Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.

Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”. Trebuie stiut - Mesia - era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu.

Si a intrat Iisus in casa, dar iata orbii s-au tinut dupa El, au intrat si ei imediat dupa Dansul, iar Iisus i-a intrebat, asa cum ne-ar intreba pe noi, atunci ca si astazi – El care este etern: “Credeti ca Eu va pot salva, va pot da vedere? ca pot raspunde feluritelor voastre dureri, cautari, izbavindu-va de un chin care va stapaneste, credeti?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei total orbi? Inlauntru, duhovniceste nu erau orbi, ei vedeau (ca dovada ca L-au numit pe Iisus, Fiul lui David) si atunci cu acea credinta launtrica au raspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinta adanc vazatoare.

  

Si atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicand, sa retinem cuvantul: “Dupa credinta voastra fie voua” si li s-au deschis ochii, dupa credinta lor. Astfel la harul Lui a raspuns credinta lor si in aceasta unire s-a nascut in ei lumina. Sa nu uitam nici o clipa acest har. Asa se naste lumina, in aceasta unire, asa se naste viata.

Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicand: “Vedeti nimeni sa nu stie!”. Uneori insa ii trimitea Iisus, ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa Dansul, dar Iisus stiti ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”.

Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propovaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbi le spune cu asprime: “nimeni sa nu stie”.

Uneori insa ii trimitea Iisus ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci l-a rugat vindecatul pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa dansul, dar Iisus, stiti, ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”. Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propavaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbi le spune cu asprime: “Nimeni sa nu stie”.

Pentru fiecare moment era o taina si un rost al cuvantului dumnezeiesc pentru ca fiecare, si suflet si loc si timp si moment, isi au o originalitate a lor. Nu staruim acum asupra acestui fapt . Zice Sfanta Evanghelie mai departe: iesind orbii, fostii orbi, caci acum vedeau. Cand s-au deschis ochii lor pe cine au vazut intaia oara? S-au deschis ochii la fata lui Hristos si asa cum L-au vazut nu puteau sa taca, impartasindu-se ei lumina din lumina.

O Doamne, ce fericiti! Dar sa nu credem ca pe noi ne lasa mai putin fericiti, trebuie doar sa avem credinta, sa credem. Si au vestit in tot tinutul acela. Nu ni se spune ca i-ar fi pedepsit Dumnezeu pentru aceasta. Iarasi se deschide o taina. Una le spune orbilor Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au facut-o impotriva luminii lui Dumnezeu. Au marturisit impartasirea luminii, pentru ca au vrut sa o cunoasca si altii. Sa impartaseasca lumina din lumina lui Hristos. Si plecand ei iata au adus un nou mut, dar se mai adauga ceva: avea demon; la orbi nu se mentioneaza, insa la mut Evanghelia spune ca avea demon, adica duhul cel rau. Demonul i-a amutit graiul. Si deodata, vedeti, cuvintele Evangheliei se implinesc, fostii orbi graiesc pregatind pe mut. Fostii orbi strigau infruntand pe demon, rusinau pe demon.

Acesta este talcul, cred, ca pe de o parte Mantuitorul din smerenie le spune sa taca, pentru ca sa vina un mut si ei insisi sa rusineze pe demon care facea sa-l amuteasca, iar Mantuitorul scoate demonul si mutul graieste preamarind pe Dumnezeu si multimile se minunau si graiau: “Niciodata nu s-au aratat in Israel asemenea fapte minunate”. Fariseii insa sarmanii neintelegand ziceau: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Pacatul cel mare este impotriva Duhului Sfant, cum il numeste Mantuitorul, adica a nu simti, a nu vedea cu ochii duhului puterea Duhului Sfant pentru care psalmistul se ruga: “Duhul Sfant nu-l lua de la mine, Doamne”, oricat de decazut am ajuns, dar nu-l lua de la mine, pentru ca numai in Duhul Sfant pot sa vad, pot sa cred, pot sa ma rog, pot sa fiu ceeea ce Tu m-ai zidit, sa fiu chip al Tau.

Sarmanii!”cu demonul demonilor...”, asa cum dintre noi suntem multi care cand vedem ceva bun la un semen al nostru nu vedem binele, vedem tot raul. “Este o mare durere sa nu vezi binele in tine”, zicea un scriitor. Sa nu vezi binele in tine sau un alt fapt bun al cuiva, in orice pozitie s-ar afla.Sa nu vezi binele, sa vezi numai raul si sa te gandesti: cine stie din ce motive a savarsit acest lucru. Este semnul unui tragic fariseism. Este posibil sa fii orb trupeste si sa nu fii orb sufleteste. Doamne, nu cunoastem noi un orb in tara noastra care vede mai bine decat orice om, parintele Paraian. Ca orb a facut teologia si luminat de Duhul Sfant da sfat si tarie atator suflete. Sau dintre Sfintii Parinti, Didim cel orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfant”.

O Doamne, toti cei care te-au cumoscut ca Tu esti lumina. Plansul nostru al tuturor este pentru orbirea noastra lantrica. La aceasta orbire ar trebui sa cugetam toti, sa ne intrebam cugetand si la cuvantul Mantuitorului, la pilda semanatorului, cand ucenicilor le spunea “voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei”, pentru ca ei, fariseii, oamenii ceilalti “vazand nu vad si auzind nu inteleg”.

Sa nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta? Am citit de curand un cuvant al Sfantului Grigorie de Nissa care m-a patruns adanc. Vorbind despre caderea parintilor nostri Adam si Eva, spune el: “Cum e cu putinta sa nu vezi pacatul? Pacatul care inseamna despartirea de Dumnezeu prin pacatul de baza: orgoliul, mandria care nu pune in centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca si cum omul ar fi centrul si si-ar da singur fiinta si sens existentei sale, el si-ar fi pus pentru sine un inceput.

Ganditi-va la ideologiile acelea care au provocat revolutia franceza in 1879. Voiau sa puna inceput lumii; iar in 1917 la fel. Aceste ideologii s-au apropiat una de alta, adica cea din urma de cea dintai, iar cea dintai de demon.

Revin la ceea ce marturiseste Sfantul Grigorie despre cum s-a nascut starea de pacat. Eu sunt chemat sa am privirea catre Dumnezeu, asa cum a fost zidit Adam, dupa chipul Fiului Sau. Zice Evanghelia: “La inceput era Cuvantul”; dar Cuvantul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. In limba greaca este o prepozitie – pros, adica spre, cu fata spre Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu fata spre Dumnezeu, iar noi, cei ziditi dupa chipul Lui, asa suntem randuiti sa fim: cu fata spre Dumnezeu, cu fata spre lumina. Si atunci caderea este intoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum talcuiesc Parintii: Daca esti cu fata spre lumina te impartasesti de lumina; asa cum stand cu fata spre Soare te impartasesti din lumina lui. Daca lasi o clipa sa cada pleoapele peste ochi, atunci nu s-a stins in tine izvorul luminii, dar nu mai vezi. Tu singur voind sa inchizi ochii te inchizi luminii, inchizi prin pleoapele tale intrarea luminii lui Dumnezeu in tine; te-ai inchis atunci in intuneric. De aceea si povestea aceea populara, cu omul care se lupta sa aduca cu un vas lumina de afara inauntru.Si cineva i-a zis: “Mai omule, sarmanul de tine, deschide undeva niste ferestre!”. Si a deschis omul ferestrele pe care insa intra lumina, dar putea sa intre si moartea. Moartea intra, cum spune Scriptura, prin ferestre, adica prin simturi. Si zice un cuvant uluitor, o talcuire a Scripturii data de Sfantul Grigorie de Nyssa: “Omul a fost trimis afara din Rai fara casa”. Atunci , care era casa? Raiul.

