeie pagina, necajita si straina tocmai din Fenicia Siriei - dupa cum arata dumnezeiescul evanghelist Marcu - si il roaga pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii sa alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu stia cine este Hristos. Auzise si ea de la alti credinciosi iudei, ca Iisus Hristos este din neamul lui David, imparatul si proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le facea in poporul lui Israel si credea cu toata taria inimii sale ca va face Hristos mila si cu dinsa. Aceasta femeie straina de poporul ales, vazind multimea ce urma pe Mintuitorul, nu indrazneste sa se apropie prea mult de El, ci de departe striga: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rau se chinuieste de diavol! (Matei 15, 22).

Trei ginduri mari stapineau mintea si inima ei. Intii, credinta tare catre Dumnezeu; al doilea, nadejdea ei fara de indoiala ca Domnul o va asculta si-i va implini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinta fiicei sale. Pe toate aceste trei ginduri le-a scos la lumina din inima sa, cind a zis: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerind mila de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rau se chinuieste de diavolul! Adica: "Doamne, daca miluiesti pe fiica mea, pe mine ma miluiesti. Aceasta este durerea inimii mele si pentru aceasta strig catre Tine, sa faci mila cu fiica mea si sa izgonesti duhul cel rau din ea, care o chinuieste cumplit".

Auzind si ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fara indoiala, ca si pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toata strigarea ei din inima, Mintuitorul nu i-a raspuns un cuvint (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui mila de ea si de fiica ei? Oare n-a venit El sa caute si sa mintuiasca pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tacea la strigarea indureratei mame si nu raspundea nici un cuvint? Iata de ce tacea: ca sa scoata la lumina un lucru mare, care era in sufletul acelei femei necajite si straine, adica credinta ei statornica si mare in Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mintuitorului, auzind strigarea ei, li s-a facut mila de ea si L-au rugat pe Domnul, zicind: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra...

Dar Mintuitorul, ca si cind n-ar fi bagat de seama nici strigarea ei si nici rugamintile sfintilor Sai ucenici, raspunde negativ, zicind: Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mintuitorului, biata mama indurerata, nu se deznadajduieste de mila Lui, ci vine si se inchina cu si mai mare smerenie inaintea Mintuitorului, zicind: Doamne, ajuta-ma! (Matei 15, 25). Adica: "Doamne, nu ma lasa, ca singura mea nadejde numai spre mila si puterea Ta fara de margini mi-am pus si cred ca vei face mila si cu mine, cea straina si nevrednica de indurarea Ta. Caci numai Tu stii cu adevarat durerile inimii mele!"

Dar si dupa aceasta staruinta din inima, biata femeie este respinsa de Mintuitorul care zice: "Nu este bine a lua piinea fiilor si a o arunca la ciini" (Matei 15, 26). Prin ciini intelegem aici pe pagini, pentru viata lor necurata si pentru inchinarea lor la idoli, iar pe iudei ii numeste fiii lui Avraam. Piinea inseamna facerile de bine facute de Mintuitorul. Dar ce face indurerata mama, auzind ca este socotita in rindul ciinilor? Oare se supara? Oare huleste? Oare se deznadajduieste de mila si de ajutorul ce-l asteapta de la Preabunul nostru Mintuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereste foarte in inima sa si se socoteste cu adevarat in rindul ciinilor, avind in continuare nadejdea unui ciine catre stapinul sau, ca pina la urma ii va arunca si ei o faramitura de piine, adica nu o va lasa nemiluita cu totul. Apoi, in marea smerenie a inimii sale, indrazneste a zice catre Mintuitorul: Da, Doamne (adica sunt ciine), dar si ciinii maninca din farimiturile care cad de la masa stapinilor lor (Matei 15, 27).

Vedeti, fratilor, credinta cea tare si fara indoiala a acestei necajite mame? Vedeti smerenia inimii ei? Este alungata ca un ciine, dar nu se deznadajduieste de cererea ei si crede cu mare tarie, ca pina la urma va capata o farimitura din piinea indurarilor lui Dumnezeu si Stapinului ei. Vedeti ca smerenia si credinta acestei femei pagine este mai mare decit a multor crestini din zilele noastre. Care dintre credinciosii nostri se mai roaga lui Dumnezeu cu credinta, cu smerenia si cu staruinta acestei femei cananeence? Nu se supara, vazindu-se asemanata cu ciinele, si asteapta sa fie miluita, macar ca un ciine. Iar Preamilostivul nostru Mintuitor, vazind smerenia si credinta ei cea mare si statornica, ca un Atotstiutor al inimilor, vazind inima ei de mama indurerata pentru suferinta fiicei sale, vazind ca acest suflet necajit nu si-a pierdut credinta si nadejdea in mila Lui, ii raspunde: O, femeie, mare este credinta ta! Faca-se tie precum voiesti! Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).

Ati auzit de minunile credintei celei tari si statornice ale femeii cananeence? Ati vazut ca mila si indurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tamaduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credinta mamei sale, iar credinta ei cea statornica si staruitoare a laudat-o, zicind: O, femeie, mare este credinta ta!

