Predică la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul

“Mărita tăiere a Înaintemergătorului rânduială dumnezeiască a fost, ca şi celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu Legea lui Dumnezeu, nici viaţa cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare şi vremelnică” (Condacul Praznicului).

Sărbătoarea de astăzi ne duce cu gândul la un eveniment sinistru din Istoria Biblică a Noului Testament şi anume uciderea Sfântului Ioan Botezătorul. Acest eveniment a avut loc în timpul regelui sau mai bine zis tetrarhului Irod Antipa care conducea Galileea şi Pereea. El era fiul regelui idumeu Irod cel Mare. După moartea lui Irod cel Mare, Ţara Sfântă a fost împărţită între fiii acestuia, astfel:
-Irod Arhelau stăpânea Idumeea, Samaria şi Iudeea;
-Irod Antipa stăpânea Galileea şi Pereea;
-Irod Filip avea stăpânire redusă şi anume: regatul de nord şi est de Marea Galileii.

Sfântul Evanghelist Marcu relatează acest eveniment, astfel: -”Şi a auzit regele Irod (Antipa) căci numele lui Iisus Se făcuse cunoscut şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el. Alţii ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul dintre prooroci. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea. Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ mare dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea şi fiica Irodiadei intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau la masă cu el. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut zicând: Vreau să-mi dai îndată pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt” (MARCU 6,14-29).

În paginile Sfintei Scripturi a Noului Testament, fiecare Evanghelist, pe la începutul Evangheliei redă o parte din predica Sfântului Ioan Botezătorul şi observăm la acesta că în calitatea sa de om trimis de Dumnezeu ca să fie Înaintemergător şi Botezător al Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, nu se înfricoşa de faţa omului, ştiindu-l lipsit de virtute şi viaţă fără de prihană. El mustrase pe farisei şi pe saduchei pentru făţărnicia şi viaţa lor frivolă (uşuratică, neserioasă), pe vameşi pentru lăcomia lor, pe ostaşi pentru cruzimea lor şi ceruse tuturor să se pocăiască (adică să se întoarcă la Dumnezeu, nu să părăsească Biserica cum fac sectarii zilelor noastre) şi să se pregătească pentru primirea lui Mesia Cel vestit de proorocii Vechiului Testament. Îi mustrase şi înfruntase pe toţi şi nu s-a temut de nici unul dintre reprezentanţii acestor categorii de oameni. El l-a înfruntat şi pe regele Irod Antipa – tetrarhul Galileii şi Pereii pentru viaţa sa nelegiuită.

Irod călcase Legea Mozaică şi nesocotea morala acestei Legi prin viaţa trăită în concubinaj cu Irodiada – femeia fratelui său Filip. Pasiunea amoroasă a lui Irod Antipa a dus la despărţirea lui de soţia sa – fiica lui Aretas – regele Arabiei, dar şi exilarea lui Filip la Roma unde acesta trăia ca persoană particulară. Regele Aretas va porni un război asupra sa iar Filip va unelti împotriva lui, urmărindu-i coroana şi nădăjduind la întoarcerea Irodiadei.

Evident, păcatul lui Irod Antipa şi al Irodiadei era mare. Este adevărat că iudeii aveau căsătoria de levirat care prevedea că dacă un frate ţi-a murit şi nu a avut copii, celălalt trebuia să ia în căsătorie femeia fratelui mort şi să-i facă copii, aceştia fiind consideraţi urmaşii de drept ai fratelui decedat; dar în cazul de faţă nu putea fi vorba despre o astfel de căsătorie din următoarele motive:
-mai întâi, pentru că Filip era în viaţă;
-în al doilea rând, pentru că Filip avea urmaşi, Irodiada fiind acum o femeie în vârstă de vreo 35 de ani, iar fiica ei – Salomeea, aproape pe jumătate.

Legea iudaică mai fusese nesocotită şi prin aceea că nici Filip, nici Irod Antipa nu le-au dat fostelor soţii legiuita carte de despărţire, despre care Mântuitorul în Predica de pe Munte, zice:
-”Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire” (MATEI 5,31).

În virtutea tuturor celor relatate, iudeii s-au scandalizat, iar Sfântul Ioan l-a apostrofat, zicându-i:
-”Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (MARCU 6,18).

Aşa l-a mustrat odinioară şi proorocul Natan pe regele David pentru păcatul săvârşit cu Batşeba – femeia generalului Urie, pe care David l-a trimis într-o bătălie grea cu filistenii murind de sabie – şi tot aşa Ilie mustrase pe regele Ahab şi regina Izabela pentru uciderea nevinovatului Nabot.

Când şi unde a avut loc această mustrare, Sfinţii Evanghelişti nu precizează. Evident, mustrarea păruse mai grea Irodiadei, “care îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea” (MARCU 6,19), în vreme ce “Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta” (MARCU 6,20).

Irodiada voia să-l omoare, dar nu avea cum, deoarece Ioan nu predica în Galileea unde era Irod, ci în Iudeea, iar Iudeea era în stăpânirea procuratorului roman – Ponţiu-Pilat, iar tetrarhul şi procuratorul roman se aflau în mare duşmănie şi se vor împăca abia în zilele judecăţii lui Iisus la Ierusalim.

