De ce redau Evangheliștii două liste diferite cu strămoșii lui Hristos?

Evangheliile după Matei și Luca prezintă liste ale strămoșilor lui Hristos, dar există o mare diferență între ele: numele sunt diferite.

Sfânta Evanghelie ce se citește în Duminica dinaintea Nașterii Domnului cuprinde arborele genealogic al lui Hristos, așa cum este el prezentat în capitolul I al Evangheliei după Matei. Un alt pasaj biblic care prezintă genealogia lui Hristos se găsește în Evanghelia după Luca, în al treilea capitol. Dacă genealogia de la Matei este descendentă, coborând de la Avraam până la Iisus, genealogia lucanică este ascendentă, mergând de la Iisus spre strămoşii Săi după trup, până la Adam.

Regele Solomon

Diferențe între genealogii

Dar există totuși probleme în ceea ce privește cele două liste: ele sunt diferite. Dacă de la Avraam la David nu există contradicții, problemele apar pentru șirul de strămoși cuprinși între David și Iisus. Genealogia lui Matei coboară de la regele David, prin intermediul fiului său Solomon, până la Hristos, în timp ce genealogia lui Luca prezintă strămoșii lui Iisus din regele David prin intermediul fiului său, Natan (Luca 3, 31). Natan, care nu este la fel de cunoscut ca Solomon, a fost unul dintre cei patru copii pe care David i-a avut cu Batșeba (I Paralipomena 3, 5). Nu se știe nimic despre viața lui Nathan, cu excepția că el a avut copii care s-au înmulțit în Israel și astfel el este menționat în Zaharia 12, 12 ca având o descendență numeroasă.

Fericitul Iosif

De ce genealogia lui Iosif, tatăl adoptiv?

Înainte de a face o analiză a genealogiilor, se cuvine să facem o precizare despre motivul pentru care ele prezintă strămoșii dreptului Iosif, soțul Fecioarei Maria, deși nu era el tatăl lui Hristos. Iosif nu este decât tatăl adoptiv al Mântuitorului. Dumnezeu îi porunceşte lui Iosif s-o ia pe Maria şi să dea pruncului numele Iisus (v. 20-21). În acest fel, Iosif asigură legitimitate naşterii Pruncului. Dar adevăratul Tată al lui Iisus este Dumnezeu; El S-a zămislit în pântecele Fecioarei prin „umbrirea” puterii Celui Preaînalt (Luca 1, 35). Dacă Iisus nu este fiul lui Iosif, ce rost mai are genealogia? Pentru a înţelege rostul ei, trebuie să ştim că la evrei filiaţia legală are aceeaşi valoare în ce priveşte consecinţele pentru moştenitor ca şi filiaţia naturală. Chiar dacă nu este fiul natural al dreptului Iosif, o dată ce poartă numele lui, Iisus moşteneşte prerogativele familiei davidice, din care se trage Iosif. De altfel, după o veche tradiţie - despre care mărturisesc Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Iustin, Sfânta Fecioară Maria era şi ea din neamul lui David. Căci se ştie că, în conformitate cu prescripţia din Numeri 36, 6-12, o fiică unică la părinţi trebuia să-şi ia soţ dintre rude. De aici se trage concluzia că, la logodirea Fecioarei Maria cu dreptul Iosif s-a ţinut seama şi de această prescripţie.

Soluții de interpretare a diferențelor 

Date fiind diferenţele evidente dintre cele două genealogii, s-a pus încă din vechime problema concilierii lor și au fost propuse două soluţii:

Unii cercetători sunt de părere că una dintre genealogii aparține lui Iosif, iar cealaltă, Fecioarei Maria. Astfel, Matei ar da genealogia dreptului Iosif, în timp ce Luca pe a Sfintei Fecioare. Dacă ar fi să luăm în considerare această interpretare, dificultatea ar dispărea, căci nu ar mai fi vorba de arborele genealogic al aceluiaşi personaj, ci de acela a două personaje diferite. Iosif ar fi coborât din David prin Solomon, iar Sfânta Fecioară ar fi coborât tot din David, prin alt fiu al său, Natan.

Cealaltă explicațieeste aceea că Luca nu urmărește o genealogie, în sensul modern, ci un registru de moștenire legală, în baza legii leviratului, la fel de valabilă, arătând succesiunea lui Iisus în linia regală. Așadar, ambele genealogii sunt ale dreptului Iosif, dar Matei dă strămoşii naturali, iar Luca pe cei legali.
Această explicaţie apare mai întâi la Iuliu Africanul, un scriitor creştin de la începutul secolului al III-lea. Iuliu Africanul spunea că are aceste informaţii de la rudele Domnului, adică de la urmaşii aşa-numiţilor „fraţi” ai lui Iisus.

Să luăm cazul concret al strămoșilor dreptului Iosif, pe care Matei îi numește Iacov (tatăl) și Matan (bunicul), iar Luca îi numește Eli (tatăl) și Matat (bunicul). După interpretarea lui Iuliu Africanul, care a fost adoptată de Sfântul Ambrozie, de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de alţi vechi comentatori, Matan (descendent al lui Solomon) a avut un fiu, pe Iacov, tatăl natural al dreptului Iosif. După moartea lui Matan, soţia sa Esta, s-a căsătorit cu Matat (descendent al lui Natan), având fiu pe Eli. Deci, Iacov şi Eli erau fraţi după mamă. Frați vitregi, cum am spune noi. Eli murind fără copii, fratele său Iacov, în virtutea legii leviratului (Deuteronom 25, 5-6), a luat-o în căsătorie pe cumnata sa şi din această căsătorie s-a născut dreptul Iosif, care, în virtutea legii mai sus menționate, era considerat fiu al fratelui său mort, ca numele lui să nu se piardă. Iosif era, deci, fiul natural al lui Iacov (coborâtor din Solomon) şi fiul legal al lui Eli (coborâtor din Natan). Pentru o mai bună înțelegere a descendenței dreptului Iosif, vedeţi imaginea de mai sus.

Astfel, contradicţia dintre cele două genealogii este numai una aparentă, ambele având o valoare istorică incontestabilă, menită să arate că într-adevăr, Hristos a venit pe pământ ca rege, din neamul regelui David și că în El s-au împlinit toate profețiile Vechiului Testament.

Ioan-Lucian Radu
Sursa: click aici

 

Predică la Duminica a XXVII-a după Rusalii

Despre zavistie şi făţărnicie

(Parintele Cleopa Ilie)

Zavistia este maica uciderii şi decît preadesfrînarea este mai rea
(Sfîntul Ioan Gură de Aur, "Împărţire de grîu", Buzău, 1833, p. 164)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din rîvnă pentru cinstirea sîmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, zicînd: Şase zile sînt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sîmbetei (Luca 13, 14). Vedeţi, fraţii mei, ce zavistie şi făţărnicie acoperită? Vedeţi ce viclenie ascunsă, sub rîvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea şi în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpînea pe acest om, nu rîvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rînduit sîmbăta ca încetare de lucrul mîinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?
Niciodată Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoşi aşa de aspru ca pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii făţarnici şi plini de zavistie. Căci păcătoşii cînd se întorceau la pocăinţă din toată inima, cu mare milă şi iubire îi primea Dumnezeu. Iar cînd era învinuit de cărturari şi farisei că umblă cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, El le zicea: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Şi iarăşi: N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea:Vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră întru Împărăţia Cerurilor (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mîndria, zavistia, ura, viclenia, slava deşartă, făţărnicia şi altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvîntul nostru şi să vorbim despre zavistie şi făţărnicie, de care v-am amintit.
Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învăţătura Sfinţilor Părinţi se zice "naştere a diavolului" şi mai rea decît însuşi diavolul.