Sa ne punem o intrebare: prin ce mijloace a ajuns aceasta femeie la o credinta atit de mare si statornica? Cum a ajuns ea sa cunoasca pe Mintuitorul, deoarece nici o revelatie nu a avut, nici Sfinta Scriptura nu o citise spre a fi invatat credinta cea dreapta in Dumnezeu? Femeia cananeeanca a primit credinta in Dumnezeu prin auz. Ca desi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfinta Scriptura nu o cunostea, dar auzind ea de la multi oameni despre minunile cele preaslavite ale Domnului, a crezut cu tarie in inima ei ca acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru indreptarea si mintuirea oamenilor si ca va face mila si cu fiica sa cea chinuita de duhul cel rau.

Apostolul Pavel ne-a invatat, zicind: Credinta vine prin auz, iar auzul din cuvintul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).

Iata cit de mare adevar arata aceste cuvinte ale Sfintului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeanca si a crezut cu tarie in inima sa, si prin credinta ei cea mare si statornica a dobindit cele ce dorea; adica vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mintuitorul a tacut la strigarea ei cea dintii, si apoi inca de doua ori a fost respinsa, la cererea sa, ca sa se vada prea luminat credinta ei cea mare si statornica.

Alta pricina pentru care Iisus Hristos nu a tamaduit indata pe fiica cananeencei, a fost si aceasta ca sa arate evreilor cita credinta staruitoare are o femeie pagina si cita impietrire si necredinta aveau carturarii, arhiereii si fariseii, care nu numai ca nu credeau in El, dar cautau in tot chipul sa-L piarda (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiti credinciosi,

Multi dintre sfintii si alesii lui Dumnezeu au aratat marea si statornica credinta in El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfintii prooroci, dumnezeiestii Apostoli si toti mucenicii care L-au marturisit si si-au pus sufletul pentru El. Unii dintre acestia au fost calauziti direct de Dumnezeu, iar cei mai multi de Sfinta Scriptura, care i-a condus la cunoasterea si credinta in Dumnezeu, caci prin citirea Sfintei Scripturi se naste credinta in Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 s.a.)

Iata in Evanghelia de astazi o femeie pacatoasa, straina de neamul lui Israel, de credinta cea adevarata si de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atita tarie in Mintuitorul si in puterea minunilor Lui, incit este vrednica de lauda si de mila Preabunului Dumnezeu. Mintuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotstiutor, a aratat mai inainte ca multi din pagini vor ajunge la cunostinta de Dumnezeu si la credinta cea dreapta in El, zicind: Si vor veni de la rasarit si de la apus, de la miazanoapte si de la miazazi si vor sedea la masa intru Imparatia lui Dumnezeu (Luca 13, 29).

Care a fost pricina ca aceasta femeie cananeeanca a alergat cu atita sirguinta in urma Domnului si a cerut cu atita staruinta ajutorul si mila Lui in nevoia ei? Negresit ca era o mama necajita si indurerata cu inima, din cauza suferintei celei mari a fiicei sale care era rau chinuita de diavol. Oricine isi poate inchipui cita durere si mihnire avea biata mama, cind vedea pe fiica sa de atitea ori cazind jos, racnind, lovindu-se cu capul de pamint, scrisnind din dinti si tremurind cu tot trupul cind duhul cel rau o chinuia. Numai acela isi poate da seama de acest lucru, care a vazut pe viu pe un om indracit, cind il apuca duhul cel rau si il munceste.

Orice om cu suflet bun si o inima miloasa, compatimeste pe asemenea oameni care, prin ingaduinta lui Dumnezeu, sau din cauza pacatelor parintilor sint stapiniti de diavoli, cu atit mai mult o mama buna, cind vede in asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru ca nimic in lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevarate. Pentru a va da seama de acest lucru, in cele ce urmeaza vom arata din nou citeva infatisari ale credintei acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta buna principala care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stapinite de diavolul din Evanghelia de astazi? A fost credinta cea tare si puternica a mamei sale. Credinta ei in Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastra, ca a multor crestini de azi. Credinta ei statornica, vie, neindoielnica in Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Inca nici n-a fost nevoie s-o aduca inaintea Domnului. Prin credinta mamei i-a vindecat Mintuitorul fiica de la distanta, in clipa cind a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti (Matei 15, 28).

Credinta tare nu este legata de loc si de timp. Ea vindeca, iarta, izbaveste de primejdii, inviaza din morti, indiferent de loc, de virsta si de distanta. Noi ne rugam in biserica pentru credinciosi si ei primesc ajutor, sanatate si cele de folos, acasa, pe cale, la locul lor de munca. Sa ne intarim prin credinta din exemplul acestei mame din Evanghelie. Sa alungam indoiala in credinta, nepasarea, nesimtirea si impietrirea inimii noastre si necredinta care bintuie peste lume, ca de nu vom avea credinta dreapta, statornica si puternica in Hristos ca aceasta femeie, nu ne vom putea mintui.