În cazul acesta se pune întrebarea: Cum a ajuns să fie extrădat Ioan dintr-o provincie în alta?

După relatarea istoricului iudeu Iosif Flaviu, Irod Antipa, temându-se de vreo răscoală a poporului din pricina lui Ioan, a cerut prinderea sa. La presupusa răscoală se adaugă şi ura Irodiadei, precum şi a cărturarilor, fariseilor şi saducheilor pe care proorocul îi mustrase fără cruţare, fără menajamente. Trimiţând un detaşament de soldaţi pe malul Iordanului unde propovăduia şi boteza Ioan, Irod porunci prinderea şi arestarea sa care a avut loc noaptea, când proorocul era singur şi fără apărare. A fost arestat şi trimis în închisoarea de la Macherus, un orăşel situat la graniţa Pereii şi Arabiei şi cam la vreo 50 de km de Ierusalim.

Aici, întâlnirea dintre prooroc şi tetrarh a fost de mai lungă durată şi Irod îl asculta cu drag. A avut prilejul să se convingă de calităţile cu care proorocul a fost înzestrat de Dumnezeu şi să vadă în el un om drept şi sfânt, dar totodată sufletul său era în mare cumpănă: să-l cruţe sau să asculte de îndemnurile Irodiadei şi să-l ucidă?

În aceste împrejurări, Evanghelia ne mai dezvăluie un fapt care ne arată legătura dintre Iisus şi Botezătorul Său, fapt care are loc în prejma morţii sale. E vorba de solia proorocului venită în Betania unde în aceste zile Se găsea Iisus şi ucenicii Săi, despre care ne relatează Evanghelistul Matei, astfel:
-”Şi auzind Ioan, în închisoare, despre faptele lui Iisus Hristos şi trimiţând pe doi dintre ucenicii săi, au zis: Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul?” (MATEI 11,2-3).

Se îndoia Ioan de mesianitatea lui Iisus, cum a fost ispitit să creadă Tertulian? Răspunsul este: Nu. A socoti că Ioan se îndoia de mesianitatea lui Iisus e tot una cu a spune că proorocul ajuns în temniţă, retractează întreaga sa activitate de Înaintemergător şi Botezător al Domnului şi că nu-I recunoaşte Mântuitorului nici un merit. E corect să conchidem că întrebarea nu a fost pusă pentru sine, ci pentru ucenicii săi, care aveau să se încredinţeze că Iisus era Mesia Cel aşteptat şi că ei erau datori să-L urmeze. De altfel şi răspunsul lui Iisus pledează tot spre această înţelegere, căci Domnul le zice:
-”Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (LUCA 7,22).

Răspunsul lui Iisus se aseamănă cu una din proorociile lui Isaia care zice:
-”Ziceţi celor slabi la inimă şi la cuget: Întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru! Cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti; El va veni şi ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat” (ISAIA 35,4-6).

Dar dacă “Irod se temea de Ioan şi cu drag îl asculta” (MARCU 6,20), nu tot acestea erau şi sentimentele Irodiadei. ,,Romanca” cum i se spunea în popor”, îl ura şi voia să-l omoare. În această operaţiune era nevoie de mult curaj, dar mai întâi de puţin vicleşug. Neputând renunţa la pasiunea pe care Irod o avea pentru Irodiada, va renunţa la puţina consideraţie pe care o avea pentru proorocul de care lumea vorbea cu teamă şi cu respect. Uşuratic şi nestatornic în sentimente, crud şi superstiţios, ,,Irod se asemăna întru toate monstrului fără de milă, Irod cel Mare, tatăl său”. Imitându-şi stăpânii de la Roma şi poate şi pe fratele său vitreg – prinţul fără tron – cu a cărui soţie fugise, Irod Antipa ştiuse să se înconjoare de luxul roman, imitând felul de viaţă al romanilor.

Cu prilejul zilei de naştere – Antipa – amfitrion (gazdă) distins, rafinat în gusturi şi pasionat vânător de surprize, orândui cu multă măiestrie un fabulos banchet. Despre petrecerile lui se vorbea cu admiraţie până în capitala Imperiului roman.

La acest ospăţ erau de faţă oaspeţi de vază, dregători şi căpeteniile oştirii. Deşi Evanghelistul nu relatează, după informaţiile istoricului iudeu Iosif Flaviu, serbările galante ale lui Irod au avut loc în palatul de la Macherus, situat, nu departe de Arabia lui Aretas – fostul său socru. În subteranul acestui palat se afla închis proorocul Domnului, Ioan Botezătorul, aşteptându-şi sfârşitul.