Pentru a arăta că zavistia este mai rea şi decît diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul şi la David. Saul zavistuia foarte mult pe David şi căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmaşul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar cînd David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieşit femeile în întîmpinarea lui David din toate cetăţile lui Israel, cîntînd şi jucînd cu timpane, cu fluiere şi alăute, şi ziceau: Bătut-au Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mîniat Saul foarte tare şi nu a plăcut în ochii lui Saul cuvîntul acesta şi a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii şi mie numai mii? Şi ce mai lipseşte fără numai împărăţia? Şi s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David (I Regi 18, 7-9). Şi din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David şi căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul şi a rămas uimit în mijlocul casei lui. Şi David cînta din harfă cu mîna sa şi gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cîntarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua suliţa ca să-l omoare pe David şi ferindu-se din faţa lui Saul, acesta a lovit cu suliţa în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).
De aici oricine poate cunoaşte că zavistia este mai rea decît diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, cînd cînta David, dar nu şi zavistia din inima lui.
Auzim şi pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice aşa: "Zavistia este maică a uciderii şi mai rea decît preadesfrînarea. Căci aceasta stă la om cît timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat şi toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică a uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască şi să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înşele pe om în Rai" (Sfîntul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă: "Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe şi mai cumplite decît uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară şi curse dinspre toate părţile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.
Deci, ori de miluieşti, ori de priveghezi, ori de posteşti, cu acest scop te-ai făcut mai necurat decît toţi dacă zavistuieşti pe fratele tău. Deci să ştii că lucru rău este zavistia şi lipsită de toată iertarea şi mai cumplită şi decît rădăcina tuturor răutăţilor, că iubitorul de argint atunci se bucură cînd ia, iar zavistnicul atunci se bucură cînd altul nu ia.
Diavolul zavistuieşte numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuieşti şi împotriva celui de un neam cu tine stai. Şi ce iertare vei dobîndi? Care cuvînt de îndreptare vei da tu, cel ce, cînd vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri şi te îngălbeneşti în loc să te veseleşti? Deci aceasta să înţelegi, că cela ce este zavistuit, se va trezi şi mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa... Pentru care pricină, spune-mi, zavistuieşti pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Şi de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?
Deci către Acela primeşti gîndul zavistiei în inima ta, care a dat Darul? Văzut-ai de unde se trage răul şi ce vîrf al păcatelor se face şi cît îţi sapă ţie prăpastia muncii? Şi ce poate fi mai ticălos decît sufletul acela, care ieri era prieten cu prietenul tău şi se împărtăşea cu el de cuvinte şi de masă, apoi îndată, pentru că a văzut pe fratele său slăvindu-se, a aruncat de la sine masca prieteniei şi a intrat sub faţa vrăjmaşului, mai bine zis a turbării!" (Sfîntul Ioan Gură de Aur, op cit., p. 174).
Apoi zice: "Ce faci omule? Socoteşti că este de mare folos a surpa bunătăţile aproapelui? Dar mai înainte de acelea, surpi pe ale tale". Şi iar zice: "Măcar semne de va face cineva, măcar feciorie de ar avea, măcar post sau culcare pe jos, şi pentru faptele sale cele bune de va ajunge la îngeri, dacă va avea această boală şi meteahnă a zavistiei, va fi mai necurat decît toţi" (Sf. Ioan Gură de Aur, op cit., Cuvînt pentru zavistie).

Iubiţi credincioşi,

Aceste cuvinte şi învăţături pe care le-aţi auzit pînă aici, despre zavistie, nu sînt ale mele, ci ale Sfîntului şi dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele sînt vrednice de ţinut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru.
Şi acum să arătăm cîteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre făţărnicie.
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: Făţarnicilor, fiecare din voi nu-şi dezleagă sîmbăta boul sau asinul său de la iesle şi îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sîmbetei? (Luca 13, 15-16). Iată, fraţii mei, cum ştiutorul de inimi Iisus Hristos vădeşte patima făţărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii şi cu cîtă înţelepciune îi arată lui şi tuturor celor de faţă, datoria sfîntă de a ajuta pe cei bolnavi şi de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ţine seama că este sărbătoare sau nu.
Că spune: "Dacă fiecare din voi dezleagă dobitocul său să-l ducă la apă în ziua sîmbetei, apoi cu cît mai cuviincios şi de nevoie este a dezlega un suflet din legătura satanei în ziua sîmbetei?" Şi în alt loc a arătat că nu omul s-a făcut pentru sîmbătă, ci sîmbăta pentru om (Marcu 2, 27), arătînd cît de mare cinste are omul de la Dumnezeu, faţă de sărbătorile ce i s-au rînduit a le ţine şi că mai mare este fapta milostivirii faţă de om, decît însăşi ţinerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.
Dar, fraţii mei, este bine să adîncim mai mult cele despre făţărnicie. Să ştim că "făţărnicia este un greu şi cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleşugul, iar ca roade: minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea şi vătămarea aproapelui" (Cazania, Bucureşti, 1857, p. 555). Dicţionarul Noului Testament spune că "omul făţarnic este nesincer, prefăcut, mincinos şi viclean" (Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 155). Iar în Sfînta Scriptură citim următoarele: oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu "numai cu buzele" (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii făţarnici se îngrijesc numai de curăţenia cea din afară (Matei 15, 2-6). Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23-24; Luca 11, 42). Iată pentru ce Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu şi ştiutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi şi orbiţi foarte de această blestemată patimă şi de atîtea ori cu vaiul i-a ameninţat, zicîndu-le: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie îndelung vă rugaţi. Pentru aceasta mai multă osîndă veţi lua (Matei 23, 14), şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decît voi (Matei 23, 15). Iar văzînd orbirea lor spirituală, le zicea: Călăuze oarbe (Matei 23, 16), Nebuni şi orbi (Matei 23, 17), Şerpi, pui de vipere (Matei 23, 33) şi alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia şi făţărnicia lor.