Credinta vine din auz, spune Sfintul Apostol Pavel, adica auzirea cuvintului lui Dumnezeu. Numai ca cei care seamana cuvintul vietii si invata poruncile Sfintei Evanghelii trebuie sa fie preoti ortodocsi si sa aiba viata crestina exemplara. Credinta se intareste mai ales prin sfinta rugaciune, prin post si milostenie, prin spovedanie regulata si prin Sfinta Impartasanie.

Femeia cananeeanca avea si credinta tare, dar si rugaciune staruitoare, caci mereu striga in urma lui Hristos: "Doamne, ajuta-mi si vindeca pe fiica mea!" Nu se descuraja, desi Domnul o trecea cu vederea; nu slabea in credinta, nici nu cirtea ca este asemanata cu ciinii, nici nu inceta a se ruga si a striga in urma Lui: "Doamne, ajuta-mi! Doamne, miluieste pe fiica mea, ca rau este chinuita de diavolul!" Asa si noi sa ne rugam lui Dumnezeu: "Doamne, miluieste sufletul meu, ca este chinuit de diavolul mindriei, de duhul desfrinarii, de patima miniei, a lacomiei si a trindaviei! Doamne, scapa-ne de robia patimilor, de slabirea credintei, de indoiala gindurilor, de duhul necuratiei, de neinfrinarea limbii si de toate cursele vrajmasului diavol!"

Iubiti credinciosi,

Mare este puterea credintei in lume! Mare a fost credinta Maicii Domnului, a Sfintilor Apostoli, a Sfintilor Mucenici si a Cuviosilor Parinti! Mare a fost credinta parintilor, a mamelor care ne-au nascut si a inaintasilor nostri. Ei uneau credinta cu rugaciunea, cu postul, cu milostenia si smerenia. Acestea erau virtutile Sfintilor si ale parintilor nostri. Acestea erau si virtutile femeii din Evanghelia de astazi. Acestea trebuie sa fie cununa de margaritare care se cere sa impodobeasca pe crestinii nostri, inima noastra, casele noastre, copiii si viata noastra.

Credinta si rugaciunea cu lacrimi au facut cele mai mari minuni in Biserica lui Hristos si in viata crestinilor. Prin acestea se savirseste jertfa Sfintei Liturghii si cele sapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc si astazi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaste si la multe icoane din tara noastra. Prin acestea dobindim iertare de pacate si mintuire.

De aceea aveti datoria sa mergeti regulat la slujbele Bisericii, sa duceti in familie viata cit mai curata si sa va cresteti copiii in frica de Dumnezeu. Copiii lasati de capul lor, nedusi la biserica, nespovediti regulat si nehraniti cu rugaciunea si cuvintul lui Dumnezeu, ajung rai, betivi, desfrinati, necredinciosi si chiar ucigasi de oameni. Caci daca se departeaza de Dumnezeu, de biserica, de parinti, de rugaciune si de cele sfinte, patimile ii robesc si diavolii ii arunca in necredinta, in deznadejde si in osinda iadului.

Sa aveti grija de copii ca de lumina ochilor! Invatati-i, educati-i, mingiiati-i, duceti-i la biserica, hraniti-i cu Trupul lui Hristos si cu cuvintele Sfintei Evanghelii, caci vom da greu raspuns pentru ei. Sa cerem de la Iisus Hristos credinta femeii cananeence si izgonirea patimilor din inimile noastre. Sa invatam a ne ruga cu rugaciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: "Doamne ajuta-ne sa ne mintuim si sa Te slavim in vecii vecilor!" 

Amin.

Parintele Milea Mihail (Buzau) alaturi de cei din strada: NIMENI NU NE POATE SALVA: guvern, partid, conducator. TREBUIE URGENT SA NE SCHIMBAM NOI INSINE!

"Zahee, coboara-te degraba caci astazi in casa ta trebuie sa raman. (Luca XIX, 5)"

Atunci când o mică parte a trupului nostru omenesc suferă, durerea se transmite îndată la întreaga fiinţă umană. Atât trupul, cât şi sufletul din noi formează un tot unitar: omul.


De aproape două săptămâni, o mică parte din populaţia ţării noastre, în semn de disperare, a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta în mod democratic, fără violenţă, nemulţumirile din toate punctele de vedere.

Biserica nu poate sta indiferentă în faţa acestei realităţi dramatice prin care trece poporul nostru român, ca de altfel şi alte multe state europene şi nu numai. Chiar dacă ar fi doar o singură persoană pe stradă, nu putem sta totuşi nepăsători; cu atât mai mult când, în aceste zile, au protestat zeci de mii de români atât în ţară, cât şi în afară: Spania, Italia, Anglia, Franţa etc.

Ca preot ortodox mă simt îndurerat când zăresc oameni săraci în vremea noastră căutând înfometaţi hrană prin tomberoanele puse pentru depozitarea gunoiului şi a resturilor menajere. Trist, dar adevărat!