 

Cand citim mai adanc in Scriptura mai constatam ceva: ca Dumnezeu L-a facut pe om din tarana, a suflat suflare de viata si s-a facut suflet viu purtator de har, devenind sufletul lui, tron al Dumnezeului celui viu si ochiul lui Dumnezeu, impartasit de har. Si a zidit Dumnezeu gradina cea din Eden – Raiul; si spune: “A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a dus in gradina cea din Eden ca s-o lucreze si s-o pazeasca”. Cuvantul este cu talc adanc. Deci l-a dus in Rai, l-a dus in aceasta casa dumnezeiasca din afara Raiului, in casa lui Dumnezeu, dar raspunzand omul ispitei sarpelui; l-a trimis afara fara casa. Din lumina in intuneric. Asa s-a nascut in om de la sarpe, de la demon, inceputul patimilor si inceputul orbirii; Fiecare ar trebui sa cugetam in clipa aceasta sa ne alcatuim constiinta de sine, altfel spus statutul nostru fundamental, constiinta noastra prin care sa aflam pentru ce traim, pentru muncim, pentru ne jertfim, de unde venim, cum sa petrecem si cum sa fim neincetat. Caci iata acesta este intelesul: Dumnezeu l-a dus pe om in Rai, deci s-a savarsit o mutare, o trecere. un suis si ca existenta noastra este neincetat un suis. Trebuie sa cunosti odata obarsia ta, originea ta. Sfantul Maxim spune: “Inceputul pacatului este in inteligenta. In intelectul omului, in cugeterea omului” si anume s-a imbolnavit mintea omului, s-a imbolnavit constiinta lui. Cum adica? Omul s-a intunecat in originea lui, in obarsia lui, a uitat de unde vine., cine l-a zidit pe el. Acesta este inceputul pacatului, faptul ca omul nu-si mai cunoaste originea lui, obarsia lui. Aceasta este poate tragedia tragediilor.

 
Deci fiecare sa cugete la acest fapt fundamental, la statutul sau, la constiinta sa, la ce este el ca fiinta. Spune un om chinuit sufleteste: “ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. Ori Scripturile si Parintii ne invata si ce suntem si ce trebuie sa fim.

 
Ce spune Scriptura in privinta aceasta? Intai si inainte de toate, Dumnezeu este lumina si Dumnezeu este iubire. Dumnezeu eate lumina si nici un intuneric un este in El, spune sfantul apostol si evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1, vers.5 si cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”. Deci Dumnezeu este lumina si iubire si ne-a creat pe noi dupa chipul lui si in vederea nesfarsitei asemanari cu El, ( atunci si omul in obarsia lui este lumina si este iubire) si ne-a asezat in Rai casa a luminii si casa a iubirii dumnezeiesti. Acesta esta faptul capital pe care trebuie sa-l stim, omul nu aspira simplu dupa lumina, ci aspira dupa lumina pentru ca el insusi a fost zidit din lumina si din iubire, si lumina cu iubirea impreuna alcatuiesc existenta, si viata in Dumnezeu si in noi si nu numai lumina ci si iubire deoarece lumina fara iubire este searbada, este seaca, poate sa si ucida. Nu au spus fariseii in fata lui Pilat “noi lege avem” si legea era lumina lor. Ganditi-va, adancul din noi este de nedistrus, este lumina divina, dar si iubire. Deci lumina si iubire, tot ce cunosti sa impartasesti in iubire. Acesta este statutul nostru fndamental de a fi lumina si iubire si de a fi fost asezati in casa luminii si in casa iubirii lui Dumnezeu.

Sa cugete omul cu toata staruinta la patimi; sa stie ca el este lumina si casa a luminii si ca pacatul este intuneric. Cand l-a asezat Dumnezeu pe om in Rai (si talcuim adeseori cuvantul acesta, porunca lui Dumnezeu) i-a zis: “gustati din toti pomii gradinii”. Cum talcuieste Ioan Damaschin, parintele nostru: “Suie-te prin toate fapturile la Mine si gusta-ma din toate pe Mine, viata cea adevarata”. Gusta-Ma pe Mine – impartaseste-te neincetat din Mine, ca intr-o euharistie. Asa a fost facut omul – sa se impartaseasca din toate fapturile, din ele, din Dumnezeu, din lumina divina, din ratiunile divine, din ratiunile lor dumnezeiesti; contempland, ca Filocalia. Stiti care sunt treptele Filocaliei: intai incetarea patimilor si apoi luminarea. Adica sa vezi in toate fapturile lumina lor dunmnezeiasca raspandita catre fiecare faptura, care luminita ei, un rost al ei. Asa cum contemplam noi florile, holdele de grau, muntii, brazii – contemplam atunci frumusetea iubirii dumnezeiesti ca sa ajungem apoi la lumina eterna. Asa “gusta-Ma pe Mine din toate” – si sa sporesti atunci din lumina in lumina. Aceasta este chemarea: sa te intrebi: Am sporit in clipa aceasta cu un nou inteles al trupului din lumina in lumina? Si spuneam catre bine sa gandeasca omul si sa analizeze intotdeauna orgoliul, cel dintai pacat al demonului. Cum zice sfantul apostol Pavel cand scrie lui Timotei, episcopul: “Pe cel de curand botezat sa nu-l faci imediat episcop (sau preot) ca nu cumva sa cada in trufie” – deci in osanda diavolului. Si spune Apostolul ca diavolul este originea pacatului, originea caderii noastre. Orgoliul – si odata cu orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne asaza pe noi in intuneric.

 

Reflectam zilele acestea ceva mai adanc la cuvantul lui Dumnezeu: “Gustati din toti pomii gradinii” – deci “Suie-te prin toate fapturile, gusta-Ma din toate pe Mine viata cea adevarata” sau cum zice psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”; sau cum gustam noi din sfanta impartasanie. Ar trebui aici sa gandim si de ce spune Mantuitorul ca postul si rugaciunea izgonesc demonii. Inca o data sa reflectam gustarea euharistica fata de lacomia pantecelui, fata de acea stare care a fost cum se spune: “Dumnezeul lor e pantecele”, deci numai atat. Ce a insemnat gustarea, de ce a pus Dumnezeu la inceput postul? “ Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”. Undeva la un popor in Apus se spune ca moartea sta in stomac, in lacomie.

Este de crezut ca omul era chemat prin suflarea harului Duhului Sfant , pe care l-a primit cand i s-a dat suflare de viata sa transfigureze trupul acesta si sa guste euharistic din fapturi. Daca omul de la inceput ar fi invatat porunca: “gustati euharistic dumnezeieste” nu s-ar fi nascut bolile si nu s-ar fi nascut atata stricaciune in trupul nostru. Alta era stare noastra originara. Iertati ca dezvalui si acest fapt: niste studenti la teologie il intrebau pe profesor acum vreo treizeci de ani, pe parintele Nicolaescu, daca Hristos luand firea noastra trupeasca a luat si toate aceste afecte ale noastre: foamea, setea si celelalte. De buna seama ca le-a luat pe toate, dar alta era starea in Hristos, Care era fara de pacat. A luat toate ale noastre dar fara de pacat. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur (in moliftele lui) spune ca Mantuitorul “cu preacurata si sfanta Lui scuipire facand tina a deschis ochii orbului”. Toate erau sfinte in Hristos. Asa va fi omul in eternul viitor cand va iesi din intuneric, caci toate patimile sunt intuneric. Cand esti in desfranare atata vezi, esti obsedat si posedat atunci, in acea clipa. Si spune Apostolul: “iubirea de arginti e radacina tuturor rautatilor”; apoi tristetea cand te chinuie un gand, o patima, un esec, un cuvant al cuiva care socotesti ca te-a jignit, apoi toropeala aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu ma mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai trezeste inima mea. O, Doamne! Spune un parinte al bisericii ca aceasta lene face viermi, ca este inceput iadului. Apoi mania, ura, invidia. Este atat de simplu: cand urasti pe cineva, mai vezi ceva bun in el? Nu. Si nu este chiar nimic bun in el?

