Pasii omului pe marea vietii.

In vremea aceea Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Şi dând drumul mulţimilor, S'a suit în munte, ca să Se roage în deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s'au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă“. El i-a zis: „Vino!“ Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s'a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!“ Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“ Şi suindu-se ei în corabie, vântul s'a potolit. Iar cei din corabie I s'au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret. (Evanghelia de la Matei XIV, 22-34)
  
In pericopa evanghelica citata mai sus ni se infatiseaza o minune deosebita pe care Mantuitorul Nostru Iisus Hristos a savarsit-o imediat dupa ce a saturat multimile din 5 paini si doi pestisori. Dupa ce a dat drumul multimilor saturate din hrana data de El prin intermediul apostolilor, spune evanghelia ca Iisus s-a urcat in munte sa se roage singur, trimitand pe apostolii sai inaintea Sa, sa treaca Marea Tiberiadei pe celalalt tarm. 
Iar dupa ce s-a rugat singur in munte, la a patra straja din noapte Iisus a venit pe mare la corabia in care apostolii se chinuiau cu greu sa o indrepte spre celalalt tarm deoarece vantul era potrivnic si valurile erau foarte mari. Va dati seama, in toiul noptii sa vezi printre valurile spumegande pe Mantuitorul Hristos care mergea pe apa spre corabie! La prima vedere apostolii s-au speriat si au inceput sa strige si sa urle de spaima facanduli-se frica. Dar chipul bland al Mantuitorului nostru si vocea Sa blanda i-a calmat spunandu-le "Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!". Recunoscandu-I glasul apostolii s-au linistit din atacul de panica pe care l-au avut, iar Petru a zis "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă". Vedeti cum a zis? "Daca esti tu..." De aici ne dam seama ca Petru avea indoiala in suflet in continuare, crezand ca este o naluca demonica. A procedat foarte corect, deoarece se stie ca demonii ca ingeri cazuti pot lua orice infatisare si deci puteau sa ii insele si pe ei. Insa felul in care Petru S-a adresat lui Iisus denota credinta si curajul sau deosebit. Pentru ca daca nu era El ci o naluca draceasca Mantuitorul Iisus nu ingaduia acesteia sa porunceasca lui Petru "Vino!", iar Petru stiind acest lucru dupa chemarea Mantuitorului cu credinta si curaj sfant s-a dat jos din barca incepand sa paseasca pe apa ca si pe uscat. 
De aceea si noi trebuie sa cercetam mai intai duhurile cand suntem ispititi sau avem experiente neobisnuite, stiind ca diavolul vrea sa ne insele. Sfantul apostol Ioan ne spune in prima sa soborniceasca epistola acestea:

"Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.  În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume." (I Ioan 4;1-3)



Incepand sa mearga pe apa, Petru a pasit cu curaj si cu indrazneala spre Iisus, iar cand a ajuns apropae de El, cand a vazut vantul puternic si potrivnic si valurile mari care se inaltau pe langa el stropindu-l cu picaturi reci, in intunericul noptii s-a inspaimantat si un sentiment de frica a inceput sa il cuprinda temandu-se ca valurile il vor ineca. In acel moment a inceput incet incet sa se scufunde in apa. Cu cat frica si deznadejdea il cuprindea mai mult cu atat se scufunda mai tare in apa, pana la genunchi apoi mai sus, speriindu-se si strigand cu mainile intinse catre Domnul Iisus „Doamne, scapă-mă!“. In acel Moment Iisus intinzandu-i mana Sa l-a apucat de brat si i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“. Apoi, mergand amandoi de mana s-au apropiat de corabie urcandu-se in ea, iar in acel moment vantul s-a potolit. Cei din corabie, impresionati de cele vazute au ingenunchiat in fata Mantuitorului Iisus Hristos zicand „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“. Corabia si-a continuat drumul venind in Ghenizaret.