Sus, în palatul orânduit după moda romană, Irod petrecea după rânduiala şi fala care a ajuns şi în capitala Imperiului. Asemenea petreceri se sfârşeau cu dansuri pe care le aveau atât Grecia, cât şi Roma antică, iar iudeii le împrumutaseră şi ei. Fiind dansuri păgâne, mitologice şi lipsite de elementul sacru, fireşte, iudeii riguroşi nu erau de acord cu ele; dar nu şi asta era părerea Irodiadei, care îşi învăţase fiica să danseze după obiceiul vremii, în anii şederii la Roma. De aceea, când sosi vremea dansului, nu mică a fost uimirea oaspeţilor când ,,dansatoarea princiară” îşi făcu apariţia în sala ospăţului. Salomeea nu împlinise încă vârsta de 20 de ani şi nu era căsătorită, căci alminteri soţul ei nu i-ar fi îngăduit să apară ca o dansatoare într-o adunare particulară. Pasională şi răzbunătoare, Irodiada avea să fie mulţumită. Salomeea a dansat cu multă iscusinţă. Graţiile de fată tânără şi de dansatoare frumoasă i-a încântat şi tulburat pe oaspeţi. Aici putem face o analogie la zilele noastre. 

Constatăm cu multă uimire câtă frumuseţe a pus Dumnezeu în om – creatura Sa, mai ales în partea feminină şi cu câtă uşurinţă, această parte feminină, începând cu adolesceţa îşi dedică această frumuseţe diavolului prin păcatul desfrâului, cum şi Salomeea, fiica Irodiadei a procedat, susţinută de mama sa, ca şi fetele din zilele noastre, dacă nu susţinute, cel puţin prin acceptare tacită şi indiferenţa mamelor lor, îşi sacrifică tinereţea şi frumuseţea diavolului prin păcatul desfrâului. Tristă constatare.

Vrăjit de pasiunea dansului şi ameţit de băutură, tetrarhul i-a zis:
-”Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da” (MARCU 6,22).
Evanghelistul Marcu, în continuare relatează următoarele:
-”Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu” (MARCU 6,23).

Din păcate, Salomeea nu avea nici o dorinţă. Este adevărat şi faptul că fiind prinţesă, nu ducea lipsă de nimic, de aceea, părăsind sala de ospăţ, se grăbi să-şi întrebe mama. Cu simplitatea naivă a fiicei, mama îşi asigură liniştea desfrâului. Ceasul răzbunării a sosit şi în ura ei împotriva Botezătorului, Irodiada îi dă sinistrul sfat, zicându-i:
-”(Cere) capul lui Ioan Botezătorul” (MARCU 6,24).

Fără îndoială, cererea mamei a pus-o pe gânduri pe tânăra dansatoare şi nu a înţeles de ce mama ei poartă în suflet atâta ură împotriva unui om atât de paşnic cum era cel închis. Totuşi, cu sânge rece, Salomeea respectă dorinţa mamei sale, şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut zicând:
-,,Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul” (MARCU 6,25).

Cererea era nu numai crudă, ci cu totul neaşteptată, căci tetrarhul a rămas uimit şi s-a întristat în adâncul inimii pentru că, de bine, de rău, Irod îl socotea pe Ioan ,,…bărbat drept şi sfânt şi-l ocrotea. Şi ascultându-l multe făcea şi cu drag îl asculta” (MARCU 6,20). Mintea îi era ameţită de băutură şi nu mai avea puterea de a judeca raţional ca să înţeleagă că cererea fetei era o dorinţă crudă şi nesăbuită. Plin de orgoliu şi stăpânit de pasiunea pentru mama fetei, Irod satisface dorinţa fiicei şi ,,…trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul” (MARCU 6,27). Două mari păcate l-au împins pe Irod Antipa la această oribilă crimă:
-beţia;
-desfrâul concretizat în pasiunea pentru Irodiada.

Cererea fetei se tramsformă în realitate, căci paznicul ,,mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale” (MARCU 6,28).

Ce dureros se încheie un ospăţ la care un om îşi sărbătoreşte ziua de naştere prin uciderea altui om! E drept, Irod Antipa ar fi putut refuza dorinţa Salomeei sau ar fi putut altfel îndeplini făgăduinţa lui, căci poţi dărui omului lucruri omeneşti, dar nu viaţa. Viclenia reginei cu coroana furată s-a dovedit mai tare decât voinţa şi mintea tetrarhului şi dacă dansul Salomeei a fost prima surpriză, capul proorocului a fost a doua şi aceasta din urmă avea să încheie atât de tragic sinistrul ospăţ. Menirea celui ce pregătea calea Domnului a încetat, glasul celui ce strigase în pustiu s-a stins şi omul devenind martir prin viclenia Irodiadei a brăzdat lumii cărări adânci de lumini călăuzitoare spre împărăţia lui Dumnezeu. În locul său păşea Mântuitorul lumii Cel aşteptat – Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Marcu îşi încheie relatarea cu cuvintele:
-,,Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt” (MARCU 6,29).

Unde a fost înmormântat trupul lui Ioan Botezătorul, Evanghelia nu ne spune. După o tradiţie creştină de care aminteşte şi Fericitul Ieronim, trupul lui a fost înmormântat aproape de Samaria, care nu era sub stăpânirea lui Irod Antipa. Mormântul său se vede şi astăzi.

