Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Fie!

† Bartolomeu ANANIA

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.
Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. în faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!
Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.
Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …
Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.
- Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!
În acea clipă s’a petrecut întruparea.
Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.
Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.
E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!
Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, -jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!
Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!
Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,  să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!
Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.  Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!



Predica la Duminica a III-a a Sfantului si Marelui Post



Predica Patriarhului României la Duminica a III-a din Postul Mare 
Predica Patriarhului României la Duminica a III-a din Postul Mare

Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere

Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38

'
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.'

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


 Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze. Aşadar,
lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea.

Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi


Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?


Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu
negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape


Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune:
'Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui.' Dacă dorim să ne mântuim pe noi înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos sau cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul său egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria noastră persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul devine o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea sufletului spre alt mod de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată că iubirea curată se naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Ca atare, măsura libertăţii noastre este, de fapt, măsura capacităţii noastre de-a iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei.

Crucea înseamnă recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii vieţii umane


A doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau
asumarea Crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură.

În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane.
Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare 'să-şi ia crucea sa', aceasta este o chemare: 'Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!'. Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere.

Un alt înţeles duhovnicesc adânc al Crucii este 'răstignirea' noastră permanentă între idealul propus şi rezultatul obţinut
. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu egoismul din noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: 'Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc' (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înţelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele: 'Fără Mine nu puteţi face nimic' (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel când zice: 'Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte' (Filipeni 4, 13).

În concluzie,
asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, 'răstignirile' noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre.

Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţă


Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă,
prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când crucea suferinţei este purtată cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru.

Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde.
O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale Sfinţilor din ceruri.

Jertfa Crucii şi slava Învierii


Evanghelia ne arată, de fapt, că
centrul vieţii noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel Răstignit şi Înviat, iar prezenţa iubirii Lui milostive în viaţa noastră ne ridică din păcat şi boală şi ne vindecă. În această Duminică, a III-a din Post, învăţăm că taina Sfintei Cruci este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, pentru a cultiva iubirea milostivă şi smerită care ne pregăteşte să primim bucuria şi lumina Învierii. De aceea, la sfârşitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbeşte despre faptul că 'sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere'.

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Faţă, care va avea loc cu puţin timp înainte de răstignirea Sa, şi la taina Învierii Sale. Cei ce
'văd Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere' sunt Apostolii Petru, Iacob şi Ioan, care văd slava Domnului pe muntele Taborului. Însă, în viaţa Bisericii, aceştia sunt mulţi creştini cucernici şi smeriţi, rugători şi postitori, răbdători şi milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria şi slava Împărăţiei Cerurilor, bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Pe muntele Taborului, cei trei Apostoli, Iacob, Petru şi Ioan, văd pe Mântuitorul schimbându-Se la faţă într-o lumină ca lumina soarelui şi simt în suflet o pace şi o bucurie negrăită. Aceasta înseamnă pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, este 'dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt' (cf. Romani 14, 17).

Aşadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte, în acelaşi timp, de
purtarea sau asumarea Crucii şi de pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau de puterea Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă Crucea sa personală urmând lui Hristos merge spre Înviere. Lumina harului Împărăţiei lui Dumnezeu pătrunde tainic în sufletul omului credincios şi în viaţa sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi a urmării lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care tainic participă la suferinţa omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.

Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească


Postirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti, conţine în ea
taina Crucii, atât ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi, cât şi ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăinţă şi iertare. Purtarea Crucii nu este nicidecum o autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o lepădare de iubirea de sine îngustă, pentru o unire cu Hristos Cel nelimitat şi veşnic. Ne lepădăm de egoismul din noi înşine şi ne umplem de iubirea milostivă, smerită şi sfântă a lui Hristos. De aceea, în timpul Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne eliberăm de patimi egoiste sau posesive şi ne îmbogăţim cu iubire jertfelnică şi darnică. Ne izbăvim de întunericul păcatului şi ne luminăm cu lumina harului lui Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înţelesuri duhovniceşti ale Crucii, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor Paşti, să fie închinată cinstirii Sfintei Cruci.

În mijlocul Raiului se afla Pomul vieţii, dar
Adam şi Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieţii, pentru că nu au postit, nu au ascultat de Dumnezeu şi nu s-au pocăit cu smerenie. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire şi prin iubire milostivă sau iertarea greşelilor celor care L-au umilit şi L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, lăcomiei şi slavei deşarte, iar, prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viaţa cea veşnică din Împărăţia cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieţii care este Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul Raiului se afla Pomul Vieţii pe care l-au pierdut Adam şi Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie aşezată sărbătoarea de pomenire a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care 'a venit bucurie la toată lumea' – cum se spune în slujbele noastre liturgice.