Ce trebuie sa intelegem noi din aceasta minune dumnezeiasca si din faptele relatate de evanghelistul Matei? Ce invataturi trebuie sa ni le insusim si sa le punem in aplicare in viata noastra?
Pai in primul si primul rand trebuie sa nu deznadajduim niciodata in timpul vietii noastre. Sa nu ne temem de nimic daca drumul vietii noastre are ca tinta pe Iisus Hristos. Viata aceasta involburata plina de ispite si incercari grele trebuie sa o strabatem cu ochii atintiti doar spre Mantuitorul Hristos. Lui trebuie sa cerem mereu ajutorul in oriceea ce facem. Pentru ca ne spune Iisus "Fara mine nu puteti face nimic!". Lui trebuie sa-I strigam mereu "Doamne, ajuta-ma!", "Doamne, scapa-ma!". Altfel, vom fi inghititi de deznadejde si de frica ajungand sa ne inecam in necazuri si griji si sa murim fara nadejde, neincredintati ca Dumnezeu este Cel care ne poate scapa din orice necaz sau boala.
Trebuie sa mergem in viata aceasta cu nadejde in Dumnezeu si cu permanenta incredintare ca numai El ne scoate din orice ispita.
Crestinii ortodocsi de azi trebuie sa demonstreze celorlalti de alte confesiuni ca tinta lor este cea reala, ca nu sunt inselati de duhurile rautatii ce pot lua chiar si chipul lui Hristos. Inselarea este mare in zilele noastre. Numai cei din biserica noastra dreptmaritoare crestina au sanse reale ca dupa trecerea din aceasta viata sa ajunga la Farul ce lumineaza pe marea vietii acesteia si care ne calauzeste spre liman. 
Biserica ortodoxa, ca lacas de cult, are forma unei corabii, care spre  rasarit este rotunda si este prevazuta cu o "cabina a comandantului" unde Cel ce ne conduce in viata aceasta se afla intotdeauna la timona. Sfantul altar pe care se afla sfantul potir in care se afla Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos este 'cabina de comanda' a Bisericii. Hristos este Cel ce ne va conduce la Tatal Nostru Cel ceresc, el este comandantul suprem al tuturor fortelor navale si terestre. Pe el trebuie sa-L iubim si sa avem incredere in El ca ne duce pe drumul cel bun. De aceea trebuie sa ascultam de urmasii apostolilor care prin continuitatea apostolica realizata prin hirotonii succesive sunt preotii nostrii ortodocsi de azi. 
Cei care parasesc aceasta corabie si merg dupa naluciri diavolesti fara sa intrebe "Doamne, daca esti tu porunceste-mi sa vin la tine!" sunt de plans si ajung sa mearga pe cai si drumuri infundate. Acestia sunt toti ereticii si sectarii care sunt inselati de diavoli, care iau chipul Mantuitorului inselandu-i amarnic.
De aceea sa tinem strans de Biserica reala a lui Hristos, in care se pastreaza inca harul Duhului Sfant dat apostolilor la Cincizecime in chip de limbi de foc. Arhiereii si preotii nostrii sunt urmasii de drept ai apostolilor. Numai apostolilor li s-a dat puterea Duhului Sfant sa ierte si sa dezlege pacatele si aici si in ceruri. Numai ei si urmasii lor de drept de astazi au abilitatea si dreptul de a face toate tainele sfinte lasate de Mantuitorul Iisus Hristos. 
Sa fim deci cu bagare de seama si sa nu ne departam de Biserica. Numai cei care traiesc in Biserica se afla in siguranta. A trai in Biserica inseamna sa fim mereu in duh alaturi de apostoli si de Hristos in drumul nostru pe marea vietii. Sa participam cu regularitate la sfintele slujbe mai ales la Sfanta Liturghie, sa tinem legatura cu Hristos prin tainele Sale, prin spovedanie si impartasire regulata cu sfintul Trup si Sange al Sau, unindu-ne cu el si material, nu numai in duh. Sa nu parasim Biserica noastra strabuna care este formata din cler si popor binecredincios. Fiecare dintre noi suntem madulare, organe vii ale lui Hristos, facem parte din Trupul Lui, iar trupurile noastre sunt temple vii ale Duhului Sfant. Toti suntem nascuti din nou prin Sfantul Botez din apa si din Duh avand ca Tata pe Dumnezeu si ca mama Biserica noastra strabuna. Cine paraseste pe Tatal sau si pe mama sa mergand dupa glasuri straine fiintei neamului romanesc se considera a trada pe starmosii lui, care pe vremea geto-dacilor a asculatat de Sfantul Apostol Andrei, cel ce ne-a adus la Hristos pentru prima data pe aceste meleaguri.  
Ganditi-va, va-ti intrebat vre-odata de ce noi ne-am nascut ortodocsi? Avem noi vre-un merit? Suntem noi "alesi"? 
Nicidecum! Meritul este al stramosilor nostrii geto-dacii care au ascultat de Sfantul Apostol Andrei si s-au increstinat inca de atunci pe aceste meleaguri mioritice. Iar pe linie directa paterna, din samanta pe linie directa ne-am nascut noi ortodocsii de azi. Hristos a oferit sanse egale intregii omeniri trimitand pe apostolii sai pana in ziua de azi prin urmasii lor preotii ortodocsi, sa duca Evanghelia lui Hristos. Acestia au mers si merg inca, au increstinat pe pagani in toata lumea civilizata din acele vremuri, toti in afara de Sfantul Apostol Ioan luand moarte muceniceasca. 
Cine a crezut ... a crezut! Cine nu... nu. Au ramas pagani pana azi, facand referire la necrestini. Iar crestinii eretici care au parasit corabia lui Hristos fiind inselati de diavoli sunt pe carari gresite. Oricand Hristos ii va primi ca pe fii risipitori din binecunoscuta pilda. Numai sa recunoasca ca Biserica adevarata este cea ramasa intacta si nepatata dintr-un inceput, Biserica Ortodoxa.
Traim vremuri apocaliptice, cand duhuri necurate vin si insufla omenirii ideea ca "e un singur Dumnezeu" si ca "toti suntem crestini" indemnand la o amestecare a dogmelor si credintelor crestine a tuturor cultelor si denominatiunilor. Acest curent al Ecumenismului nu vrea decat sa compromita pe Hristos in fata diavolilor prin oameni, aratand ca cei care nu mai au harul Duhului Sfant nu sunt inselati si ca ei "din dragoste fata de aproapele" indeamna sa "fim uniti" doar ca societate umana dar nu in Duhul Sfant purces de la Tatal Nostru. Se poate crea o unire doar sociala, dar nu in acelasi Sfant Duh.
In incheiere sa ramanem cu credinta ca nu vom trada pe stramosii nostrii binecredinciosi crestini care nu au parasit ortodoxia luand chiar moarte muceniceasca (Constantin Brancoveanu cu cei patru fii ai lui, Mihai Vitezul care a refuzat sa treaca la catolicism fiind ucis miseleste din ordinul papal, Stefan cel Mare si Sfant care a tinut piept cu moldovenii lui sfinti la randul lor hoardelor otomane, et,, etc.)
Sa dam slava Bunului Dumnezeu si sa nu ne lasam biruiti de ispitele vietii acesteia pana la sfarsitul vietii noastre, precum spunem la slujba inmormantarilor: "Marea vieţii văzând‑o înălţându‑se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, mult‑Milostive."
AMIN!

Gherasim Ogheru

De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta

Odată cu Învierea Domnului, „în prima zi a săptămânii ” (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica. Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia „Adventiştilor de ziua a şaptea” , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog. Adventiştii spun că această poruncă din Decalog rămâne valabilă, spunând că primii creştini au ţinut sâmbăta până la începutul secolului IV, când împăratul Constantin cel Mare a decretat duminica ca zi de odihnă la 7 martie 321. 
Este adevărat că a existat un astfel de „decret imperial”, dar el nu are nimic cu teologia creştină. Faptul că abia în 321 Imperiul a acceptat această zi ca zi de odihnă nu înseamnă nici pe departe că ea până atunci nu a fost ţinută de creştini. Convertirea la creştinism a lui Constantin l-a făcut să asigure prin lege ceea ce creştinii la care a aderat şi el ţineau încă de la început. În general trebuie renunţat la orice mit (gen Dan Brown ş.a.) precum că Împăratul Constantin cel Mare (306-337) ar fi avut o contribuţie inovatoare în Biserică şi că ar fi iniţiat nişte reforme ieşite din comun, inclusiv la nivel de doctrină creştină. Orice istoric sincer şi echidistant din punct de vedere confesional va recunoaşte că lucrurile stau altfel şi chiar dacă cineva este tentat să creadă unor astfel de ipoteze, aceştia trebuie să înţeleagă că organizarea deosebită a Bisericii în epoca lui Constantin se datorează libertăţii religioase care i-a permis acesteia să-şi spună cuvântul (spre deosebire de epoca persecuţiilor când nu avea nici un drept) şi în nici un caz amestecului direct al împăraţilor, pe care Biserica înseşi uneori îi excomunica fie pentru erezie, fie pentru comportament imoral. 
Revenind la sărbătorirea duminicii, constatăm că după Învierea lui Hristos nici un creştin nu a mai ţinut sâmbăta. Nu există nici un text biblic care să arate că sâmbăta a mai fost ţinută după aceasta, existând argumente doar pentru ziua duminicii.