Despre capul tăiat al proorocului, o altă tradiţie ne spune lucruri care scot în evidenţă sufletul de femeie ucigaşă pe care l-a avut sinistra regină. Atunci când fata a dat capul tăiat în mâinile mamei sale, Ioan şi-a deschis gura şi a mustrat-o încă o dată pe desfrânata Irodiada. Înspăimântată şi înnebunită de mânie, ea a luat un ac cu care a ciuruit ochii şi limba proorocului care continuase s-o mustre şi după moarte.

Urmările monstruoasei crime nu se opresc la gestul de sălbatică batjocorire din partea Irodiadei. Lui Irod, crima i-a generat mustrări de conştiinţă puţin obişnuite. Ca şi saducheii care nu au crezut în învierea morţilor ,,…a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el” (MARCU 6,14).

În urma atrocităţilor săvârşite de către Irod şi sinistra lui concubină care au culminat cu tăierea capului Înaintemergătorului şi Botezătorul Domnului – Ioan, pronia divină nu putea lăsa ca aceştia să aibă bătrâneţe fericite, căci Psalmistul David zice:
-,,Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce-l urăsc pe cel drept vor greşi” (PSALM 33,20).

În anul 36, Aretas, fostul său socru, porneşte război împotriva lui Irod Antipa şi-i distruge armata. Pierzând lupta, Iosif Flaviu va scrie în istoriile sale despre poporul evreu că: ,,la evrei era părerea că oştirea lui Irod a fost distrusă prin dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu pentru că a ucis un bărbat sfânt ca Ioan Botezătorul”, mai bine zis se împlineşte proorocia lui David de la PSALMUL 33,20.

De altfel, Irod nu s-a mai bucurat nici de sprijinul împăratului de la Roma. Caius Caligula – zis cizmuliţă, îl înlocuieşte cu Irod Agripa I. Irodiada nu poate renunţa la vechiul ei vis de a fi regină şi unelteşte împotriva fratelui ei şi se deplasează la Roma pentru a obţine favoruri de la Caligula. Dar nici Agripa I nu doarme şi şi-a plătit scump tronul de rege. Acesta l-a pârât pe Irod Antipa împăratului că împreună cu Artaban – regele parţilor au uneltit împotriva împăratului căutând să înarmeze 70 000 de ostaşi în ascuns. În faţa împăratului, Irod Antipa a recunoscut tot ceea ce a pus la cale, iar Caligula îl declară vinovat şi-l pedepsi cu exil la Lugdun (Lionul francez de azi).

Din consideraţie pentru Agripa, Irodiada a scăpat fără a fi acuzată şi fără să i se confişte averea personală, dar ea nu acceptă graţia Romei şi îşi urmă concubinul în exil la Lugdun unde şi-au sfârşit viaţa necunoscuţi şi săraci sub povara unor dureroase amintiri legate de anii domniei şi de monstruoasa crimă.

Salomeea s-a căsătorit cu Filip, fratele bunicului ei după mamă. Acesta om în vârstă era tetrarhul Ituriei şi Trahonitidei (LUCA 3,1). Căsătoria a fost de scurtă durată, legată de interese politice, pusă la cale de orgolioasa şi ambiţioasa Irodiada, care nădăjduia că astfel va pune stăpânire pe posesiunile ginerelui al cărui regat era vecin cu al ei. Lucrurile n-au ieşit aşa cum socotise Irodiada, căci tetrarhul murind, Ituria şi Trahonitida au fost alipite Siriei, iar Salomeea se recăsătoreşte cu Aristobul, un văr al ei, ajuns rege al Armeniei cu ajutorul crudului împărat Nero. Dansatoarea, care primise capul unui om pentru un dans, drept răsplată a avut un sfârşit pe măsura faptei. Când a trecut pe un lac îngheţat, gheaţa s-a rupt şi ea a căzut în apă până la gât, astfel, capul ei, prins între doi gheţari, a fost aruncat departe de corp, aşa că ea a pierit, într-un chip asemănător Sfântului Ioan Botezătorul, numai că ea pierzându-şi capul şi-a pierdut şi sfinţenia, câştigând chinurile veşnice ale iadului.

Din cele relatate până acum reiese motivul omenesc pentru care i s-a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul.

În afară de motivul omenesc, există şi un motiv dumnezeiesc pe care îl aflăm din Condacul Praznicului şi anume acela că mărita tăiere a Înaintemergătorului rânduială dumnezeiască a fost ca şi celor din iad să le propovăduiască venirea Mântuitorului. Ce reiese de aici? Deşi Ioan Botezătorul a fost un ales al lui Dumnezeu, după moarte sufletul său s-a dus în iad, deoarece raiul a fost închis în urma păcatului strămoşesc şi deschis la moartea pe cruce a Mântuitorului. De la căderea în păcat a lui Adam şi Eva până la moartea Mântuitorului, toate sufletele, atât a drepţilor cât şi a păcătoşilor au fost trimise în iad. Dacă tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc înainte de Patimile Domnului şi sufletul său a fost trimis în iad, dar rânduiala dumnezeiască prevedea că dacă el a fost Înaintemergător al Domnului pe pământ, să fie şi în iad tot Înaintemergător, căci Domnul la moartea Sa pe Cruce Se va coborî şi în iad. Aşa cum pământenilor li s-a vestit venirea Împărăţiei cerurilor prin Iisus Hristos, aşa trebuiau să fie înştiinţaţi şi cei din iad. Despre acest adevăr, Mântuitorul zice:
-,,Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (MATEI 11,11).