 

Scriptura spune ca l-a trimis Dumnezeu pe om afara din Rai, dar cum talcuieste Sfantul Grigorie, totusi, zice ca l-a asezat in preajma gradinii Edenului ca sa doreasca neincetat sa se intoarca; si nu este ucis in nimeni chipul lui Dumnezeu, caci nu poate sa ucida ceea ce este de neucis, si anume sufletul pe care l-a facut Dumnezeu prin har sa fie nemuritor. Si atunci tu in ura ta nu vezi decat raul, intunericul din tine, nu vezi si ce are bun aproapele tau caci te-ai inchis in tine. Apoi frica, slava desarta, toate aceste patimi, pacatele impotriva Duhului Sfant care ucid sufletul, credinta, nadejdea, dragostea. Spune Mantuitorul: “nu va temeti de cei care va ucid trupul ci de cei care ucid sufletul”.

 

O, iubitilor, cat m-as ruga pentru d-voastra si pentru noi toti, sa ne temem de cei care ne ucid sufletele, care ne alunga in moarte inainte de a muri, caci moartea in suflet incepe, dar si invierea tot in suflet incepe si incepe cu lumina. Si toate virtutile sunt lumina, toate poruncile lui Dumnezeu sunt lumina. Zice rugaciunea de dimineata pe care o citeste preotul cand se citesc cei sase psalmi la strana: “Doamne, de dimineata alearga duhul nostru catre tine Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale. Cuvintele Tale, faclie picioarelor mele. Invata-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta. Lumineaza ochii gandurilor noastre”. Deci ochii duhului nostru sa fie deschisi ca lumina dinlauntru sa nu piara. Sa planga tot sufletul pentru intunericul care sta inaintea noastra si inlauntrul nostru ca nu cumva “sa adormim in pacate spre moarte”. Risipeste, Doamne, orice lene de la inimile noastre, daruieste soarele dreptatii si pazeste viata noastra cu pecetea Sfantului Duh! De aceea la botez se pecetluiesc toate simturile. Copilasul are simturile trupesti; atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai ca sa se deschida simturile dinlauntru. Se pecetluieste la frunte copilasul ca sa se deschida mintea lui, cum spune Apostolul: “sa avem mintea lui Hristos”; se pecetluieste apoi ca sa se deschida inima...

O, iubitilor, scria Pavel corintenilor: “In inima noastra este largire; nu sunteti la stramtorare”. O, inima ta, crestine, sa fie deschisa, sa imbratisize tot sufletul omenesc! Se pecetluiesc ochii, urechile, narile, toate simturile ca sa se deschida dinlauntru vederea duhovniceasca, auzul duhovnicesc. “Auzului meu vei da bucurie si veselie” – zice Psalmistul. Si toata faptura ta sa fie de aici lumina, caci daca ai de aici lumina “intunericul e cel mai dinafara”.

Eram odata intr-o gara mare si asteptam pe cineva. Erau multe lumini, beculete, fel de fel, dar deodata mi-am zis: Ce inseamna intrnericul cel mai dinafara? Si am simtit atunci ca inlauntru, acolo trebuie sa lumineze lumina cereasca, lumina divina iar noi sa ne simtim ca o casa a luminii. In fiecare gand dumnezeiesc sa simtim ca este lumina, in fiecare virtute: credinta, nadejdea, dragostea, dreptatea – toate acestea sa simtim ca sunt lumina si ca noi traim in ele. Doamne, iti multumesc ca ma aflu in lumina – si cand ma rog se intampla si aceasta.

Am stat de vorba acum de dimineata cu cineva: Dumneata cand citesti rugaciunea gandesti? Cand zici Tatal nostru: Doamne ce inteles adanc, ceresc! – il numim Tata al nostru, deci avem acelasi tata, acelasi Parinte ceresc; si atunci noi toti suntem fiii Lui. Gandesti asa? ca esti fiu al Parintelui ceresc? A inceput sa tresara. Si, mai departe, zicem al nostru; ce inseamna? Ca intre noi suntem frati. Si mai departe “Sfinteasca-se numele Tau” – Sfant e numele Tau si numele tau sa ma sfinteasca. Mai departe: “Vie imparatia Ta” – tu sa fii imparat, imparatul inimilor, al sufletelor noastre. “Fie voia Ta” – nu a mea, ca Tu voieste numai binele, Doamne. “Precum in cer asa si pe pamant” – O, Doamne, sa devina pamantul oglinda a cerului!... Daca toti ne-am ruga si am gandi cugetand adanc, atunci incetul cu incetul din aceste puncte de lumina, din fiecare, s-ar raspandi mult mai multa lumina. De ce rugaciunea sa o facem cu mintea in inima? Pentru ca sa fim fii ai luminii.

Undeva la un spital stau scrise, intiparite in zid de catre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne, vedeam si visam in tineretea mea si ceream lui Dumnezeu putere ca sa ma realizez si sa am succes, reusita, dar Dumnezeu m-a lasat in slabiciune. De ce? Ca sa ma invat smerit si sa-L ascult pe El, sa vad ca puterea e de la El. Ma vedeam in stare sa fac lucruri mari, cucerind lumea si m-am trezit deodata bolnav si infirm, ca sa fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Ma vedeam in bogatie sa fiu fericit, si iata-ma sarac, ca sa fiu nu bogat, ci intelept. Voiam maretie, sa am slava oamenilor si am cazut in slabiciune, ca sa ma impartasesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui. Ma vedeam in tinerete cu o fiinta bogata langa mine si nu mi-a fost asa; in schimb deodata inima mea s-a deschis catre intreaga lume – si catre cei bogati si catre cei saraci; si catre cei mari si catre cei mici. Ma vedeam asa, in stralucirea acestei lumi, si am inteles ca stralucirea vine din launtru, nu din afara. Si atunci, rugaciunile mele erau din adanc, adanc la care eu nu cugetam. Acel dar mi l-a dat Dumnezeu, si anume de a fi in lumina” – in lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii”. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Despre pacatele savirsite cu gindul

In vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale!“ Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta blasfemiază. Şi Iisus, cunoscând gândurile lor, le-a zis: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?: A zice: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a zice: Ridică-te şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, - i-a zis atunci slăbănogului -: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!“ Şi ridicându-se, s'a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, s'au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor o astfel de putere. [Evanghelia de la Matei (IX, 1-8)]

Predica la Duminica a VI-a dupa Rusalii
( Despre pacatele savirsite cu gindul )

Parintele Cleopa Ilie

Si stiind Iisus gindurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? (Matei 9, 4)

Iubiti credinciosi,

In multe locuri ale Sfintei si dumnezeiestii Scripturi aflam ca Dumnezeu Cel Atoatestiutor stie gindurile oamenilor si vede mai inainte toate cele ce vom face si vom gindi noi. Acest lucru il arata si psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tai (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arata acelasi lucru, zicind: Eu sint cel ce cerc inimile si ispitesc rarunchii ca sa dau fiecaruia dupa caile lui si dupa roadele ispravilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile si rarunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).