Mai jos am să prezint principalele texte biblice despre abolirea (fie şi neoficială) a sâmbetei şi ţinerea duminicii. Din textul de la Ieşire 20:10 şi mai ales Deuteronom 5:15 constatăm că această zi a fost instituită de Dumnezeu, ca evreii să-şi amintească de ieşirea din robia egipteană. Până la Moise nu există nici o poruncă cu privire la şabat, iar faptul că Dumnezeu, după crearea lumii, „S-a odihnit în ziua a şaptea” (cf. Facere 2:2), nu înseamnă că aceea a fost anume sâmbăta. Oricum, putem admite că acea zi era sâmbăta, că nici acest lucru nu schimbă prea mult datele problemei, căci în Noul Testament, odată cu „recrearea lumii” prin întruparea, dar mai ales învierea lui Hristos, multe s-au schimbat sau cel puţin au fost îndreptăţite să se schimbe, din moment ce însăşi Legea s-a schimbat (cf. Evrei 7:12 ş.a.).


În Noul Testament, Mântuitorul Hristos „dezlega sâmbăta” (Ioan 5:18) şi se considera pe sine „Domn al sâmbetei” (Matei 12:8), făcând intenţionat cele mai multe minuni în ziua sâmbetei (vezi toate cele 4 Evanghelii). Domnul Hristos insuflă o atitudine similară şi celor care-l ascultau, spunându-le că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). Toate acestea marcau sfârşitul „legii sâmbetei” şi instituirea unei noi zile de odihnă pentru creştini, diferită de cea ţinută de Moise, Iosua şi toţi evreii de până atunci. Iată ce spune Sf. Pavel în acest sens: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă.  Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4:8-9). Oare ce înseamnă aceste cuvinte dacă nu abolirea sâmbetei şi instituirea unei alte zile de odihnă, în condiţiile în care multe ale prescripţii ale Legii Vechi nu mai erau obligatorii pentru creştini (cf. Fapte cap. 15 ş.a.)? 

După Învierea Sa din morţi în zi de duminică (cf. Ioan 20:1), Hristos S-a arătat în seara aceleiaşi zile ucenicilor Săi (cf. Ioan 20:19), când nu era Toma cu ei, apoi a doua oară exact peste o săptămână (expresia „după opt zile” are de fapt sensul „în a opta zi”, adică tot duminica), când era „şi Toma împreună cu ei” (cf. Ioan 20:26). Prin aceasta Hristos nu doar că sfinţeşte ziua duminicii, ci marchează şi intervalul unei noi săptămâni (ciclu de 7 zile), aşa cum era să fie ţinută ea mai departe de către creştini. Din Noul Testament ştim că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în zi de duminică (Fapte 2:1) şi tot atunci s-au botezat primii creştini şi s-a făcut frângerea pâinii (Fapte, cap.2). Mai târziu, în toată Biserica „frângerea pâinii” (Euharistia / Liturghia) era făcută duminica (Fapte 20:7) şi tot duminica se făceau colectele pentru săraci (cf. I Corinteni 16:2), acestea fiind probabil făcute înainte sau după Liturghie, odată cu Agapele (mesele frăţeşti ale dragostei). Tot în zi de duminică Dumnezeu i-a descoperit Evanghelistului Ioan Apocalipsa (Apoc. 1:10). Din toate aceste texte se vede clar că Hristos, ucenicii Săi şi în general primii creştini şi cei de după ei ţineau exclusiv ziua duminicii, şi nu avem nici un text precum că aceştia ar fi ţinut sâmbăta. Mai mult decât atât, Sf. Pavel le cere creştinilor să nu-i bage în seamă pe cei care-i judecă „cu privire la sâmbătă” (Col. 2:16), arătând abolirea acesteia. 
De multe ori „Adventiştii de ziua a şaptea” aduc textul de la Fapte – cap.13 în sprijinul ideii că apostolii ar fi ţinut sâmbăta şi chiar ar fi mers în fiecare sâmbătă la sinagogă pentru a-şi onora obligaţiile religioase iudaice. Dacă însă analizăm mai atent acel capitol precum şi toate celelalte, vedem că apostolii mergeau sâmbăta la sinagogă şi chiar la templu doar pentru că acolo se aduna multă lume şi acesta era un bun prilej pentru propovăduirea Evangheliei şi nimic mai mult (cf. Fapte 5:20-21). Deci acest argument al adventiştilor nu ţine, iar altele nici nu există.

În continuare, pentru a-i convinge pe adventişti că duminica n-a fost instituită de Constantin cel Mare în anul 321, ci era ţinută şi de creştinii din sec. I-III, voi aduce mai multe argumente istorice de până la anul 313 care vorbesc despre ţinerea duminicii în această perioadă. Mă voi referi doar la scrierile autentice, lăsând la o parte pe cele apocrife! Mă voi axa pe documente oficiale necontestate de istoricii protestanţi.

- Pe lângă argumentele biblice deja aduse, amintesc că primele menţiuni nebiblice foarte clare despre ţinerea duminicii le avem deja spre sfârşitul sec. I, în Didahia, cap. 14. Acest izvor este recunoscut ca unul din sec. I şi este studiat de foarte mulţi critici eterodocşi din lume, recunoscându-i-se autenticitatea.

- O altă mărturie despre ţinerea duminicii (κυριακὴ ημέρα), spre sfârşitul sec. I – încep. sec. II, o avem de la Ignatie al Antiohiei, ucenicul Apostolului Petru şi a lui Ioan Evanghelistul. Vezi Epistola către Magnezieni 9:1;

- La începutul sec. II, Pliniu cel Tânăr scrie împăratului Traian (Epistola X:96,7) despre faptul că creştinii îşi făceau Liturghia solemnă în "ziua soarelui". Această expresie va fi împrumutată de acum înainte şi de scriitorii creştini, cu explicaţii simbolico-teologice (aşa cum vom vedea mai jos).

- Următoarea mărturie clară o avem la Iustin Martirul şi Filosoful (sec. II). Acesta este primul scriitor creştin, care vorbeşte de "dies solis" ca zi de sărbătoare a creştinilor (Apologia I către împăratul păgân Marcu Aureliu). Scriitorii creştini începând cu sec. II arată foarte clar, că "Soarele" este Hristos (cf. Maleahi 4:2). Despre această legătură "soare – Hristos, Soarele dreptăţii" vor scrie mai amânunţit la începutul sec. III Meliton de Sardes (Despre botez, 4) şi Origen (Tâlcuiri la Levitic, 9.10).

- La încep sec. II, Epistola lui Barnaba (care o vreme a fost chiar inclusă în canonul biblic – !) vorbeşte despre duminică care despre "ziua a opta", făcându-se trimitere la profeţia lui Iezechil (43:27). Este o mărturie foarte importantă, mai ales dacă citim textul de la Iezechil: "Iar după sfârşitul acestor zile, în ziua a opta şi mai departe, preoţii vor înălţa, pe jertfelnic, arderile de tot ale voastre şi jertfele de împăcare şi Eu Mă voi milostivi spre voi", zice Domnul Dumnezeu."  Într-un fel, Barnaba arată că de acum înainte "ziua a opta" – duminica, va fi ziua de aducere a jertfelor lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut în mărturiile de mai sus, chiar aşa se întâmpla…

- Pentru prima dată în istorie, despre duminică ca zi în care nu trebuie să se lucreze vorbeşte scriitorul creştin Tertulian (moare aprox. 230), vezi "De oratione", 23. În general însă, scrierile creştine pun accent pe lucrarea duhovnicească în zi de duminică şi mai puţin pe odihna fizică, aşa cum s-a orânduit în Decalog pentru şabat.