De câte ori citesc în Evanghelie pasajul biblic cu „Samarineanul milostiv”(Luca 10, 25-37), mă revoltă sufleteşte atitudinea acelor slujitori care au trecut fără nicio sensibilitate sufletească pe lângă acea persoană aflată pe stradă, într-o stare muribundă, abandonată de toată lumea. De multe ori m-am pus în pielea acelei persoane - defavorizată, însângerată şi batjocorită - aflată pe drum în plină zi, cu mulţi trecători umblând pe ambele sensuri.

Nu fac parte din niciun partid politic; pentru mine ca preot, cel mai mare şi puternic „partid” este „poporul cel binecredincios”, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă în fiecare zi la toate slujbele sale religioase. Acest popor face parte prin botez din Biserică, care este de fapt „Trupul lui Hristos”, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel.

Ca preot sunt alături de toţi cei săraci, de cei şomeri, de acele persoane defavorizate, fără de adăpost în plină iarnă, de bătrânii uitaţi uneori chiar şi de propriii lor copii plecaţi în străinătate după pâinea cea amară „de toate zilele”; sunt solidar cu zecile de mii de tineri fără loc de muncă, îi compătimesc pe cei bolnavi care mor cu zile lângă spitalele care se închid rând pe rând în multe localităţi din ţara noastră. Mă doare situaţia sistemului de învăţământ românesc care nu mai promovează de multă vreme adevăratele valori la care să aspire elevii şi studenţii neamului nostru; mă îngrijorează situaţia sistemului medical lipsit de o finanţare de stat garantată prin lege. Sunt înlăcrimat de plecarea milioanelor de români peste hotare, care de cele mai multe ori nu se mai întorc în ţară, lăsându-şi, mulţi dintre ei, familiile de izbelişte. Pământurile noastre sunt vândute pe nimic la străini şi altele rămân în paragină fără a putea fi cultivate de noi, românii, din cauza sărăciei; bogăţiile noastre naturale aflate în adâncul pământului românesc şi aparate cu viaţa de strămoşii noştri daci sunt acum luate peste graniţă fără nicio opreliște. Au început să ne ia şi credinţa ortodoxă, să ne scoată icoanele şi religia din şcoală şi din locurile publice. Suntem forţaţi de cei fără de lege din străinătate să legalizăm în România homosexualitatea şi prostituţia.

Ne este atinsă fiinţa naţională a poporului nostru român. Suntem abandonaţi din toate părţile. De ce am ajuns în această decădere? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură la cartea „Plângerile lui Ieremia”.
Am pierdut ortodoxia, credinţa vie în Mântuitorul Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, ne-am întinat cu tot felul de păcate. Am păcătuit cu toţii. Acum este vremea să facem pocăinţă cu toţii; să ne recunoaştem fiecare cu ce am greşit printr-o spovedanie sinceră şi cu căinţă. Să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu şi să rămânem cu credinţa vie în Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim solidari cu cei aflaţi în nevoie. Să ne recâştigăm identitatea naţională şi spirituală pe care am pierdut-o de-a lungul vremii. Să ne punem toată încrederea doar în Bunul Dumnezeu, care este mare.

La acest moment nimeni nu ne poate salva nimeni: orice guvern ar veni, orice partid ar fi la putere, orice conducător se va alege în fruntea ţării. Trebuie urgent să ne schimbăm în bine noi înşine, cu toţii, începând de la mine, ca preot. Să ne lăsăm de tot felul de păcate şi să iubim ţara noastră, România, care este „Grădina Maicii Domnului”.

Eu cred în miracole; sunt convins că jertfa martirilor neamului nostru românesc nu a fost în zadar. În aceste zile nu trebuie să apelăm la nicio formă de violenţă fizică căci judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi iminentă. Nimeni nu va putea fugi din faţa Lui.

Să ne rugăm mai mult pentru binele poporului nostru român, căci rugăciunea noastră înlăcrimată înaintea lui Dumnezeu face minuni.

Preot Prof. Dr. Mihail Milea
Buzău

PARINTELE MIHAIL MILEA (BUZAU) DESPRE PARINTELE EFREM DE LA VATOPED: “Un parinte al bucuriei si un staret marturisitor in vremuri apocaliptice”

http://www.pemptousia.ro/2012/01/bucuria-de-a-suferi-pentru-hristos/

La poporul român există un proverb plin de înţelepciune: ,,după ploaie vine şi soare”, care în cazul părintelui stareţ Efrem se traduce aşa: ,,după suferinţă vine şi bucuria sfântă care se naşte din îndelunga răbdare şi din adevărul credinţei pentru care suferi”.

Părintele stareţ Efrem este un părinte al bucuriei duhovniceşti care iradiază tot timpul pe chipul său luminos. Numai acea persoană care-l are în suflet pe Hristos, poate avea mereu în el duhul bucuriei sfinte. Părintele stareţ Efrem numai trăieşte de mult pentru sine, ci pentru Hristos, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Galateni: ,,nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (capitolul 2,20).