Asadar, fratii mei, nu trebuie sa ne miram ca Dumnezeu stie gindurile noastre, ci mai ales, sa ne temem de Dumnezeu, fiindca El nu numai ca stie gindurile noastre, ci si pedepseste pacatele ce nu le vom marturisi la duhovnic si nu ne vom pocai de ele, pazindu-ne mintea de gindurile rele.
In Legea Veche se oprea pacatul numai din lucrare, nu si din gind. Asa, de exemplu, zice: Sa nu furi, sa nu desfrinezi, sa nu ucizi... (Iesire 20, 13-15). Legea veche, avind numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de implinirea si desavirsirea ei, deoarece, dupa marturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desavirsit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a si venit in lume Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca sa strice Legea Veche, ci ca sa o plineasca si sa o desavirseasca, adica sa scoata pacatul din gind, din radacina (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreste pacatul numai din lucrare, ci si din gindire. Legea Veche se aseamana cu o coasa care taie iarba pe deasupra pamintului, iar radacinile ramin, iarba iarasi crescind la loc. Legea Darului, Sfinta Evanghelie, scoate pacatul din radacina, adica din gindire, caci dupa invatatura Sfintilor Parinti, gindurile sint radacini ale faptelor (Sfintul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simtiri, 1826, p. 230).
Mintuitorul, aratind desavirsirea Legii Noi fata de Legea Veche, zice: Ati auzit, ca s-a zis celor de demult: Sa nu desfrinezi (Iesire 20, 14); Eu insa va spun ca oricine se uita la femeie, spre a o pofti a si savirsit adulter cu ea in inima sa (Matei 5, 27-28). In alt loc, Mintuitorul aratind greutatea pacatului cu gindul, zice: Oricine se minie pe fratele sau vrednic va fi de osinda (Matei 5, 22); si iarasi: Oricine uraste pe fratele sau, ucigas de oameni este (I Ioan 3, 15). Iata dar ca si un singur gind de ura asupra fratelui nostru ne face ucigasi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevarat si stiutor al inimilor omenesti si al gindurilor mintii, adeseori mustra pe farisei si pe carturari, vazind in mintea si inimile lor ginduri de ura, de zavistie, de viclenie, de fatarnicie, de slava desarta, de mindrie, de desfrinare si altele de acest fel.
Prin aceasta ne arata ca El vede, judeca si osindeste pacatele noastre, facute cu gindul inaintea Lui, daca nu le vom marturisi si nu ne vom pocai de ele. Sfintii si dumnezeiestii Parinti, avind in vedere ca Dumnezeu pedepseste pacatele cu gindul, pururea isi pazeau mintea si inima de gindurile patimase si rele, aducindu-si aminte ca cuvintul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decit orice sabie cu doua taisuri si patrunde pina la despartitura sufletului si duhului, intre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii (Evrei 4, 12).

Sfintul Efrem Sirul, avind in vedere ca gindurile vor fi pedepsite in ziua cea mare a judecatii de apoi, zice: "Nu va aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gindul ca nu ar fi mari si nu ar avea osinda de la Dumnezeu. Daca pacatele cu gindul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrinare intru pofta de femeie si ucidere intru ura de frate? Daca pacatele cu gindul nu ar fi osindite, nu era nevoie ca dreptul Iov sa aduca jertfa in toate zilele inaintea lui Dumnezeu, pentru pacatele facute cu gindul ale feciorilor sai" (Iov 1, 4-5). Daca pacatele cu gindul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, ca in ziua judecatii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor si cele ascunse ale intunericului, pirindu-i pe dinsii gindurilor lor, si dind raspuns in ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gindurile rele in mintea noastra? La aceasta intrebare, insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos ne raspunde, zicind: Cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om (Matei 15, 18). Alta data iarasi zice: Dinauntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrinarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomia, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, pizma, hula, trufia, usuratatea. Toate aceste rele ies dinauntru si spurca pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cite feluri sint gindurile rele? La aceasta intrebare spune Sfintul Casian Romanul ca opt sint gindurile rautatii. Si care sint aceste opt feluri de ginduri rele? Cel dintii gind al rautatii este al lacomiei pintecelui; al doilea, al desfrinarii si al poftei de desfrinare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al miniei; al cincilea, al intristarii; al saselea, al trindaviei; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al mindriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce fapta buna putem scapa de gindurile rele? Atit monahii, cit si crestinii pot scapa de gindurile rele prin doua fapte bune, si anume: Prin paza mintii de ginduri numita si trezvia atentiei prin sfinta rugaciune si mai ales rugaciunea inimii. Iar pentru a scapa de orice gind rau si de orice patima, trebuie sa unim trezvia atentiei, adica gindurile curate ale mintii noastre cu sfinta rugaciune. Aceste doua fapte bune lucreaza strins unite una cu alta si se sustin reciproc, dupa cum zice Sfintul Isihie Sinaitul: "Atentia mintii si rugaciunea lui Iisus, se sutin una pe alta, pentru ca atentia suprema se naste din rugaciunea neincetata iar rugaciunea se naste din paza mintii si atentia supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Sa nu uitam insa ca atit atentia gindurilor, cit si sfinta rugaciune sint alungate din mintea noastra de pacatul uitarii. Uitarea este primul pacat din partea rationala a sufletului, care alunga si stinge din mintea noastra trezvia si rugaciunea. Acest lucru il adevereste acelasi sfint parinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atentiei, ca apa, focului si in toata vremea o razboieste cu putere. Precum zapada nu naste flacari, sau apa foc, spinul smochine, asa nu va fi libera mintea omului de ginduri rele, de cuvinte rele si de fapte diavolesti, daca nu si-a curatit mintea si inima cu trezvia atentiei si cu rugaciunea".
Si iarasi zice: "Precum fara corabie nu putem trece marea, asa fara paza mintii de gindurile rele si fara chemarea deasa a lui Iisus Hristos, nu este cu putinta sa izgonim momeala gindului celui rau" (Ibidem, p. 48 si 76). Caci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gindurile rele si toate cursele vrajmasului diavol este de a repeta neincetat in toata vremea si in tot locul rugaciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (sau pacatoasa)".
Deci va rog sa nu uitati, cind va vin ginduri si pofte rele in minte sau in inima, sa le izgoniti de la voi cu aceasta sfinta rugaciune. De veti avea paza mintii si rugaciunea, sa stiti ca va aflati pe calea mintuirii.
Acest lucru il adevereste si Sfintul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca sa se mintuiasca, nu are nevoie decit de minte treaza si de rugaciune" (Pateric, Rm. Vilcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiti credinciosi,