- Sinodul de la Elvira (aprox. 306 – exact în toiul celor mai mari persecuţii) stabileşte prin Canonul 21 să fie excomunicaţi cei care 3 duminici la rând lipsesc de la Liturghie.

- Scrierile apocrife din primele 3 secole aduc şi ele numeroase mărturii despre ţinerea duminicii, dar pentru a nu-mi pune „cărbuni pe cap”, le-am lăsat la o parte. Repet încă odată, nici un izvor creştin sau păgân din primele trei secole nu aminteşte despre ţinerea sâmbetei de către creştini.

Ieromonah Petru Pruteanu
Sursa: http://www.teologie.net/2009/12/23/de-ce-tinem-duminica-si-nu-sambata/




Predica la Duminica a VIII-a după Rusalii, a înmulţirii pâinilor.

Predica Părintelui Constantin Galeriu la Duminica înmulţirii pâinilor
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos.
Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Matei 14, 14-22) şi ne împărtăşim din ea, rugând pe bunul Dumnezeu să simţim şi astăzi cuvântul dumnezeiesc, asemenea unei împărtăşanii. De aceea a şi zis Mântuitorul: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Şi, iată, ne împărtăşeşte astăzi şi cu pâine şi cu al Său cuvânt:  “În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei...” – mila Lui dumnezeiască, unică. Facă Domnul să ne împărtăşim şi noi dintr-o asemenea milă. Milă care cuprinde pe toţi; în milă suntem cuprinşi noi, cei păcătoşi – aşa cum învaţă o rugăciune a Bisericii: “Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte” (e o nuanţă).
Şi Iisus – ne descoperă Evanghelia –, are milă, văzând mulţimile şi tămăduieşte pe bolnavi. Şi iată, grăindu-le cuvântul, vindecându-le bolnavii, a trecut vremea şi s-a făcut seară. Atunci s-au apropiat de Dânsul ucenicii şi I-au zis: “Locul este pustiu şi, iată, vremea e târzie. Dă drumul, deci, mulţimilor, să meargă în sate să-şi cumpere de hrană”.
Dar hrana, într-un loc pustiu, de unde să fie? Două taine parcă se deschid aici, deodată: pe de o parte – taina cu adevărat dumnezeiasca – în loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatră, iar de data aceasta – pâine va înmulţi. Iar spiritual, sufleteşte, te răscoleşte acest gând: în loc pustiu să dai hrana… Uneori te cuprinde această nelinişte, durere, simţind parcă pustiul acestei lumi; şi, în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, să dai, de la Hristos, împreună cu El, pâine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecăruia. N-aş îndrăzni niciodată să vorbesc de pustiul cuiva, de neliniştea cuiva, fără să am în vedere mai întâi pustiul din sufletul meu, experienţa acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din întrebările cele mai adânci aceasta este: cum să hrăneşti pustiul din tine ca să-l faci roditor?
Poate aici se potriveşte acea mărturie: un european, mergând prin pustiul Nubiei, în Africa şi, călăuzit de un localnic, undeva, în adâncul pustiului, aude un geamăt, ca un suspin. Şi îl întreabă pe localnic: ce înseamnă acest geamăt? I-a răspuns: noi spunem că e suspinul pustiului, care vrea să devină grădină.
Oare nu e adevărat acest lucru pentru orice pustiu sufletesc din lume? Suspinul nu e absent, nu e desfiinţat. Nu poate fi desfiinţat pentru că pleacă din eternitatea lui Dumnezeu, din suflarea divină originară cu care a fost înzestrat omul; suflare divină care e din eternitatea lui Dumnezeu, nu din lumea aceasta.

În acest pustiu şi în acest suspin se aflau atunci mulţimile în jurul lui Iisus. Ucenicii evocă pustiul (“loculul e pustiu”); ucenicii evocă şi timpul (“vremea e târzie”). Sunt evocate deopotrivă cele două categorii existenţiale – spaţiul şi timpul. Şi în acest spaţiu pustiu şi timp târziu ucenicii se întreabă ce să facă, ce să răspundă suspinului mulţimilor. “Slobozeşte-i, dă drumul mulţimii să meargă să-şi caute pâine” – spun ucenicii. Mântuitorul le răspunde: “Nu trebuie să se ducă”; poate mai adânc: nu trebuie să plece; să nu plece nici de lângă Mine, nici de lângă voi. Când cineva pleacă de lângă Dumnezeu sau pleacă de lângă un om al lui Dumnezeu, ce se poate petrece! Dacă pleacă de lângă Dumnezeu înseamnă că omul vrea să rămână în pustiu; căci fără Dumnezeu n-ai alternativă. Nu există alternativă la Dumnezeu. Cineva a spus: “Sau Dumnezeu sau neantul”. Dacă pleacă de lângă mine, cauza poate să fie dublă: pleacă poate pentru că eu nu-i dau pâine. Dar, cum spune Mântuitorul: “Care este omul acela care, de-i va cere fiul lui pâine, oare îi va da piatră?”. Poate că, totuşi, eu în loc de pâine, îi dau uneori piatră. Sau pleacă de lângă mine pentru că îl izgonesc prin cuvintele mele care cad asupra lui ca o ploaie de pietre. Sau sufletul lui, sărmanul, n-a ajuns încă să se cutremure de pustiul din el, şi să dorească fierbinte ca pustiul lui să devină gradină…