Întotdeauna păcatul aduce întristare şi deznădejde în suflet; pe când suferinţa îndurată pentru adevăr şi dreptate aduce o imensă bucurie interioară care se arată şi pe chipul omului.

Iată de ce părintele stareţ Efrem are şi acum în închisoare pe faţă, deşi e bolnav tare, chipul bucuriei sfinte!

Ferice de părintele stareţ Efrem că suferă pentru adevăr şi dreptate!

Ferice de mănăstirea Vatoped că are un aşa stareţ mărturisitor în aceste vremuri apocaliptice – când masoneria universală duce război pe faţă împotriva Bisericii Ortodoxe!

Diavolului nu-i place bucuria sfântă a omului, de aceea aruncă în el cu tot felul de calomnii mincinoase pentru întristare ce duce la deznădejde.

În clipa de faţă părintele Efrem – stareţul mănăstirii Vatoped, a devenit un brad înalt, aflat în bătălia nelegiuiţilor care luptă fără jenă împotriva Ortodoxiei.

Părintele Efrem a devenit în aceste vremuri tulburi, un simbol al ortodoxiei universale şi un steag de biruinţă al Sfântului Munte Athos, unde se află multă prezenţă românească.

Duşmanii ortodoxiei universale nu au ceva special cu numele părintelui stareţ Efrem de la Vatoped, ci cu bucuria ortodoxiei şi cu lucrarea mântuitoare a Bisericii Ortodoxe care este ,,una, sfântă, sobornicească şi apostolică”.

Aceşti duşmani nu suportă lumina bucuriei ortodoxe.

Nu pot privi la sfinţenia bucuriei duhovniceşti.

Fac alergie la tot ce ţine de harul ortodoxiei.

Părintele stareţ Efrem de la mănăstirea Vatoped a bucurat pe foarte mulţi prin prezenţa sa harică în lume, prin toate pelerinajele făcute în ţările ortodoxe, dar nu numai; prin rugăciunile sale fierbinţi şi iertătoare chiar şi pentru duşmanii lui de neam şi de credinţă; prin smerenia sa tainică; prin sfaturile sale pline de înţelepciune şi prin ajutoarele sale multe pe care le-a oferit în stânga şi-n dreapta cu multă discreţie.

Fundaţia noastră pentru copiii ,,Sfântul Sava”, care activează în cadrul catedralei municipale ,,Sfântul Sava de la Buzău”, s-a bucurat şi ea de milosteniile părintelui stareţ Efrem pentru care-i mulţumim din suflet.

Mulţi elevi seminarişti şi studenţi în teologie de la Buzău s-au bucurat din plin de ospitalitatea mănăstirii Vatoped. Personal eu am fost primit de mai multe ori cu mare bucurie la această străveche mănăstire Vatoped, unde de fiecare dată am simţit duhul bucuriei ortodoxe.

Aici la Vatoped totul e bucurie. Toţi vieţuitorii acestei mănăstiri în mod paradoxal au în ei acum o bucurie tainică la gândul că stareţul lor este total nevinovat şi că el suferă ca un martir pentru Hristos şi pentru binele mănăstirii Vatoped pe care a adus-o la viaţă din ruine.

În tot acest scandal mediatic făcut în mod sadic şi cu multă viclenie drăcească, nimic nu este adevărat din toate invinuirile aduse părintelui stareţ Efrem, tocmai în ajunul bucuriei Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos de la care ne vine toată bucuria sfântă.

Sunt sigur că bunul Dumnezeu care este mare şi atotputernic, prin această încercare i-a dat o mare lucrare sfântă părintelui Efrem – stareţul mănăstirii Vatoped; aceea de a aduce bucurie deţinuţilor de la închisoare cât şi ofiţerilor de pază de la această temută închisoare, care acum s-a sfinţit prin prezenţa părintelui Efrem.

Acum această închisoare, prin părintele Efrem a devenit un amvon al bucuriei pentru Hristos. Viaţa acestor deţinuţi a căpătat sensul libertăţii în Hristos, de unde vine bucuria harică.

Ferice de părintele Efrem – stareţul mănăstirii Vatoped că acum îl poate mărturisi pe Hristos cu bucurie în toată lumea!

Suntem alături de părintele stareţ Efrem şi de toată obştea mănăstirii Vatoped împreună cu toţi slujitorii şi enoriaşii parohiei ,,Sfântul Sava de la Buzău”. Aici în Buzău există foarte mulţi prieteni ai Sfântului Munte Athos. De asemenea şi-n Basarabia în cetatea Soroca.

Vă preţuim şi ne plecăm în faţa Sfinţiilor Voastre.

Blagosloviţi şi ne pomeniţi în rugăciunile Sfinţiei Voastre.