Am vorbit astazi despre pacatele pe care le facem cu gindul in toata ziua, in tot ceasul si in orice clipa, ca sa ne dam seama ca si pentru aceste pacate vom da raspuns la judecata. Apoi sa stiti ca multi dintre crestini se pazesc de pacate mari, de moarte, dar se osindesc pentru multimea pacatelor cu gindul, care ii robesc pina la moarte, si ei nu le iau in seama. Oare cei care de tineri cugeta la tot felul de pacate trupesti si-si ucid mintea, fecioria si simturile, hranindu-se cu ele, mai pot fi cosiderati curati si neprihaniti in fata lui Hristos, chiar daca n-au facut astfel de pacate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sint curati inaintea Domnului de nu se vor pocai de ele. Si citi dintre asemenea crestini, mai ales tineri, necasatoriti si vaduve, nu sint stapiniti de aceste pacate? Oare nu datorita pacatelor cu mintea si imaginatia ajung oamenii la pacatele cu fapta si la patima?
Multi altii sint robiti in minte de gindul averii. Isi fac planuri de tot felul, cugeta la averi, case, bani si nu au odihna pina nu incearca sa-si realizeze visul. Dar visele se spulbera, averile se risipesc, iubitorii de argint imbatrinesc si mor saraci de toate si robiti de patima aceasta nevindecata intretinuta in minte si inima prin ginduri si imaginatii. Credeti ca-i va fi usor la judecata unui asemenea om?
Altii sint robiti de parerea de sine si de gindul ca ei sint mai buni, mai credinciosi, mai curati, mai placuti lui Dumnezeu decit ceilalti. Oare credeti ca ne putem mintui daca sintem robiti de gindul mindriei si al slavei desarte? Nu, nicidecum, daca nu vom marturisi aceste cugete la duhovnic si daca nu ne vom parasi de ele cit mai curind posibil.
Altii judeca pe aproapele in inimile lor si il osindesc pentru faptele lui. Altii cugeta numai bauturi si ospete, haine scumpe si cinste paminteasca, iar daca nu le dobindesc se tulbura, cirtesc, slabesc in credinta si mor nemultumiti in suflet. Oare acestia nu traiesc in zadar? Vor avea ei raspuns bun la infricosata judecata? Dar care dintre noi nu ne lasam prada gindurilor rele, fara sa ne dam seama ca pacatele cu gindul duc la cele cu fapta si ca pentru toate gindurile si cuvintele desarte vom da raspuns inaintea lui Dumnezeu.
Pentru a va da seama de urmarile grele ale pacatelor cu gindul, va voi spune o istorioara adevarata din cartea numita Pateric.
Un sihastru oarecare ce traia in pustie, avea un frate mirean intr-un oras. Dupa citeva vreme a murit fratele acela si i-a ramas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui sau, a mers acolo, a luat pruncul si l-a dus in pustie, la chilia lui. Il hranea cu finice si cu alte verdeturi din pustie, din care minca si el. Copilul n-a vazut nici un om, in afara de batrinul care-l hranea, de cind l-a dus in pustie. Nici femei, nici sat n-a vazut, nici piine n-a mincat, nici n-a stiut ce este si cum este viata lumii acesteia. Totdeauna era in pustie cu batrinul, postind, rugindu-se si laudind pe Dumnezeu. A petrecut in aceasta nevointa optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.
Dupa ingroparea lui, a inceput sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, sa-i descopere pentru acel copil in care ceata de sfinti este rinduit. Dupa multa rugaciune pe care a facut-o cu mare osirdie, a adormit si a vazut in vis un loc intunecat si plin de toata scirba, iar in mijloc era copilul zacind intr-o suparare nespusa. Acestea vazindu-le, batrinul s-a mirat si a inceput a se ruga catre Dumnezeu, zicind: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necuratiile trupesti si lumesti? Oare nu Te lauda pe Tine in toate zilele si noptile, postea, priveghea si se ostenea si de nici un pacat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta ca il vad pe el pedepsit in acel loc de intristare? Dar noi care sintem nascuti, crescuti si imbatriniti in pacate, ce nadejde de mintuire vom avea? O, amar si vai de mine!"
Aceasta si mai multe zicind batrinul cu plingere si cu tinguire, a stat inaintea lui ingerul Domnului si i-a zis: "Ce plingi asa, batrinule, si de ce te tinguiesti pentru copil care cu adevarat nu s-a atins de pacate trupesti si lumesti. L-ai invatat a posti, a priveghea si a se ruga, dar copilul avea mindrie mare si inaltare in inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curatenia lui si viata cea neatinsa de lume, ca este un mare sfint, mai mare decit cei din lume, si a murit in aceasta gindire inalta de sine. Deci sa stii ca nu este nedreptate la Dumnezeu, caci tot cel ce se inalta pe sine cu gindul sau, necurat este inaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".
Aceasta zicindu-i, ingerul s-a facut nevazut. Batrinul si-a venit in fire si in constiinta si a plins neincetat pentru moartea copilului pina la sfirsitul vietii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiti credinciosi,

Am pus aceasta istorioara sa arat cit de mare este inaintea lui Dumnezeu pacatul cu gindul, daca omul nu-l marturiseste si nu se pocaieste de el. Ati vazut ca nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atita sfintenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugaciunea, nici celelalte nevointe si osteneli ale lui daca nu a avut smerenie. Pentru un gind de mindrie care-l stapinea si-a pierdut sufletul pentru vesnicie...
Deci sa stam bine si sa luam aminte la pacatele noastre facute cu gindul si sa nu ni se para ca ele ar fi un rau mic. Dupa invatatura Sfintilor Parinti, raul cel mic nu este mic daca aduce paguba mare. Oare diavolul nu a cazut din cer prin pacatul mindriei cu gindul, impreuna cu toata multimea ingerilor de un gind cu el?

Iata ce zice dumnezeiasca Scriptura in aceasta privinta: Tu ai zis in cugetul tau: In cer ma voi ridica si deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aseza scaunul meu. Sedea-voi pe muntele cel inalt, peste muntii cei inalti, care sint spre miazanoapte. Sui-ma-voi deasupra norilor si asemenea Celui Preainalt voi fi (Isaia 14, 13-14).
Iata si pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul sau plin de mindrie: Si acum, tu te pogori in iad, in cele mai de jos ale adincului! (Isaia 14, 15).
Vedeti cit de mari sint urmarile pacatelor cu gindul? Citi dintre crestini, robiti de cugetele rele si patimase, nu cad in cele mai grele pacate din care nu mai pot fi izbaviti? Citi nu poarta in inima si mintea lor gindul de a se razbuna pe semenii lor, gindul de a-si parasi familia, de a fura ceva, de a savirsi desfrinare cu cineva, de a intra in vreo secta sau chiar de a-si pune capat vietii? Si daca cel stapinit de asemenea cugete rele nu-si marturiseste gindurile, daca nu se roaga staruitor si nu urmeaza sfatul duhovnicului sau, ajunge sa savirseasca cu fapta cele ce le cugeta in mintea sa, spre vesnica lui pierzare.
Sa-L rugam pe Preamilostivul Dumnezeu sa ne izbaveasca de toate gindurile pierzatoare de suflet si sa ne lumineze mintea, inima si vointa, sa cugetam numai la cele bune si sa facem cele bune, pentru a ne izbavi de pacate si de a trai in veci cu Hristos! Amin.

Parintele Cleopa Ilie

 *********

 POMENIREA SFINŢILOR PĂRINŢI
care s-au adunat la Sinodul IV Ecumenic

In vremea aceea, ridicându-Şi ochii Săi la cer, Iisus a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat. Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt; căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M'ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu M'am preamărit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt, şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi nici unul dintre ei n'a pierit, decât fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura. Dar acum Eu vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea s'o aibă deplină întru ei. [Evanghelia de la Ioan (XVII, 1-13)]

Monofizismul. 

Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

1. Eutihianismul sau monofizismul

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem inva­tatura din Alexandria despre unirea celor doua firi din per­soana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intru­pare a fost absorbita de firea Sa dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumne­zeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.

Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divino-umana.       

                            

Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, nu are pe langa firea Lui dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.                 

                                                                                         

2. Sinodul de la Constantinopol din 448

Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa de episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat sa-si expuna doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448 la Constantinopol, la care au parti­cipat episcopii aflati in capitala. Dupa multe ezitari, Eutihie s-a prezentat in fata sinodului, in ziua de 22 noiembrie 448, facand urmatoarea marturisire : "Recunosc ca inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat o singura fire".  In urma acestei declaratii, Eutihie a fost anatematizat, mai intai de sinodul local din Constantinopol, in 448. Sentinta de condamnare a fost semnata de 30 de episcopi si 23 de egumeni.

3. Sinodul talharesc de la Efes (449). Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat ca invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod, care a fost convocat la Efes, pentru luna august 449.                                                                                          

Eunucul Hrisafie, sustinator si ruda cu Eutihie a facut totul spre a fi opriti sa vina la sinod epis­copii banuiti ca sunt adversari ai lui Eutihie. Pentru a da insa sinodului caracterul sau de ecumenic, a primit pe patriarhul Flavian si pe delegatii papei Leon cel Mare. Sinodul s-a deschis la Efes, in biserica Sfanta Ma­ria, la 8 august 449, presedintia fiind incredintata patriarhului Dioscor al Alexandriei.