Atunci, Mântuitorul spune: “Să nu plece. Daţi-le voi să mănânce”. Îi pregătea pe ucenici pentru misiune. Aceasta avea să fie menirea lor: să hrănească; să împlinească cuvântul profetului Amos, de odinioară: “Va veni vremea când va fi foame în lume. Dar nu numai foame de pâine, ci şi foame de cuvântul lui Dumnezeu”. Cuvânt şi pâine. Nu trebuie să le separăm niciodată. Cel puţin în veacul de acum nu pot fi separate pâinea de cuvânt şi cuvântul de pâine. De aceea Mântuitorul a şi instituit Împărtăşania: pentru că în El să fie totodată şi cuvântul Lui (prin Evanghelie), şi trupul Lui (pâinea). Căci El este Pâinea care S-a pogorât din cer. Cuvânt şi pâine: Evanghelie şi Împărtăşanie.
“Daţi-le voi...!”, le spune Mântuitorul. Dar, Doamne, “n-avem aici decât cinci pâini şi doi peştişori”. De unde agonisiseră? Nu erau de la ei, le primiseră, cum ne încredinţează Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, de la un băieţel din cei care veniseră cu mulţimea. Căci, aşa cum citim mai departe, erau de faţă atunci cinci mii de bărbaţi, pe lângă femei şi copii. Cât despre acel băieţel, măicuţa lui avusese grijă şi-i pusese în traistă cinci pâinişoare de orz. Mereu ne întâmpină smerenia (pâinişoare de orz). Şi unul din ucenici – Sfântul Andrei – a luat legătura cu băieţelul şi a mărturisit Mântuitorului: “Iată, este un băieţel aici, care are cinci pâinişoare de orz şi doi peştişori. “Aduceţi-Mi-le aici”. Şi au adus la Mântuitorul pâinile şi peştişorii.
Peştele are un înţeles deosebit în Scriptură. De aceea în catacombe e înfăţişat chipul Mântuitorului, precum ştiţi; şi pentru faptul că cele cinci litere ale cuvântului grecesc ihtis = peşte (de aici şi o ştiinţă: ihtiologia) sunt iniţialele expresiei: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Au adus aşadar la Mântuitorul pâinile şi cei doi peştişori. Şi El a poruncit mulţimilor să şadă pe iarbă. Tot Sfântul Ioan ne spune că i-a aşezat în cete de câte cincizeci. Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor, iar ucenicii, mulţimilor.
Aici se dezvăluie o taină negrăit de adâncă: în ziua Învierii, Mântuitorul, intrând la ucenici, le va spune, între altele: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi acestea zicându-le, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta, cărora le veţi ţinea, ţinute le vor fi”. Reţinem cuvântul care mereu se săvârşeşte sub alte chipuri în Evanghelie. Acum Mântuitorul priveşte la cer, Îşi înălţă ochii şi se roagă; binecuvântează, frânge şi da ucenicilor, iar ucenicii – mulţimilor. La fel: “Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, Eu vă trimit pe voi”. Anticipa ziua învierii. Şi ucenicii împărtăşesc; şi, de atunci, neîncetat, urmaşii apostolilor au sarcina aceasta: că, de la Hristos, şi de la Tatăl, către Care El Şi-a îndreptat privirea, inima, adâncul din El, şi L-a invocat, să primească darul şi să-l dea aproapelui. Cineva întreba: avea nevoie Iisus să Se roage? Dar nu aşa se pune întrebarea, pentru că Iisus e neîncetat în legătură cu Părintele Ceresc; şi ca să ne arate nouă, în iconomia mântuirii, că el e Mijlocitorul. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin El. Şi atunci, El Se îndreaptă către Tatăl, căci toate, cum spun Părinţii, s-au făcut de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest moment se va săvârşi un act ziditor şi mântuitor. Pentru că cele cinci pâini se înmulţesc, se rezidesc neîncetat; aşa cum în fiecare an, din bobul de grâu se rezideşte spicul şi se face holda.