Din aceste cuvinte reiese clar că Ioan este corolarul (consecinţa unui fapt) şi încheierea Vechiului Testament, cel ce anunţă şi pregăteşte împărăţia cerurilor, dar nu el o şi începe; el continuă să rămână puntea de tranziţie între ceea ce a fost şi ceea ce va fi; de aici rezultă că ultimul de sub Har este mai mare decât primul de sub Lege. În altă ordine de idei, tâlharul de pe cruce ce a fost răstignit de-a dreapta Mântuitorului este primul care intră în rai, înaintea lui Ioan Botezătorul, căci Domnul l-a încredinţat de aceasta, zicându-i:
-,,Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (LUCA 23,43).

Ca Dumnezeu Adevărat, Hristos le-a ştiut pe toate acestea dinainte.

În ceea ce priveşte sărbătoarea de azi, putem desprinde şi multe învăţături religios-morale.

Irod Antipa ca şi tatăl său, pentru că nu sare aşchia departe de trunchi, a fost un om plin de vicii. Săvârşea mereu multe păcate. Ceea ce l-a determinat să suprime viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, a fost păcatul preacurviei, trăind în concubinaj cu soţia fratelui său Filip, dar acest concubinaj nu era unul oarecare, ci era concubinaj într-o stare agravantă, care datorită rudeniei apropiate dintre el şi concubina care îi era şi cumnată, se numea incest. Incestul constă în legături trupeşti între grade apropiate de rudenie de sânge şi duhovnicească.

Iată că păcatul incestului generează un alt păcat mai mare, strigător la cer cum îl califică Dumnezeu (FACERE 4,10) şi anume crima sau omuciderea.

Crima sau omuciderea înseamnă nimicirea vieţii aproapelui cu intenţie şi pe nedrept, indiferent în ce stare de dezvoltare s-ar afla ea şi de mijloacele întrebuinţate. Acesta-i omorul intenţionat şi direct.

Mai există şi omucidere neintenţionată sau indirectă. Aici lipseşte intenţia de a distruge viaţa aproapelui şi nici nu se întrebuinţează mijloace care prin natura lor provoacă moartea. Astfel de omucidere este de exemplu:
-accidentul rutier;
-moartea unui bolnav pe masa de operaţie care nu rezistă tratamentului, etc.

Ucidere, omor sau crimă este considerată şi istovirea aproapelui prin muncă peste puterile fizice şi astfel îi grăbeşte moartea. Un astfel de exemplu în această privinţă este lăsarea omului să moară de foame, fie că nu i se dă hrana de care are nevoie, fie că nu i se dă posibilitatea să şi-o câştige.

De asemenea şi avortul este crimă pentru că omul din momentul zămislirii sale are dreptul la viaţă şi nimeni nu-i îndreptăţit să-i răpească acest drept pentru nici un motiv.

Să ne ferim de toate aceste păcate care macină trupul şi sufletul şi să sporim în post şi rugăciune mai ales în această zi de doliu creştin pe care îl ţine Sfânta Biserică în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul. Amin.

BIBLIOGRAFIE: 1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti; 2. NOUL TESTAMENT – versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului; Editura Institutului Biblic…; Bucureşti 1992; 3. CEASLOV, Editura Institutului Biblic…; 4. COPĂCEANU, Emanuel – FIUL LUI DUMNEZEU; Editura ALL Bucureşti; 5. MIHOC, Pr. prof. Dr. Vasile – STUDIUL NOULUI TESTAMENT ŞI EXEGEZĂ BIBLICĂ – curs predat la Institutul Teologic Universitar Ortodox Român Cluj-Napoca în anul universitar 1990-1991; 6. MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae; BUCEVSCHI, Diacon prof. Dr. Orest; PAVEL Prof. Dr. Constantin; ZĂGREAN Diacon prof. Dr. Ioan – TEOLOGIE MORALĂ ORTODOXĂ – pentru Institutele Teeologice, vol. II; Editura Institutului Biblbic…; Bucureşti 1980.

de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

De când este permis consumul de carne?

În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne.

Dar de când a fost îngăduit consumul de carne?

„Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30).

Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare. Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe” (Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7).

Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului.

Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil. Consumul se făcea şi se va face doar ca, prin împlinirea „poftei” sufletului, putere poftitoare dată de Ziditor, să se bucure şi să dea slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.

După ucigătorul Potop mondial, Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el …sub mâinile voastre le-am dat.

După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări. Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7).

Aşa cum omul căzut, mai târziu îşi amintea ceva despre rai şi a imaginat tot felul de mituri înainte de a i se redescoperi Dumnezeu, şi carnivorele îşi mai „amintesc” ceva despre vremurile paradisiace în care se hrăneau cu vegetale. Deseori vedem câini sau pisici care caută singure tămăduire mâncând iarbă, ca o „amintire” de la începuturi.

Potrivit noilor împrejurări după Potop i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu.