Dezbaterile sinodului s-au tinut intr-o atmosfera foarte agitata. Ast­fel s-a retras dreptul de vot al ierarhilor care s-au pronuntat in sinodul local din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie.

Dioscor al Alexandriei a dictat sinodului condamnarea invataturii or­todoxe despre existenta celor doua firi in persoana Mantuitorului si a impus monofizismul ca doctrina ortodoxa.

Papa Leon I, informat prin delegatii sai de brutalitatile petrecute la Efes in 449, a numit acest sinod : "sinod talharesc", nume care i-a ramas in istorie. In sinodul tinut la Roma in 449, papa Leon cel Mare a respins toate hotararile sinodului talharesc.

4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451

La 28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul Bizantului a revenit, in lipsa unui mos­tenitor, sorei sale Pulheria. Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului, Marcian si Pulheria, au hotarat sa convoace un nou Sinod ecumenic.

Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in bise­rica Sfanta Eufimia din Calcedon. Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra neajunsa de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanti erau din Rasarit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecu­menic din Calcedon 5 delegati : trei episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu si Rustician, aflati incidental la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza navalirii vandalilor. 

     

Imparatul Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut proclamarea solemna a hotararii de credinta, iar el a tinut cuvan­tarea de inchidere a sinodului.

In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urma­toarea marturisire de credinta:

 "Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in Dum­nezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o sin­gura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai ina­inte despre El proorocii si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".

Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.

In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.

Sursa

Despre iad şi chinurile păcătoşilor

Predică la Duminica a V-a după Rusalii
( Despre iad şi chinurile păcătoşilor )

Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? (Matei 8, 29)

Iubiti credinciosi,

  Una din invataturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad si chinurile lui, de care si diavolii se tem si se cutremura. Cind Mintuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvintului in partile Gadarenilor, zis si Gherghesenilor, L-au intimpinat doi oameni indraciti care ieseau din morminte si erau foarte munciti. Diavolii care chinuiau pe acesti oameni, vazind pe Mintuitorul, au strigat: Ce este noua si Tie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti?
  Sa ne punem intrebarea de ce au zis diavolii "mai inainte de vreme?" Cum sa intelegem acest cuvint? Iata cum. Dracii stiau prea bine ca la Judecata de apoi ii asteapta osinda cea vesnica.
  Despre aceasta ne arata dumnezeiasca Scriptura, zicind: Caci daca Dumnezeu, pe ingerii care au pacatuit nu i-a crutat, ci legindu-i cu legaturile intunericului in iad, i-a dat sa fie paziti pina la judecata... (II Petru 2, 4). Inca si apostolul Iuda, in a sa soborniceasca epistola, acelasi lucru arata, zicind: Pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturile vesnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).
  Asadar, fratii mei, acest lucru stiindu-l preabine diavolii, ca mare osinda si grele munci ii asteapta in ziua cea mare a Judecatii de apoi, si, totodata, cunoscind puterea cea fara de margini a Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Il rugau sa nu-i munceasca inainte de vreme. Adica sa nu-i trimita mai inainte de judecata cea de apoi in gheena focului nestins, daca ii scoate din cei doi oameni, ci sa le dea voie sa se duca in turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).

 Iubiti credinciosi, 

  Avind in vedere ca si diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad si muncile din el. De la inceput va rog sa tineti minte ca nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfint sau dascal al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos in Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede si a asculta despre acest mare adevar, ca nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Insusi Ziditorul si Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sint si invataturile sfintilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele vesnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede in cuvintele Sfintei Evanghelii pentru ca sint rostite de Insusi Fiul lui Dumnezeu si dupa acestea vom fi judecati.

  Iata marturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad si chinurile vesnice ale lui. Mai intii trebuie sa stim ca iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). In iad se munceste si trupul si sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsa vesnica (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are riu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacara vesnica (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor vesnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adica frig cumplit. Iadul are intuneric vesnic (Matei 22, 13). Iadul are plingerea si scrisnirea dintilor (Matei 22, 13). Iadul are deznadejde si este vesnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adica mustrarea constiintei, si foc nestins (Marcu 9, 44).

  Sa auzim acum ce zic Sfintii si dumnezeiestii Parinti despre iad si chinurile pacatosilor. Sfintul Ioan Gura de Aur zice despre muncile iadului: "Nu crede, omule, ca acel foc se aseamana celui din aceasta lume; focul din aceasta lume consuma si schimba deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormint va arde totdeauna ceea ce a aprins si nu va inceta niciodata sa arda. De aceea se numeste nestins, ca si pacatosii care vor arde in el vor deveni nemuritori pentru chinuri" (Viata repausatilor nostri, Bucuresti, 1890, p. 327).

  Sfintul Ioan Damaschin zice: "Pacatosii vor fi dati focului vesnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decit lui Dumnezeu. Acel foc va arde fara a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului pacatosilor ci si asupra duhurilor celor netrupesti, ale demonilor, el va fi intunecat si tainic. Pe linga acest foc, cei pacatosi vor fi mincati de viermele constiintei lor. Viermele si focul ce munceste pe pacatosi in gheena este constiinta lor" (Teologia dogmatica, de Macarie, tom 2, p. 656-657).

Sf.Vasile Cel Mare

  Sfintul Vasile cel Mare recunoaste viermele din iad ca o realitate, iar nu o fictiune, o alegorie, o idee abstracta.
  Sfintul Ioan Gura de Aur pune, de asemenea, viermele si amarul muncilor iadului, ca simtual, zicind: "De la sicriu si de la vierme arunca-ti cugetarea ta la viermele ce nu moare si la focul ce nu se stinge; la scrisnirea dintilor si la intunericul cel mai dinafara, la suferinta unei strimtori vesnice".
  Sfintul Dimitrie al Rostovului, zice: "In gheena va fi un foc nestins, o iarna friguroasa, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferita, o intristare netilcuita, o foame grozava, o sete nepotolita si o strimtoare extrema" (Omilia a doua, despre intrarea Domnului in Ierusalim).