Aşadar, acum, de la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt, pâinile capătă o nouă viaţă, un nou botez, dacă vreţi; şi trec în mâinile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la mulţimi, şi se hrănesc mulţimile. Cât am dori să simţim taina aceasta, permanent săvârşindu-se în Biserică! Permanent să simţim cum Hristos e în faţa Tatălui, Se roagă, invocă, apoi, El, pe altar, binecuvântează, frânge, şi preoţii împărtăşesc mulţimile. Şi toţi alcătuim una – Biserica, familia divină. Din acest belşug al înnoirii zidirii, cu fiecare moment al împărtăşaniei se înnoieşte actul creator originar. E atât de adevărată mărturia Evangheliei: Că “toate prin El – prin Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu – s-au făcut. Şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Atunci, în Împărtăşanie, hotărât că e El, căci prin El s-au făcut toate. Şi de la El vine trezirea sufletului nostru, ca un act dumnezeiesc de zidire, de înnoire, de naştere din nou a pâinii şi vinului în Trup şi Sânge dumnezeiesc.
Şi cât belşug, Doamne, ai adus în locul acesta pustiu, căci, iată, au rămas douăsprezece coşuri, pe care le-au strâns ucenicii. Astfel e belşugul harului dumnezeiesc – nesfârşit; nesfârşire din nesfârşirea lui Dumnezeu. Reţineţi şi regândiţi acel moment. Să ne simţim acum, aici, în faţa lui Hristos. Aşadar ne-am hrănit. Ce a urmat, ce urmează? Urmează alte taine tot atât de adânci, dacă nu şi mai adânci. Anume: în jur e pustiu; dar în acel pustiu e o oază de paradis, în care Hristos împărtăşeşte mulţimile; transformă pustiul în grădină a Edenului. Şi mulţimile, cum ne încredinţează iar Sfântul Ioan, s-au gândit atunci să-L proclame pe Mântuitorul, împărat. Îşi ziceau: cine vorbeşte mai dumnezeieşte decât El? Cine ne vindeca bolile? Cine ne hrăneşte trupurile? El e vrednic să fie regele nostru. Să-l proclamăm! Mântuitorul însă n-a venit să seducă; n-a venit doar să satisfacă sentimente şi dorinţe deşarte, ori să flateze setea de miracol a lumii.
Cum vom vedea, în seara aceea, după ce S-a retras, s-a petrecut umblarea pe mare. Prin urmare, a doua zi, seara, mulţimile nevăzându-L pe Mântuitorul cu ele, au luat cum au putut, corăbii, bărci, şi s-au întors în Capernaum. L-au căutat pe Mântuitorul: unde eşti? “Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semn, ci pentru că aţi mâncat pâinile şi v-aţi săturat”. Semn şi pâine. Semn, mai bine zis decât minune. Minunea te aruncă în uimire, în miracol, în ceva neobişnuit, care uneori te tulbură; în care nu ştii să desluşeşti. Şi demonul e în stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: îţi transmite un mesaj dumnezeiesc. Or: aţi dorit pâine, să vă saturaţi; doriţi să vă vindec bolnavii; să vă spun cuvânt care să vă mângâie. Dar prin semn ce înţelegeţi? Să înţelegeţi ceea ce vreau să vă învăţ şi cum vreau să vă înalt la chemarea voastră de chip al lui Dumnezeu, de asemănare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!
Mulţimea atât înţelegea atunci, în acea seară; şi să-L proclame pe Mântuitorul împărat. Adeseori şi noi suntem asemenea mulţimii: ne dorim să avem pe cineva care să ne tuteleze, să ne dea de toate: şi cuvânt, şi vindecare, şi sănătate, de toate. Iar dacă nu ne dă, să protestăm. Dar ce se petrece? Mie mi se pare de o adâncime negrăită ceea ce face Mântuitorul atunci. Aşadar simte că ei vor să-L proclame împărat, iar El să le dea de toate, urmând ca ei să fie, dacă s-ar putea, într-un fel de azil universal. Mântuitorul însă vrea altceva. Sfântul Pavel numeşte această lume o arenă de luptă: “Mă lupt nu ca şi cum aş arunca cu pumnul în văzduh”, adică în gol, în pustiu. Nu există pustiu înaintea lui Dumnezeu, ca să rămână pustiu. Există pustiu ca noi să-l transformăm în grădină.
Şi atunci, Mântuitorul porunceşte mai întâi ucenicilor să plece. Ucenicii merg la malul mării, se suie în corabie şi pleacă pe mare; şi cum? – să înfrunte marea. Pentru că în noaptea aceea va fi furtună; iar Dumnezeu (Mântuitorul) îi trimite să înfrunte furtuna. Iar, pe măsură ce umbrele înserării Îl fac mai puţin vizibil – trupeşte – pe Mântuitorul, El se retrage, se urcă pe muntele din preajmă şi se roagă. Şi eu cred că neîncetat Mântuitorul e în stare de rugăciune, de mijlocire între noi şi Tatăl. Evanghelia spune că la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu – faţă în faţă (în greceşte: pro ston Theon ).
Deci Mântuitorul, în munte, se roagă, retras. Jos, la poalele muntelui – mulţimile; pe mare – ucenicii. Nu simţi, parcă, aici, o stare de retragere tainică a lui Dumnezeu, a lui Hristos? În faţa Tatălui, dar în rugăciune pentru noi. Iar noi, mulţimile, aici; ucenicii, deodată, în plină furtuna, printre valuri care sunt gata-gata să înece sărmana corabie. Ce taina se dezvăluie aici! Nu simţim noi – în viaţa particulară dar şi în viaţa comunitară, în ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bântuie, a încercărilor la care suntem supuşi – că, parcă, undeva, Dumnezeu se retrage?
Nu-i mai simţi, parcă, prezenta, dar simţi ceva tot atât de adânc, şi mai sfâşietor, anume: prezenta absenţei. Pentru că ştii că El există. Nu e lucru mai dureros decât să înduri şi să simţi că înduri, să ai conştiinţă că înduri prezenta absenţei Lui; pe care şi mulţimile şi ucenicii o simţeau adeseori.
Să medităm împreună: pentru omul credincios marea problemă, iubiţilor, nu este – mai ales pentru noi, răsăritenii – existenţa lui Dumnezeu. Pentru că numai cel nebun, sărmanul, poate să tăgăduiască existenţa lui Dumnezeu, evidenţa evidenţelor. Cu lacrimi o spun, pentru că trebuie să-l plâng pe nebun. Dar în Apus se pune problema aceasta, din nefericire. Dar ce vreau să spun acum? Problema pentru credincios nu este aceasta. Dumnezeu există indiferent dacă eu Îi dau sau nu “certificat de existenţă” (în cursul de TEOLOGIE FUNDAMENTALĂ, pe care îl predau, nici nu mai pun problema argumentelor raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu). Toată făptura Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Deci, la noi, nu această problemă se pune; Dumnezeu există. Cealaltă problemă este de cea mai mare adâncime pentru noi: a relaţiei mele cu Dumnezeu. Aceasta e adevărata problemă: cum stau eu în faţa lui Dumnezeu; cum Îl simt eu pe Dumnezeu.
În seara aceea Mântuitorul S-a retras. Avem aici dialectica legăturii cu Dumnezeu, dialectica harului lui Dumnezeu. Totul e cum stau eu în faţa lui Dumnezeu, nu cum stă Dumnezeu faţă de mine. Să reţinem această idee: Dumnezeu există, dar cum stau eu în faţa Lui? Eu pot fi deschis sau închis în faţa Lui; libertatea mea, libertatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, uneori se retrage. Or, ce fac eu atunci, în încercările, în durerile mele?