O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10). Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”.

Prof. Cornel Dragoş (Argeşul Ortodox)

Sursa aici

Pilda datornicului nemilostiv - Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii

(Pilda datornicului nemilostiv - Despre iertare si impacare)

"Zis-a Domnul: ascultaţi parabola aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi începând el să facă socoteala, i s'a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând acela cu ce plăti, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el, şi pe femeia lui şi pe copiii lui şi toate câte are, ca să plătească. Deci, căzând sluga aceea în genunchi, i se închina, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Şi căzându-i la picioare cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti... Dar el n'a vrut, ci mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s'au întristat foarte şi, venind, i-au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m'ai rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, aşa cum am avut eu milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aşa vă va face vouă şi Tatăl Meu Cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima“. (Evanghelia de la Matei XVIII, 23-35)

 

Sfantul Nicolae Velimirovici

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984 ) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti.

In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)      

Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica - o suta de dinari - o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: "Plateste-mi ce esti dator" (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.                

Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.

Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi - dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.

Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: "...si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere "si ne iarta", legata de afir­matia noastra "precum si noi iertam", nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.

Dar de ce suntem datori sa iertam?

Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.

Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.

A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie sufleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.

Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: "Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine."

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: "iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine". Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.                      

Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre "sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru". Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.

In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.

Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: "Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: "Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu". Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.

Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: "pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?" Si acela a raspuns: "cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos".

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.

Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi bate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.

Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.

Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.

Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12).

Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: "Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos" (Efeseni 4, 32). Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Despre puterea credinței, a postului și a rugăciunii

“Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință“ (Matei 17, 20)

 

Iubiți credincioși,

 

Când omul va avea credință dreaptă și tare, unită cu fapte bune și mai ales rugăciune și post, unul ca acela poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari și să primească de la El tot ce va cere, spre folosul sufletului lui și al altora.

Acest adevăr ni-l arată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi, prin următoarele cuvinte: “De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință“ (Matei 17, 20). Apoi arătând puterea cea mare a postului și a rugăciunii, zice: “Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post“ (Matei 17, 21).

Pentru a ne putea da seama de puterea credinței, vom aduce mărturia Sfântului Apostol Pavel care, arătând multe din faptele credinței, zice: “Prin credință pricepem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd... Prin credință, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea. Prin credință, Noe, luând înștiințarea de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale... Prin credință, Avraam, când a fost chemat, a ascultat și a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire și a ieșit neștiind încotro merge... Prin credință, însăși Sarra a prins putere să zămislească fiu (deși trecuse de vârsta cuvenită), pentru că L-a socotit credincios pe Cel ce îi făgăduise.

Prin credință, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinții lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos și nu s-au temut de porunca regelui... Prin credință a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat. Prin credință, au trecut israeliții Marea Roșie, ca pe uscat, pe când egiptenii, încercând a trece și ei, s-au înecat“ (Evrei 11, 3-29).

La aceste mărturii, despre puterea credinței, amintite de Sfântul Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga și altele mult mai mari luate din istoria creștinismului, de la Hristos până astăzi. Prin credință, Fecioara Maria a primit vestea cea bună de la arhanghelul Gavriil și s-a învrednicit să nască în trup pe Hristos, Mântuitorul lumii. Prin credință, Sfântul Ioan Botezătorul a primit să boteze în apele Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu și a văzut pe Duhul Sfânt ca un porumbel șezând deasupra Lui. Prin credință, pescarii galileeni au lăsat toate și, urmând lui Hristos, au devenit pescari de oameni. Prin credință, Apostolii au primit harul Duhului Sfânt și, cu puterea Lui, au vestit Evanghelia mântuirii în toată lumea. Prin credință, Pavel, vasul alegerii, s-a convertit la Hristos pe calea Damascului și a ajuns cel mai mare apostol al neamurilor. Prin credință Apostolul Petru a primit să fie răstignit la Roma, pe cruce, cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos, iar Sfântului Pavel i s-a tăiat capul.

Prin credință, zeci de milioane de creștini au primit cu bucurie să fie arși de vii, tăiați, sfâșiați de lei, sau înecați în mare, pentru Evanghelie, strigând: "Suntem ucenici ai lui Hristos și fii ai lui Dumnezeu după dar și suntem gata să ne dăm viața și să trăim cu El în veci, decât să ne lepădăm și să ne osândim în iad!" Prin credință, ucenicii Sfinților Apostoli și toți dumnezeieștii Părinți au mărturisit și au apărat dreapta credință ortodoxă, prin cuvânt și prin minuni și au fixat-o definitiv în dogme și canoane la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Prin credință, mulți creștini iubitori de Hristos au părăsit grijile și plăcerile lumii și s-au făcut călugări, sihaștri și sfinți prin mânăstiri, prin munți și prin crăpăturile pământului, ducând viață îngerească. Prin credință, nenumărați păgâni s-au convertit la creștinism și mulți păcătoși s-au pocăit și au devenit creștini desăvârșiți. Prin credință și dragoste pentru Hristos, casele creștinilor s-au transformat în biserici, fecioarele au devenit mirese ale lui Hristos, iar bărbații cu viață sfântă au ajuns mărturisitori ai ortodoxiei și slujitori vrednici ai sfintelor altare. Prin credință, după două mii de ani de luptă cu puterile întunericului, creștinismul s-a răspândit în toată lumea, biruind marile arme ale Satanei necredința, sectele, desfrâul și ura dintre oameni.