  Sa auzim acum si pe dumnezeiescul parinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile vesnice ale iadului: "Ma infricosez de gheena, ca fara de sfirsit este. Ma inspaimintez de tartarul cel mai dinafara, ca nu are impartasire cu lumina. Ma infricosez de viermele cel neadormit, ca fara de sfirsit chinuieste. Ma infricosez de riul cel de foc care curge inaintea scaunului infricosatului si prea Vesnicului Judecator, care va face sunet mare si cu vapaie prea iute va arde. Ma infricosez de negura cea fara de lumina. Ma infricosez de intunericul cel mai din afara si de legaturile cele nedezlegate, de scrisnirea dintilor si de plingerea cea nemingiiata...". Apoi zice: "Acolo totdeauna se aude: "Vai!" Acolo toti striga: "Vai mie", "Vai mie" si nu este cine sa le ajute. Suspina neincetat si necurmat din adincul inimii lor si nimeni nu este cine sa-i auda. Pling si se jelesc, dar nimeni nu este cine sa se milostiveasca spre ei. Unde este desfatarea, unde este nalucirea averilor, unde este acolo frumusetea femeilor mincinoase si nefolositoare? Unde este acolo spoirea si sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a insela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceata pacatului cea necurmata si intinata? Unde este mindria cea fara de omenie? Unde sint boierii, unde imparatii, unde egumenii si cei ce se falesc cu dregatoriile si bogatiile lor? Ei defaima pe Dumnezeu care i-a facut pe dinsii" (Usa pocaintei, 1812, p. 371-380).
  Sfintul Clement al Romei zice despre muncile iadului: "Toate sufletele sint nemuritoare, chiar si cele ale pacatosilor. Mai bine ar fi fost acestora sa nu mai fi existat, caci in prada muncilor celor fara de sfirsit, in focul care nu se stinge, nemurind niciodata, ei nu vor vedea sfirsitul chinurilor lor".
  Sfintul Policarp, episcopul Smirnei, zice: "Tu ma ameninti pe mine cu un foc care se consuma pentru un timp si se stinge curind, caci nu cunosti nimic de focul judecatii viitoare si de munca cea vesnica pregatita pentru necredinciosi".
  Sfintul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: "Satana cu toata armata lui si cu toti cei ce au urmat exemplul sau, vor fi trimisi in focul cel nestins si acolo vesnic vor suferi".
  Sfintul Chiril al Ierusalimului zice: "Daca cineva este pacatos, el primeste un trup vesnic destinat a suferi chinurile pacatului si va arde vesnic in foc, fara a se distruge sau a se mistui vreodata".
  Sfintul Vasile cel Mare, aratind ca muncile iadului sint vesnice, zice: "Domnul afirma ca acestia vor merge in munca cea vesnica" (Matei 25, 46). In alt loc trimite pe cei pacatosi in focul cel vesnic care este gatit diavolului si ingerilor lui (Matei 25, 41).
  Dupa cum ne spune Mintuitorul in Sfinta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la inceputul zidirii, ci in clipa caderii din cer a ingerilor sai. El a fost destinat nu oamenilor, ci "diavolului si ingerilor lui", pentru ca s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, dorind "sa fie asemenea Celui Preainalt". Iadul este o temnita de chin vesnic pentru ei, intrucit ingerii cazuti nu mai au iertare si pocainta, caci au pacatuit in stiinta si vointa libera, nu ca oamenii care cad din slabiciune si nestiinta. De aceea numai oamenii au pocainta si iertare, iar diavolii niciodata.
  Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor pacatosi in muncile iadului, in temnita diavolilor si la un loc cu ei, daca iadul este numai pentru ei? Pentru ca oamenii asculta mai mult de indemnurile diavolilor spre pacat, decit de poruncile lui Dumnezeu spre mintuire. Si daca nu se pocaiesc din viata de buna voie, prin spovedanie si lacrimi de cainta si daca nu parasesc pacatele pina la moarte datorate necredintei, nepasarii, mindriei si altor patimi care ii tin legati, atunci sufletele pacatosilor sint aruncate in chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat.
  Dar oare si sufletele oamenilor nepocaiti ramin vesnic in iad cu diavolii? Oare pacatosii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne invata despre aceasta Sfinta Biserica? Cei care au murit in pacate grele impotriva Sfintului Duh, cum sint necredinciosii, care pina la moarte declara ca nu cred in Dumnezeu, cei care refuza la sfirsitul vietii spovedania si Sfinta Impartasanie, cei care se leapada de dreapta credinta si mor in secte, vrajitorii, cei care se sinucid si nu au nadejde in mila lui Dumnezeu, toti acestia nu mai au nici o iertare dupa moarte si Biserica nu se roaga pentru ei niciodata, iar sufletele lor se chinuiesc vesnic in iad cu diavolii.
  La fel zac in chinuri si sufletele celor ce au facut pacate de moarte si strigatoare la cer, pina in ceasul mortii, precum: injuraturi de cele sfinte, tot felul de desfrinari, ucideri de copii (avorturi), cei stapiniti de mindrie, de ura care mor neiertati unii cu altii, zgircitii, betivii si toti cei robiti de patimi care mor nespovediti pina in ceasul mortii. Pentru acestia Biserica se roaga, daca nu s-au lepadat de credinta, insa sufletele lor numai se usureaza de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumina, fiind nepocaiti si nedezlegati de pacate pe pamint.
  A treia categorie de suflete ce se chinuiesc in iad este a celor ce au crezut in Dumnezeu, dar s-au spovedit si cait de pacat numai la moarte si n-au mai avut timp a-si face canonul pentru ele pe pamint. Acestia sufera chinuri mai usoare in iad si toti sint izbaviti de osinda prin slujbele Bisericii si milosteniile facute in numele lor. Trebuie sa mai stim ca sint multe locuri si feluri de chinuri in iad, dupa masura pacatelor fiecaruia si dupa urmarile si sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel si in alt loc se chinuiesc apostatii, adica lepadatii de credinta si necredinciosii si altfel se chinuiesc ucigasii, desfrinatii si uritorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrajitorii si mincinosii si in alt fel si loc se chinuiesc cei zgirciti si nemilostivi, caci precum in Imparatia lui Dumnezeu "multe locasuri sint", dupa masura faptelor fiecaruia, tot asa si in iad multe locuri si feluri de chinuri sint dupa masura pacatelor omenesti.
  Nu este om in trup care sa poata vedea chinurile iadului si sa nu moara de frica si durere. Ca daca si diavolii fug de iad si stau pe pamint sau in vazduh pina la ziua cea mare a judecatii de apoi, cuprinsi de groaza chinurilor din iad, cum ati auzit in Evanghelia de azi, apoi cum sa nu ne temem si sa nu fugim noi pacatosii de muncile iadului? Cum sa nu ne pocaim aici, in trup, si sa nu ne plingem pacatele prin spovedanie si fapte bune, acum cind mai avem putina vreme, stiind ca fara pocainta nu este mintuire si ca dincolo nimeni nu mai poate face nimic?
  Cum sa nu purtam grija de mortii nostri care au murit nepregatiti, stiind ca in iad nu mai este pocainta si ca ei asteapta in foc rugaciunile, slujbele si milostenia noastra?

  Deci sa ne pocaim cit mai curind, ca nu stim ceasul plecarii noastre din trup. Sa ne marturisim pacatele cu mare cainta si cu lacrimi la duhovnici iscusiti, ca sa luam dezlegare si sa facem pe pamint canon pentru pacatele noastre, stiind ca in curind ne cheama Hristos din trup si nu stim daca ne va mai pomeni cineva dupa moarte.  

  Caci acum cit este Sfinta Liturghie pe pamint, cit mai sint duhovnici iscusiti si mai avem putine zile cu usurinta ne putem pocai. Iar daca vom muri in pacatele noastre, in nepasare, in necredinta, in rautate, in mindrie, in desfriu, cine ne va scoate din focul iadului, din miinile diavolului care sta gata sa ne ucida?
  Sa ne temem de Dumnezeu, fratii mei, sa ne temem de judecata si de orice pacat. Sa alungam pe diavoli dintre noi si pacatele din inimile noastre, prin pocainta adevarata si viata curata, prin spovedanie, rugaciune, ascultare si iubire in Hristos. Sa ne indreptam acum cit mai sintem in trup, ca dupa moarte si mai ales dupa Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic.
  Cu aceste indrumari crestinesti, sa-L rugam pe Mintuitorul Hristos sa alunge dusmania dintre oameni, necredinta si dezbinarea din lume si tot pacatul din inimile noastre, ca sa avem cu toti parte de rai si de Cereasca Imparatie impreuna cu ingerii si cu toti sfintii. Amin.

Parintele Ilie Cleopa
Sursa

Articole asemanatoare:
http://www.bisericaromanilor.blogspot.ro/2011/07/despre-demonizarea-oamenilor.html

http://www.bisericaromanilor.blogspot.ro/2011/05/lupta-cu-ispititorul.html

PREDICA SFANTULUI NICOLAE VELIMIROVICI LA DUMINICA A PATRA DUPĂ RUSALII

Evanghelia credinţei

În vremea aceea, Pe când intra Iisus în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: „Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu-se“. Şi Iisus i-a zis: „Voi veni şi-l voi vindeca“. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia: Du-te! şi se duce; şi altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face“. Auzind acestea, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevăr vă grăiesc, nici în Israel, n-am aflat atâta credinţă! Şi vă spun Eu vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor“. Şi i-a zis Iisus sutaşului: „Du-te, să-ţi fie după cum ai crezut!“ Şi s-a însănătoşit servul său în ceasul acela. 