Viktor Frankl distinge trei dimensiuni de manifestare a omului: homo faber (omul lucrător, care realizează valori şi îşi găseşte în ele un sens al vieţii); homo amans (omul iubitor, care îşi găseşte împlinirea în iubire; în iubirea obişnuită, faţă de semeni. Iar cineva spune atât de adânc: eu îmi verific iubirea, fundamental, prin legătura cu Dumnezeu, în raport cu împlinirea poruncilor Lui. Din acea măsură trebuie să ştiu că iubesc cu adevărat: dacă împlinesc poruncile Lui; atunci El vine şi mi se arată. Cum a spus Mântuitorul: “De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele; cel ce iubeşte poruncile Mele, iubit va fi de Tatăl Meu, la el vom veni, locaş la dânsul vom face”); şi homo patiens (omul suferinţei). Frankl susţine că, în suferinţă mai degrabă, se descoperă cel mai adânc sens al existenţei. Dacă în celelalte două situaţii existenţiale – a prestaţiei creatoare (spirituale şi materiale) şi a iubirii – îţi poţi găsi împlinirea prin ele, dar în lumea aceasta, singura suferinţa te înălţă mai presus de lume. În suferinţă vezi cum se destramă totul în jurul tău. Şi depinde de tine să descoperi sensul – care există – şi să suspini în această durere a prezenţei absenţei, în adâncul tău, şi să-l cauţi. Dumnezeu se cere căutat; sensul se cere căutat. Sensul nu-l produc eu, spune Frankl; ceea ce produc eu e ceva subiectiv sau un non-sens. Sensul este unic. Şi numai suferinţa mă înaltă, mă ridică din platitudinea lumii. Pentru că în suferinţa văd cum se prăbuşeşte totul în jurul meu; în lipsuri, în necazuri, într-o boală în care făptura mea e sfâşiată, aşa cum spune un mitropolit: numai în boală eu simt că una e sufletul şi alta e trupul, şi atunci eu strig.
De aceea Dumnezeu lasă uneori loc unui fel de absentă, în care eu trebuie să simt şi să văd prezenţa Lui. Iar prezenţa Lui să o resimt ca o naştere a mea.
Deci Dumnezeu ne-a dat pâinea, vindecarea de boli, cuvântul, totul. Dar, deodată, Se retrage; pentru că, repet, Dumnezeu nu vrea să facă din lumea noastră un azil de neputincioşi; ci o arenă de osteneală, de nevoinţă.
Noi trăim astăzi asemenea încercări. Simt însă că se naşte o lume nouă. Suntem la sfârşit de lume şi început de lume. Or, noi învăţăm, din chiar încercările care ne sunt date astăzi, cum se naşte această lume.
Cineva observă: ne-am ocupat foarte mult de moarte. Cine însă este preocupat de naştere? Nu numai de naşterea trupească, evident. Mai mult: dacă la moartea noastră încercăm fel de fel de mijloace pentru a o îndepărta, sau pentru a o face benefică (vezi Doamne, euthanasia), atentatele la viaţa însăşi se înmulţesc. E o tragedie aceasta, de proporţii fără precedent. Şi părintele Ioanichie Bălan avea dreptate când semnala că într-o maternitate, la o sută de sarcini, abia trei-patru dacă vin pe lume, restul sunt ucise. Simţim oare? Cu noi se naşte astăzi o lume nouă! Nu numai în ţara noastră. Se naşte în lume un nou eon, o nouă perioadă în istorie, cu noi. Dacă naşterea firească se face fără noi (cum scria Heidegger: “Suntem aruncaţi în lume fără să fim întrebaţi”), naşterea duhovnicească o primim la botez; şi această naştere nu se face fără noi, ci cu noi. Şi în măsura în care suntem conştienţi de această naştere din nou a lumii de astăzi, în acea măsură participăm la propria noastră naştere şi creştere.
Aceasta vrea Dumnezeu de la noi: să înfruntăm încercările, greutăţile; să socotim acest timp, de lucru, în care Dumnezeu ne cheamă, aşa cum a chemat atunci mulţimile, să nu le dea totul de-a gata; aşa cum a chemat pe ucenici, ca ei să înfrunte valurile; să sporească în fiecare dintre noi conştiinţa participării la naşterea noastră din nou; a lumii de aici şi a lumii întregi.
Pretutindeni în Europa şi în lume e această mare trecere pascală către o arvună a învierii, a veacului viitor. O simt şi o trăiesc cu toate fibrele fiinţei mele. Dar în care noi toţi suntem chemaţi. Dar în faţa greutăţilor, la marile noastre încercări, în orice stare a valurilor ar fi corabia noastră, nimeni să nu cadă în deznădejde. Dumnezeu ne cheamă că, şi în momentele în care simţim că cerul e de aramă şi nu ne răspunde, să simţim că e timpul să se trezească în noi chipul Lui dumnezeiesc, asemănarea cu El; nevoinţa noastră, credinţa noastră, nădejdea noastră, iubirea noastră, păzirea poruncilor Lui, cu conştiinţa că El Se roagă. Nu uitaţi, când corabia e gata să se înece (aşa li se părea ucenicilor), El apare pe valuri şi rosteşte: “Eu sunt, nu vă temeţi”. Eu exist; Eu sunt cu voi; şi împreună biruim şi ne naştem din nou.
Acesta e mesajul Evangheliei de astăzi. Iisus veghează, dar vrea să vadă că noi ostenim pentru salvarea noastră. Că noi, mai ales, ştim că El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hrănit mulţimile (şi poate că o parte din aceste mulţimi, împreună cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Părintelui Ceresc. Şi, ca Fiu al Părintelui Ceresc, ne ştie pe noi toţi, înrădăcinaţi în aceeaşi obârşie, a Lui, ca fraţi ai Lui. El suferă împreună cu noi şi noi suferim împreună cu El şi biruim împreună cu El, ştiind că pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatăl, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Să ne hrănească, dar să ne şi crească pe noi, prin suferinţă, prin încercări şi prin iubire şi, mai mult, prin nevoinţă să biruim. Cum a spus El: “În lume încercări veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Cu El biruim orice încercare, orice lipsă, orice nevoie, ştiind că atunci când e nevoie, El intervine.
Şi rosteşte: “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”. Amin.
Parintele Constantin Galeriu


Fie voua dupa credinta voastra!

In duminica a saptea dupa pogorarea Duhului Sfant, in bisericile noastre dreptmaritoare crestine se citeste o pericopa evanghelica din Matei, cap.IX, versetele 27-35, in care evanghelistul ne prezinta un episod emotionant unde Mantuitorul Hristos savarseste doua minuni nemaiintalnite pana atunci in omenire. Vindeca doi orbi carora le reda vederea si un om mut in care zacea un demon caruia i-a deschis limba redandu-i graiul. Fapte care si astazi dupa doua milenii, nimeni nu poate intelege cu mintea omeneasca cum au fost posibile aceste vindecari miraculoase.

Se spune in Sfanta Evanghelie asa:
"In vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!“ După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?“ Ei I-au zis: „Da, Doamne!“ Atunci S'a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credinţa voastră!“ Şi s'au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: „Luaţi seama, să nu ştie nimeni“. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi scoţându-i-se demonul, mutul a vorbit. Iar mulţimile se minunau, zicând: „Aşa ceva niciodată nu s'a arătat în Israel!“ Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni“. Şi Iisus străbătea toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor."

Citind cele de mai sus si analizand aceste intamplari tragem niste concluzii foarte folositoare pentru zidirea noastra sufleteasca. 
In primul rand vedem din partea celor doi orbi o staruinta in rugaciune "doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!“"  Vedem cu ochii mintii un tablou interesant in care Mantuitorul insotit de sfintii lui apostoli mergeau pe cale, iar in urma lor, bajbaind cu bastoanele lor de orbi, mergeau impleticindu-se doi sarmani orbi care ridicau ochii lor inchisi spre cer strigand cu glas rugator "Fie-Ti mila de noi, Fiule al lui David!". Aceasta staruinta care ii faceau sa urmeze alaiului lui Hristos venea dintr-o pornire interioara care ii faceau increzatori ca numai El era in stare sa le redea vederea, dupa cum auzisera ei ca Acesta vindeca orice bolnav pe care il intalnea si chiar invia morti. Zvonurile ce circulau in popor despre minunile Lui ii facusera curajosi in a cere Mantuitorului Hristos sa ii ajute si pe ei. Observam ca Mantuitorul ii lasa sa strige, nu le raspunde imediat, tocmai sa se vadeasca staruinta lor, si numai dupa ce intra in casa a permis sa ii aduca in fata sa pe cei doi sufernizi. Acesti oameni bolnavi puteau sa se descurajeze, sa se lase pagubasi, vazand ca Iisus nu le raspunde, dar nu au procedat asa. Au staruit a striga in urma Sa urmandu-L cu greutate pana la destinatia unde trebuia sa poposeasca El. 
Mantuitorul privindu-i le puse o intrebare directa si care in cazul in care cei doi doar "isi incercau norocul", poate poate se vor vindeca si ei, i-ar fi facut sa ezite in raspuns. I-ar fi facut sa spune "incercam si noi la Tine, poate ne poti ajuta". Dar nu au procedat asa. La intrebarea Mantuitorului Credeţi că pot să fac Eu aceasta?acestia au raspuns pe loc "Da, Doamne!". Auziti, L-au numit si Domn! Deci acesti orbi nu numai ca erau in totalitate incredintati ca Iisus ii poate vindeca, dar il considerau si Domn, un titlu suprem in omenire. 
Deci, staruinta in rugaciune si credinta totala in El vazandu-le Domnul Hristos la cei doi orbi L-au induplecat sa le faca pe plac. Si rostind doar Fie vouă după credinţa voastră! dupa ce Domnul s-a atins de ochii lor cu mainile Sale, cei doi bolnavi s-au vindecat pe loc si ochii lor s-au deschis vazandu-L prima oara pe El stand bland si zambindu-le binecuvantandu-i. Ce bucurie i-a cuprins pe cei doi sarmani cand au vazut chipul Domnului chiar in fata lor? Ce emotii si ce trairi sufletesti le strabateau sufletele? 
Insa Domnul privindu-i si smerindu-Se in fata tuturor le porunci cu asprime in glas „Luaţi seama, să nu ştie nimeni“.  Nu pentru ca vroia ca cei doi sa tina ascunsa minunea Sa, ci pentru a da pilda de smerenie privitorilor acelui episod. Sa ne invete sa nu ne mandrim si sa ne falim cu faptele bune pe care le facem in viata noastra. Dar si asa, cei doi nu aveau cum sa nu povesteasca ce s-a intamplat cu ei cand ceilalti din comunitatea respectiva ii vedeau vindecati, fiind cunoscuti ca orbi in acel oras.