Dacă luăm aminte la învăţătura Domnului din Sfînta Evanghelie, putem cunoaşte că nici un păcat nu a fost mustrat aşa de aspru şi ameninţat cu vaiul şi cu osîndă veşnică, mai mult ca păcatul făţărniciei, pe care Mîntuitorul l-a descoperit în inimile cărturarilor, ale fariseilor şi ale legiuitorilor poporului Israel. Dar pentru care pricină acest lucru? Pentru că nici un păcat al firii omeneşti nu este mai complicat cu alte multe păcate, ca făţărnicia. De aceea, Mîntuitorul, în alt loc, acest păcat cumplit l-a asemănat cu aluatul, zicînd: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1), căci precum aluatul dospeşte toată frămîntătura, aşa şi păcatul făţărniciei strică şi otrăveşte toată aşezarea sufletului celui ce se îmbolnăveşte de acest păcat.
În continuare vă voi spune două istorioare, una despre zavistie şi alta despre făţărnicie.
Împăratul Leon cel Înţelept, stînd odată de vorbă cu nişte filosofi creştini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei şi al iubirii de argint sînt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămaţi la suflet de aceste două patimi. Cei trimişi de împărat au găsit ce căutau şi le-au zis: "Vă cheamă împăratul să vă cunoască şi să vă dea cîte un dar mare". Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neştiind la ce sînt chemaţi. Şi îndată au venit. "Vreau să fac milă cu voi şi să vă dau cîte un dar". Şi a chemat mai întîi pe iubitorul de argint şi i-a zis: "Ţie o să-ţi dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decît ţie. Ce vrei să-ţi dau?" Iar iubitorul de argint, stînd puţin pe gînduri, a zis: "Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!" Împăratul a tăcut şi i-a zis: "Du-te şi să vină celălalt (zavisnicul)". Şi i-a zis şi acelui: "Cere de la mine orice dar, însă să ştii că celuilalt îi voi da îndoit ca ţie!" Iar omul cel zavistnic, gîndin-du-se puţin, a zis: "Măria Ta, mie să-mi scoţi un ochi!" Apoi chemîndu-i pe amîndoi, le-a zis: "Vai de voi, oameni blestemaţi, am făcut cu voi o experienţă şi rău aţi ieşit înaintea mea amîndoi! Mergeţi şi vă îndreptaţi viaţa prin spovedanie curată şi prin pocăinţă adevărată, ca să nu vă pierdeţi sufletele voastre!"
Apoi chemînd pe filosofi le-a spus din cercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea şi să nu aibă cumva mai mult decît el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amîndoi. Şi a zis către filosofi: "Acum am văzut că mare dreptate aveţi voi, că zavistia şi iubirea de argint, sînt egale în răutate".
Iată şi a doua istorioară. Un călugăr se făţărnicea în toată vremea că este sfînt şi, la arătare, postea mult şi se înfrîna la toate, ca să-l laude oamenii şi ceilalţi călugări; iar pe ascuns mînca şi bea mult şi făcea şi alte răutăţi, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutăţile lui.
Dar venind fără de veste peste el o boală grea şi, apropiindu-se de moarte, a chemat pe călugări şi pe fraţi la el. Şi venind mulţi din soborul mănăstirii, a început a plînge cu amar şi tremurînd de frică, a zis către dînşii: "Fraţii mei, vai mie, căci eu împreună cu voi de atîţia ani petrecînd, mă arătam că sînt mare postitor, dar acest lucru îl făceam numai de făţărnicie, spre a fi lăudat de voi şi de oameni. Iar eu mîncam pe ascuns şi beam mult, şi alte păcate grele am făcut. Şi iată acum sînt dat spre mîncare balaurului, care a legat picioarele şi genunchii mei cu coada sa, iar capul lui la gura mea stă şi aşteaptă să smulgă sufletul meu şi să-l ducă la pierzare!" Şi zicînd acestea a murit.
Astfel, mare spaimă a cuprins pe toţi cei de faţă, iar stareţul acelor călugări, care venise şi el acolo, a zis către toţi: "Vedeţi, fraţilor, cît de mare este prăpastia păcatului făţărniciei şi al mîncării pe ascuns?" (din Everghetinos, al Sf. Grigorie Dialogul, p. 129-131).

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4). El ne-a învăţat în Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie, cum trebuie să vieţuim în această lume şi cum să fie cuvîntul nostru, faţă de alţii, cînd a zis: Fie cuvîntul vostru: da, da şi nu, nu, iar ce este mai mult decît aceasta, de la cel viclean este (Matei 5, 37). Adică ce cugetă inima ta şi simte inima ta aceea să grăiască şi gura ta. Că dacă una gîndim şi avem în inimă şi alta facem şi vorbim sîntem făţarnici şi nu vom scăpa de osîndă. Acestea sînt lucruri ale diavolului şi ale făţărniciei, despre care zice Sfîntul Apostol Iacob: Să fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată (Iacob 5, 12).
Să ne izbăvim cu ajutorul lui Hristos şi de păcatul ucigaş de suflet al zavistiei care robeşte şi omoară multe suflete. De amîndouă aceste păcate putem scăpa numai prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie şi cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoşi decît alţii şi să iubim din inimă pe toţi.
Acestea înţelegîndu-le, fraţii mei, să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia şi făţărnicia, ca să ne mîntuim sufletele noastre. Amin.

 

 

Predică la Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea Minunată

Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău, vom arunca mrejele (Luca 5, 5)

Iubiţi credincioşi,

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cît au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cînd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfîntă a lumii adică prin cele scrise în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămînt şi s-au învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultînd de Dumnezeu şi făcînd corabia şi toate cîte i-a poruncit El, s-a izbăvit el şi toată familia sa de apele potopului şi a fost binecuvîntat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultînd de Dumnezeu şi ieşind din pămîntul său şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pămîntul făgăduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arătat cea mai desăvîrşită ascultare, încît pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mîntuirea şi răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credinţă şi ascultare desăvîrşită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvîntat cu jurămînt şi tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lîngă marea binecuvîntare dumnezeiască spre veşnică fericire, Avraam a fost binecuvîntat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieţii de pe pămînt. Zice dumnezeiasca Scriptură: Avraam însă era bogat în vite, în argint şi în aur, iar pămîntul pe care îl moştenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu (Facere 13, 2; 13, 10). La fel şi fiul său Isaac a fost binecuvîntat de Dumnezeu că nu s-a pogorît în Egipt, făcînd ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvîntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul în mînă a plecat şi s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultînd de Dumnezeu cînd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mîinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: De veţi asculta cu luare aminte cuvîntul Meu şi veţi face toate cîte vă poruncesc şi de veţi păzi legămîntul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pămîntul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieşire 23, 22). Apoi zice: Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului Tău şi El va binecuvînta pîinea ta, vinul tău, apa ta, şi va abate bolile de la voi. În ţara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă şi voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi (Ieşire 23, 25-27). Iarăşi zice: De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pămîntul şi pomii îşi vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge pînă la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge pînă la semănat, veţi mînca pîinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pămîntul vostru fără de primejdie.

Voi trimite pacea pe pămîntul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pămîntul vostru; voi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvînta; veţi avea copii, vă veţi înmulţi şi voi fi statornic în legămîntul Meu cu voi; veţi mînca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi (Levitic 26, 3-10).

Iubiţi credincioşi,

Cu aceste prea puţine zise despre fericirea şi binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultă de El din Legea Veche, dacă vom muta cuvîntul nostru spre Legea Harului, vom afla că cea mai mare şi mai desăvîrşită ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu, a avut-o Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl pînă la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).

Ascultare şi supunere către Dumnezeu a arătat şi Preasfînta Fecioară Maria, cînd a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mîntuitorul. Ea, deşi nu ştia de bărbat, înţelegînd de la înger taina cea mare şi negreşită ce avea s-o săvîrşească Dumnezeu prin ea, pentru mîntuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie şi a zis către înger: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul Tău (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea şi smerenia ei pe pămînt a vindecat neascultarea Evei din rai.

Ascultare mare a avut şi Dreptul Iosif, căci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i să nu se teamă şi să ia pe Maria, logodnica sa, a făcut ascultare cu mare încredere, înţelegînd că Preacurata Fecioară Maria a zămislit de la Duhul Sfînt (Matei 1, 20). Nu numai că nu s-a îndoit de zămislirea ei, ci şi cu mare smerenie şi supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca şi în toată vremea vieţii lui, înţelegînd că prin aceasta el slujeşte lui Dumnezeu la taina mîntuirii neamului omenesc, aducîndu-şi aminte de cele scrise: Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută pe El cu toată inima (Psalm 118, 2); şi iarăşi Fericiţi sînt cei ce ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc (Luca 11, 28).

Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli au ascultat şi ei de Mîntuitorul cînd au fost chemaţi să fie vînători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvîrşita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit şi de mari daruri de la Dumnezeu şi s-au îmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost învăţaţi de Duhul Sfînt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiţi cu înţelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost întăriţi să vestească mila şi iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).