(Evanghelia de la Matei, VIII, 5-13)

Sf. Nicolae Velimirovici

“Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu?

Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)?

Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi si blânzi, care si-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa.

Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează si se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc si în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.

Când fiul uită dragostea părintească si se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Il va alunga din casa sa pe fiu si va infia pe strain. Cum e în natura, aşa e şi între oameni. 

Necredinciosii spun: Cutare si cutare lucru e dupa natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti si omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai, tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel.

Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu si spre binele nostru.

Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri si întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”.

„Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă si se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.

De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă si cruţare.

O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.

Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte.

Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir – Dumnezeu si cei cărora El le desluşeşte.

Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt si sfânt si sunt cu cei smeriţi si înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit si să îmbărbătez pe cei cu inima frântă“ (Isaia 57,15).

Aşadar, aici pe pământ, Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrânta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii si ale vieţii, si adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări si lucruri.

Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă si duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă si smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi  apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborâtori din marii si lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.

Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu.

Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales.

Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind si cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul  acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.

Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată si proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din  apatia si nepăsarea noastră. Si mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu  rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi.

„Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace in casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la marea Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundară, deşi mai probabil  era sub stăpânirea Romei. Lucrul de seama e ca acest sutas era pagan si nu iudeu. Este primul ofiter roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinta in Hristos.

Altul este sutasul de straja langa Cruce, cal care vazand infricosatoarele semne care au zguduit firea cand Hristos Si-a dat ultima suflare , a strigat: „Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta! “ (Matei 27, 54).

Mai este apoi Corneliu, sutasul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10).

Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos si au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.

„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (pais) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el si, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelisti, Matei şi Luca, va socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină pana la dansul pentru ca el, sutasul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis el, „spune cu cuvantul si se va tamadui sluga mea”.

Deosebire este, intr-adevar, intre aceste doua istorisiri, dar contradictie nu.

Iar deosebirea sta in faptul ca Matei nu pomeneste de cele doua solii trimise mai întâi Domnului de sutaş iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul.

Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelisti unul printr-altul.

Aşa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur, daca toate istorisirile  ar fi fost la toti Evanghelistii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul.

De ce ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii si patru Evanghelişti? In orice instanţă de pe pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelisti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără împiedicare iar cei ce caută pierzania sa nu aiba nici o acoperire.

Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se întregesc între dânşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12).

Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor, Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).

Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea si mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos si nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau  nu să intre în casa mea? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da, mai vedem noi…”

Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos si nevrednic, ci doar să spună cu cuvântul, şi bolnavul are să se vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cât despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare, mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer.

Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului după câştigul lor.

Indeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu. „Sinagoga el ne-a zidit-o…”

Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.”

Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos! Hristos însa nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutasului si, în urmă, sutaşul însuşi.

Stând faţă în faţă cu Hristos, sutasul a trebuit, desigur, să-I spună si el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Si i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere! Nu zice: „Să mai vedem!”

Si, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărât, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutasului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată.

Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutasului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, si despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra.

„Dar sutasul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul si se va vindeca sluga mea”.

Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om si crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor  Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc zugrăvit.

Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el si casa lui. Obraznic şi mândru cum era, si-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Si spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte.

Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, si el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit, ci Dumnezeu.

De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”.

Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul” şi boala va fi învinsă, se va ridica sluga mea! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă.

Sutasul a simţit în Hristos cerul: foc din cer si lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul sau atata foc când este de-ajuns doar o scânteie? De ce tot soarele când e destul o rază?

Dacă sutasul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoastem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui; „numai zi cu cuvântul”!

O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân! Noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem!

Dar sutasul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el:

„Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora si am sub mine ostaşi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fă aceasta, si face”.

Ce-i un sutaş? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, si căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor si slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Insuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor!

Si dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutas, cum să nu se supună toate lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)?

Care sunt soldaţii si slugile lui Hristos?

Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui?

Ingerii, sfinţii si toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos?

Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui?

Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine.

El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii.

La cuvântul Său ostile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic.

„El a zis si s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9).

Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului Lui.

“Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46).

El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Matei 7, 29).

Iată cum este Cel pe care L-a rugat sutasul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână si să-l ridice.

La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”.

„Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.

Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutasul?

Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”.

De ce se mai miră acum ?

Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul.

Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta.

Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze si ei de credinţa lui cea mare.

Intr-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om.

Nu s-a minunat Hristos cât de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea frumuseţe pe lângă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi ?

Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru că toate sunt nimic pe lângă înţelepciunea, bogăţia si puterea din împărăţia lui Dumnezeu.

Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim, pentru că e sărăcăcioasă şi puţină pe lângă slăvită adunare a îngerilor din cer, care a stat înaintea Lui de la întemeierea lumii.

Când lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de nimicirea lui din temelii.

Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare.

E cel mai mare şi mai frumos lucru de pe pământ.

Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viaţa veşnică.

Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casa si din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi” (Iov, 19, 26-7).

Faţă de cine Si-a arătat Domnul uimirea ?

Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.

S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul:

„Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.

Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul Si-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne si minuni mari si grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă.

Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.

Acum Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor:

„Mulţi de la răsărit si de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâsnirea dinţilor”.

Profeţia aceasta s-a împlinit si se împlineşte până astăzi.

La răsărit si la apus de iudei trăiau popoare păgâne.

[Teofilact zice: „Domnul nu a spus: ‘mulţi păgâni' ci: „Mulţi de la răsărit si de la apus", cu toate că fără îndoială îi are în vedere pe păgâni. De ce nu a spus ‘păgâni' ? Ca să nu-i smintească pe iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit si de la apus".]

Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii si abisinienii, grecii si romanii, şi toate popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi si egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „când fiii împărăţiei” (adică iudeii) au rămas neclintiţi în necredinţă până astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi şi dispreţuiţi de popoarele între care se pripăşesc.

Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întuneric, plâns şi scrâsnirea dinţilor.

Dar în lumea cealaltă, la masa fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac si Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colţurile lumii decât iudei. Şi în acea lume pentru „fiii împărăţiei” va fi iarăşi întuneric, plâns si scrâsnirea dinţilor.

Gospodarul smulge vita uscată si o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe străini. Si aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Si cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă.

Iar sutasului i-a spus Iisus:

„Du-te în drumul tău, şi facă-se după credinţa ta“.

Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvârşit minunea, nu numai ca răsplată a credinţei ci si ca întăririre a marii profeţii. A spus cuvântul, si s-a vindecat sluga.

Dupa cum la zidirea dintai „Dumnezeu a zis, si a fost aşa”, acum la zidirea cea nouă, Domnul spune si se face.

Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului si s-a vindecat.

Boala e sluga lui Dumnezeu şi când Dumnezeu spune: „Pleacă“, se duce, iar când spune: „Vino”, vine.

Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri si unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca Stăpânului şi s-a dus.

Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie nemijlocit prin cuvântul Său, fie mijlocit prin leacuri - după credinţa omului. Nici un leac din lume nu poate stârpi boala fără puterea, prezenţa si cuvântul lui Dumnezeu.

Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra credincioşilor Săi prin cuvântul Său cel puternic, din vremurile trecute si din ziua de astăzi.

Ne închinăm sfântului şi puternicului Său cuvânt, cu care zideşte iarăşi, vindecă bolnavii, ridică pe cei căzuţi – toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut, Domnul si Mântuitorul nostru şi în puterea Sfântului Duh.

Cu ostile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, si Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, Bucuresti)