Noi serbăm în fiecare an Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, dar
această serbare a Crucii în Duminica a III-a din Postul Paştilor are mai mult un înţeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de înfrânare de la gânduri, cuvinte şi fapte rele, precum şi împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte bune sau prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă şi mare în timpul postului avem împărtăşirea mai deasă cu Sfânta Euharistie, care cuprinde în ea, în acelaşi timp, taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Sfânta Cruce, steagul de biruinţă al lui Hristos


Sinaxarul şi slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că această
Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din post, văzând şi venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce, zicem: 'Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim'.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că
Sfânta Cruce este steagul de biruinţă al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât moartea. Cu alte cuvinte, ea este, în acelaşi timp, simbolul Răstignirii şi Învierii lui Hristos.

În vechime, când împăraţii intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinţei lor în cetate şi apoi venea armata victorioasă, împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înţeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos, semnul biruinţei Lui asupra păcatului şi asupra morţii, este arătat în mijlocul Postului Mare tuturor credincioşilor pentru a se întări în postire şi rugăciune, ca biruinţă asupra păcatului şi ca pregătire pentru Înviere.


Să ne ajute Dumnezeu să simţim de pe acum că în Crucea Postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.


(
* Text revizuit de autor în anul 2011





Pacate impotriva credintei ortodoxe. Mic indrumar de spovedanie.

 Continuam sa va prezentam in  mai multe parti o lucrare editata si publicata de Ieromonah Nil Arcasu la Editura Spudon Publishing Thessalonika - Greece in anul 2006. Lucrarea contine trei mari parti scrise de catre Ieromonah Martirie Paduraru si Ieroschimonah Dorotei Melinte si contine un Prolog de Ierom. Nil Arcasu.

Partea a - III-a

Pacate impotriva credintei ortodoxe.


Crestinii ortodocsi pacatuiesc impotriva Sfintilor Parinti, atunci cand spun:
Despre Sfanta Treime
1.  A crede in Sfanta Treime e tot una cu a crede in trei dumnezei; 
2. Nu exista Sfanta Treime;  
3. Credinta in Sfanta Treime este o ratacire inventata de Parintii Bisericii;  
4. Conform unor marturii istorice, in unele dintre vechile religii exista un mod de cinstire a ,,dumnezeului treimic", altfel decat cel cunoscut de Biserica; deci nu numai crestinii cinstesc Sfanta Treime;


Despre lisus Hristos: 
       1. Nu putem fi siguri ca lisus Hristos a existat cu adevarat in istorie; 
   2. lisus Hristos nu este insusi Dumnezeu ci: proroc, intelept, mag, iluminat, avatar, saman,spirit evoluat, entitate cosmica, etc. 
         3. Nu putem fi siguri ca Mantuitorul a inviat din morti si s-a inaltat la ceruri; 
Despre Maica Domnului
1. Pentru nasterea lui lisus Hristos, Maica Domnului a vietuit cu losif, precum orice femeie cu barbatul sau;  
2. Nu-i adevarat ca Maica Domnului poate mijloci inaintea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc;   
3. Cele ce se spun despre Maica Domnului sunt inventii ale Parintilor Bisericii, inventii ale oamenilor; 
4. Nu trebuie sa ne rugam Maicii Domnului;  
5. Dupa nastere Maica Domnului nu a ramas fecioara;  
6. Nu trebuie sa credem in fecioria Maicii Domnului;