La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca împreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mîntuitorului Care a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce aţi urmat Mie la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28).

Ascultare desăvîrşită a făcut şi mulţimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor şi a mărturisitorilor dreptei credinţe, care, împlinind cuvintele Mîntuitorului, şi-au pus sufletele lor pentru El şi pentru Evanghelie spre a-L dobîndi în viaţa cea veşnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). 

La fel a făcut şi marea mulţime a monahilor, care, auzind cuvîntul lui Hristos, că oricine va lăsa fraţi sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine sau case pentru numele Meu, însutit va lua şi viaţă veşnică va moşteni (Matei 19, 29), au lăsat toate şi au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viaţă curată şi sărăcie de bună voie pînă la moarte, pentru mîntuirea sufletelor lor şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toţi drepţii următori lui Hristos, părinţii şi înaintaşii noştri, silindu-se la ascultare şi împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecăţii de apoi cînd dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

În Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul şi nu a prins nimic, voind să facă ascultare învăţătorului Său, adică Mîntuitorului, Îi zice: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău (adică, crezînd cuvîntul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja în mare. Şi aceasta făcînd, a prins mulţime de peşti, că li se rupeau mrejele, şi a făcut semn tovarăşilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, încît erau gata să se afunde (Luca 5, 6-7).

Vedeţi roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise în zadar, însă, ascultînd de cuvîntul Domnului, a aruncat mreaja în mare şi mult s-a înspăimîntat de marea mulţime de peşti ce a prins, încît, căzînd în genunchi la Iisus, a zis: Ieşi de la mine, Doamne, că sînt om păcătos! (Luca 5, 8). Aşadar, roadele ascultării Apostolului Petru au început a se arăta cu minunea pescuirii de peşti şi au crescut foarte şi s-au înmulţit spre slava lui Dumnezeu prin vînarea atîtor suflete către Împărăţia lui Dumnezeu. Atît el, cît şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au devenit, prin ascultare faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiţi pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvîntul despre ascultarea de Dumnezeu şi despre roadele ce se nasc din ea, este bine să ştim că cel ce ascultă de Dumnezeu şi cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povăţuieşte pe calea mîntuirii, au aceeaşi plată, deoarece Însuşi Mîntuitorul a arătat acest lucru, zicînd: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16).

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultării, şi a ascultat de Părintele Său pînă la moarte, şi încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2, 9-11).

Biserica creştină este Biserica dragostei şi a ascultării, pentru că a fost întemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui şi ascultarea “pînă la moarte de cruce” a Fiului. Mîntuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creştină şi acultarea duhovnicească mîntuiesc lumea. Însuşi Duhul Sfînt a venit pe pămînt trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să întemeieze Biserica Sa şi să reverse Harul mîntuirii peste cei ce cred şi se botează în numele Preasfintei Treimi.

Vedeţi ce mare este puterea ascultării? Ea se naşte din credinţă şi dragoste. Că cine crede în Dumnezeu, Îl iubeşte şi ascultă de poruncile Lui. Iubirea Lui Dumnezeu este izvorul zidirii lumii văzute şi nevăzute. Cît timp îngerii au ascultat de Dumnezeu, nu existau nici diavoli, nici iad. Iar cînd Lucifer cu îngerii lui au căzut din ascultare, dorind să fie “asemenea Celui Preaînalt”, ei au căzut “ca un fulger din cer” şi s-au transformat în diavoli. Asemenea lor cad în iad toţi creştinii neascultători care nu vor să asculte de nimeni şi trăiesc pe pămînt de capul lor.

Ascultarea stă la temelia cerului, a îngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societăţii, a familiei, a fiecărui suflet care crede în Dumnezeu şi doreşte să se mîntuiască. Fără ascultare în societate nu este armonie, nici pace între popoare şi oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sînt urmaşii Apostolilor pe pămînt, nu este mîntuire, nu este unitate creştină, nu este pace în case şi în sufletele credincioşilor noştri.

De aceea, iubiţi credincioşi, sînteţi datori să păziţi poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultaţi de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, întemeiată de Hristos, să ascultaţi de slujitorii sfinţiţi ai Bisericii, ca de Sfinţii Apostoli şi să ascultaţi de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Însuşi Hristos.

Cînd sună clopotele bisericii şi ne cheamă la slujbă, la Sfînta Liturghie, mai ales în sărbători, lăsaţi grijile casei şi mergeţi cu toţi la biserică. Îngerii Domnului vă vor scrie în cartea vieţii şi vă vor număra paşii. Seara şi dimineaţa şi oricînd mergeţi pe drum sau lucraţi cu mîinile, neîncetat să vă rugaţi, după porunca Sfîntului Apostol Pavel.

În timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitaţi să vă spovediţi şi, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniţi cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie. Acestea sînt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creşteţi copiii în duhul ascultării, al credinţei ortodoxe, al smereniei şi al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărţi sfinte, cu cuvinte creştine ortodoxe, cu sfaturi părinteşti şi mai ales cu exemplul viu, curat al vieţii dumneavoastră.

Sectele sînt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mîndrie şi neascultare. Că numai cei mîndri şi neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele şi Sfînta Cruce, se leapădă de cele sfinte şi urăsc pe păstorii daţi lor de Hristos. De aceea, nu discutaţi cu ei, fiind răzvrătiţi şi fii ai neascultării. Nu vorbiţi cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinţi, icoanele şi Crucea. Ci rămîneţi în Biserica Vieţii, în Biserica iubirii şi ascultării. Aici în Biserică este Hristos, aici sînt Sfintele Taine, aici sînt îngerii şi sfinţii din cer, aici sînt oamenii credincioşi şi toţi părinţii din neam în neam.

De asemenea, nu uitaţi să ajutaţi şi dumneavoastră pe preot la slujbe, la curăţenia Bisericii şi la călăuzirea credincioşilor pe calea mîntuirii. Nu observaţi cum cei răi se îndeamnă unul pe altul la rău, la desfrîu, la furt şi la beţie? Cum să nu fim datori noi creştinii a ne îndemna, a ne sfătui şi a ne trage unii pe alţii la biserică, la Sfînta Liturghie, la post, la milostenie, la iertare şi la citirea cărţilor sfinte? Nu ajunge numai credinţa pentru mîntuire, că şi diavolii cred, dar din cauza mîndriei şi a neascultării nu au iertare. 

Cu aceste sfaturi duhovniceşti închei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mîntui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică şi de păstori, vom dobîndi şi pe pămînt binecuvîntare şi pace, iar dincolo viaţă veşnică vom moşteni. Amin.

 

de Arhimandrit Cleopa Ilie – Predici de peste an

Predică la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul

“Mărita tăiere a Înaintemergătorului rânduială dumnezeiască a fost, ca şi celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu Legea lui Dumnezeu, nici viaţa cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare şi vremelnică” (Condacul Praznicului).

Sărbătoarea de astăzi ne duce cu gândul la un eveniment sinistru din Istoria Biblică a Noului Testament şi anume uciderea Sfântului Ioan Botezătorul. Acest eveniment a avut loc în timpul regelui sau mai bine zis tetrarhului Irod Antipa care conducea Galileea şi Pereea. El era fiul regelui idumeu Irod cel Mare. După moartea lui Irod cel Mare, Ţara Sfântă a fost împărţită între fiii acestuia, astfel:
-Irod Arhelau stăpânea Idumeea, Samaria şi Iudeea;
-Irod Antipa stăpânea Galileea şi Pereea;
-Irod Filip avea stăpânire redusă şi anume: regatul de nord şi est de Marea Galileii.

Sfântul Evanghelist Marcu relatează acest eveniment, astfel: -”Şi a auzit regele Irod (Antipa) căci numele lui Iisus Se făcuse cunoscut şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el. Alţii ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul dintre prooroci. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea. Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ mare dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea şi fiica Irodiadei intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau la masă cu el. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut zicând: Vreau să-mi dai îndată pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt” (MARCU 6,14-29).

În paginile Sfintei Scripturi a Noului Testament, fiecare Evanghelist, pe la începutul Evangheliei redă o parte din predica Sfântului Ioan Botezătorul şi observăm la acesta că în calitatea sa de om trimis de Dumnezeu ca să fie Înaintemergător şi Botezător al Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, nu se înfricoşa de faţa omului, ştiindu-l lipsit de virtute şi viaţă fără de prihană. El mustrase pe farisei şi pe saduchei pentru făţărnicia şi viaţa lor frivolă (uşuratică, neserioasă), pe vameşi pentru lăcomia lor, pe ostaşi pentru cruzimea lor şi ceruse tuturor să se pocăiască (adică să se întoarcă la Dumnezeu, nu să părăsească Biserica cum fac sectarii zilelor noastre) şi să se pregătească pentru primirea lui Mesia Cel vestit de proorocii Vechiului Testament. Îi mustrase şi înfruntase pe toţi şi nu s-a temut de nici unul dintre reprezentanţii acestor categorii de oameni. El l-a înfruntat şi pe regele Irod Antipa – tetrarhul Galileii şi Pereii pentru viaţa sa nelegiuită.

Irod călcase Legea Mozaică şi nesocotea morala acestei Legi prin viaţa trăită în concubinaj cu Irodiada – femeia fratelui său Filip. Pasiunea amoroasă a lui Irod Antipa a dus la despărţirea lui de soţia sa – fiica lui Aretas – regele Arabiei, dar şi exilarea lui Filip la Roma unde acesta trăia ca persoană particulară. Regele Aretas va porni un război asupra sa iar Filip va unelti împotriva lui, urmărindu-i coroana şi nădăjduind la întoarcerea Irodiadei.

Evident, păcatul lui Irod Antipa şi al Irodiadei era mare. Este adevărat că iudeii aveau căsătoria de levirat care prevedea că dacă un frate ţi-a murit şi nu a avut copii, celălalt trebuia să ia în căsătorie femeia fratelui mort şi să-i facă copii, aceştia fiind consideraţi urmaşii de drept ai fratelui decedat; dar în cazul de faţă nu putea fi vorba despre o astfel de căsătorie din următoarele motive:
-mai întâi, pentru că Filip era în viaţă;
-în al doilea rând, pentru că Filip avea urmaşi, Irodiada fiind acum o femeie în vârstă de vreo 35 de ani, iar fiica ei – Salomeea, aproape pe jumătate.

Legea iudaică mai fusese nesocotită şi prin aceea că nici Filip, nici Irod Antipa nu le-au dat fostelor soţii legiuita carte de despărţire, despre care Mântuitorul în Predica de pe Munte, zice:
-”Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire” (MATEI 5,31).

În virtutea tuturor celor relatate, iudeii s-au scandalizat, iar Sfântul Ioan l-a apostrofat, zicându-i:
-”Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (MARCU 6,18).

Aşa l-a mustrat odinioară şi proorocul Natan pe regele David pentru păcatul săvârşit cu Batşeba – femeia generalului Urie, pe care David l-a trimis într-o bătălie grea cu filistenii murind de sabie – şi tot aşa Ilie mustrase pe regele Ahab şi regina Izabela pentru uciderea nevinovatului Nabot.

Când şi unde a avut loc această mustrare, Sfinţii Evanghelişti nu precizează. Evident, mustrarea păruse mai grea Irodiadei, “care îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea” (MARCU 6,19), în vreme ce “Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta” (MARCU 6,20).

Irodiada voia să-l omoare, dar nu avea cum, deoarece Ioan nu predica în Galileea unde era Irod, ci în Iudeea, iar Iudeea era în stăpânirea procuratorului roman – Ponţiu-Pilat, iar tetrarhul şi procuratorul roman se aflau în mare duşmănie şi se vor împăca abia în zilele judecăţii lui Iisus la Ierusalim.

În cazul acesta se pune întrebarea: Cum a ajuns să fie extrădat Ioan dintr-o provincie în alta?

După relatarea istoricului iudeu Iosif Flaviu, Irod Antipa, temându-se de vreo răscoală a poporului din pricina lui Ioan, a cerut prinderea sa. La presupusa răscoală se adaugă şi ura Irodiadei, precum şi a cărturarilor, fariseilor şi saducheilor pe care proorocul îi mustrase fără cruţare, fără menajamente. Trimiţând un detaşament de soldaţi pe malul Iordanului unde propovăduia şi boteza Ioan, Irod porunci prinderea şi arestarea sa care a avut loc noaptea, când proorocul era singur şi fără apărare. A fost arestat şi trimis în închisoarea de la Macherus, un orăşel situat la graniţa Pereii şi Arabiei şi cam la vreo 50 de km de Ierusalim.

Aici, întâlnirea dintre prooroc şi tetrarh a fost de mai lungă durată şi Irod îl asculta cu drag. A avut prilejul să se convingă de calităţile cu care proorocul a fost înzestrat de Dumnezeu şi să vadă în el un om drept şi sfânt, dar totodată sufletul său era în mare cumpănă: să-l cruţe sau să asculte de îndemnurile Irodiadei şi să-l ucidă?

În aceste împrejurări, Evanghelia ne mai dezvăluie un fapt care ne arată legătura dintre Iisus şi Botezătorul Său, fapt care are loc în prejma morţii sale. E vorba de solia proorocului venită în Betania unde în aceste zile Se găsea Iisus şi ucenicii Săi, despre care ne relatează Evanghelistul Matei, astfel:
-”Şi auzind Ioan, în închisoare, despre faptele lui Iisus Hristos şi trimiţând pe doi dintre ucenicii săi, au zis: Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul?” (MATEI 11,2-3).

Se îndoia Ioan de mesianitatea lui Iisus, cum a fost ispitit să creadă Tertulian? Răspunsul este: Nu. A socoti că Ioan se îndoia de mesianitatea lui Iisus e tot una cu a spune că proorocul ajuns în temniţă, retractează întreaga sa activitate de Înaintemergător şi Botezător al Domnului şi că nu-I recunoaşte Mântuitorului nici un merit. E corect să conchidem că întrebarea nu a fost pusă pentru sine, ci pentru ucenicii săi, care aveau să se încredinţeze că Iisus era Mesia Cel aşteptat şi că ei erau datori să-L urmeze. De altfel şi răspunsul lui Iisus pledează tot spre această înţelegere, căci Domnul le zice:
-”Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (LUCA 7,22).

Răspunsul lui Iisus se aseamănă cu una din proorociile lui Isaia care zice:
-”Ziceţi celor slabi la inimă şi la cuget: Întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru! Cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti; El va veni şi ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat” (ISAIA 35,4-6).

Dar dacă “Irod se temea de Ioan şi cu drag îl asculta” (MARCU 6,20), nu tot acestea erau şi sentimentele Irodiadei. ,,Romanca” cum i se spunea în popor”, îl ura şi voia să-l omoare. În această operaţiune era nevoie de mult curaj, dar mai întâi de puţin vicleşug. Neputând renunţa la pasiunea pe care Irod o avea pentru Irodiada, va renunţa la puţina consideraţie pe care o avea pentru proorocul de care lumea vorbea cu teamă şi cu respect. Uşuratic şi nestatornic în sentimente, crud şi superstiţios, ,,Irod se asemăna întru toate monstrului fără de milă, Irod cel Mare, tatăl său”. Imitându-şi stăpânii de la Roma şi poate şi pe fratele său vitreg – prinţul fără tron – cu a cărui soţie fugise, Irod Antipa ştiuse să se înconjoare de luxul roman, imitând felul de viaţă al romanilor.

Cu prilejul zilei de naştere – Antipa – amfitrion (gazdă) distins, rafinat în gusturi şi pasionat vânător de surprize, orândui cu multă măiestrie un fabulos banchet. Despre petrecerile lui se vorbea cu admiraţie până în capitala Imperiului roman.

La acest ospăţ erau de faţă oaspeţi de vază, dregători şi căpeteniile oştirii. Deşi Evanghelistul nu relatează, după informaţiile istoricului iudeu Iosif Flaviu, serbările galante ale lui Irod au avut loc în palatul de la Macherus, situat, nu departe de Arabia lui Aretas – fostul său socru. În subteranul acestui palat se afla închis proorocul Domnului, Ioan Botezătorul, aşteptându-şi sfârşitul.

Sus, în palatul orânduit după moda romană, Irod petrecea după rânduiala şi fala care a ajuns şi în capitala Imperiului. Asemenea petreceri se sfârşeau cu dansuri pe care le aveau atât Grecia, cât şi Roma antică, iar iudeii le împrumutaseră şi ei. Fiind dansuri păgâne, mitologice şi lipsite de elementul sacru, fireşte, iudeii riguroşi nu erau de acord cu ele; dar nu şi asta era părerea Irodiadei, care îşi învăţase fiica să danseze după obiceiul vremii, în anii şederii la Roma. De aceea, când sosi vremea dansului, nu mică a fost uimirea oaspeţilor când ,,dansatoarea princiară” îşi făcu apariţia în sala ospăţului. Salomeea nu împlinise încă vârsta de 20 de ani şi nu era căsătorită, căci alminteri soţul ei nu i-ar fi îngăduit să apară ca o dansatoare într-o adunare particulară. Pasională şi răzbunătoare, Irodiada avea să fie mulţumită. Salomeea a dansat cu multă iscusinţă. Graţiile de fată tânără şi de dansatoare frumoasă i-a încântat şi tulburat pe oaspeţi. Aici putem face o analogie la zilele noastre. 

Constatăm cu multă uimire câtă frumuseţe a pus Dumnezeu în om – creatura Sa, mai ales în partea feminină şi cu câtă uşurinţă, această parte feminină, începând cu adolesceţa îşi dedică această frumuseţe diavolului prin păcatul desfrâului, cum şi Salomeea, fiica Irodiadei a procedat, susţinută de mama sa, ca şi fetele din zilele noastre, dacă nu susţinute, cel puţin prin acceptare tacită şi indiferenţa mamelor lor, îşi sacrifică tinereţea şi frumuseţea diavolului prin păcatul desfrâului. Tristă constatare.

Vrăjit de pasiunea dansului şi ameţit de băutură, tetrarhul i-a zis:
-”Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da” (MARCU 6,22).
Evanghelistul Marcu, în continuare relatează următoarele:
-”Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu” (MARCU 6,23).

Din păcate, Salomeea nu avea nici o dorinţă. Este adevărat şi faptul că fiind prinţesă, nu ducea lipsă de nimic, de aceea, părăsind sala de ospăţ, se grăbi să-şi întrebe mama. Cu simplitatea naivă a fiicei, mama îşi asigură liniştea desfrâului. Ceasul răzbunării a sosit şi în ura ei împotriva Botezătorului, Irodiada îi dă sinistrul sfat, zicându-i:
-”(Cere) capul lui Ioan Botezătorul” (MARCU 6,24).

Fără îndoială, cererea mamei a pus-o pe gânduri pe tânăra dansatoare şi nu a înţeles de ce mama ei poartă în suflet atâta ură împotriva unui om atât de paşnic cum era cel închis. Totuşi, cu sânge rece, Salomeea respectă dorinţa mamei sale, şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut zicând:
-,,Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul” (MARCU 6,25).

Cererea era nu numai crudă, ci cu totul neaşteptată, căci tetrarhul a rămas uimit şi s-a întristat în adâncul inimii pentru că, de bine, de rău, Irod îl socotea pe Ioan ,,…bărbat drept şi sfânt şi-l ocrotea. Şi ascultându-l multe făcea şi cu drag îl asculta” (MARCU 6,20). Mintea îi era ameţită de băutură şi nu mai avea puterea de a judeca raţional ca să înţeleagă că cererea fetei era o dorinţă crudă şi nesăbuită. Plin de orgoliu şi stăpânit de pasiunea pentru mama fetei, Irod satisface dorinţa fiicei şi ,,…trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul” (MARCU 6,27). Două mari păcate l-au împins pe Irod Antipa la această oribilă crimă:
-beţia;
-desfrâul concretizat în pasiunea pentru Irodiada.

Cererea fetei se tramsformă în realitate, căci paznicul ,,mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale” (MARCU 6,28).

Ce dureros se încheie un ospăţ la care un om îşi sărbătoreşte ziua de naştere prin uciderea altui om! E drept, Irod Antipa ar fi putut refuza dorinţa Salomeei sau ar fi putut altfel îndeplini făgăduinţa lui, căci poţi dărui omului lucruri omeneşti, dar nu viaţa. Viclenia reginei cu coroana furată s-a dovedit mai tare decât voinţa şi mintea tetrarhului şi dacă dansul Salomeei a fost prima surpriză, capul proorocului a fost a doua şi aceasta din urmă avea să încheie atât de tragic sinistrul ospăţ. Menirea celui ce pregătea calea Domnului a încetat, glasul celui ce strigase în pustiu s-a stins şi omul devenind martir prin viclenia Irodiadei a brăzdat lumii cărări adânci de lumini călăuzitoare spre împărăţia lui Dumnezeu. În locul său păşea Mântuitorul lumii Cel aşteptat – Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Marcu îşi încheie relatarea cu cuvintele:
-,,Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt” (MARCU 6,29).

Unde a fost înmormântat trupul lui Ioan Botezătorul, Evanghelia nu ne spune. După o tradiţie creştină de care aminteşte şi Fericitul Ieronim, trupul lui a fost înmormântat aproape de Samaria, care nu era sub stăpânirea lui Irod Antipa. Mormântul său se vede şi astăzi.

Despre capul tăiat al proorocului, o altă tradiţie ne spune lucruri care scot în evidenţă sufletul de femeie ucigaşă pe care l-a avut sinistra regină. Atunci când fata a dat capul tăiat în mâinile mamei sale, Ioan şi-a deschis gura şi a mustrat-o încă o dată pe desfrânata Irodiada. Înspăimântată şi înnebunită de mânie, ea a luat un ac cu care a ciuruit ochii şi limba proorocului care continuase s-o mustre şi după moarte.

Urmările monstruoasei crime nu se opresc la gestul de sălbatică batjocorire din partea Irodiadei. Lui Irod, crima i-a generat mustrări de conştiinţă puţin obişnuite. Ca şi saducheii care nu au crezut în învierea morţilor ,,…a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el” (MARCU 6,14).

În urma atrocităţilor săvârşite de către Irod şi sinistra lui concubină care au culminat cu tăierea capului Înaintemergătorului şi Botezătorul Domnului – Ioan, pronia divină nu putea lăsa ca aceştia să aibă bătrâneţe fericite, căci Psalmistul David zice:
-,,Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce-l urăsc pe cel drept vor greşi” (PSALM 33,20).

În anul 36, Aretas, fostul său socru, porneşte război împotriva lui Irod Antipa şi-i distruge armata. Pierzând lupta, Iosif Flaviu va scrie în istoriile sale despre poporul evreu că: ,,la evrei era părerea că oştirea lui Irod a fost distrusă prin dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu pentru că a ucis un bărbat sfânt ca Ioan Botezătorul”, mai bine zis se împlineşte proorocia lui David de la PSALMUL 33,20.

De altfel, Irod nu s-a mai bucurat nici de sprijinul împăratului de la Roma. Caius Caligula – zis cizmuliţă, îl înlocuieşte cu Irod Agripa I. Irodiada nu poate renunţa la vechiul ei vis de a fi regină şi unelteşte împotriva fratelui ei şi se deplasează la Roma pentru a obţine favoruri de la Caligula. Dar nici Agripa I nu doarme şi şi-a plătit scump tronul de rege. Acesta l-a pârât pe Irod Antipa împăratului că împreună cu Artaban – regele parţilor au uneltit împotriva împăratului căutând să înarmeze 70 000 de ostaşi în ascuns. În faţa împăratului, Irod Antipa a recunoscut tot ceea ce a pus la cale, iar Caligula îl declară vinovat şi-l pedepsi cu exil la Lugdun (Lionul francez de azi).

Din consideraţie pentru Agripa, Irodiada a scăpat fără a fi acuzată şi fără să i se confişte averea personală, dar ea nu acceptă graţia Romei şi îşi urmă concubinul în exil la Lugdun unde şi-au sfârşit viaţa necunoscuţi şi săraci sub povara unor dureroase amintiri legate de anii domniei şi de monstruoasa crimă.

Salomeea s-a căsătorit cu Filip, fratele bunicului ei după mamă. Acesta om în vârstă era tetrarhul Ituriei şi Trahonitidei (LUCA 3,1). Căsătoria a fost de scurtă durată, legată de interese politice, pusă la cale de orgolioasa şi ambiţioasa Irodiada, care nădăjduia că astfel va pune stăpânire pe posesiunile ginerelui al cărui regat era vecin cu al ei. Lucrurile n-au ieşit aşa cum socotise Irodiada, căci tetrarhul murind, Ituria şi Trahonitida au fost alipite Siriei, iar Salomeea se recăsătoreşte cu Aristobul, un văr al ei, ajuns rege al Armeniei cu ajutorul crudului împărat Nero. Dansatoarea, care primise capul unui om pentru un dans, drept răsplată a avut un sfârşit pe măsura faptei. Când a trecut pe un lac îngheţat, gheaţa s-a rupt şi ea a căzut în apă până la gât, astfel, capul ei, prins între doi gheţari, a fost aruncat departe de corp, aşa că ea a pierit, într-un chip asemănător Sfântului Ioan Botezătorul, numai că ea pierzându-şi capul şi-a pierdut şi sfinţenia, câştigând chinurile veşnice ale iadului.

Din cele relatate până acum reiese motivul omenesc pentru care i s-a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul.

În afară de motivul omenesc, există şi un motiv dumnezeiesc pe care îl aflăm din Condacul Praznicului şi anume acela că mărita tăiere a Înaintemergătorului rânduială dumnezeiască a fost ca şi celor din iad să le propovăduiască venirea Mântuitorului. Ce reiese de aici? Deşi Ioan Botezătorul a fost un ales al lui Dumnezeu, după moarte sufletul său s-a dus în iad, deoarece raiul a fost închis în urma păcatului strămoşesc şi deschis la moartea pe cruce a Mântuitorului. De la căderea în păcat a lui Adam şi Eva până la moartea Mântuitorului, toate sufletele, atât a drepţilor cât şi a păcătoşilor au fost trimise în iad. Dacă tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc înainte de Patimile Domnului şi sufletul său a fost trimis în iad, dar rânduiala dumnezeiască prevedea că dacă el a fost Înaintemergător al Domnului pe pământ, să fie şi în iad tot Înaintemergător, căci Domnul la moartea Sa pe Cruce Se va coborî şi în iad. Aşa cum pământenilor li s-a vestit venirea Împărăţiei cerurilor prin Iisus Hristos, aşa trebuiau să fie înştiinţaţi şi cei din iad. Despre acest adevăr, Mântuitorul zice:
-,,Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (MATEI 11,11).

Din aceste cuvinte reiese clar că Ioan este corolarul (consecinţa unui fapt) şi încheierea Vechiului Testament, cel ce anunţă şi pregăteşte împărăţia cerurilor, dar nu el o şi începe; el continuă să rămână puntea de tranziţie între ceea ce a fost şi ceea ce va fi; de aici rezultă că ultimul de sub Har este mai mare decât primul de sub Lege. În altă ordine de idei, tâlharul de pe cruce ce a fost răstignit de-a dreapta Mântuitorului este primul care intră în rai, înaintea lui Ioan Botezătorul, căci Domnul l-a încredinţat de aceasta, zicându-i:
-,,Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (LUCA 23,43).

Ca Dumnezeu Adevărat, Hristos le-a ştiut pe toate acestea dinainte.

În ceea ce priveşte sărbătoarea de azi, putem desprinde şi multe învăţături religios-morale.

Irod Antipa ca şi tatăl său, pentru că nu sare aşchia departe de trunchi, a fost un om plin de vicii. Săvârşea mereu multe păcate. Ceea ce l-a determinat să suprime viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, a fost păcatul preacurviei, trăind în concubinaj cu soţia fratelui său Filip, dar acest concubinaj nu era unul oarecare, ci era concubinaj într-o stare agravantă, care datorită rudeniei apropiate dintre el şi concubina care îi era şi cumnată, se numea incest. Incestul constă în legături trupeşti între grade apropiate de rudenie de sânge şi duhovnicească.

Iată că păcatul incestului generează un alt păcat mai mare, strigător la cer cum îl califică Dumnezeu (FACERE 4,10) şi anume crima sau omuciderea.

Crima sau omuciderea înseamnă nimicirea vieţii aproapelui cu intenţie şi pe nedrept, indiferent în ce stare de dezvoltare s-ar afla ea şi de mijloacele întrebuinţate. Acesta-i omorul intenţionat şi direct.

Mai există şi omucidere neintenţionată sau indirectă. Aici lipseşte intenţia de a distruge viaţa aproapelui şi nici nu se întrebuinţează mijloace care prin natura lor provoacă moartea. Astfel de omucidere este de exemplu:
-accidentul rutier;
-moartea unui bolnav pe masa de operaţie care nu rezistă tratamentului, etc.

Ucidere, omor sau crimă este considerată şi istovirea aproapelui prin muncă peste puterile fizice şi astfel îi grăbeşte moartea. Un astfel de exemplu în această privinţă este lăsarea omului să moară de foame, fie că nu i se dă hrana de care are nevoie, fie că nu i se dă posibilitatea să şi-o câştige.

De asemenea şi avortul este crimă pentru că omul din momentul zămislirii sale are dreptul la viaţă şi nimeni nu-i îndreptăţit să-i răpească acest drept pentru nici un motiv.

Să ne ferim de toate aceste păcate care macină trupul şi sufletul şi să sporim în post şi rugăciune mai ales în această zi de doliu creştin pe care îl ţine Sfânta Biserică în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul. Amin.