Iubiți credincioși,

 

Am arătat aici câteva mărturii despre marile fapte ale credinței. În continuare voi vorbi pe scurt despre puterea rugăciunii și a postului. Mai întâi, trebuie să facem rugăciunea cu credință (Matei 21, 22; Marcu 11, 24; Evrei 11, 6). Apoi trebuie s-o facem din toată inima (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 145; Ieremia 29, 13) și neîncetat (Luca 21, 36; I Tesaloniceni 5, 17).

Faptele mari și minunate ale rugăciunii și postului sunt nemăsurate. Spre încredințare vom vorbi aici despre câteva din ele.

Prin rugăciune și post, Moise proorocul a luat din mâinile lui Dumnezeu Tablele Legii (Ieșire 34, 28). Prin rugăciune și post, marele prooroc Ilie a încuiat cerul să nu plouă trei ani și șase luni; și iarăși cu rugăciune și cu post, a pogorât foc din cer și a descuiat cerul, de a dat Dumnezeu ploaie pe pământ (III Regi 18, 38). Cu rugăciune și cu post, Daniel proorocul a ieșit nevătămat din groapa leilor (Daniel 6, 17-23). Prin rugăciune și post ninivitenii au scăpat de pieire (Iona 3, 5-10). Rugăciune și post poruncește Dumnezeu, prin proorocul Ioil, să facă iudeii spre a scăpa de urgia Domnului (Ioil 2, 12-15).

Prin post de patruzeci de zile, Mântuitorul biruiește cele trei ispite ale satanei în pustie (Matei 4, 1-11). Cu rugăciune și cu post, Ana proorocița a născut pe Samuel, fiind stearpă mai înainte (I Regi 1, 11; 16, 28). Cu rugăciune și cu post aspru a petrecut toată viața sa Sfântul Ioan Botezătorul și Înainte Mergătorul pentru care a fost mărturisit de Însuși Mântuitorul drept cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 10-19). Cu rugăciune și cu post s-au întărit Sfinții Apostoli în osteneala propovăduirii Evangheliei lui Hristos (II Corinteni 6, 4-5; 11, 27). Cu rugăciune și cu post se izgonesc diavolii din oameni (Matei 17, 19-21). Prin rugăciune și post sfinții lui Dumnezeu au făcut minuni mari și multe, atât în Legea Veche cât și în Legea Harului, cum citim în Sfânta Scriptură, în cărțile de cult și în viețile sfinților.

Dar să luați aminte că nu toată credința este bună, ci numai credința cea dreaptă, ortodoxă, unită cu faptele cele bune. Numai rugăciunile și posturile rânduite de Biserica dreptmăritoare sunt bune, iar rugăciunile și posturile care le fac păgânii, sectanții și ereticii sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu pentru că nu se fac după îndreptarul credinței apostolice. Sfântul Apostol Pavel ne arată că, “cel ce nu se luptă după lege, nu se încununează“ (II Timotei 2, 4-5). Numai cel ce slujește lui Dumnezeu în adevăr și lucrează toate faptele cele bune după dreapta credință și spre slava lui Dumnezeu, poate să dobândească mântuirea sufletului său (I Corinteni 10, 31; Filipeni 1, 9-11). Altfel toate posturile și rugăciunile noastre devin urâciune înaintea lui Dumnezeu (Isaia 1, 11-15).

Așadar, frații mei, fiți cu mare luare aminte și să nu vă luați după cei rătăciți de la dreapta credință, cărora li se pare că vor dobândi mântuirea sufletelor lor, fără a asculta de Biserica lui Hristos. Auziți ce spune Sfântul Efrem Sirul: "Când mintea omului va părăsi dreapta credință, toate faptele sale cele bune nu mai sunt de folos". Iar Sfântul Ioan Damaschin, arătând același lucru cu alte cuvinte zice: "Binele nu este bine când nu se face bine" (Filocalia IV, 1948, pag 194).

Despre puterea rugăciunii și a credinței se vorbește și în Evanghelia ce s-a citit astăzi, în care se spune cum a vindecat Mântuitorul un copil demonizat. Copilul a fost adus de tatăl său la ucenici, dar aceștia n-au putut să alunge duhul rău din el. Iar dacă a coborât Domnul de pe Muntele Tabor, tatăl copilului a îngenunchiat la picioarele Lui și a zis: “Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și greu pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece...“ (Matei 17, 14-16).

Vedeți ce greu se vindecă un om epileptic, stăpânit de duh necurat? Că dacă nici Apostolii n-au putut să vindece acest copil demonizat, cu atât mai greu vor reuși preoții să vindece pe cei stăpâniți de diavoli, și mai ales pe cei robiți de patimi grele. Diavolul obișnuiește să-l arunce pe cel epileptic uneori în foc, alteori în apă, ca să-l omoare și să ne amăgească a crede că nu el, ci apa și focul l-au ucis. Dar asupra sufletului celui bolnav, vrăjmașul nu are nici o putere. Însă pe cei robiți de patimi cumplite, precum: necredința, mândria, mânia, beția, desfrâul și uciderea, oare nu-i chinuiesc diavolii mai rău ca pe cei epileptici?