Despre Sfintii Parinti ai Bisericii
1.  Nu putem fi siguri ca cei numiti de Biserica sfmti, sunt chiar sfmti; 
2. Sfintii  Parinti  ai  Bisericii  au  falsificat invataturile de credinta pe care le citeste astazi Biserica Ortodoxa;  
3. Sfintii Parinti sunt tot una cu iluminatii, inteleptii,   vracii,    gurusii,    samanii,    vrajitorii cinstiti in celelalte credinte;  
4. Sfintii Parinti nu s-au deosebit cu nimic de marile personalitati ale istoriei; 
5. Sfintii Parinti, luptand impotriva ereziiior, au provocat ura, dezbinare, cearta intre crestini si celelalte religii; 
6. Scriind in favoarea Bisericii, Sfintii Parinti au fost partinitori cu credinta pe care o aparau, discriminand pe cei impotriva carora vorbeau; 
7. Parintii Bisericii au facut tot posibilul ca omenirea sa nu cunoasca adevarul despre Hristos si despre Biserica; 
8.  Parintii Bisericii au fost sovini, extremisti, exclusivisti, fundamentalisti, antisemiti, in scrierile lor;
9. Nu trebuie sa credem chiar tot ce spun sflntii, fiindca si ei au fost oameni, iar adevarul nu-l stie decat Dumnezeu; 
 Despre Biblie si despre Sfanta Evanghelie 
1. Biblia este o carte facuta de oameni, nu de Dumnezeu; la fel si Evanghelia;  
2. Parintii Bisericii au cenzurat Biblia; pentru aceasta credem ca ea nu contine toate cele spuse de Dumnezeu oamenilor;  
3. Sfanta Scriptura nu este scrisa de cei patru Evanghelisti, nici cartile numite Epistole nu sunt scrise de Apostoli; 
4. Evanghelia   nu   a   fost   scrisa   cat  timp evanghelistii au fost in viata, ci dupa moartea lor;  
5. Mai sunt si alte evanghelii, in afara celor patru, care ne vorbesc despre lisus Hristos; acelea spun   adevarul   (Evanghelia   dupa   luda,   dupa Toma, Evanghelia Eseniana, etc);  
6.   Nimeni  nu  poate  dovedi  autenticitatea textelor Scripturii; 
7.  Trebuie sa credem in marturiile prezentate pe canalele tv, despre Sfintele Scripruri, iar nu in cele aratate de Parintii Bisericii;  
8. Atat     Biblia,     cat     si     Evanghelia propovaduiesc     aceleasi     invataturi     precum: Talmudul,   Coranul,   Vedele   indiene,   Cartea Tibetana a mortilor, Cartea Egipteana a mortilor, ori texteie apocrife ale crestimlor din primeie veacuri, numiti gnostici, eretici, etc  
      9. Nu putem fi siguri ca cele scrise m Biblie/Sfanta Scriptura sunt adevarate;  
Despre mantuire si despre viata vesnica
1.   Nu este adevarat ca paganii. sectarii si catolicii nu se mantuiesc, pentru  ca nu sunt ortodocsi;  
2.  Daca faci bine oamenilor te poti mantui si fara sa fii ortodox;  
3.  Toti se mantuiesc, pentru ca toti au o credinta, insa fiecare crezand in felul lui;  
4. Pot sa ma mantuiesc si fara sa merg la Biserica,  sa postesc, sa ma spovedesc, sa fac canon,  sa ma impartasesc, etc. Nu se uita Dumnezeu la aceste legi popesti ci ,,ia inima omului", ,,la sufletul meu", ,,la ce am eu in inima"; 
5.  Degeaba mi-as schimba vietuirea apucandu- ma de rugaciuni, post, spovedanie, oprirea de la pacate, etc. fiindca la cate rautati am in urma Dumnezeu nu ma mai poate ierta orice as  face; 
6.  Nu e drept ca pe eel ce a facut mii de faradelegi si rautati, pe eel ce a chinuit si ucis mii de    oameni,    sa-1    ierte    Dumnezeu    si    sa-l  mantuiasca; 
7.  Dumnezeu la marea judecata ii va ierta pe toti;  
8.  Cine s-a intors de dincolo ca sa creada in viata vesnica?   
9.  Aici e raiul si iadul. Cine s-a intors de acolo (din cealalta viata) sa ne spuna cum este? Viata de dupa moarte, judecata, chinurile vesnice, sunt doar niste idei/ invataturi prin care oamenii invatati, regii si imparatii, precum si Biserica au tinut oamenii in frau, subjugandu-i si infricosandu-i pentru a nu se opune stapanirii;
10. Daca Dumnezeu e Bun si iertator, de ce ii va judeca pe oameni trimitandu-i la chinurile vesnice?
Despre cei de alta credinta si despre randuielile lor
1.  Nu conteaza ce credinta ai; important e sa crezi;  
2. Nu este adevarat ca numai ortodocsii au credinta adevarata;  
3. Toti cei ce se numesc crestini sunt crestini; 
4. Nu    sunt    diferente    prea    mari    intre invataturile ortodoxe si invataturile altor biserici, culte, confesiuni;  
5.   In toate locasurile religioase este cinstit acelasi Dumnezeu: 
6.  Si noi (ortodocsii), si catolicii, si sectarii, si paganii ne rugam la acelasi Dumnezeu;  
7.  Nu trebuie sa credem ca neortodocsii sunt eretici;   
8. A crede ca noi ortodocsii avem dreapta si adevarata credinta, iar celelalte biserici, culte, confesiuni, religii nu au e pacat;
9.     Intre noi ortodocsii si cei de alta credinta sunt deosebiri doar de ritualuri, limbaj, etc. dar in toate este cinstit aceiasi Dumnezeu, insa in chip diferit,  
10. Nu  conteaza invataturile  dogmatice  si canonice care ne despart de cei de alta credinta; este important sa ne unim cu totii;  
11. Toate cartile religioase contin invataturi care mantuie pe om;  
12. Imaginile si reprezentarile religioase ale oricaror culte, confesiuni, credinte apropie pe om de Dumnezeu, precum icoanele ortodoxe   
13. Tablourile catolice sunt totuna cu icoanele ortodoxe;  
14. Toate religiile au sfinti; este bine sa ne rugam si sfintilor neortodocsi;  
15. Posturile,   si  sarbatorile  altor  biserici, culte, confesiuni sunt egale cu cele ortodoxe si ca atare nu e pacat daca le tinem si noi ortodocsii;  
16. Nu gresim daca ne botezam si cununam in biserici neortodoxe;  
17. Nu   gresim   daca   ne    spovedim   si impartasim in lacasuri de cult neortodoxe; 
18.     Nu gresim daca inmormantam pe ai nostri in biserici neortodoxe;  
19.     E bine sa ne rugam impreuna cu cei de alta credinta;