BIBLIOGRAFIE: 1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti; 2. NOUL TESTAMENT – versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului; Editura Institutului Biblic…; Bucureşti 1992; 3. CEASLOV, Editura Institutului Biblic…; 4. COPĂCEANU, Emanuel – FIUL LUI DUMNEZEU; Editura ALL Bucureşti; 5. MIHOC, Pr. prof. Dr. Vasile – STUDIUL NOULUI TESTAMENT ŞI EXEGEZĂ BIBLICĂ – curs predat la Institutul Teologic Universitar Ortodox Român Cluj-Napoca în anul universitar 1990-1991; 6. MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae; BUCEVSCHI, Diacon prof. Dr. Orest; PAVEL Prof. Dr. Constantin; ZĂGREAN Diacon prof. Dr. Ioan – TEOLOGIE MORALĂ ORTODOXĂ – pentru Institutele Teeologice, vol. II; Editura Institutului Biblbic…; Bucureşti 1980.

de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

De când este permis consumul de carne?

În dimensiunea alimentară, postul ortodox presupune înfrânarea de la produsele „de dulce” – carne, ouă, lapte cu toate derivatele lui, adică tot ce conţine proteină animală şi predispune, în cantităţi crescute, la agresivitate. Este o chemare spre reîntoarcere la starea edenică, atunci când primii oameni se hrăneau numai cu vegetale. În schimb, catolicilor le este permis consumul de lactate şi ouă, nu şi de proteine din carne.

Dar de când a fost îngăduit consumul de carne?

„Şi a zis Dumnezeu: Iată am dat vouă toată iarba ce face sămânţă de semănat, care este deasupra a tot pământul, şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat va fi vouă mâncare. Şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se târăsc pe pământ, care au în sine suflet viu, toată iarba verde de mâncare. Şi s-a făcut aşa” (Facere 1, 29-30).

Dintru început, când pământul şi toate făpturile erau încă noi, oamenilor şi chiar animalelor li s-a dat să se hrănească doar cu verdeţuri. Sfântul Vasile cel Mare nuanţează: „Dumnezeu nu a zis V-am dat peştii spre mâncare, v-am dat vitele, târâtoarele şi cele cu patru picioare. Nu pentru aceasta le-a făcut, zice Scriptura. În fapt, întâia legiuire îngăduia folosirea fructelor, că încă eram socotiţi vrednici de Rai. Ţie, ca şi fiarelor sălbatice şi păsărilor, se dau fructe, verdeţuri şi ierburi. Şi totuşi aceste fiinţe, supunându-se legii firii, se hrăneau cu fructe” (Sfântul Vasile cel Mare, Despre obârşia omului- II, pag. 6-7).

Şi tot ce se mişcă şi viază va fi vouă de mâncare, ca nişte buruieni de ierburi le-am dat vouă toate” (Facere 9, 1-3). Se înţelege şi de aici că „ab initio”, animalele şi omul erau ierbivore şi frugivore. Ştiinţa actuală, făcând uz de ceea ce se ştie despre materie, despre anatomia şi fiziologia carnivorelor, va protesta. Înainte de căderea omului în păcat, proprietăţile materiei şi legile ei erau diferite, din moment ce o dată cu omul, toată creaţia a cunoscut stricăciunea. Compatibilitatea trupurilor făpturilor cu materia înconjurătoare era alta: îngăduia nu numai asimilarea, dar chiar asimilarea fără resturi, aşa cum va fi în Împărăţie după transfigurarea materiei la Parusia Domnului.

Suport al vieţii era atunci şi va fi din nou în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor harul divin, nu aportul extern de materie pe post de combustibil. Consumul se făcea şi se va face doar ca, prin împlinirea „poftei” sufletului, putere poftitoare dată de Ziditor, să se bucure şi să dea slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.

După ucigătorul Potop mondial, Creatorul a repetat binecuvântarea edenică către înţeleptul Noe, cu câteva amendamente: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el …sub mâinile voastre le-am dat.

După neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva „făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20), iar harul sfânt s-a retras treptat. Materia şi-a schimbat proprietăţile, asimilabilitatea deplină a vegetalelor de către orice animal a încetat. Atotştiinţa şi preştiinţa divină au făcut ca El să aşeze din start în raţiunile lor posibilitatea contracarării acestei schimbări. Necuvântătoarele care aveau în ele raţiunea de a fi carnivore, implicit anatomia şi fiziologia adecvate, au trecut la consumul de carne. Aşa se înţelege de ce Dumnezeu nu s-a mai referit la animale în porunca noahică, precum şi afirmaţia că, după alungarea din rai, omul a găsit animalele ostile, după ce mai înainte toate îi erau supuse pentru harul ce era în el. Întăreşte prin cuvânt mesajul postitorul Vasile al Cezareei: „Dar, după Potop, când omul şi-a schimbat felul vieţuirii şi s-a depărtat de hotarul rânduit lui, Domnul, cunoscând că omul este risipitor, i-a îngăduit folosirea tuturor felurilor de hrană. Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace au fost slobozite să le mănânce. De-atunci leul este mâncător de cărnuri şi tot de atunci caută vulturii stârvuri” (op. cit., 6-7).

Aşa cum omul căzut, mai târziu îşi amintea ceva despre rai şi a imaginat tot felul de mituri înainte de a i se redescoperi Dumnezeu, şi carnivorele îşi mai „amintesc” ceva despre vremurile paradisiace în care se hrăneau cu vegetale. Deseori vedem câini sau pisici care caută singure tămăduire mâncând iarbă, ca o „amintire” de la începuturi.

Potrivit noilor împrejurări după Potop i s-a îngăduit salvatorului Noe să mănânce carne. Şi cum lui Adam i s-a dat porunca să ţină un post – nemâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului – la fel şi lui Noe i se dă o poruncă: să nu mănânce sângele. După rânduiala alimentară a iudeilor, sângele scurs dintr-un animal junghiat, iar nu sugrumat, era adus prinos lui Dumnezeu.

O lămurire importantă aduce Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă că porunca privitoare la sânge a fost dată spre a se împotrivi înclinaţiei omului spre ucidere, spre a-l face blând, îngăduindu-i totuşi să mănânce carne. În învăţătura Apostolilor descrisă în „Fapte”, una dintre poruncile date neamurilor convertite la învăţătura lui Hristos, referitoare la regimul alimentar, era aceea de a nu mânca animale sugrumate din care sângele nu se scursese (cf. Fapte 15, 20, 29). Însă consumul de carne era permis pentru slăbiciunea firii (Fapte 10). Astăzi s-a observat că mari consumatori de proteine animale sunt mai predispuşi către agresivitate şi îşi înalţă mai greu rugăciunea către cer. Nu întâmplător, experienţa milenară a monahismului răsăritean demonstrează la ce culmi de rugăciune şi spiritualizare pot ajunge postitorii, renunţând la consumul de carne, dar mai ales la patimile devoratoare. În acest ton încheie marele Vasile: „Astfel era întâia zidire, şi tot astfel va fi reaşezarea ce va să vie. Omul se va întoarce la vechea sa alcătuire, lepădând răutatea, viaţa împovărată de griji, robirea sufletului faţă de nevoile zilnice. După ce va fi lepădat de toate, se va întoarce la viaţa Raiului cea nerobită patimilor cărnii, cea slobodă, viaţa întru apropierea lui Dumnezeu, părtaş vieţii celei îngereşti”.

Prof. Cornel Dragoş (Argeşul Ortodox)

Sursa aici