Nu vedeți pe unii ca aceștia cum îi chinuiesc patimile, cum se aprind ca de foc de patima mâniei, a desfrâului, a mândriei și a răzbunării, patimi ce stăpânesc astăzi toată lumea? Sau pe cei bețivi și nepăsători de a lor mântuire, nu vedeți cum îi aruncă diavolul în apa necredinței și a nesimțirii sufletești? Unii ca aceștia, chiar dacă le vorbești de rai, ei nu-l doresc. Iar dacă le spui de boli grele, de moarte și osânda iadului care îi așteaptă din cauza păcatelor făcute, ei nu se cutremură, nici nu vor să le părăsească prin pocăință, căci păcatele vechi, adică patimile întunecă și orbesc mintea și omoară sufletul și conștiința oamenilor. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea orbire și moarte sufletească.

Milostivindu-Se Domnul de suferința copilului, i-a zis tatălui său: "Aduceți-l aici la Mine". Apoi certând demonul, duhul rău a fugit, "iar copilul s-a făcut sănătos din ceasul acela". Apropiindu-se ucenicii de Hristos, L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?... Pentru necredința voastră! a răspuns Mântuitorul. Că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 19-21).

Din aceste cuvinte vedem că Domnul mai întâi cheamă pe cel bolnav la Sine. Dacă toți se feresc și chiar fug de cei bolnavi, Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la El, îi mângâie, pune mâinile peste ei și îi vindecă atât pentru credința bolnavilor, cât și pentru credința rudelor și a celor ce îi aduc la El. Fără credință tare în Dumnezeu, nimeni nu se vindecă și nu se poate face nici o minune. Dumnezeu cere și colaborarea noastră. El revarsă peste noi harul, mila și iertarea, iar noi trebuie să-i aducem credința noastră, smerenia și pocăința. De aceea a și răspuns ucenicilor că din cauza necredinței lor n-au putut să vindece copilul. Apoi spune Domnul că diavolii se scot din oameni și patimile se scot din inimile noastre "numai cu rugăciune și cu post".

Vedeți ce mare este puterea credinței ajutată de rugăciune și de post? Toate trei la un loc fac nenumărate minuni și vindecări, iar una fără alta nu aduc niciodată roade, nici nu ni se împlinesc cererile. La orice cerere a credincioșilor, trebuie atât din partea lor, cât și a preoților slujitori aceste trei virtuți obligatorii: credință, rugăciune și post. Ba celor bolnavi li se mai cere și spovedanie generală, cu pocăință și hotărâre de a nu mai păcătui.

Cea mai grea boală nu este cea trupească, ci cea sufletească, pentru că pierde și trupul și sufletul. Cea mai grea demonizare a omului nu este epilepsia, care chinuiește numai trupul, ci este înrobirea omului de patimi ucigătoare de suflet. Un om stăpânit de beție și desfrâu este un om posedat de diavoli. Pentru aceea este mai greu de vindecat un bețiv, un desfrânat, un ucigaș, sau un om stăpânit de ură, de lăcomie, invidie, decât un om chinuit de un duh necurat, cum este copilul din Evanghelia de astăzi.

Întristarea noastră este că, astăzi, numărul credincioșilor tineri și bătrâni stăpâniți de asemenea patimi este cu mult mai mare ca odinioară. Înclinarea oamenilor tot mai mult spre beție și desfrâu, spre necredință și grupări sectare, spre egoism, divorț și ucidere ne îngrijorează din ce în ce mai mult. Ba acest fenomen se extinde mai ales în rândurile celor tineri, în ultimii ani, prin filmele de groază care duc la crimă și filmele imorale care împing, în masă, la păcate pe atâția tineri care cad pradă acestor droguri diabolice, străine de sufletul, de credința și cumințenia neamului nostru.

Dumneavoastră, frați creștini, în calitate de fii ai Bisericii lui Hristos, de părinți, de frați și educatori de copii, aveți mare grijă cum vă creșteți copii pe care vi i-a dat Dumnezeu! Nu-i ucideți înainte de naștere prin avort, nici după naștere prin sminteală și lipsă de educație religioasă! Nu-i lăsați pradă beției, necredinței și desfrâului la vârsta tinereții! Sânt copiii dumneavoastră, dar sunt și copiii lui Hristos, care ne zice: “Lăsați copiii să vină la Mine!“ (Luca 18, 16). Aveți grijă de copiii ce vi i-a dat Dumnezeu! Vom da împreună greu răspuns pentru ei, pentru fiecare suflet pierdut, furat, ucis de diavolul.

Duceți-i regulat la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la Sfânta Împărtășanie. Puneți-le la îndemână cărți creștinești de zidire sufletească și scăpați-i de desfrâu și necredință.

Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească pe toți de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigași de oameni. Amin.

Arhimandrit Cleopa Ilie