Despre ecumenism
1.  Ecumenismul este placut lui Dumnezeu;  
2. Ecumenismul    nu    se    deosebeste    de invataturile Sfintilor Parinti; 
3. Crestini ortodocsi trebuie sa fie ecumenisti;  
4. Ecumenismul este foarte necesar Bisericii ortodoxe; 
5. Nu este pacat sa luam parte la adunarile ecumeniste;  
6. Ecumenismul nu primejduieste cu nimic manruirea crestinilor ortodocsi; 
7. Ecumenismul salveaza unitatea Bisericii;  
8. Ecumenismul ofera lumii impacarea, pacea, unitatea, linistea, etc;  
9. Nu este pacat sa participam la intruniri (seminarii, colocvii, conferinte, etc.) ecumeniste, 
10. In   emisiunile   Radio-Tv.   Difuzate   de posturi  laice  si/ori  bisericesti  se vorbeste  de unirea   tuturor   bisericilor,   cultelor,   religiilor; trebuie sa credem in cele prezentate in aceste emisiuni;  
11.       Trebuie sa credem in tot ce se predica in Biserica,   fara  a   se   compara  cele  auzite  cu invataturile Sfmtilor Parinti;  
12.       lerarhii, preotii sj teologii ecumenisti nu gresesc cand se aduna cu cei de alta credinta;  
13.       Nu e pacat ca Biserica Ortodoxa duce activitate   filantropica   cu   fonduri   primite din partea    bisericii    si    cultelor    protestante    si neoprotestante;  
Despre Biserica
1.            Biserica este intemeiata de oameni, nu de Dumnezeu;  
2.   Nu   trebuie   sa   credem   tot   ce   spune Biserica, fiindca la mijloc sunt interese politice;  
3.     Biserica nu spune intotdeauna adevarul;  
4.  Credinta Bisericii este depasjta, invechita, perimata;  
5.  Biserica trebuie sa se modernizeze, sa fie intelegatoare si concilianta cu cei de alta credinta;  
6.   Biserica exagereaza pretinzand ca este singura    detinatoare    a    adevarului si a invataturilor mantuitoare; 
7.  Nu putem fi siguri ca painea si vinul din Sfantul Potir sunt intr-adevar trupul si sangele lui Hristos Care se intrupeaza in slujbele Bisericii;


