Marea Vietii

In vremea aceea Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Şi dând drumul mulţimilor, S'a suit în munte, ca să Se roage în deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s'au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă“. El i-a zis: „Vino!“ Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s'a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!“ Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“ Şi suindu-se ei în corabie, vântul s'a potolit. Iar cei din corabie I s'au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret. (Evanghelia de la Matei XIV, 22-34)

Frati crestini,

Citind pericopa evanghelica de mai sus, patrunsi fiind de dregostea scumpului nostru Mantuitor Iisus Hristos, nu putem sa nu fim recunoscatori Domnului pentru toate facerile de bine de care ne-am bucurat in decursul vietii noastre. Fiecare dintre noi in aceasta viata, mai scurta sau mai indelungata in zile, am avut parte de ajutor si scapare din necazuri, in clipe de cumpana. Aceasta viata pamanteasca a omului, din copilarie si pana la sfarsitul ei, este presarata cu clipe de fericire, dar si de suspin. Asemenea unei mari pe care corabiile marinarilor plutesc, iar din cand in cand au loc furtuni si vijelii primejdioase, ce ameninta cu scufundarea acestora, tot asa si in viata noastra vin din cand in cand ispite si necazuri, toate cu voia lui Hristos, Care vrea sa ne incerce si sa ne intareasca credinta. Daca omul este credincios si nu are nadejde decat in Iisus Hristos Mantuitorul nostru, atunci ajutorul vine la momentul oportun. Noi oamenii, crestinii iubitori de Dumnezeu, ne asemanam apostolilor care erau in corabie, iar ambarcatiunea in care noi plutim azi pe marea vietii este Biserica lui Hristos. Cat stam in Biserica suntem ocrotiti si in siguranta pe timp de furtuna. Daca cineva paraseste corabia pe timp de vijelii si tulburare, cu siguranta ca va fi in primejdie de moarte trupeasca dar si sufleteasca. Farul calauzitor al corabiei Bisericii este insusi Hristos pe care il vedem la orizont intinzand mainile spre noi si spunand la fiecare in parte: "Vino!" Iar noi ascultand glasul Lui, raspundem sau nu chemarii. Drumul vietii spre mantuire este ingust, o carare, o poteca intortocheata cu suisuri si coborasuri, pe marginea careia se afla multi spini, prapastii adanci sau vipere veninoase. Daca mergem cu atentie si cu ochii atintiti numai spre Hristos, vom trece peste toate obstacolele. Astfel, vom merge pe marea involburata, infruntand vantul naprasnic al ispitelor ce ne sta impotriva, pentru a ne deturna drumul spre Dumnezeu. Singura conditie este sa fim consecventi in a privi numai spre Hristos, cerandu-I in permanenta mila, pentru a ne scapa de primejdia mortii. Crestinul trebuie sa priveasca ispitele involburate cu nadejde in Dumnezeu, ca il va ajuta si salva. Drumul pe marea vietii este o experienta de echilibristica duhovniceasca a gandurilor, pe meterezele cetatii sufletului, care este atacata de sagetile aprinse ale demonilor vrajmasi. Nu trebuie sa ne inspaimantam de nici-un fel de necaz sau ispita, chiar daca ne ameninta cu moartea. Frica de ispite si necazuri intervine atunci cand sagetile vicleanului diavol ne nimeresc, iar noi de durere cadem in deznadejde, nemaivand credinta puternica in acele momente ca Hristos este chiar langa noi si ne va ajuta, numai sa ii cerem ajutorul. Ne spune evanghelia ca marea involburata ameninta corabia cu scufundarea, iar intunericul de nepatruns al noptii inspaimantau si mai mult pe apostoli. In aceasta negura a noptii a aparut Iisus in lumina mergand pe mare, iar apostolii vazandu-L s-au spaimantat, crezand ca este o fantoma, o naluca demonica. Mai tare i-a cuprins frica vazand acea scena imposibila pentru mintea omeneasca. Insa Hristos, stiind slabiciunea oamenilor, facandu-I-se mila de ei le-a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă“. El i-a zis: „Vino!“

Petru fiind credincios si dand dovada de curaj, a cerut lui Hristos sa ii porunceasca sa vina la EL pe apa. Si ascultand chemarea, cu mult curaj s-a dat jos din corabie si a inceput sa paseasca pe valuri, sustinut fiind tot de puterea lui Hristos. Insa, cand nu a mai fost cu privirea atintita numai spre Iisus, privind spre valurile involburate care il unconjurau, cand s-a vazut singur pe mare, simtind pe fata biciuirile stropilor de apa, vantul care ii era potrivnic, toate acestea au inceput sa il inspaimanteze, iar incet, incet simtea cum se scufunda, fiind cuprins de frica. In acele momente de panica, Petru si-a indreptat din nou privirea spre Hristos si din toate puterile a inceput sa strige spre El: "Doamne scapa-ma!". Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“
De aceea si noi ca umblatori pe marea vietii acesteia, daca traim fara sa privim spre Farul mantuitor, riscam sa fim cuprinsi de intuneric si deznadejde, scufundandu-ne in necazuri si ispite din ce in ce mai mari, picand in deznadejde si intr-un final chiar sfarsind tragic. Corabia noastra este Biserica Cea Una Soborniceasca si Apostoleasca, castigata de Hristos cu insusi preasfant Sangele si Trupul Sau, tintuit pe Cruce. Catargul Bisericii este Sfanta Cruce datatoare de speranta si viata, pe care trebuie sa o cinstim si sa o folosim ca arma impotriva ispitelor. Panzele care deplaseaza corabia Bisericii sunt sfintele rugaciuni ale celor care se afla in corabie, rugaciuni care sunt ca un motor puternic al unei nave de mari dimensiuni ce o impinge pe valuri inainte.
Mai ales in vremurile de acum avem nevoie de aceste arme, de cruce, de rugaciune si mai ales sa stam in corabia Bisericii in drumul nostru spre Rai.
Biserica este amenintata azi de valuri uriase, de furtuni puternice, iar panzele ei sunt in unele locuri sfasiate de necredinta. Sa stam bine tinandu-ne de paramele credintei cele drepte, pentru a nu fi scufundati de alte corabii vrajmase care ne ameninta cu hule, sau care ne ademenesc cu vorbe viclene pentru ca apoi sa ne cucereasca corabia. Hristos e cu noi, dar daca pactizam cu vrajmasii lui e posibil sa nu ne mai ajute, lasandu-ne prada adancului intunecat al iadului. Sa-L urmam pe El, sa ascultam numai de indemnul Sau:"Vino!". Sa nu incercam sa ascultam alte glasuri ale sirenelor ispitioare, precum in legenda lui Ulise. Daca vom asculta glasul ispititor al sirenelor, ne vom indragosti de cantecele lor, iar apoi ne vor trage in adanc. Sa avem credinta ca Hristos ne iubeste si precum un tata iubitor isi invata fiul sa infrunte singur primejdiile vietii, tot asa toate ispitele si necazurile vin asupra noastra cu voia Lui, pentru a ne antrena si invata sa luptam vitejeste cu raul. El este in permanenta langa noi, numai sa-L rugam sa ne ajute.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fi tu Carmaciul cel priceput si iubitor de oameni al Corabiei Tale, al nostru al Bisericii Vii, calatori pe aceasta mare permanent involburata si primejdioasa. Marea Vietii!

Gherasim Ogheru


 

Cuvânt la Schimbarea la Faţă de Sf. Ioan Gura de Aur.

„ Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan,
fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor… ”
(Matei 17, 1-2)

Pentru ce a luat Domnul cu Sine numai pe cei trei Apostoli? Pentru că ei întreceau pe toţi ceilalţi.

Petru se deosebea şi prin aceea că iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era foarte iubit de Domnul, iar Iacov prin răspunsul ce-l dăduse împreună cu fratele: „Putem bea paharul” (Matei 20, 22). Şi, în afară de aceasta, prin fapta sa, căci Iacov, într-adevăr, a făcut ceea ce adeverise prin acel răspuns, pentru că el a fost atât de nesuferit pentru iudei, încât Irod a crezut că-şi va dobândi cinstea lor, dacă-l va omorî (Fapte 12, 1-3).

Dar pentru ce a îngăduit Domnul să se arate Moise şi Ilie?

S-ar putea aduce multe motive, dar primul este următorul: Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alţii că este Ieremia, sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnaţi dintre trimişii dumnezeieşti ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul şi slujitorii Săi, şi pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu. La acest motiv se mai adaugă şi al doilea, că iudeii deseori înfruntau pe Hristos că încalcă Legea şi huleşte pe Dumnezeu, pentru că El Îşi însuşea vrednicia dumnezeiască, pe care, ziceau ei, nu o merita.

Ei ziceau: „Acest om, care nu păzeşte sâmbăta, nu este de la Dumnezeu” (Ioan 9, 16); şi iarăşi: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).

Spre a arăta că amândouă învinovăţirile proveneau din neştiinţă, şi Hristos era nevinovat de amândouă, adică El nu era nici încălcător al Legii, nici hulitor de Dumnezeu atunci când Se numea pe Sine asemenea cu Dumnezeu, de aceea a trebuit să-L înconjoare cei doi bărbaţi ai Vechiului Testament, care au strălucit tocmai în aceste două puncte.

Moisi a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moisi n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată şi, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii şi vrăjmaşului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să ştie că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos, dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu şi cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu şi deopotrivă cu Tatăl.

Dar este şi un al treilea motiv pentru care Moisi şi Ilie s-au arătat alături de Hristos. Care este acela? Pentru ca Apostolii să cunoască că El are putere peste moarte şi peste viaţă, de aceea a trebuit să se arate lângă Dânsul Moisi, cel de mult mort, şi Ilie, cel ce nu era încă mort (Ilie a fost luat la cer fără a muri).

Încă şi alt motiv vede Evanghelistul Luca: Spre a arăta slava crucii şi pentru a îmbărbăta şi a ridica duhul lui Petru şi a celorlalţi, care se temeau încă de patima Lui.

Hristos a ales pe cei doi, pe Moisi şi pe Ilie, încă şi pentru fapta cea bună pe care El mai cu seamă o cerea de la cei care trebuiau să fie lângă Dânsul; pentru că El a zis: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie” (Matei 16, 24). De aceea a adus acum pe cei doi, care, pentru porunca lui Dumnezeu şi pentru poporul cel încredinţat lor, au murit de mii de ori. Fiecare din ei şi-a jertfit viaţa, şi tocmai prin aceasta au dobândit viaţa cea adevărată. Şi unul şi altul s-au împotrivit cu statornicie: unul împotriva egiptenilor, altul împotriva lui Ahav şi a altor oameni nemulţumitori şi nestatornici.

Amândoi au fost în cea mai mare primejdie din partea celor pe care ei îi mântuiseră, amândoi au voit să abată pe oamenii lor de la închinarea la idoli şi amândoi păreau a fi neînsemnaţi.

Unul avea o limbă greoaie şi un glas slăbit – Moisi (Ieşirea 4, 10); celălalt părea ţărănos. Amândoi erau foarte săraci, că Moisi nu avea nimic şi nici Ilie nu avea altceva decât cojocul pe care dormea. Şi toate acestea le-au făcut şi le-au răbdat în Vechiul Testament, când încă nu dobândiseră aşa de multă putere minunată.

Dacă Moisi despărţea marea, Petru a umblat pe mare, putea să mute munţii, izgonea diavolii cei sălbatici, vindeca toate bolile, chiar şi umbra sa făcea minuni mari şi a întors la credinţă toată lumea. Şi dacă Ilie a sculat un mort, Petru a sculat sute.

Moisi şi Ilie au trebuit să se arate şi pentru aceea că Domnul a voit ca ucenicii Lui să urmeze râvna acelora în povăţuirea poporului, statornicia şi tăria lor şi să fie plini de iubire ca Moisi şi râvnitori ca Ilie şi tot la fel să se îngrijească de popor.

Unul dintre ei – Ilie – a suferit foamete trei ani pentru poporul israelit (III Regi 17, 1), iar celălalt a zis: „lartă-le lor păcatele, iar dacă nu, atunci şterge-mă şi pe mine din cartea Ta!” (Ieşirea 32, 32).

Despre toate acestea a amintit Domnul ucenicilor Săi, şi, prin arătarea lui Moisi şi a lui Ilie, ei trebuiau nu numai a-i ajunge pe aceştia, dar şi a-i depăşi. Când, de pildă, ucenicii, urmând lui Hristos, au zis: „Doamne, voieşti să zicem să se pogoare foc din cer?” (Luca 9, 54), Iisus le-a răspuns împotrivă: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi?” (Luca 9, 55), şi prin aceasta i-a îndemnat, potrivit cu harul cel mai înalt, ca să ierte nedreptatea suferită.

Ilie şi Moisi erau mari pentru timpul lor, dar de la Apostoli Domnul cerea o desăvârşire mult mai mare.

Ei nu au fost trimişi numai la egipteni, ci în toată lumea, care era mai rea decât egiptenii.

Ei nu aveau a grăi către Faraon, ci a se lupta cu diavolul, adevăratul tiran al răutăţii.

Ei erau datori să-l lege pe acela şi să-i răpească toate armele, şi ei au făcut aceasta despărţind nu Marea Roşie, ca Moisi, ci marea cea monstruoasă, mult mai grozavă, a nedumeririi, prin mijlocirea Toiagului din rădăcina lui Iesei (adică prin Iisus Hristos).

Moartea, sărăcia, dispreţul şi miile de rele sunt lucruri care umplu de groază pe oameni. Apostolii se temeau atunci de toate acestea mai mult decât iudeii de Marea Roşie, însă Hristos i-a învăţat să fie curajoşi împotriva acestor rele şi plini de siguranţă să treacă peste ele cu picioarele uscate. Spre a-i întări, El a poruncit să se arate cei mai străluciţi bărbaţi ai Vechiului Testament.

„Bine este nouă să fim aici”. Petru ştia că Domnul va merge în Ierusalim şi va pătimi acolo şi se temea şi tremura pentru Dânsul, însă după reproşul acela: „Mergi înapoia Mea, satana!” (Matei 17, 23), el n-a mai cutezat a zice către Domnul „Fie-Ţi milă de Tine”, de aceea, el rosteşte cam aceeaşi idee, cu alte vorbe: „Bine este nouă să fim aici”.

Căci muntele şi latura aceea nelocuită i se părea lui a da siguranţă, încă şi mai sigur i se părea lui ca Domnul să nu meargă în Ierusalim, ci să rămână acolo de-a pururi. De aceea vorbeşte el de corturi. Dacă noi le-am avea pe acelea, gândea el, nu ne-am mai duce în Ierusalim, şi, neducându-ne acolo, Domnul nu va muri. Pentru aceasta el a zis: „Bine este nouă să fim aici”, unde sunt şi Moisi şi Ilie, dintre care unul, la nevoie, a pogorât foc din cer; celălalt s-a acoperit de nori când a vorbit cu Domnul. Dacă noi vom rămâne aici, nimeni nu va şti unde suntem. Vezi dragostea cea înfocată pentru Iisus? Nu gândi că îndemnul său nu era cel mai potrivit, ci gândeşte numai ce dragoste avea el pentru Hristos. El adaugă: „Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: una Ţie, una lui Moisi şi una lui Ilie”.

Ce zici, Petre? Oare, nu tu, nu de mult, ai fost primul care ai deosebit pe Domnul de slugi când ai zis: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), iar acum Îl pui în acelaşi rând cu slugile, cu Moisi şi cu Ilie? Iată cât erau de nedesăvârşiţi înainte de moartea Domnului!

Chiar dacă Tatăl a descoperit lui Petru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, el însă nu a ţinut minte această descoperire şi s-a buimăcit de groază. Evanghelistul Marcu, cu dreptate adaugă: „El nu ştia ce grăia” (Marcu 9, 6), la fel şi Evanghelistul Luca, care zice: „Ei erau cuprinşi de somn” (Luca 9, 32). Spaima ce îi cuprinsese pentru această vedenie el o numeşte somn. Ochii lor se întunecaseră de lumina cea peste măsură, însă nu era noaptea, ci ziua, şi numai strălucirea razelor a îngreuiat ochii lor.

Ce s-a întâmplat apoi? Însuşi Hristos nu vorbeşte nimic, nici Moisi, nici Ilie, doar Acela care este mai mare decât toţi, Tatăl, ridică glasul Său din nori, şi pe când vorbea, i-a învăluit un nor luminos.

Când Domnul îngrozeşte, Se arată în nor întunecat, precum s-a întâmplat în Sinai, aici El însă n-a voit să îngrozească, ci să înveţe, de aceea norul era luminos. Tatăl a strigat: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Ca să nu se poată cineva îndoi despre cine este vorba, Moise şi Ilie s-au făcut nevăzuţi, când s-a sfârşit glasul acela.

Dar ce a voit Domnul să zică prin acele cuvinte? Dacă Acesta este Fiul Meu Cel iubit, nu te teme, o, Petre, că tu cunoşti puterea Lui şi eşti convins că El iarăşi va învia! Dacă tu nu ştii aceasta, apoi îmbărbătează-te pentru glasul Tatălui, căci dacă Dumnezeu este puternic, precum şi este cu adevărat, apoi dovedit este că şi Fiul este puternic precum Tatăl. Dacă El este Fiul Cel iubit, nu te teme, căci nimeni nu părăseşte pe cel iubit. Nu te teme, căci dacă şi tu iubeşti pe Domnul foarte mult, Dumnezeu Tatăl Îl iubeşte şi mai mult. „Întru Dânsul am binevoit”, zice Dumnezeu Tatăl. Nu Îl iubeşte doar pentru că L-a născut, ci şi pentru că El este întru-totul deopotrivă cu Tatăl şi de aceeaşi voie.

Aşadar, aici este un întreit motiv de iubire: Pentru că El este Fiul Său, Fiul Său Cel iubit şi El are întru Dânsul bunăvoinţa Sa.

„Pe El să-L ascultaţi”, adică: „Dacă El voieşte să moară pe cruce, nu te împotrivi”.

„Şi pogorându-se ei de pe munte le-a poruncit lor Iisus, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

Căci cu cât se vor povesti despre El lucruri mari, cu atât mai mult mulţi vor primi greu credinţa şi scandalul ce se va face la cruce mai mult va spori. Pentru aceea, ei trebuiau să tacă. Iar când El a adăugat „până după Înviere”, a arătat totodată şi motivul pentru care trebuiau ei să tacă şi a arătat şi timpul cât de îndelung să tacă.

Desigur, fericiţi au fost cei trei Apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte.

Dar şi noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucit, nu ca dânşii pe munte, ci încă şi mai strălucit.

Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârşitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui, şi înconjurat nu numai de Moisi şi Ilie, ci şi de nenumărata oştire a îngerilor, a arhanghelilor şi a heruvimilor. Amin.

Sursa: click aici