Preot prof. dr. MILEA MIHAIL

România – Buzău – Soroca

CAUZELE PERSECUTIEI SI ARESTARII STARETULUI EFREM. “Dosarul” cazului Vatopedi

Vindecarea celor 10 leprosi.

12    Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe,
13    Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!
14    Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.
15    Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.
16    Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.
17    Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?

18    Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?
19    Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

(Sfânta Evanghelie după Luca, cap. XVII, 12-19)

Lepra era si este o boală incurabilă si foarte contagioasă. Cei care se imbolnăveau de lepră erau obligati să părăsească comunitatea din care făceau parte, pentru a preveni răspândirea bolii. Mai mult decât atât, familiei si prietenilor le era interzis să-i viziteze, acestia fiind condamnati să trăiască până la sfârsitul vietii singuri si uitati de cei dragi. Neavând unde să mai locuiască, adeseori se refugiau în cimitire sau în pesteri.

Pe când Iisus propovăduia în Samaria si Galileea, la marginea unui sat a întâlnit 10 bolnavi de lepră care i-au cerut ajutorul. Mântuitorul nu i-a vindecat pe loc, ci i-a trimis să se arate preotilor, punându-le astfel la încercare credinta. Pe drum s-au vindecat toti, însă din 10, doar unul singur a luat hotărârea firească de a se întoarce si de a-I multumi binefăcătorului său. Iar tocmai cel care s-a întors nici măcar nu era de acelasi neam cu Iisus ci era samaritean.

Samariteanul, pentru că s-a intors să-I multumească lui Iisus, pe lângă vindecarea trupească a primit-o si pe cea sufletească,  Mântuitorul spunându-I: “Scoală-te si du-te, credinta ta te-a mântuit!”

Ceilalti nouă chiar dacă s-au vindecat în mod miraculos, s-au întors la viata lor plină de păcat pe care o duceau si înainte, si pentru care si primiseră acestă pedeapsă de la Dumnezeu.

Din păcate si noi suntem la fel ca cei nouă, nu suntem multumiti niciodată cu ceea ce Dumnezeu ne trimite, si mai ales nu-I multumim. Însă sper că acestă pildă ne va face să ne schimbăm, să devenim mai buni si mai receptivi la mesajele pe care ni le trimite fie prin bine (bunăstare), fie prin necazuri. 

Ar fi bine ca de acum înainte, in fiecare seară când ne facem rugăciunea, înainte să cerem ceva pentru ziua următoare, să multumim pentru ceea ce am primit în ziua ce s-a încheiat. Si de asemenea sa ne aducem aminte că, pe lângă cuvinte, cel mai bun mod de a multumi este de a ajuta si noi la rândul nostru, pe cei ce se află în nevoie, având mereu în minte faptul că oricând ne putem afla si noi în aceeasi situatie.

 Purtarea celor nouă leproşi din Evanghelia de mai sus e revoltătoare. Cum au putut oamenii aceştia care au primit vindecarea în dar de la Mântuitorul să fie aşa de nerecunoscători şi de nepăsători faţă de binefăcătorul lor. Auziţi, să fie vindecaţi într-o clipă de grozava lor boală şi să nu vină să mulţumească nici măcar cu un cuvânt. Ce erau aceşti oameni înainte de vindecare? Nişte cadavre vii, nişte nenorociţi sortiţi pieirii.

Boala leprei era o boală fără leac, ea îi despărţea cu desăvârşire de restul lumii, erau ca nişte lepădaţi de lume. Trebuia să rătăcească fără nădejde şi fără mângâiere, prin locuri pustii, departe de casă, de familie şi de prieteni, sortiţi unei suferinţe fără de sfârşit. Dar într-o zi leproşii au avut norocul să-L întâlnească pe Mântuitorul. A fost de ajuns un singur strigăt către Dânsul: “Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” A fost de-ajuns o singură vorbă de-a Domnului Hristos: “Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!”, şi deodată leproşii s-au curăţit. Oamenilor acelora le-a răsărit soarele bucuriei. De acum ei puteau să se întoarcă să guste din fericirea vieţii.

Care ar fi trebuit să fie cel dintâi gând al lor? Nu se cădea oare să vină să mulţumească Milostivului Doctor dumnezeiesc? Nu se cădea să vină să-şi plece feţele la picioarele Lui în semn de adâncă recunoştinţă, aşa cum a făcut tovarăşul lor, care era de neam samarinean?
Dar aceşti nouă evrei au uitat îndată după ce s-au văzut vindecaţi, şi n-au voit să se ostenească să-I aducă mulţumiri Mântuitorului. Urâtă a fost purtarea aceasta, ne simţim şi noi indignaţi când o auzim.