In a doua parte a pericopei evanghelice evanghelistul ne relateaza un episod in care Mantuitorul Hristos vindeca un bolnav mut care insa nu era bolnav trupeste, ci era posedat de un demon mut care ii legase limba si glasul sa nu mai poata vorbi. Aceasta minunata vindecare a fost savarsita de Domnul Hristos in fata multimilor de spectatori care se stransesera in jurul Domnului si a ucenicilor Lui, curiosi care doreau sa vada ce minuni mai face fiul teslarului Iosif. Vazand oamenii stransi acolo ca mutul a inceput sa vorbeasca multumind lui Iisus si slavind pe Dumnezeu, au inceput a se mira, creindu-se agitatie in randul lor si zicand cu glas tare „Aşa ceva niciodată nu s'a arătat în Israel!“. Insa fariseii necredinciosi, care in permanenta stateau sub semnul suspiciunii si cantareau orice gest sau vorba a lui Iisus, in credinta lor oarba considerau ca minunile facute de Domnul Hristos nu sunt de la Dumnezeu. Asemanau intelepciunea si priceperea lui Dumnezeu cu cea a oamenilor, si daca pana atunci nu se mai pomenisera asemenea minuni in toata omenirea, totul fiind supranatural, considerau ca aceste minuni sunt numai spre impresionarea multimii si ca nu sunt de la Dumnezeu. Nu vedeau si mai ales nu simteau cu sufletele lor impietrite si subjugate strict literei ca au in fata lor pe insusi Dumnezeu Omul, Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat pentru salvarea noastra din ghearele intunericului iadului. De aceea ziceau „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni“.  Insa Domnul Nostru Iisus Hristos nu le-au raspuns provocarilor lor, i-a ignorat vazandu-si mai departe de misiunea sa de a lumina poporul si spune in evanghelie "Şi Iisus străbătea toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor." Aceasta era misiunea Sa. Sa arate oamenilor ca a venit Dumnezeu printre ei, sa ii invete sa iubeasca cu inima si sa nu mai fie cuviosi strict Legii scrise ci si legii iubirii.

Ce invataminte trebuie sa tragem noi cei ce am citit aceste randuri ale Sfintei Scripturi?

In primul rand sa staruim in rugaciunile noastre de cerere cand avem nevoie de ajutor de la Domnul. Sa nu deznadajduim ca Domnul nu ne aude. Stie El ce avem nevoie, iar daca nu ne raspunde cum vrem noi inseamna ca ceea ce ceream nu ne era de folos spre mantuire. 
Apoi, cand cerem ceva sa cerem cu credinta ca Domnul este in stare sa faca acel lucru. Ca fara El nu putem face nimic. Fara El nu ne insanatosim de nicio boala sau neputinta. De aceea trebuie sa fim mereu in El, sa traim in El, sa traim in Hristos si El in noi, cuminecandu-ne cu sfantul Lui trup si sange. Cand cerem vindecare de boli sau suferinte, sa cerem ca si cum am si primit ceea ce am cerut. Sa nu avem ganduri indoielnice si de deznadejde. Ci sa fim tari in credinta ca Domnul Iisus Hristos, cel ce ne-a facut in pantecele mamelor noastre poate restaura buna functuonare a oricarui organ al trupului nostru, ca doar el le-a zamislit, El le-a facut. Iar daca nu ne vindecam chiar daca cerem cu credinta tare, inseamna ca voia Domnului este sa patimim pentru pacatele noastre, poate chiar pana la moarte. Deci trebuie si sa ne pocaim de faptele noastre rele, spovedindu-ne la duhovnici iscusiti care sa ne invete cum sa ne vindecam de patimi si naravuri urate. Impacandu-ne cu El prin pocainta, obtinand iertare pentru pacatele noastre avem credinta ca ne va si vindeca de bolile pe care le suferim.
Toate bune pana aici. 
Dar facem noi asa cand suntem bolnavi? 
Cand ne-am imbolnavit de ceva alergam intai la duhovnic pentru a ne spala sufletele de pacate, patimi, naravuri pacataose, obiceiuri urate?
Ne spalam mintea de ganduri necuvioase si pacatoase prin paza ei stricta, prin rugaciune,  filtrand toate gandurile si faptele noastre prin spectrul valorilor moral crestine? 
Ii place lui Dumnezeu sau nu ceea ce gandesc, vorbesc, savarsesc?
Suntem noi incredintati ca numai Dumnezeu ne va vindeca prin mana medicilor si la interventia Lui directa vindecand ranile?
Daca nu facem asa cum raspundem la intrebarea Domnului  Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Cum obtinem vindecare trupeasca daca nu suntem intai vindecati sufleteste. Boala este rezultatul direct al imbolnavirii sufletului. 

Deci, in incheiere, acum cand mai sunt cateva zile pana la marea sarbatoare a Adormirii Maicii Domnului, sa alergam cu totii la duhovnici si sa ne marturisim Domnului toate pacatele, cu parere de rau, parasindu-le definitiv, luand iertare  si dezlegare, insanatosindu-ne atat sufleteste cat si trupeste. Numai asa, luptand mereu cu noi insine vom ajunge la finalul acestei curse cu obstacole care este viata noastra, sa ne intalnim cu iubitul nostru prieten Iisus Hristos care sa ne primeasca in Imparatia Sa, ducandu-ne la Tatal nostru din ceruri cu sufletele noastre spalate si luminate de Duhul Lui Sfant, ale caror inchinaciune si marire vor fi in vecii vecilor. Amin.

Gherasim Ogheru 

 

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics