Praznicul Înălţării la cer a Domnului

Praznicul Înălţării la cer a Domnului

Numit în popor şi Ispas (de la v. slav. Supasu = Mântuitorul), cade întotdeauna în Joia săptămânii a şasea după Paşti, adică la 40 de zile după Înviere, când Domnul S-a înălţat la cer (Marcu XVI, 19; Luca XXIV, 50 şi Fapte I, 2-19). Este una din cele mai vechi sărbători creştine despre care amintesc Constituţiile Apostolice¹. Cea mai veche menţiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu al Cezareei, în opera lui Despre sărbătoarea Paştilor, compusă spre 332, dar aici se arată că Înălţarea era sărbătorită pe atunci în Orient nu în a 40-a zi după Paşti, ci în a 50-a (odată cu Rusaliile), cum atestă şi alte mărturii din sec. IV, ca Egeria. Sărbătoarea Înălţării, prăznuită la început odată cu Rusaliile, punea astfel pecetea finală perioadei pascale a Cincizecimii; era un fel de otpust² al marii solemnităţi liturgice a Răscumpărării.

În sec. IV, Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numeşte „cinstită şi mare”. Asemenea cuvântări ne-au mai rămas, din aceeaşi vreme, de la sfinţii Atanasie al Alexandriei şi Grigorie de Nissa. Pe la 380 – 385, pelerina apuseană Egeria aminteşte de festivităţile din ziua a 40-a după Paşti; la Ierusalim însă acestea aveau loc în biserica Naşterii din Betleem, iar sărbătoarea Înălţării era prăznuită la Cincizecime, adică în aceeaşi zi cu Pogorârea Sfântului Duh.

Spre sfârşitul sec. IV sau începutul sec. V, sărbătoarea Înălţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh, căci pe vremea Fericitului Augustin (+430), serbarea ei în ziua a 40-a după Paşti era generalizată peste tot în lumea creştină, alături de sărbătoarea Învierii şi cea a Pogorârii Sfântului Duh, fiind totodată considerată de origine apostolică. În sec. VI, Sf. Roman Melodul compune Condacul³ şi Icosul⁴ sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele⁵ din slujba Înălţării.

În unele părţi, în aceeaşi zi, creştinii se salută cu formula „Hristos S-a înălţat!”

___________________________________

1Cart. V, cap.20 şi cart. VIII, cap.33 (trad.rom.cit., pag. 139 şi 257)

2 Otpust = sfârşitul slujbei, v. Opust, (Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag. 333)

3Condac = Cântare psaltică, strofă poetică, aşezată după cântarea a 3-a sau a 6-a a canoanelor; derivat probabil de la grec. o kontos – băţ, bastonaş, pe care se înfăşurau în formă de sul manuscrisele vechi. Vezi Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag. 111.

4 Icos = una din cele două strofe a vechilor condace, aşezate astăzi la sfârşitul odei a şasea, uneori al odei a treia din canoane, mai ales în acatist. Vezi Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag.206

5 Canon = regulă, normă, cântare caracteristică serviciului Utreniei. Vezi Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag. 84, 85, 86.

Învierea lui Iisus Hristos, nădejdea învierii noastre.

   Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.  

   Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că „Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creştin înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută şi constată de mulţi martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu 8, 31).

   Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om  încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.

   Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale ale Bisericii.

   Toate aceste aspecte biblice şi teologice care au fost expuse se reflectă cu prisosinţă în frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale.

Sfintele Paşti este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare. Paştile sau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului, cea mai de seamă dintre toate sărbătorile domneşti.

În creştinătatea ortodoxă Paştile este cea mai mare sărbătoare. De data ei e legată ordinea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an. Importanţa ei este subliniată şi de durata ei, mai lungă decât a altor praznice; ea ţine trei zile.

Cuvântul Paşti (de obicei sub formă plurală) e de origine evreiască (de la cuvântul Pesah = trecere, moştenit de evrei de la egipteni, dar provenit în limba română prin forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau Paşti (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire XII, 27), care se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Termenul ebraic de Paşti a trecut deci în vocabularul creştin pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea noastră, adică patimile, moartea şi învierea Domnului, au coincis cu Paştile evreilor din anul 33; însă este de la sine înţeles că obiectul sau motivul Paştilor creştine este cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legătură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică.

Paştile sunt, astfel, şi cea mai veche sărbătoare creştină. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică.

Sfântul Apostol Pavel raportează Paştile evreieşti la Hristos şi îndeamnă pe creştini la sărbătorirea lor într-un nou spirit: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi.; De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului.” (1 Cor. V, 7-8).

Despre serbarea Paştilor la primii creştini mai găsim mărturii în: Constituţiile Apostolice (cart. V, cap. 17-19 şi cart. VIII, cap.33), canoanele apostolice (can. 7), can. 1 al Sinodului din Antiohia ş.a.

Aşadar, primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă¹. De aceea săptămâna pe care noi o numim azi „Săptămâna Patimilor” se numea la ei „Săptămâna Paştilor” sau „Zilele Paştilor”².

Dacă Paştile a fost prăznuit încă de la început în toată lumea creştină, au existat în Biserica veche mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi. Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase discuţii şi controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau să meargă uneori până la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în cursul secolului II.

O uniformizare a datei serbării Paştelui a încercat să introducă în toată lumea creştină Sinodul I ecumenic (Niceea 325), din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare. Părinţii acestui sinod au adoptat pentru această practică cea mai generală, bazată pe calculul datei Paştelui obişnuit la Alexandria (computul pascal alexandrin), care se reducea la următoarele norme:

1. În ceea ce privește ziua săptămânală, Paştile se va serba totdeauna duminica;
2. Această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştilor creştine; (Ieşire, XII, 27 şi Levitic, XXIII, 5-8)
3. Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia³.

Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştilor din fiecare an să fie calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria (unde ştiinţa astronomiei era în floare), iar aceasta o va comunica, la timp, şi celorlalte Biserici creştine.

Data Paştilor creştine depinde deci de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, care cade totdeauna pe 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi lună plină pascală). Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, iar în alţii mai departe de el.

Data Paştilor poate varia deci (poate urca sau coborî) într-un interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie. Pentru aceasta s-au alcătuit, încă din sec. III, diferite Pascalii, adică tabele cu data Paştilor pe mai mulţi ani. Toate erau, însă, mai mult sau mai puţin imperfecte, din pricina echinocţiului de primăvară care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, şi din pricina imperfecţiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, care a fost folosit în Apus până la 1582, iar la noi în ţară până la 1924. De aceea nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creştine, în ceea ce privește data serbării Paştilor. Din nefericire, nici până astăzi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul şi Răsăritul creştin, din pricină că nu toată creştinătatea se serveşte de acelaşi calendar. Astfel, în Apus, Paştile se serbează între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus începând din 1582.

Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit din anul 1924, în două, în ceea ce privește data sărbătoririi Paştilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat să serbeze Paştile după Pascalia veche, greşită, a calendarului iulian, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit câţiva ani (între 1924 – 1927) Paştile pe stilul nou (în general la aceleaşi date cu apusenii). Ca să se înlăture însă dezacordul acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a stabili uniformitate în toată Ortodoxia cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (din 1927 înainte), prin consens general, ca Paştile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat. Această hotărâre a fost întărită şi de Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din iulie 1948.

Dar deşi sărbătorim toţi ortodocşii în aceeaşi duminică, ea e numerotată diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creştinătatea ortodocsă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă faţă de cel îndreptat.

În ceea ce priveşte modul sărbătoririi, Paştile, ca cea mai mare sărbătoare creştină, era prăznuit ca o zi de bucurie: bucuria pentru învierea Domnului, marele eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la temelia credinţei şi a Bisericii creştine. Noaptea Învierii era petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune. În cursul ei avea loc botezul catehumenilor, iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie şi a luminării duhovniceşti; îndeosebi neofiţii – adică creştinii care primiseră botezul chiar în noaptea aceea – îşi puneau acum haine albe şi purtau în mâini făclii luminoase, ca unii care s-au îngropat cu Hristos, dar au şi înviat împreună cu El.

În biserici se aduceau bucate: pâine dulce (paschă), brânză, cărnuri, mai ales de miel (reminiscenţe ale mielului pascal al evreilor) şi mai ales ouă roşii, a căror întrebuinţare în Biserică este de origine încă nesigură (culoarea roşie aminteşte probabil sângele Domnului). Toate acestea erau binecuvântate şi împărţite apoi săracilor sau între creştini, aşa cum se face în unele biserici până azi (amintiri din vechile agape pascale).

Serbarea Paştilor se prelungea o săptămână întreagă, săvârşindu-se în fiecare zi Sfânta Liturghie, la care credincioșii se împărtăşeau cu Sfântul Trup şi Sânge. În tot acest timp neofiţii purtau haina albă primită la botez. De acum până la Rusalii erau interzise metaniile (îngenuncherile) în biserici şi ajunările.

În creştinătatea ortodoxă s-a păstrat până azi importanţa teologică a misterului pascal din vechea Biserică creştină. Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii şi pietăţii ortodoxe. Naşterea cu trup şi învierea ca Dumnezeu a lui Hristos – Mântuitorul sunt cei doi poli ai chenozei⁴ şi ai dragostei divine faţă de noi, iar sărbătorile respective sunt mărturia şi comemorarea perpetuă a acestora în cultul ortodox.

   Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste eveniment, după ce trece Săptămâna Luminată, însă cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui creştin, pe o perioadă de pentru patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului, nu sunt doar un salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu care se salută oadunare, un oaspete oficialsau o persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că învierea există. Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt. 

_____________________________________________

1Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. I la Rusalii (trad. Rom. De Pr. D. Fecioru, din vol. cit., pag. 247)

2 Constituţiile Apostolice, V, 13 şi 18 (pag. 129, 137).

3Can. 7 apostolic (CBO, I, 1, pag.121).

4 Chenoză - „umilirea ce bună voie pentru păcătoşi” a Fiului lui Dumnezeu, care S-a întrupat spre mântuirea lor. Această întrupare a lui Dumnezeu în om în scopul mântuirii omului a însemnat un act de smerenie, determinat însă de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat şi care numai prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca om, putea fi mântuit.(Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag.99)

Gerasim Ogheru

Sfanta Lumina de la Ierusalim

In mod suprafiresc ea este o minune dumnezeiasca necuprinsa de mintea noastra, care se repeta din an in an, in Sambata Mare, de aproape 20 de veacuri. Este cea mai mare minune din zilele noastre vazuta atat de credinciosi, cat si de necredinciosi. Este minunea care uimeste toata mintea si dovedeste oamenilor pana la sfarsitul veacurilor ca Hristos, lumina lumii si Mantuitorul sufletelor noastre, a inviat din morti a treia zi, daruind tuturor viata vesnica.

Despre felul cum se savarseste aceasta minune a aprinderii sau mai corect spus, a venirii Sfintei Lumini pe Mormantul Domnului, s-a scris prea putin. Nici in zilele noastre nu se vorbeste cat s-ar cuveni despre aceasta negraita minune. Poate tocmai pentru ca este o minune publica, vazuta de toti si verificata, asupra careia ortodocsii nu au nici o indoiala! Sau, poate, pentru a nu crea discutii si controverse omenesti inutile asupra acestei sfinte minuni. Biserica Ortodoxa din Ierusalim nu accepta nici un fel de publicitate zgomotoasa, nici discutii si scrieri polemice pe aceasta tema. Cine crede in Hristos si voieste sa vada o mare minune a zilelor noastre, cine doreste sa se intareasca mai mult in dreapta credinta, sa mearga la Mormantul Domnului si va vedea minune negraita.

Si acum sa relatam pe scurt cum se aprinde Sfanta Lumina la Sfantul Mormant. Sfanta Lumina se aprinde pe Mormantul Domnului nostru Iisus Hristos in Sambata Mare, ziua, intre orele 12.30-13.30, in timpul Vecerniei Mari. Se stie ca, de-a lungul secolelor, Sfanta Lumina nu se aprinde decat numai la ortodocsi, ca o dovada incontestabila ca numai ei pastreaza dreapta credinta apostolica. Este cea mai puternica dovada care marturiseste ca Ortodoxia este credinta cea adevarata.

Este controlat inca din noaptea Vinerii Mari, dupa prohod, de catre cativa politisti civili necrestini - un arab, un turc si o persoana din partea statului Israel. Ei verifica toate obiectele din interior sa nu aiba vreo sursa de foc, verifica lespedea Sfantului Mormant si controleaza corporal pe arhiereul grec care presara vata pe mormantul Domnului. Apoi se sting toate luminile si se pecetluieste usa Sfantului Mormant cu doua mari peceti, benzi de panza alba cu ceara si sigilii la capete, in forma de X. Gardienii raman de paza la usa Mormantului pana cand se aprinde Sfanta Lumina.

Procesiunea pentru Vecernia Sambetei Mari se formeaza la sediul Patriarhiei Ortodoxe. Toti slujitorii se imbraca in odajdii albe. La ora 9 dimineata procesiunea se porneste spre Biserica Sfantului Mormant. Inainte merg patru "dragomani", civili greci, in tintita speciala, cu toiege metalice in maini, pentru a anunta inceperea procesiunii: apoi urmeaza doi diaconi care duc pe maini Sfanta Cruce care are in ea lemn din Crucea Mantuitorului. Apoi urmeaza cortegiul sutelor de slujitori, care strabate culoarul viu al miilor de inchinatori, ce umplu toate ulitele, curtea, biserica, galeriile.

In biserica, slujitorii, in frunte cu Patriarhul, se opresc in fata Sfantului Mormant pecetluit. Apoi inconjoara de trei ori Sfantul Mormant pe partea dreapta, in sunetul clopotelor, cantand "Invierea Ta, Hristoase. Mantuitorule, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa Te slavim". La a treia ocolire se canta imnul vecerniei de la vohod "Lumina lina a sfintei slave". Apoi patriarhul cu toti slujitorii se retrag in altarul bisericii ortodoxe de vizavi si stau in asteptare. Intre timp, vin diferiti delegati oficiali, autoritati locale si bisericesti armene, romano-catolice si copte. Miile de credinciosi stau cu felinarele speciale in maini sa duca acasa, in tara lor, Sfanta lumina. Cei mai multi insa, tin in maini cate un manunchi de 33 de lumanari albe, legate intre ele, pe care este imprimata icoana Invierii Domnului, ca sa le aprinda la vreme.

Acest manunchi simbolizeaza numarul anilor pe care i-a trait Mantuitorul pe pamant. Se face o tacere mormantala! Fiecare se roaga, fiecare asteapta cu emotie Lumina divina, fiecare sta concentrat in sine insusi, cuprins de fiorul tainic al minunii.

Pe la orele 11.30 vin de la Betleem cateva sute de arabi ortodocsi, sa ia Sfanta Lumina. Ei sunt foarte evlaviosi, dar si galagiosi in acelasi timp, inconjoara Sfantul Mormant, se roaga tare cu mainile in sus, se urca unii pe umerii altora, se agata de peretii baldachinului Sfantului Mormant, de jur-imprejur, ca albinele pe fagur, si ridica mainile, cerand Sfanta Lumina: "Doamne, trimite-ne din cer Lumina!".

In jurul orei 12, in timp ce preotii stau la vohod de la altarul Bisericii Invierii pana la Sfantul Mormant, patriarhul se dezbraca de omofor, de sacos si de mitra, si ramane numai in stihar alb, cu epitrahil, manecute si brau. Apoi este condus de doi diaconi si de eclesiarhul bisericii in fata Sfantului Mormant. Aici, mai intai este controlat peste tot de politisti necrestini, in prezenta reprezentantilor oficiali armeni, romano-catolici si copti, sa nu aiba vreo sursa de foc. Apoi patriarhul desigileaza usa Sfantului Mormant, prin ruperea pecetilor si intra in prima incapere, numita "Capela Ingerului", insotit, dupa traditie, de un arab musulman. Diaconii si eclesiarhul raman afara, la usa. Ceara de la cele patru sigilii se aduna intr-o cupa de argint si se duce la altar, unde se pastreaza pana la Pastele anului urmator.

Patriarhul intra apoi in a doua incapere si ingenuncheaza in fata lespedei Sfantului Mormant, iar musulmanul ramane in Capela Ingerului si supravegheaza. Se sting toate lumanarile, candelele, luminile, in biserica se face o mare tacere. Emotia minunii cuprinde pe toti. Numai arabii agatati deasupra fac mereu semne de implorare a Sfintei Lumini. Se zice ca daca nu vin arabii sa se roage, intarzie venirea Sfintei Lumini. Toti se roaga strigand "Doamne, da-ne Lumina!" "Sa vina Lumina!", "Trimite-ne din cer lumina!"

Dupa 15-20 de minute de fierbinte rugaciune, toata lumea din biserica observa o lumina puternica, ca o scanteie luminoasa de fulger, coborand in zigzag prin cupola mare a Bisericii, in multime se aud glasuri de emotie in toate limbile. Scanteia dumnezeiasca coboara deasupra Capelei Sfantului Mormant, ca un glob de lumina ce se sfarama in mici bucaati. Apoi intra inauntru ca o subtire raza de foc. Coboara pe lespedea Mormantului si aprinde vata presarata deasupra. Deja vata si lespedea se incarca de o roua divina, in timpul rugaciunii. In aceasta clipa Sfanta Lumina a venit! Minunea s-a savarsit! Multimile asteapta cu nerabdare Sfanta Lumina, cu mainile intinse. Fruntile si obrajii tuturor sunt transpirate de emotia minunii! O mare bucurie si trezire spirituala se savarseste in inimile si constiintele tuturor.

Patriarhul aduna cu mainile vata aprinsa de o flacara galben-verzuie, care timp de cateva minute nu arde. Apoi pune vata aprinsa in doua cupe de aur cu gauri si iese in Capela Ingerului. Aici aprinde doua buchete mari de cate 33 de lumanari, in prezenta musulmanului, iar cupele aprinse le da, pe doua ferestre mici, afara, la cei doi diaconi ortodocsi. Acestia duc o cupa la Sfantul Altar, iar a doua la biserica Sfintilor Imparati Constantin si Elena de la Patriarhie. Apoi patriarhul iese in fata Sfantului Mormant cu cele doua faclii aprinse si striga de trei ori: "Veniti de luati lumina!"

Minunea continua, in clipa cand patriarhul iese din Sfantul Mormant, se aprind singure cele sase candele ale ortodocsilor de deasupra, o parte de lumanari din sfesnice si candelele din Altarul Bisericii Mari, sub privirile uimite ale tuturor. Apoi, doi diaconi iau pe patriarh si il duc in Sfantul Altar, in cel mult trei minute, toti credinciosii adunati aprind felinarele si buchetele de cate 33 de lumanari. Biserica este parca o flacara vie. Multi se ating de flacara cu fata, cu mainile, cu hainele, pentru binecuvantare, fara a se arde. Abia dupa cateva minute flacara arde in mod normal. Tot acum iau Sfanta Lumina de la patriarh, romano-catolicii, armenii si coptii si o duc in altarele lor. unde o pastreaza tot anul. La urma, patriarhul tine o scurta predica de multumita Mantuitorului si de intarire a credintei ortodoxe. Timp de doua ore se scurg zeci de mii de pelerini prin fata Sfantului Mormant, cu Sfantta Lumina in maini si cu caldura credintei in inimi. La orele 3 dupa amiaza Vecernia si procesiunea Sfintei Lumini iau sfarsit. Pelerinii se intorc la gazdele lor, cu fetele luminate si cu faclii aprinse, zicand fiecare in limba sa: "Slava Tie. Mantuitorule, pentru aceasta negraita minune!" In noaptea de Sfintele Pasti la ora 11 se pornesc din nou in mare procesiune, de la patriarhie spre Biserica Sfantului Mormant, toti slujitorii in frunte cu patriarhul, inainte merg cei patru dragomani, apoi saisprezece diaconi cu prapuri, doi diaconi cu Crucea mare de procesiuni, in care se afla lemn din Crucea Mantuitorului si, in continuare, preotii, episcopii, patriarhul si mii de credinciosi.

La intrarea in marea biserica, intai se inconjoara de trei ori Sfantul Mormant cu crucea si cu faclii aprinse din Sfanta Lumina, cantand "Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le". Apoi se citeste Evanghelia Invierii in fata Sfantului Mormant si se incepe slujba Invierii, dupa randuiala. In timpul cantarii fiecarei pesne, un arhiereu, cu cativa preoti si diaconi, cu Crucea si cu Sfanta Lumina in maini cadeste si inconjoara Mormantul Domnului. Dupa slujba Invierii se face in continuare Sfanta Liturghie pe Sfantul Mormant. Slujeste patriarhul cu mai multi preoti si diaconi. Slujba este mareata, dumnezeiasca! Inimile tuturor simt din belsug bucuria Invierii. La ora 2 dupa miezul noptii. Liturghia Invierii ia sfarsit.

Arhimandritul Ioanichie Balan

Rugaciunea rostita de patriarh pentru primirea Luminii Sfinte:

"Stapane, Doamne, lisuse Hristoase, intelepciune incepatoare de lumina a Tatalui Cel fara de inceput. Care locuiesti intru lumina cea neapropiata, Care ai poruncit luminii sa straluceasca din intuneric, Care ai spus sa fie lumina si a fost lumina, Doamne, Datatorule de lumina care ne-ai scos din intunericul inselaciunii si ne-ai calauzit la lumina minunata a cunoasterii Tale, Care ai umplut de lumina si bucurie tot pamantul prin venirea Ta in trup aici si cele de dedesubt prin pogorarea Ta la iad dupa care Tu ai vestit lumina tuturor neamurilor prin sfintii Tai Apostoli, Tie Iti multumim ca prin credinta cea dreapta ne-ai scos din intuneric la lumina si ne-am facut fii ai luminii prin Sfantul Botez si am vazut slava Ta plina de har si adevar (Ioan 1, 14). Dar o, Datatorule de lumina Doamne, Care esti lumina vazuta de cei care au stat in intuneric; [...] Stapane Doamne, Care esti Lumina cea adevarata care luminezi pe tot omul care vine in lume (loan 1, 9), singura Lumina a lumii si lumina vietii oamenilor, de a Carui slava este plin tot universul, caci Tu ai venit ca lumina in lume prin pogorarea Ta in trup, desi lumea a iubit intunericul mai mult decat lumina. Datatorule de lumina, Doamne, asculta-ne pe noi pacatosii si nevrednicii robii Tai, care in acest ceas stam langa acest Preasfant si de-lumina-purtator Mormant si ne primeste pe noi care cinstim Patimirile Tale curate, preasfanta Ta rastignire, moartea Ta de bunavoie si punerea si ingroparea trupului Tau cel fara de viata in acest prea-cinstit Mormant al Tau, si invierea Ta de a treia zi pe care incepem sa o praznuim cu bucurie, pomenind pogorarea Ta la iad prin care ca un Stapan ai slobozit prin stralucirea Dumnezeirii Tale sufletele dreptilor tinute acolo umpland cele mai de jos de lumina.

De aceea praznuind cu inima plina de bucurie si cu duhovniceasca bucurie in aceasta preabinecuvantata sambata, preamantuitoarele taine implinite intr-un mod dumnezeiesc, potrivit Tie, pe pamant si sub pamant, pomenind adevarata lumina lina [vesela] si de dorit care a stralucit dumnezeieste peste acestia in cele mai de jos si intr-un chip dumnezeiesc a stralucit din Mormant, facem vadita Lumina care arata Teofania Ta, Cel care ai venit in lume pentru noi. Caci asa cum in aceasta noapte mantuitoare si stralucitoare toate se umplu de lumina, cerul si pamantul si cele de dedesubt prin taina fericitoare a pogorarii Tale la iad si invierea Ta cea de a treia zi din mormant, cei ce primesc cu evlavie din aceasta Lumina neincetat aprinsa si pururea stralucitoare o trec celor ce cred in Tine, Lumina cea adevarata, si noi Te chemam si Te rugam, Preasfinte Stapane ca sa arati acest dar de sfintire plin de harul Tau dumnezeiesc prin harul Preasfantului si de-viata-purtatorului Tau Mormant si sa binecuvantezi si sa sfintesti pe cei ce se ating de ea cu cucernicie, slobozindu-i de intunericul patimilor, si sa ne faci vrednici de preastralu-citoarele Tale salasuri unde straluceste lumina cea neinserata a Dumnezeirii Tale. Da-le, Doamne, sanatate si viata buna, umple casele lor de tot binele. Datatorule-de-lumina, Stapane, asculta-ma pe mine pacatosul in acest ceas si da-ne noua si lor sa umblam in Lumina Ta si sa locuim in ea cat timp vom avea lumina vietii de fata. Fa, Doamne, ca lumina faptelor noastre bune sa lumineze inaintea oamenilor, ca ei sa Te slaveasca pe Tine impreuna cu Cel fara de inceput al Tau Parinte si Duhul Tau Cel Sfant.

Caci Tu ne-ai asezat lumina neamurilor ca sa luminam pe cei ce umbla intru intuneric, dar lucrand raul am iubit intunericul mai mult decat lumina, caci oricine face raul uraste lumina, dupa cuvantul Tau cel nemincinos. De aceea pacatuind, ne poticnim zilnic pentru ca umblam in intuneric. Da-ne sa vietuim restul zilelor noastre cu ochii mintii luminati. Da-ne sa umblam ca fii ai luminii in lumina poruncilor Tale, albeste vesmantul stralucitor al Sfantului Botez pe care l-am innegrit cu faptele noastre, Cel ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina. Da-ne sa imbracam armele luminii ca sa indepartam pe stapanul intunericului ce se preface in inger al luminii. Doamne, asa cum in aceasta zi ai stralucit lumina celor ce sedeau in intuneric si in umbra mortii, tot asa straluceste in inimile noastre lumina Ta neinserata, ca stralucind cu lumina aceasta si arzand in credinta, sa Te slavim pe Tine, singura Lumina lina a Luminii celei datatoare de lumina in veci. Amin".

Marturia Patriarhului Ierusalimului Diodor I la aprinderea Sfintei Lumini

"Intru in Mormant si ingenunchez cu frica sfanta in fata locului unde a zacut trupul lui Hristos dupa moarte si de unde a inviat. Rugaciunea in Sfantul Mormant este pentru mine un moment foarte sfant, intr-un loc foarte sfant. De aici a inviat cu slava Domnul si de aici Si-a raspandit Lumina in lume. Apostolul Ioan scrie in primul capitol al Evangheliei sale ca lisus este Lumina lumii. Ingenunchind in fata acestui loc unde El a inviat din morti, suntem adusi in imediata apropiere a Invierii Sale slavite.
Catolicii si protestantii numesc biserica aceasta, Biserica Sfantului Mormant. Noi o numim Biserica Invierii. Invierea este pentru crestinii ortodocsi centrul credintei. Prin Invierea Lui, Hristos a castigat victoria finala asupra mortii, nu doar asupra mortii Sale ci si asupra mortii celor ce sunt aproape de el. Nu cred ca este o intamplare ca Focul Sfant apare exact pe locul acesta. La Matei 28:3 se spune ca atunci cand Domnul a inviat din morti, a venit un inger imbracat intr-o lumina infricosatoare. Cred ca lumina care a invaluit ingerul Ia invierea Domnului este aceeasi cu lumina care apare miraculos in fiecare Sambata de Paste. Hristos vrea sa ne reaminteasca, ca Invierea Sa este o realitate nu doar un mit. El a venit cu adevarat in lume pentru a aduce sacrificiul necesar ca prin moartea si invierea Sa sa se poata reuni omul cu Creatorul sau.

Imi gasesc drumul prin intuneric in camera interioara unde cad in genunchi. Aici spun anumite rugaciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor si dupa aceea astept. Cateodata astept cateva minute, dar in mod obisnuit minunea se intampla imediat dupa ce am spus rugaciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsa o lumina nedefinita, in mod normal cu o tenta albastrie dar culoarea se poate schimba si lua multe nuante. Nu poate fi descrisa in cuvinte omenesti. Lumina rasare din piatra ca si ceata care se ridica deasupra unui lac, piatra pare fi acoperita de un nor, dar este lumina. Lumina se comporta diferit in fiecare an. Uneori acopera doar piatra, alteori lumineaza tot Mormantul, asa incat oamenii de afara vad Mormantul plin de lumina. Lumina nu arde! - niciodata nu mi-am ars barba in toti cei 16 ani de cand sunt Patriarh al Ierusalimului si am primit Focul Sfant. Lumina are alta consistenta, diferita de lumina focului care arde in candela. La un moment dat, Lumina se inalta si formeaza o coloana in care focul este de natura diferita, asa ca pot aprinde lumanarile mele de la ea. Dupa ce am primit flacara, ies si dau Focul intai Patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi Patriarhului Copt si dupa aceea tuturor celor prezenti in Biserica."

Lumina Sfanta 2018, Ierusalim!

Predică la duminica a IV-a din Postul Mare (a vindecării fiului lunatic), a Sfantului Nicolae Velimirovici

17. Si I-a raspuns Lui unul din multime: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Si oriunde-l apuca, il arunca la pamint si face spume la gura si scrisneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, raspunzind lor, a zis: O, neam necredincios, pina cind voi fi cu voi? Pina cind va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine.
20. Si l-au adus la El. Si vazindu-l pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, si, cazind la pamint, se zvircolea spumegind.
21. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cita vreme este de cind i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie.
22. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda. Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sint cu putinta celui ce crede.
24. Si indata strigind tatal copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele.
25. Iar Iisus, vazind ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat, zicindu-i: Duh mut si surd, eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el!
26. Si racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incit multi ziceau ca a murit.
27. Dar Iisus, apucindu-l de mina, l-a ridicat, si el s-a sculat in picioare.
28. Iar dupa ce a intrat in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decit numai cu rugaciune si cu post.
30. Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva.
31. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului se va da in miinile oamenilor si-L vor ucide, iar dupa ce-L vor ucide, a treia zi va invia.
32. Ei insa nu intelegeau cuvintul si se temeau sa-L intrebe (Marcu 9; 17-32)

Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte. De la începutul lumii şi al veacurilor, toate popoarele de pe pământ au crezut că lumea duhurilor există şi că duhurile nevăzute sunt adevărate. Cu toate acestea, multe popoare au luat-o pe o cale greşită în această privinţă, dând în mintea lor o putere mai mare duhurilor celor rele, decât celor bune şi, cu trecerea vremii, au făcut zei din duhurile cele rele, construind temple pentru ele, aducându-le jertfe şi rugăciuni şi bizuindu-se pe ele, pentru toate lucrurile. Cu trecerea vremii, multe popoare s-au lepădat cu totul de credinţa în duhurile cele bune şi au rămas numai cu credinţa în duhurile cele rele, sau în „zeii” cei răi, aşa cum îi numeau ei; aşa încât această lume părea ca o cursă de cai, unde oamenii şi duhurile rele se luau la întrecere. Duhurile cele rele chinuiau oamenii din ce în ce mai mult, şi i-au orbit, numai pentru a şterge  din mintea oamenilor orice gând de Dumnezeu, bun şi cu putere mare, dată de Dumnezeu duhurilor celor bune.

Şi în zilele noastre, toate popoarele de pe pământ cred în duhuri. Şi, în adevăr, această

credinţă este corectă. Cei care nesocotesc lumea duhurilor, o nesocotesc, pentru că ei văd numai cu ochii lor trupeşti şi nu o pot vedea. Dar lumea duhurilor nu ar fi a duhurilor, dacă s-ar vedea cu ochii trupeşti. Atunci, fiecare om care are mintea deschisă şi inima neînvârtoşată de păcat, poate simţi în întreaga sa fiinţă, în fiecare zi şi în fiecare ceas, că noi nu suntem singuri în lumea aceasta, numai în tovărăşia naturii mute, a rocilor, plantelor, animalelor şi altor făpturi, elemente şi fenomene, ci, că sufletele noastre se află mereu în legătură cu lumea nevăzută, cu fiinţe nevăzute. Dar ei greşesc, scăpându-se de duhurile cele bune şi făcându-şi zei din duhurile cele rele, închinându-se lor.

Când Domnul Iisus a venit pe pământ, cu adevărat toate popoarele credeau în puterea răului şi în slăbiciunea a ceea ce este bun. Puterile cele rele stăpâneau lumea cu adevărat, aşa încât Însuşi Hristos a numit pe căpetenia lor, împăratul acestei lumi. Chiar şi ocârmuitorii evreilor au pus pe seama dracilor şi a puterii lor, toate lucrările cele Dumnezeieşti ale lui Hristos. Domnul Iisus a venit în lume ca să rupă şi să smulgă din rădăcină credinţa slabă a oamenilor în ceea ce este rău şi să semene credinţa în ceea ce este bun în sufletele lor; credinţa în puterea atotcuprinzătoare a binelui şi în firea de nebiruit şi răbdătoare a binelui. Hristos nu a năruit, ci a întărit credinţa străveche, a oamenilor, în duhuri. Cu toate acestea, El a dezvăluit lumea duhovnicească, aşa cum este ea cu adevărat, şi nu aşa cum li se părea oamenilor, care se aflau sub puterea drăcească înşelătoare. Dumnezeul Cel bun, înţelept şi atotputernic, este Domnul atât al lumii duhovniceşti, cât şi al celei trupeşti, al lumii văzute şi al lumii nevăzute. Duhurile cele bune sunt îngerii şi este greu de spus care este numărul lor. Duhurile cele bune sau îngerii sunt cu mult mai puternici decât duhurile rele. De fapt, duhurile rele nu au nici o putere să facă ceva, dacă Atotvăzătorul Dumnezeu nu le îngăduie aceasta. Dar duhurile cele rele sunt de asemenea foarte numeroase.

Într-un singur îndrăcit din ţinutul Gadarenilor, pe care Domnul l-a vindecat, se sălăşluia o întreagă legiune – câteva mii de duhuri rele. Aceste duhuri rele au înşelat oameni şi popoare întregi în zilele acelea, tot aşa cum astăzi, acestea înşeală pe mulţi păcătoşi, că ar fi atotputernici; îi înşeală că, de fapt, aceste duhuri sunt singurii zei şi că nu mai există alţii în afară de ei, iar duhurile bune nu ar exista. Dar oriunde S-a arătat Domnul Iisus, aceştia au fugit de El cu groază. Ei au recunoscut în El atât puterea, cât şi judecata, care îi putea vădi, izgoni din lumea aceasta şi arunca în prăpastia iadului. Ei şi-au făcut de cap în lumea aceasta, cu îngăduinţa lui Dumnezeu; ei s-au năpustit asupra oamenilor, precum muştele în jurul hoitului şi au gândit că lumea aceasta era pentru ei un adăpost sigur, ca sălaş al lor şi loc de hrănire al lor.

Deodată, Purtătorul a tot binele, Domnul Iisus Hristos, S-a arătat înaintea lor şi ei au tremurat de frică şi au strigat: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8:29). Nimeni nu se înfricoşează de chinuire atât de mult cât se înfricoşează chinuitorul altora. Duhurile cele rele au chinuit oamenii vreme de mii de ani şi şi-au găsit plăcerea în aceste chinuiri. Dar, văzându-L pe Hristos, ei au tremurat înaintea celui mai mare chinuitor al lor şi erau gata să meargă din oameni chiar şi în porci, sau în oricare altă făptură, numai ca să nu fie izgoniţi cu totul din lumea aceasta. Dar Hristos nu S a gândit să-i alunge din lumea aceasta. Această lume este o lume a puterilor amestecate. Această lume este câmp de  luptă, în care oamenii trebuie să aleagă în chip conştient şi de bunăvoie: să-L urmeze pe Hristos Biruitorul, sau să-i urmeze pe dracii necuraţi şi înfrânţi. Hristos a venit ca Iubitor al oamenilor, pentru a arăta puterea binelui asupra răului şi pentru a întări credinţa oamenilor în bine – şi numai în bine.

Pericopa Evanghelică de astăzi povesteşte un exemplu, printre nenumărate altele, despre felul în care Domnul, în dragostea Lui pentru oameni, a descoperit încă o dată puterea binelui asupra răului, şi chipul în care S-a străduit El să întărească credinţa în bine, ca fiind atotputernic şi biruitor. Şi iată un bărbat din mulţime a strigat, zicând: Învăţătorule, ai milă de fiul meu, căci ste lunatic şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă. Această întâmplare este povestită de alţi doi Evanghelişti: Marcu (9:17-29) şi Luca (9:37-42). Ei adaugă unele amănunte despre boala tânărului. El era singurul fiu la tatăl său şi era posedat de duh mut. Când acest duh rău îl apuca, îl arunca la pământ şi tânărul făcea spume la gură şi scrâşnea din dinţi şi înţepenea. Săgeţile duhului celui rău erau îndreptate în acelaşi timp în trei direcţii: înspre om, înspre întreaga zidire a lui Dumnezeu şi înspre Dumnezeu Însuşi. Băiatul era „lunatic”.

Cum se poate aduce hulă lunii pentru boala omului? Dacă aceasta aduce nebunie şi muţenie într-un om, de ce nu face acelaşi lucru cu toţi? Diavolul nu se află în lună, ci în duhul cel rău, viclean care înşeală omul şi se ascunde: el învinuieşte luna pentru ca omul să nu-l învinuiască pe el. Diavolul caută în felul acesta să-l facă pe om să creadă că întreaga zidire a lui Dumnezeu este rea şi că diavolul vine la om din natură şi nu din duhurile cele rele, care au căzut de la Dumnezeu. Şi victimele lor sunt lovite la schimbările lunii, pentru ca oamenii să gândească: „Vezi, acest diavol vine din lună!” – şi, pentru că luna este de la Dumnezeu, urmează că acest diavol este de la Dumnezeu. Aşa sunt înşelaţi oamenii de către aceste fiare prea crude şi viclene. De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: şi întreaga zidire se află în slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru nimicirea lor. Deşi poate fi ceva care să împiedice mulţumirea trupească a omului, chiar şi aceasta este spre slujirea sufletului său, spre veselirea şi sporirea lui. „Ale Tale sunt cerurile şi al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat” (Psalm 88:12). „Toate acestea mâna Mea le-a făcut … zice Domnul” (Isaia 66:2). Aşadar, cînd toate sunt de la Dumnezeu, toate trebuie să fie bune. Izvorul poate da numai atâta apă, câtă conţine; nu atâta cât nu are. În Dumnezeu nu se află nici un pic de rău; atunci, cum poate veni răul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun?

Mulţi oameni neştiutori numesc rău toată suferinţa. În realitate, nu toată suferinţa este rea, ci, există suferinţă care este lucrarea diavolului şi mai există suferinţă care este vindecătoare de rău, răul însuşi fiind duhul cel rău care lucrează în omul nebun şi necumpătat. Suferinţa şi nefericirea care au căzut asupra multor împăraţi ai Israelului, care au făcut ceea ce este rău în ochii Domnului, au fost lucrarea şi urmarea păcatului lor. Cu toate acestea, suferinţa şi nefericirea pe care Domnul le îngăduie să cadă asupra celor drepţi, nu este lucrarea diavolului, ci un leac, atât pentru cei drepţi, cât şi pentru cei din jurul acestora, care înţeleg că suferinţa lor este trimisă de la Dumnezeu pentru binele lor. Atunci, suferinţa care vine din lovirile duhurilor rele asupra omului, sau ca o urmare a păcatului, este rea. Dar suferinţa pe care Dumnezeu o îngăduie să cadă asupra oamenilor, pentru a-i curăţi în întregime de păcat, îi scoate de sub puterea diavolului şi îi aduce aproape de Dumnezeu – această suferinţă curăţitoare nu este nici de la diavol, nici nu este rea în sine, ci este de la Dumnezeu,  pentru binele oamenilor. „Bine este mie că m-ai smerit ca să învăţ îndreptările Tale” (Psalm 118:71), spune înţeleptul Împărat David.

Diavolul este rău şi calea diavolului este păcatul. În afara diavolului şi a păcatului, nu există nici un fel de rău. Duhul cel rău este răspunzător pentru chinuirile şi suferinţele acestui tânăr, nu luna. Dacă Dumnezeu, în dragostea Lui pentru oameni, nu ar înfrâna duhurile cele rele şi nu i-ar ocroti pe oameni de acestea, fie nemijlocit, fie mijlocit, prin îngerii Săi, atunci, cât ai clipi din ochi, duhurile cele rele ar zdrobi întreaga lume în suflet şi în trup, tot aşa cum lăcustele zdrobesc seminţele pe câmp.

„Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.” A spus Domnului tatăl copilului bolnav. Trei dintre ucenici nu erau de faţă: Petru, Iacov şi Ioan, care fuseseră cu Domnul pe muntele Tabor când El S-a schimbat la faţă şi coborâseră muntele dimpreună cu El, ca să găsească la poalele muntelui mulţime adunată în jurul celorlalţi Apostoli şi al copilului cel bolnav. Negăsindu-l pe Hristos, tatăl cel îndurerat şi-a adus fiul la ucenicii lui Hristos, dar nu le stătuseră lor în putinţă să-l ajute. Ei nu l-au putut ajuta, mai întâi, pentru lipsa lor de credinţă; în al doilea rând, pentru lipsa de credinţă a tatălui copilului şi, în al treilea rând, pentru întreaga lipsă de cedinţă a cărturarilor care erau de faţă, în jurul ucenicilor, cu care se aflau în stare de război (Marcu 9:16). Credinţa slabă a tatălui se vădeşte în cuvintele sale către Hristos. El nu vorbeşte aşa cum a făcut-o leprosul: „Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti” (Matei 8:2). Acolo vorbeşte credinţa puternică a omului. El nu vorbeşte nici ca dregătorul Iair, când I-a cerut lui Hristos să-i aducă fiica iarăşi la viaţă: „Venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9:18). Şi aici vorbeşte un om cu credinţa puternică. El vorbeşte şi mai puţin hotărât decât sutaşul din Capernaum, a cărui slugă era bolnavă: „Numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Matei 8:8). Aici vorbeşte credinţă foarte mare. Dar cel cu cea mai mare credinţă nu spune nimic, ci numai se apropie de Hristos şi
se apucă de marginea veşmântului Lui, aşa cum a făcut femeia cu scurgere de sânge şi mulţi alţii.

Acest tată nu se poartă, nici nu vorbeşte ca aceştia, ci Îi spune lui Hristos: „Dar de poţi ceva, ajută-ne” (Marcu 9:22). Dar de poţi ceva! Sărmanul om; desigur că el ştia foarte, foarte puţin despre puterea lui Hristos, ca să vorbească astfel cu Cel care poate toate lucrurile să le facă. Credinţa sa cea slabă a slăbit chiar şi puterea Apostolilor de a-l ajuta şi au mai ajutat la aceasta şi defăimările cele răutăcioase ale cărturarilor împotriva lui Hristos şi a ucenicilor Lui. „Dar de poţi face ceva”! aceasta descoperă doar o scânteie ştearsă de credinţă – foarte, foarte mică şi care se stinge uşor. Iar Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Domnul a grăit această ocară tuturor în general: tuturor necredincioşilor şi tuturor celor cu puţină credinţă din Israel şi tuturor celor care se aflau în faţa Lui: tatălui copilului bolnav, ucenicilor şi, în mai ales, cărturarilor. „O, neam necredincios!” Cu alte cuvinte: O, neam care s-a înrobit răului, diavolului, care crede cu neclintire în puterea diavolului, care slujeşte diavolului cu slugărnicie, şi se împotriveşte binelui şi se împotriveşte lui Dumnezeu; care are o credinţă slabă în bine sau lipseşte cu desăvârşire, şi fuge de bine cu răzvrătire! Şi de aceea Domnul adaugă cuvintele: „şi îndărătnic”. El a vrut în felul acesta să arate de unde vine necredinţa – din stricăciune sau, şi mai lămurit – din păcat.

Necredinţa este urmarea; stricăciunea este pricina. Necredinţa este unirea cu diavolul, dar
păcatul – stricăciunea – este calea care duce la această unire. Stricăciunea este starea de a fi căzut de la  Dumnezeu şi necredinţa este întunericul, slăbiciunea şi groaza în care este aruncat omul când cade de la Dumnezeu. Dar vedeţi câtă grijă are Domnul şi cât de prevăzător este El în zicerile pe care le rosteşte. El nu spune pe nume, ci vorbeşte în general. El nu îi judecă pe oameni, ci îi deşteaptă. Nici nu Îl preocupă să aducă vreo ocară asupra vreunui om oarecare şi nici să-i umilească pe oameni, ci le trezeşte conştiinţa şi îi ajută ca să se ridice deasupra lor înşile.

Ce învăţătură mare este aceasta pentru vremurile noastre, pentru neamul nostru, care dă drumul cuvintelor atât de grabnic şi îndată se simte ocărât! Dacă oamenii de astăzi, numai s-ar sili şi şi-ar măsura vorbele pe care le rostesc şi dacă ar pune capăt ocărilor unora faţă de alţii, jumătate din răul din lume ar dispărea şi jumătate din duhurile cele rele ar fi izgonite din mijlocul oamenilor. Auziţi cât vorbeşte de înţelept marele Apostol Iacov, învăţând de bine din exemplul Învăţătorului: „Toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg.” (Iacov 3:2-3).

Care este semnificaţia cuvintelor lui Hristos: „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Închipuiţi-vă un om nobil şi luminat, izgonit printre sălbatici, ca să vieţuiască împreună cu ei. Sau închipuiţi-vă un împărat mare, lăsându-şi tronul şi coborând în aşezământul vagabonzilor murdari, nu numai ca să vieţuiască împreună cu ei şi ca să cerceteze felul lor de viaţă, ci şi ca să-i înveţe să gândească, să simtă şi să lucreze ca împăraţii, cu nobleţe şi cu inimă mare. După trei zile n-ar striga fiecare împărat pământesc: „Până când voi fi cu voi?” N-ar fi prea multă urgie, prostie, murdărie şi duhoare după trei zile? Dar Domnul Iisus, Împăratul împăraţilor, a rostit cu glas aceste cuvinte, abia după treizeci şi trei de ani de vieţuire printre oameni, care erau mai departe de înălţimea Lui, decât erau oamenii cei mai sălbatici, de omul cel mai civilizat şi mai nobil, şi cu mult mai departe decât vagabonzii cei mai murdari, faţă de cei mai mari împăraţi de pe pământ. Probabil că El nu a măsurat timpul în zile şi în ani, ci în lucrările şi minunile pe care le făcuse El înaintea feţei miilor de oameni şi în învăţătura răspândită şi semănată în multe mii de suflete omeneşti. Şi după toate aceste lucrări şi minuni, învăţătura şi întâmplările ce puteau cuprinde o perioadă de o mie de ani, aşa cum sarea dă gust pentru o mie de neamuri de oameni, El a văzut de îndată că ucenicii Săi nu puteau vindeca un singur copil epileptic, şi să izgonească un singur duh rău dintr-un om, cu toate că El îi învăţase cu cuvântul şi cu exemplul, cum să alunge legiunile. Şi El a auzit un păcătos cu credinţă puţină spunându-I: „Dar de poţi face ceva … ajută-ne!” (Marcu 9:22).

Când Domnul mustrase pe cei care erau de faţă, pentru lipsa lor de credinţă, El le-a poruncit să-l aducă la El pe copilul cel bolnav: „Aduceţi-l la Mine”. Şi El a certat diavolul şi diavolul a ieşit de îndată din copil şi copilul s-a vindecat în ceasul acela. Aceasta este relatarea lui Matei. Ceilalţi doi evanghelişti dau amănunte despre lucrurile care s-au petrecut înainte de adevărata vindecare a copilului. Iată cele trei amănunte: mai întâi, că Hristos a întrebat pe tatăl de câtă vreme era bolnav fiul său; în al doilea rând, că El a întărit credinţa, ca o trebuinţă de netăgăduit a vindecării; şi în al treilea rând că, pe când copilul era adus la Hristos, diavolul îngrozitor l-a chinuit cu înfricoşare pe copil, apoi l-a lăsat şi a plecat. „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” (Marcu 9:21), a întrebat Iisus pe tatăl copilului bolnav. El nu a pus această întrebare pentru El, ci pentru cei din jurul Lui. El văzuse totul limpede şi ştia că boala băiatului era de multă vreme. Şi tatăl a răspuns: „Din copilărie”.

Să audă şi să ştie toţi, ce suferinţe îngrozitoare vin  de la duhurile cele rele şi cât de puternic îl ocroteşte Dumnezeu pe om, fără de care duhurile rele ar fi pierdut de foarte multă vreme atât trupul, cât şi sufletul copilului, în întregime; şi, în cele din urmă, ce putere mare are Fiul lui Dumnezeu asupra celui mai nebun dintre duhurile cele rele. „Fie-Ţi milă de noi”, spune lui Hristos tatăl copilului. „De noi”, spune el, nu numai de copil. Pentru că suferinţa copilului este în acelaşi timp şi a tatălui şi a întregii case şi familii. Dacă s-ar vindeca copilul, s-ar ridica o mare povară de pe multe suflete omeneşti. Iisus i-a zis: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23).

Potrivit felului obişnuit de lucru al lui Dumnezeu, aici Domnul Iisus a vrut să facă cât mai multe lucruri bune într-o singură faptă. Un lucru bun, era să restabilească starea de sănătate a copilului. Şi de ce să nu facă şi altele? De ce să nu întărească credinţa tatălui copilului? Şi de ce să nu facă în acelaşi timp un al treilea lucru bun: să arate tăria Lui cât mai puternic cu putinţă, în aşa fel încât oamenii să creadă în El? Şi de ce să nu facă şi un al patrulea lucru bun: să dea pe faţă necredinţa şi stricăciunea şi purtarea linguşitoare a oamenilor faţă de lucrurile cele rele, de duhurile cele rele şi de păcat? Şi de ce să nu facă şi al cincilea, al şaselea şi al şaptelea şi tot binele pe care-l trage după sine o faptă bună? Căci o faptă bună întotdeauna aduce după sine şi multe alte fapte bune.

Dar vezi cum, încă o dată, Domnul îmbină în chip înţelept, fermitatea cu blândeţea. El dă la
iveală necredinţa, vorbeşte în termeni generali, trezind credinţa în toţi, dar nu umileşte pe cineva anume, în chip personal. Dar acum, când El Se îndreaptă către cel care se roagă de El să-l milostivească, El nu vorbeşte aspru, ci cu mare grijă şi cu blândeţe: „De poţi crede”. Asemenea grijă şi blândeţe din partea lui Hristos a pricinuit lucrarea dorită. Tatăl a strigat şi a spus cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24).

Nimic nu topeşte gheaţa necredinţei cu atâta repejune ca lacrimile. În clipa aceea, când omul acesta plângea înaintea Domnului, el se pocăia de necredinţa lui de odinioară şi, în lăuntrul său, atunci când se afla înaintea lui Dumnezeu, credinţa lui a crescut, clocotind ca iureşul apelor umflate ale râurilor. Şi atunci el a dat glas cuvintelor care au rămas ca o vestire de tărie pentru oamenii tuturor vremurilor: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Aceste cuvinte arată că omul nici măcar nu poate veni la credinţă fără ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate veni numai la o credinţă slabă, prin puterile lui: la o credinţă în bine şi rău sau, cu alte cuvinte, la o îndoială în ceea ce priveşte binele şi răul. Dar calea este cu adevărat foarte lungă, de la o anumită măsură a credinţei, până la credinţa adevărată, şi nici un om nu poate urma această cale, fără mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu. „Ajută-mă, o, Doamne, să cred întru Tine!” „Ajută-mă să nu cred în diavol!” „Ajută-mă să scap cu totul de diavol şi să mă unesc cu Tine!” Acesta este înţelesul cuvintelor: „Ajută necredinţei mele!”

Şi când au adus ei copilul, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit. (Luca 9:42). Acesta a fost ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a îngăduit diavolului, pentru ca toţi oamenii să vadă înfricoşarea şi groaza pe care este în stare să le aducă diavolul asupra omului, şi să se lămurească cât de puţină este puterea omului, chiar şi puterea celor mai buni doctori din lume, ca să mântuiască viaţa unui singur om dintr-o asemenea înfricoşare şi groază; şi aşa, văzând puterea diavolului şi înţelegând că ei sunt lipsiţi în întregime de orice ajutor, oamenii să poată cunoaşte puterea măreaţă şi sfântă a Domnului Iisus. Evanghelistul Marcu citează aici cuvintele pe care le-a rostit Domnul duhului rău: „Duh mut şi surd, Eu  îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!” (Marcu 9:25). „Eu îţi poruncesc”, spune Domnul. El este izvorul puterii şi tăriei şi nu are nevoie să împrumute de la nimeni altul. „Toate câte are tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15), a spus Domnul Iisus cu un alt prilej. Şi acum, după cum vedem, El dovedeşte aceasta prin fapte. „Eu vorbesc de la Mine; îţi poruncesc prin puterea Mea şi cu puterea mea te izgonesc.”

Să fie lămurit oamenilor că El nu este unul dintre prooroci, care a făcut anumite fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul Dumnezeului Celui viu, pe care proorocii L-au vestit şi oamenii Îl aşteptau. Trebuie să mai observăm şi partea a doua a poruncii lui Hristos către diavol: „Să nu mai intri în el!” Deci, Domnul îi porunceşte nu doar să iasă din el, ci să nu se mai întoarcă la copil, care pătimise îndelung. Aceasta înseamnă că omul, chiar după ce a fost curăţit, poate să atragă din nou necurăţia la el. Diavolul care a fost scos din om poate să se întoarcă la el. Aceasta se întâmplă atunci când păcătosul care s-a pocăit şi a fost iertat de Dumnezeu, se întoarce le vechiul său păcat. Atunci diavolul intră în el din nou. De aceea Domnul porunceşte diavolului ca nu numai să plece de la băiat, ci să nu se mai întoarcă în el nicodată; mai întâi, pentru ca darul Lui cel sfânt să fie întreg şi desăvârşit; şi, în al doilea rând, pentru că putem desprinde din această învăţătură convingerea că, după ce am primit o dată iertarea lui Dumnezeu, noi trebuie să nu ne mai întoarcem la vechiul păcat, precum nu se întoarce câinele la ceea ce a vomat, şi, prin aceasta, să ne descoperim din nou în faţa primejdiei de moarte, prin deschiderea uşii către duhul cel rău, ca el să intre în noi şi să se facă stăpânul nostru.

După această mare minune a lui Hristos, toţi au rămas uimiţi de mărirea lu Dumnezeu, scrie Sfântul Luca (9:43). O, această uimire faţă de marea putere a lui Dumnezeu, ar putea rămâne ca un adevăr pentru vreme îndelungată, şi de neuitat, în sufletele oamenilor! De nu s-ar sparge degrabă ca baloanele de săpun în apă! Dar Dumnezeu nu seamănă fără folos. Dacă sămânţa care cade pe cale, pe piatră şi printre spini se pierde, cea care cade pe pământ bun nu se pierde, ci va aduce roadă tot mai departe şi însutit. Când ucenicii erau împreună cu Hristos, numai ei singuri, aceştia L-au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc

vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.”

Pricina neputinţei este necredinţa, în chip lămurit. Cu cât credinţa este mai mare, cu atât şi puterea este mai mare, cu cât credinţa este mai mică, cu atât şi puterea este mai mică. Domnul dăduse odinioară ucenicilor Săi putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să le tămăduiască orice boală şi orice neputinţă (Matei 10:1). Şi pentru o vreme ei s-au folosit bine de puterea aceea. Dar în măsura în care credinţa lor s-a împuţinat, fie din frica de lume, ori din mândrie, tot aşa şi puterea care li s-a dat lor a slăbit. Iată, lui Adam i se dăduse putere peste întreaga zidire, dar Adam, prin neascultare, lăcomie şi mândrie, a luat aceasta în uşor şi a pierdut-o.Tot aşa şi Apostolii, prin vreo greşeală ce au făcut-o, şi-au pierdut puterea şi tăria care li se dăduse lor. Dar această putere pierdută se poate câştiga din nou numai prin credinţă, tot mai multă credinţă. De aceea Domnul foloseşte acest prilej şi întăreşte în chip deosebit şi cu tărie puterea credinţei.

Credinţa poate muta munţii din loc; nu există ceva care să nu poată face credinţa. Un grăunte de muştar este foarte mic, dar mirosul lui pătrunde un întreg vas cu mâncare. (Chiril al Ierusalimului spune în Catehezele sale nr. V: „Aşa cum  un grăunte de muştar, de mărime mică, dar cu lucrare puternică, atunci când este semănat într-un loc mic, dă muguri mulţi şi, când a crescut, poate adăposti păsări, tot la fel şi credinţa din suflet, foarte degrabă săvârşeşte faptele cele mai mari. Tot la fel şi credinţa în El, că poţi primi de la El o credinţă lucrătoare ce depăşeşte tăria omenească.”) Dacă încă ai credinţă cât un grăunte de muştar, munţii se vor duce de la faţa ta şi se vor muta dintr-un loc într-altul. Atunci, de ce Domnul Însuşi nu a mutat munţii? Pentru că nu a fost trebuincios pentru El, să facă acest lucru. El a făcut numai acele minuni care erau trebuincioase şi de folos oamenilor, pentru mântuirea lor. Cu toate acestea, este o minune mai mare să muţi munţii din loc, decât să schimbi apa învin, să înmulţeşti pâinile, să izgoneşti demonii din oameni, să vindeci toate felurile de boli, să mergi pe apă sau să potoleşti apele mării dezlănţuite de furtună şi vânturile cu un cuvânt – sau un gând? Nu se înlătură în nici un chip faptul că, următorii lui Hristos, pentru o anumită nevoie şi cu mare credinţă, ar săvârşi minunea de a muta munţii din loc.

Dar există munţi mai mari, ţinuturi muntoase mai sălbatice, poveri şi vlăguire mai îngrozitoare pentru sufletul omului, decât grijile lumeşti, legăturile şi lanţurile lumeşti? Cel care este în stare să doboare muntele acesta din sufletul omului şi să-l arunce în mare, a mutat într-adevăr munţii cei mai mari şi mai grei din lume. „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” Postul şi rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinţei; două focuri vii care ard duhurile cele rele. Prin post, toate patimile trupeşti sunt potolite şi nimicite, mai ales amestecătura; prin rugăciune, toate celelalte patimi ale sufletului, inimii şi minţii sunt domolite şi strivite: intenţiile rele şi faptele rele, răzbunarea, zavistia, ura, răutatea, mândria, ambiţia şi altele.

Prin post, se curăţă mădularele trupului şi ale sufletului de murdăria patimilor şi a năravurilor lumeşti; prin rugăciune, harul Duhului Sfânt se pogoară în vasul gol, curăţit – şi plinătatea credinţei stă în sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Din vremuri nepovestite, Biserica Ortodoxă a dat o mare greutate postului, ca leac încercat şi cu bune urmări asupra patimilor trupeşti, şi l-a arătat ca armă puternică împotriva duhurilor rele. Toţi cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt, nesocotesc sau nu primesc o poruncă limpede şi hotărâtoare a Domnului Iisus din rânduiala mântuirii omului. Rugăciunea este întărită şi sporită prin post; credinţa se întăreşte prin post şi prin rugăciune – şi credinţa mută munţii, scoate demonii şi face cu putinţă, ceea ce este cu neputinţă.

Ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelică de astăzi, par să nu aibă nici o legătură cu întâmplarea povestită. După marea minune de vindecare a copilului posedat de diavol, pe când oamenii se minunau de aceasta, Domnul a început dintr-o dată să vorbească ucenicilor Săi despre Patima Lui: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.” De ce, după această minune, ca şi după alte minuni ale Lui, Domnul vorbeşte ucenicilor despre Patima Lui? Pentru ca, atunci când va veni vremea care trebuie să vină, inimile lor să nu se teamă. El le spune aceasta după marile Lui minuni, aşa încât această vestire mai dinainte să se asemene cu marile Lui minuni, şi cu mărirea, cu slava şi cu bucuria cu care a fost aşteptat şi însoţit, ca să se întipărească mai bine în minţile oamenilor. Dar El mai spune aceasta şi ca învăţătură, nu doar Apostolilor, ci şi nouă, că după asemenea fapte mari, noi nu trebuie să aşteptăm răsplată de la oameni, ci să fim pregătiţi pentru ceea ce este mai rău şi pentru cele mai grele lovituri şi umiliri chiar de la cei pe care i-am ajutat mai mult.

Cu toate acestea, Domnul nu a spus mai dinainte numai despre suferinţa şi moartea Lui, ci şi despre Învierea Lui. La capătul tuturor acestora va fi Învierera, biruinţa şi slava veşnică. Domnul spune mai dinainte ucenicilor Lui ceva ce pare cu totul nepotrivit, pentru a scoate la iveală credinţa lor care urmează să se arate; ca să înveţe să creadă ceea ce li se spune. Este nevoie doar de atâta credinţă, cât un grăunte de muştar, sau chiar mai puţin, pentru ca fiecare om să se pregătească să aştepte orice suferinţă în această lume, cunoscând cu siguranţă faptul că, la sfârşitul tuturor lucrurilor, ei se vor afla întru Înviere.

Trebuie să privim toată slava lumească şi toată lauda oamenilor ca pe nimica toată. După toate măririle pe care le poate da lumea, trebuie să ne pregătim pentru suferinţă. Trebuie să primim tot ceea ce ne trimite Tatăl Cel ceresc cu supunere şi ascultare. Nu trebuie să ne lăudăm niciodată cu ceea ce am făcut pentru oameni, pentru oraşul sau satul nostru, pentru poporul sau ţara noastră, ori să ne răzvrătim atunci când suferinţa ne apasă. Pentru că, dacă am făcut ceva pentru cei din jurul nostru, aceasta a fost cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu adevărat, fiecare lucrare bună se face de către Dumnezeu prin noi. De aceea Dumnezeu
are toată dreptatea să ne trimită suferinţă după slavă lumească, umilire după laudă, sărăcie după bogăţie, batjocură după linguşire, boală după sănătate, singurătate şi izolare după mulţime de prieteni. Dumnezeu ştie de ce ne trimite asta. El ştie că toate astea sunt pentru binele nostru.

Mai întâi, pentru că noi trebuie să învăţăm să căutăm preţuirile veşnice şi nestricăcioase şi ca să nu fim duşi la moarte de strălucirea făţarnică şi trecătoare a acestei lumi; şi, în al doilea rând, pentru ca să nu primim toată răsplata pentru lucrările şi ostenelile noastre cele bune, de la oameni şi de la lume în viaţa aceasta, aşa încât, în lumea ce va să vină, să nu mai avem nimic de căutat sau de primit. Să nu ni se spună nouă la poarta Împărăţiei cerurilor: „Mergi de aici; ţi-ai primit plata ta!” Să nu ni se întâmple nouă aceasta; să nu ne piardă pe noi pentru veşnicie stricăciunea cea nescăpătoare a lumii acesteia, de la care am primit mărire, laudă şi cinste. Singurul nostru Prieten, Domnul nostru Iisus Hristos, ne învaţă că, după cea mai mare mărire, laudă şi cinste pe care ni le dă nouă lumea, trebuie să ne pregătim să ne luăm crucea. Mărire şi laudă veşnică să I se aducă lui Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. 
Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Descarcati lucrarea duhovniceasca "Scara", in format .pdf, a Sfantului Ioan Scararu, dand click aici!