 Şi totuşi să nu-i osândim prea aspru pe aceşti leproşi nerecunoscători, căci şi noi facem la fel ca dânşii. Uităm de mulţimea darurilor pe care le-am primit de la Milostivul Părinte Ceresc, şi uităm să venim acasă la El, aici în sfânta biserică să-I mulţumim, pentru cele ce ne-a dat până-n clipa de faţă, să-I mulţumim că nu ne-a pierdut cu fărădelegile noastre. Să-I mulţumim pentru toate bunătăţile ce ni le-a dat. Pentru căldura soarelui, pentru apa izvoarelor şi verdeaţa pământului, pentru sănătatea şi pentru aerul pe care-l respirăm, pentru toate frumuseţile pe care le-am primit în dar de la Tatăl nostru Cel Ceresc. Cei mai mulţi au uitat cu totul şi, în loc de mulţumiri şi recunoştinţă, aleargă rătăciţi şi ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu îndrăznesc să insulte şi să înjure pe Milostivul Dumnezeu negând existenţa Tatălui Ceresc.

Alţii, încolţiţi de boli şi necazuri sau diferite interese, se întorc la Biserica Lui, dar nu ca să-I mulţumească pentru ce au primit, ci vin tot ca să-I ceară, să le dea şi iar să le dea. Prea puţini sunt aceia care recunosc că nu sunt vrednici de a mai primi alte daruri din partea lui Dumnezeu, ci cu adâncă smerenie vin mereu la biserică, să-I mulţumească şi să-L slăvească pentru ce le-a dat.

Păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu este foarte mare, fraţi creştini, dar e şi atât de obişnuit în lumea noastră creştină că aproape nici unul nu suntem în stare să recunoaştem şi să-I mulţumim după cum se cuvine pentru toate bunătăţile, frumuseţile, darurile pe care ni le-a dat. Dumnezeu nu cere de la noi decât o ieftină răsplătire; să-L recunoaştem ca Stăpân, ca Vistier al bunătăţilor, să-L socotim izvor al darurilor ce le primim; să vedem că de la El ne vin toate, de la Părintele Luminilor de sus, şi să-I aducem laudă, cinste şi închinăciune, cu mulţumiri smerite.

Să nu zicem şi noi ca păgânii, ca necredincioşii; că nu ne pică nimic din cer, ci mai bine să deschidem ochii sufletului şi să vedem prin lumina adevărului, că de sus ne pică ploaie la vreme potrivită, căldura, vânturile şi zăpezile. Căci dacă n-ar pica ploaie, s-ar face ceva? Dacă pică prea multă ploaie se mai face ceva? Dacă nu dă Dumnezeu căldură la timp, ploi, zăpezi şi vânturi potrivite; toate maşinăriile şi îngrăşămintele chimice pe care le-a inventat omul nu s-ar face nimic. Aşa că de sus ne pică pâinica şi toate bunătăţile, de la Dumnezeu de sus.

De aceea să recunoaştem şi să venim la El de pe drumurile rătăcite, şi să-I mulţumim Lui pentru toate. De unde vine boala aceasta a nerecunoştinţei? De la lepra păcatului mândriei, de la Lucifer, care n-a vrut să vadă şi n-a recunoscut de unde-i venea lui, când era în cer arhanghel, atâta lumină, atâta strălucire şi frumuseţe.

Tot aşa şi cei care nu recunosc pe Dumnezeu ca autor a tot binele şi ca Stăpân al cerului şi al pământului, care dirijează toate şi de la care ne vin toate; aceştia suferă de lepra mândriei luciferice, de aceea n-au recunoştinţă faţă de Tatăl Ceresc.

Mai ales în zilele noastre cand pe primul plan se afla puterea banului, cand marea majoritate a oamenilor nu mai sunt creştini ci slujbaşi ai lui Mamona. Nu ne sta gândul decât la bani, la averi, la putere, la lene şi desfrâu la câştigarea de bani fără muncă şi trudă, cand oamenii nu mai au respect faţă de ceilalţi oameni de lângă ei, pe care nu îi ajută când sunt în nevoi şi greutăţi; acum mândria satanică a pus stăpânire pe inimile tuturor.

Am trecut de sărbătorile Crăciunului şi Bobotezei care parca s-au dus ca un fum. Pe perioada postului mai se vedea pe ici pe colo câte o slabă atitudine de compatimire sau generozitate din partea celor bogaţi faţă de cei nevoiaşi. 

Foarte puţin am auzit în mass media sau în discuţiile oamenilor despre Naşterea Domnului. Moş Craciun, acest personaj magic care pentru mine devenise foarte agasant, luase locul lui Hristos peste tot. Pe uşile magazinelor, pe bannere mari, ecrane luminoase sau in supermarketuri, faţa lui veselă si plină de vitalitate ne îndemna ispititor să cumpărăm, să cumpărăm, să cumpărăm ... 

Copiii veseli că văd faţa moşului pe reclame arătau cu degetul spunându-le părinţilor că a venit Moşul gândindu-se la cadourile de sub bradul frumos împodobit. Părinţii grijulii au făcut cadouri frumos împachetate pe care le-au pus sub pomul de iarnă din partea Moşului. 

Bucuria a fost mare, dar... nu a fost bucuria cea adevarată a Naşterii Domnului. Cu mici excepţii în mulţimea aglomeraţiilor urbane sau chiar la sate, mai exista pe la parohii sau alte locuri serbări creştine cu colinde şi spectacole care vesteau cu adevarat marea minune a întrupării Domnului. 