Nemultumirile crestinului ateu
1. Nu   e   drept   ca   eu   sa   trag   pacatele inaintasilor mei. De ce pentru pacatele neamului sa sufar eu? 
2.  Daca intr-adevar Dumnezeu exista si este drept, de ce ingaduie ca zeci si sute de mii de oameni nevinovati sa fie chinuiti si ucisi de tirani si dictatori, ori sute si mii de familii, cu prunci nevinovati    sa    piara    de    seceta,    inundatii, cutremure, avalanse, etc?  
3. Daca Dumnezeu e drept de ce multi oameni rai, perversi, vicleni, avari si nedrepti le merge bine imbogatindu-se prin faradelegi, avand functii inalte, desfatandu-se cu tot ce isi doresc? Unde-i dreptatea lui Dumnezeu, cand unora le merge bine toata viata, iar altii sufera si se chinuiesc pana la moarte?  
4. Cum poate Dumnezeu, Bun fiind si iertator sa-i trimita pe cei rai/pacatosi in iad?
Pentru toti precizam: toate cele de sus sunt rataciri de credinta nu doar ale ateilor, ci si ale majoritatii crestinilor contemporani, datorita faptului ca acestia nu-si pun intrebarea: ce inseamna a fl ortodox, cum trebuie sa gandim despre Dumnezeu, despre Biserica si despre cele legate de mantuirea sufletului.
Scurt indreptar de spovedanie 
1.  Sunt botezatlcununat de nasi catolici, protestanti, musulmani, etc.; am indemnat/invatat si pe altii;
2. M-am cununat in randuiala ortodoxa, dar in locas catolic; am indemnat/invatat si pe altii; 
3. Am crezut (cred) ca Biserica lui Hristos nu e numai una, ci sunt mai multe; am indemnat/invatat si pe altii; 
4.  Pentru ca nu cunosc dogmele si randuielile Bisericii  Ortodoxe  spun  ca  nu  exista  (mari) diferente intre ortodoxie si catolicism (si celelalte credinte crestine), crezand (si spunand) ca si catolicii au dreapta credinta, avand aceleasi slujbe, rugandu-se tot lui Hristos, Maicii Domnului, sfintilor, avand si ei cruci si icoane, iar lacasurile lor numindu-le tot biserici; 
5.  Am crezut (cred) ca nu conteaza daca esti crestin ortodox ci ca e important sa fii crestin; am indemnat/ invatat si pe altii sa creada astfel; 
6.     Am botezat/ cununat pe unii in credinta romano-catolica, greco-catolica, protestanta; 
7.     Am primit (primesc) de la unele persoane publicatii    neortodoxe    (catolice,    protestante,musulmane, oculte, etc.) pe care le citesc cu drag, apreciindu-le continutul eretic, ba chiar oferindu-le si cunoscutilor mei; 
8.     Am cumparat si citesc vieti de sfinfi catolici (Tereza d'Avila, Toma de Kempis, Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola, Anton de Padova), cred in sfinfenia si adevarul l invataturilor/ faptelor lor si caut sa le urmez, nestiind ca acestia sunt capetenii ale ereticilor catolici, iar trairile lor sunt numite   de   sfintii   Bisericii:   inselari   dracesti savarsite   din infierbantarea   sangelui   si   din dulceata trupeasca; am dat sj altora; 
9.     Am participat (particip) la diferite intruniri si rugaciuni in comun dintre ortodocsi si catolici, protestanti, monofiziti, musulmani, budisti, etc.; am indemnat si pe altii;   
10.  M-am spovedit (ma spovedesc) la preoti romano-catolici,  greco-catolici,  anglicani, etc.; am indemnat/ invatat si pe altii; 
11.       M-am  impartasit  (ma  impartasesc)  la romano-catolici, greco-catolici, anglicani, etc. am indemnat/ invatat si pe altii;   
12.       Tin (am tinut) posturi catolice (ori ale altor credinte: musulmani - ramadam, evrei - purim, etc.) abtinandu-ma de la carne si produse din   carne,   consumand   insa, oua,   branzeturi, lactate, atat in posturile mici, cat si in cele mari; am indemnat/ invafat sj pe altii;   
13.   Tin (am tinut) sarbatori catolice; greco-catolice, ori ale altor culte crestine necrestine; am indemnat/ invatat si pe altii;   
14.       Am obisnuit/ obisnuiesc (si acum) sa merg la catolici pentru a ma inchina si ruga impreuna cu ei; platesc pomelnice slujitorilor lor pe care eu ii numesc preoti, pentru a ma pomeni in slujbele lor; am indemnat/ invatat si pe altii; 