Ce mare minune! Dumnezeul cel veşnic, creatorul întregului univers material şi al lumii nevăzute, s-a făcut atât de mic întrupându-se într-un prunc. A venit între noi iar noi în loc să îl primim cu inimile curate am uitat de El amintind doar de ... Moş Crăciun.

Oare nu ne asemănăm astfel acelor nouă leproşi care nu au mulţumit lui Hristos pentru toate darurile pe care le-am primit în această viaţă? Am mulţumit noi Domnului pentru cele bune dar şi pentru cele rele, pe care n-i le-a dat spre vindecarea sufletească de diferite boli duhovniceşti? Câţi creştini au călcat pragul bisericii în această perioada a sărbătorilor de iarnă? Procentul celor care au uitat de casa Domnului este covârşitor. Biserica îi aşteaptă în continuare răbdătoare. 

Domnul Iisus Hristos te aşteaptă chiar acum, când citeşti aceste rânduri. Nu ezita să-L urmezi!

Au trecut Sfintele Sărbători! Acum însă ne-am întors la apriga lupta din jungla societăţii bazate pe consum şi valori anticreştine (lăcomie, reclame ispititoare, lupte pentru putere, desfrâu, corupţie, exploatarea fără ruşine a oamenilor de către cei bogaţi, lipsa de respect între oameni, etc.) În societatea umană adevărata cauză a crizei economice este criza morală prin care trece omenirea. 

Cum să fie bine în societatea umană când procentul celor nemulţumitori, necredincioşi, atei materialişti dialectici şi hulitori este covârşitor. Toţi greşim, toţi suntem supuşi păcatului dar a păcătui cu dezinvoltură din liberă voinţă, nu din greşeală, este strigător la cer. Mai ales când nu ne pare rău de ceea ce am făcut. Ce fel de creştini suntem? Suntem doar cu numele, doar de formă. Aceasta este boala leprei sufleteşti de care suferim.

În altă ordine de idei ne mulţumim unii dintre noi că ne facem rugăciunile zilnice şi că mergem la biserică regulat, ca avem barba sau ca ne îmbrăcăm cat mai decent, ceea ce nu este rau de fapt, dar în inimile noastre zace demonul mîndriei care ne face să ne credem "altfel decât ceilalţi", cu un picior deja in Rai, mîntuiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Desconsiderăm pe ceilalţi de lângă noi şi îi judecăm după faptele lor, uitând că şi noi suntem supuşi greşelii în permanenţă. Mare cădere luciferică!

După cum spunea şi psalmistul David, în lume aceste aspecte nu sunt  noi. Lumea a fost nerecunoscătoare faţă de Dumnezeu încă de la căderea în păcat a lui Adam şi a Evei. Toţi ne-am apropiat de materie, de pământul din care suntem făcuţi, iubind cele materiale dar despărţindu-ne de cele spirituale şi uitând de fapt că suntem trecători prin această viaţă, că suntem chiriaşi în casele noastre. Vremelnici, trecători prin timp ca vântul printre crengile copacilor. 

Uităm de Dumnezeu când ne este bine şi implorăm mila Lui când trecem prin greutăţi.

Atunci de ce ne mirăm că trecem prin greutăţi, boli, crize economice, războaie, etc.când noi nu avem pe Hristos în inimile şi în gândurile noastre permanent?

El veghează în permanenţă asupra noastră, toate le vede, toate le ştie şi ne dă ce crede de cuviinţă că ne este folositor spre vindecarea sufletelor: lipsuri si nevoi spre vindecarea lăcomiei şi nemilostivirii, bunătăţi si stare materială bună ca răsplată pentru faptele noastre bune, ori alte lucruri bune sau rele pe care numai Dumnezeu ştie de ce trebuie să le primim.

În concluzie, fraţi creştini, să păstrăm pe parcursul întregului an în inimile noastre bucuria Naşterii Domnului şi să nu uităm nici-o clipă să-I mulţumim pentru toate binefacerile şi darurile pe care n-i le face pentru a nu cădea în păcatul uitării de Dumnezeu nici-o secundă, mulţumind şi rugându-ne mereu pentru sufletele noastre.

PSALMUL 52  Al lui David. 

1. Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu este Dumnezeu!" 
2. Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine. 
3. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. 
4. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul. 
5. Oare, nu vor cunoaşte, toţi cei ce lucrează fărădelegea? Cei ce mănâncă pe poporul Meu cum mănâncă pâinea, 
6. Pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică, 
7. Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei. 
8. Cine va da din Sion mântuirea lui Israel? Când va întoarce Domnul pe cei robiţi ai poporului Său, bucurase-va Iacob şi se va veseli Israel. 

Gherasim Ogheru

Bibliografie:

- Sfânta Scriptură

- Visarion Iugulescu - Despre pilda celor 10 leprosi