15. Folosesc   (am   folosit)   de   la   catolici anafura, agheasma, mir, apa vindecatoare (de la Fatima, Lourd, Medjigorie, etc.) despre care cred (am crezut) ca ma ajuta, ma vindeca, imi poarta noroc, facand   cu mine minuni; am dat si altora astfel de sfintenii', am indemnat/ invatat si pe altii;   
16.   Am in casa tablouri catolice, aplice (din ghips, ciment, plastic, etc.) goblenuri religioase (adevarate hule din panze si ate) pe care din nestiinta le numesc icoane si ma inchin lor; am dat si altora;   
17.   Am in casa bibelouri religioase (si nu numai), statuete si mici machete (din portelan, sticla,   lut,   ghips,   plastic,   etc.)   reprezentand: ingerasi, sfinti, Madone luxoase, etc. obiecte pe care   catolicismul   le   venereaza   insa   biserica ortodoxa le numeste idoli; am dat si altora;   
18. Nu am crezut (nu cred) ca Dumnezeu este unul in Trei Fete, ca este Sfanta Treime; am spus si altora; 
19. Am   vizionat   (vizionez)   emisiuni   care propovaduiesc insotirea Bisericii cu celelalte biserici, culte, confesiuni, religii, etc. am indemnat si pe altii; 
20. Am vizionat (vizionez) emisiuni (National Geographic, Discovery Channel, PAX, etc.) in care se arata: ca Sfanta Scriptura e schimbata, falsa,   masluita;   ca   lisus   Hristos   era supus patimilor omenesti (avand femeie, lasand urmasi, etc);   ca  Mantuitorul   este  unul  din  inteleptii istoriei; ca nu a fost pus in mormant si nici nu a inviat; ca luda vanzandu-L pe Mantuitor nu a pacatuit, etc.; am crezut (cred) in cele vizionate in aceste emisiuni; am indemnat si pe altii; 
21. Am mers la teatre precum ,,Evanghelistii" s.a.,am vizionat filme precum: ,,Ultima ispita", ,,Codul luiDa  Vinci",  etc.,  in  care  sunt hulite  invataturile bisericesti,    Sfanta   Scriptura   si insusi   Hristos-Dumnezeu, am crezut in cele aratate; am indemnat sipe altii sa mearga la astfel  de teatre si filme; 
22.   Am crezut (cred) ca cele scrise in Sfanta Scriptura   sunt   inventii   ale   Bisericii   ori   ale oamenilor; am spus si altora; 
23.   Am crezut (cred) ca Hristos este unul din inteleptii istoriei; am spus si altora; 
24.   Nu am crezut (nu cred) ca lisus Hristos, Fiul   Lui   Dumnezeu   este   (totodata   Insusi) Dumnezeu; am spus si altora; 
25. Am   crezut   (cred)   ca   toate   cultele, bisericile, corifesiunile, secteie si religiile cinstesc pe (acelasi) Dumnezeu; am spus si altora; 
26.  Am participat la manifestari culturale in care este hulita credinta crestina (lansari de carte, expozitii de pictura, prezentarea unor documentare cu pretentii stiintifice, etc.), am crezut in cele expuse, la aceste manifestari; ampropovaduit si altora cele auzite; 
7. Am  mers   (merg)   deseori   (rareori)  la seminarii, conferinte si alte manifestari cu caracter ecumenist; am indemnat si pe altii sa mearga; 
28.  Am participat (particip) la diferite intruniri si rugaciuni in comun dintre ortodocsi si catolici, protestanti, monofiziti, musulmani, budisti, etc.; am indemnat si pe altii sa participe la astfel de intruniri 
29. Am sprijinit proiecte ecumeniste precum: efectuarea unor pelerinaje, excursii, tabere, incluzand vizitarea de obiective ecumeniste: biserici, domuri, catedrale, case de rugaciune, comunitati ecumeniste, institute teologice, etc. apartinand cultelor romano-catolic, greco-catolic, anglicane, protestante, monofizite - armeni, copti, sirieni, etc.- (Taizie, Assisi, San Egidio, Grotta Feratta, Gratz, Vatican, Lourdes, Fatima, Medjigorie, etc); am vizitat asezaminte ecumeniste  din  Romania  (Vulcana  Bai,  Centrul cultural misionar ,,Sf. Daniil Sihastrul" Durau, Centrul social-cultural ,,Sf. Paisie de la Neamt", Congregatia misionarilor Verbiti din Traian - Buzau, etc.); 
30.   Cred in minunile ce se savarsesc intre cei ce apartin celorlalte: biserici, culte, confesiuni, religii,  secte,  etc.  am indemnat si pe altii  sa creada astfel; 
31.   Am crezut (cred) ca toti cei care cred si sunt religiosi se mantuiesc; am indemnat si pe altii sa creada astfel.


Mic documentar despre ecumenism.
 


EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics