Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul (30 martie)

 
Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturîndu-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate. Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat.
De şaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gîndite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mîndria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor. Şi aşa viaţa lui, care desăvîrşit murise lumii, şi-a rînduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dînşii, neştiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvîntare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvîrşit se face străină de smerenie. Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a şi împlinit după aceea. Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!" În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzîndu-i stareţul, s-a sculat şi, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mîna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: "Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareţ răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor. Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola. Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune. Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare şi prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuţeşte!" Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă pînă la sfîrşit şi a adormit-o desăvîrşit. Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungînd-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorît lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul. Dar ce vom zice - grăieşte monahul Daniil - despre biruinţa mîndriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvîrşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvîrşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă? De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tînguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi. Iar somn avea atît numai cît să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte "Scara", pentru care s-a numit şi el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura. Un monah anume Moise, rîvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dînsul la adevărata filosofie. Şi şi-a cîştigat şi mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiţi bătrîni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire. La amiază fiind şi zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, şezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare şi într-un somn uşor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicîndu-i: "Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deşteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său. Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: "Au doar ţi s-a întîmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu. Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării şi fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere şi cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!" Şi, săvîrşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire. Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăţa. După aceea, minunîndu-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd şi suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvîntul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune. După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor şi economilor, cît şi bucătarilor, trapezarilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au şezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc". Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunîndu-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît şi a adăpat pămîntul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade. După aceea a sosit la sfîrşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit şi încă se mîntuiesc. Mărturiseşte David, tînărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu. Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvîrşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!" Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfîrşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

NOTĂ - Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieţii lui, astfel: "Naşterea şi cetatea sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele". Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.

DUMINICA SFINTEI CRUCI

Sfânta Cruce – Cheia Raiului

       În fiecare an, în a treia duminică din Postul Paştelui, slujbele religioase ortodoxe  includ o cinstire specială a Crucii, care îi pregăteşte pe credincioşi pentru amintirea Răstignirii din timpul Săptămânii Patimilor şi pentru Învierea Domnului.
       Tema acestei duminici este aceea că în Crucea lui Hristos se găseşte atât "puterea lui Dumnezeu cât şi înţelepciunea lui Dumnezeu" pentru aceia care sunt mântuiţi (I Corinteni 1,24).
În această duminică din mijlocul Postului Mare, Sfânta Cruce este aşezată în mijlocul bisericii nu numai pentru a le reaminti credincioşilor răscumpărarea lor de către Hristos şi necesitatea ca ei să rămână angajaţi în eforturile lor de postire, ci şi pentru a le aminti că: "cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine." (Matei 10,38).
Crucea este simbolul de capătâi al creştinismului, reprezenând patima, moartea şi învierea Domnului.
Cruce e un cuvânt ce vine din limba latină de la crux, crucis, şi corespunde grecescului σταυρός (stauros). «Cruce» are două sensuri: un sens material, şi un sens moral.
În limba latină cuvântul ia primul sens pe la anul 264 înaintea erei creştine, şi servea la pedepsirea sclavilor, răufăcătorilor şi furilor, care nu erau cetăţeni romani.
În liturgică, «cruce» poate avea înţelesul de crucifix, ori de cruce manuală. Crucifixul (din latină cruci fixus, "pironit pe cruce") este reprezentarea Mântuitorului Iisus Hristos răstignit pe o cruce, reprezentare specifică Bisericii Catolice.
Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă. Închinându-se Jertfei şi Învierii Domnului, creştinii au făcut analogia între forma crucii şi poziţia de rugăciune cu braţele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mântuirii şi al biruinţei întru Hristos, „Soarele Dreptăţii“. Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca simbol de biruinţă (In hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“).
Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf, ca semn distinctiv şi sfinţitor. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gât, iar mormintele creştine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede că orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se da o destinaţie sau alta. Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care următoarele 3 sunt cele mai răspândite: - Crucea Tau, în formă de T (litera greacă Tau), forma cea mai veche, cu origini în Orientul păgân. - Crucea latină (crux immissa), cu 4 braţe inegale (stâlpul vertical mai lung). Este forma cea mai răspândită la ora actuală. - Crucea greacă cu 4 braţe egale (totodată simbolul actual al Crucii Roşii). În afară de tipurile menţionate mai sus, de o răspândire mai largă se mai bucură: - Crucea slavă/rusească (cu 6 braţe laterale, cele de la bază fiind înclinate) - Crucea celtică (cu un cerc în mijloc) - Crucea Sfântului Andrei (în formă de X) - Crucea papală (cu 6 braţe laterale, cele din mijloc fiind mai lungi) - Crucea trilobată (cu extremităţile în formă de treflă) - Crucea sagitată (cu extremităţile în formă de săgeţi), sau crucile unor vechi ordine cavalereşti, precum Crucea de Malta (cu braţele egale şi extremităţile mult lăţite) - Crucifixul - crucea mobilă, de obicei manuală, pe care e înfăţişat Mântuitorul Iisus Hristos răstignit - a apărut cam prin sec. X, cunoscând şi varianta Crucifixului complex (unde Iisus este reprezentat alături de îngeri, de Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi de Sfântul Apostol Ioan).
După Cuvântul lui Dumnezeu, Crucea nu este de ruşine ci de laudă. Iar sectanţii care au propovăduit minciuni împotriva Crucii lui Hristos vor fi sortiţi pieirii: “Mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai CRUCII lui Hristos . Sfârşitul acestora este pieirea.” (Filipeni 3.18-19)
Sfântul Apostol Pavel, ne spune: “Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este PUTEREA lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).
Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi sectanţii şi necredincioşii când vor vedea Sfânta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită.
Atunci vor cunoaşte necredincioşii şi sectanţii că Sfânta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mântuitorul nostru a zdrobit porţile iadului.
Sfânta Scriptura ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce  venind pe norii cerului, cum citim: “Atunci se va arăta pe cer SEMNUL Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30).
Ce vor zice atunci sectanţii care nesocotesc Sfânta Cruce, când vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului?
Ce vor zice toţi cei care se numesc in mod pretenţios creştini, dar resping şi hulesc Crucea lui Hristos?
Noi însă, cei care cinstim Sf Cruce, vom fi plini de nădejde la arătarea Sf Cruci, să zicem fiecare cu Sfântul Apostol Pavel: “Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în CRUCEA Domnului nostru Iisus Hristos“(Galateni 6,14).
Semnul Sfintei Cruci este  o ARMA de apărare  in ”războiul” nevăzut, duhovnicesc, împotriva ispitelor diavoleşti.  Semnul crucii este  o sursa de binecuvântare si un mijloc de protecţie  in fiecare activitate zilnică, prin semnul Sf. Cruci, demonii sunt îndepărtaţi.
Cel care NU îşi face Cruce este un necredincios, pentru ca nu crede in ”războiul ” nevăzut în care demonii încearcă sa ne biruiască, prin ispite şi atacuri zilnice.  Prin Sfânta  Cruce ne deosebim cei credincioşi de cei necredincioşi.
Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la Biserică , oriunde şi oricând,  trebuie să o începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.
Părinţii bisericeşti din primele secole limpezesc si mai bine lucrurile ,Tertulian ( 160-240) ne spune despre Sf Cuce ca: “Înainte si in timpul treburilor, intrând si ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas şi la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).
Iar Ipolit al Romei ,”Dacă eşti ispitit, însemnează-ţi mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie, căci acest semn al Pătimirii s-a arătat încercat împotriva diavolului dacă-l vei face cu credinţa. Acest lucru l-a învăţat în prefigurare Moise prin mielul junghiat de Paste, poruncind sa se ungă cu sângele lui pragul si cei doi stâlpi ai uşii si însemnând credinţa in Mielul desăvârşit care este acum între noi. Căci însemnându-ne cu mana fruntea şi ochii, ne ţinem departe de cel ce încearcă să ne nimicească.”(Fragment din scrierea Tradiţia Apostolică (cca 200-235) al lui Ipolit al Romei cu privire al semnul crucii).
Din cele relatate mai sus de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, reiese fără tăgadă că semnul Sfintei Cruci provoacă mari pierderi forţelor întunecate ale diavolilor, aceştia nesuportând nici măcar ideea de Cruce, dar să mai şi fie  prezentă fizic prin însemnare în văzduh sau sub formă materială.
Aducerea aminte despre marea înfrângere pe care vrăjmaşul diavol a avut-o în momentul sacrificiului prin crucificare a Mântuitorului Iisus Hristos, când prin ieşirea din trup a Fiului lui  Dumnezeu, atârnat fiind pe Cruce, s-a făcut lumină mare, scoţând din întunericul iadului pe toţi cei adormiţi în nădejdea învierii, începând cu protopărinţii noştri Adam şi Eva, provoacă iritare mare mândriei vrăjmaşului determinându-l să se depărteze de cruce. Atunci s-a făcut mare tulburare în iad, cutremur de pământ în lumea noastră materiala, au înviat morţi, iar catapeteasma Templului lui Solomon care era din piatră s-a sfâşiat în două, ca semn al greşelii sinedriului de a da la moarte pe Mielul lui Dumnezeu.
“Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1).
Aşadar, iubiţi fraţi, se cuvine ca astăzi, în Duminica Sfintei Cruci, să cinstim cum se cuvine semnul biruinţei lui Hristos asupra stăpâniilor şi începătoriilor acestui veac, rugându-ne Stăpânului nostru Iisus Hristos ca prin puterea Sfintei Cruci să biruim şi noi toate ispitele şi încercările la care suntem supuşi, spre desăvârşirea noastră sufletească.

Să cântăm acum şi pururea imnul de biruinţă ce răsună mereu în această zi închinată jertfei mântuitoare a lui Hristos: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim” Amin.

Ghrasim Ogheru



Despre Secularism

Secularismul este pierderea vieții adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial și infiltrarea asa-numitului duh lumesc în viata noastră. S-a subliniat ca Secularismul membrilor bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are câțiva "dușmani". Cel mai rău și cel mai periculos este secularizarea, care pervertește esența Bisericii. Desigur, Biserica însăși nu se afla în nici un pericol real, pentru că este binecuvântatul Trup al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii Bisericii.
Ca sa fim exacți, vom spune ca secularismul, care constă în falsificarea căii vieții și a credinței adevărate, se înrudește cu patimile și, în mod firesc, stă ascuns în Biserică de la începuturile existentei sale. În rai, Adam a încercat sa interpreteze cu mintea sa poruncile lui Dumnezeu. Chiar și după Pogorârea Duhului Sfânt, au existat cazuri în care s-a vădit modul omenesc de gândire și de viaţă al unor creștini. Gnosticii și alții reprezintă dovezile evidente ale acestei căi.
Dar secularismul a început mai cu seamă după încetarea persecuțiilor. În timpul persecuțiilor, creștinii credeau și trăiau cu adevărat. Când creștinismul a devenit religie oficială de stat a început falsificarea credinței și a vieții creștine. Anahoretismul și mai târziu monahismul s-au dezvoltat ca o reacție la aceasta secularizare. Asa cum arată Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfinţilor Apostoli, în Biserica primara toți creștinii trăiau monahal.
Secularismul a fost o urmare a faptului ca oamenii au fost atrași la creștinism din oportunism. Monahismul a venit ca o reacție la aceasta atitudine. Monahismul nu este ceva străin de Biserică, ci mai degrabă trăiește potrivit Evangheliei, pe care unii creștini vroiau sa o traiască desăvârșit și astfel au ales aceasta cale de viata. Se poate argumenta că până și cel mai excentric monah este o reacție sănătoasă la duhul secular care ii îmbolnăvește pe creștinii epocii noastre.
Din cartea "SECULARISMUL în BISERICĂ, TEOLOGIE ȘI GRIJĂ PASTORALĂ" de Mitropolit Hierotheos Vlachos

Despre viata viitoare

   Sufletul omului este veșnic viu; el nu moare niciodată .
   La moartea omului, trupul se desparte de suflet și se reîntoarce în pământul de unde a fost luat. Iar sufletul, însoțit de îngerul sau păzitor ,de alți îngeri buni și de duhuri necurate, se înalță direct la Dumnezeu și se înfățișează înaintea Tronului Sau.
   Imediat după moarte are loc prima judecata a fiecărui suflet. Deoarece este făcută fiecărui om în parte,acesta se numește Judecata particulară .
   În fata lui Dumnezeu, fiecare suflet își va vedea atunci ,ca într-o oglindă, toate faptele pe care le-a făcut în viata sa de pe pământ :bune și rele.
   Totodată, îngerii buni,dorind mântuirea Lui,îl vor apăra  arătând faptele lui bune. Iar duhurile necurate, voind pierzarea sufletelor, vor insista asupra faptelor rele făcute de acesta în timpul vieții sale în trup.
Judecata va fi dreapta și fără părtinire.
   În urma judecății particulare, fiecare suflet este trimis în rai sau în iad, precum bogatul și săracul Lazăr din pilda spusa de Iisus .Un alt loc sau o alta stare intre rai si iad nu exista.
   Raiul este locul de odihna și de fericire negrăită unde locuiește Dumnezeu împreună cu toți îngerii și sfinții Săi. El se mai numește cer, paradis ori sânul lui Avram.
   Iadul este locul de chin cumplit al diavolilor și al celor ce l-au urmat  și au făcut voia lui. Acesta se mai numește gheena,întunericul cel mai din afara ,osânda veșnică, infern etc..
   Judecata particulară nu este definitivă, ci numai provizorie, pană la cea de a doua venire a lui Hristos, când toți cei adormiți vor învia cu trupurile lor și va avea loc Judecata Obștească sau universală.
   Înainte de cea de a doua venire a lui Hristos va  avea loc sfârșitul lumii. La porunca lui Dumnezeu , cerurile vor pieri cu vuiet mare, iar pământul și  toate lucrurile de pe el vor arde.
   Atunci Hristos va veni pentru a doua oara în lume, însoțit de îngeri,cu mare putere și strălucire.
   La sunetul de trâmbiță al îngerului, toți morții vor învia. Iar trupurile celor care vor fi vii în momentul acela se vor schimba într-o clipă și vor deveni ca și trupurile celor înviați din morți. Universul întreg se va schimba:vor fi un cer nou și un pământ nou .
   Deși fiecare om va învia cu trupul pe care l-a avut în timpul vieții pamântești, acesta va fi cu totul schimbat. Din trup stricăcios sau muritor, la înviere se va transforma în trup nestricăcios și nemuritor. Iar trupurile celor drepți vor fi pline de slava, putere și strălucire, asemenea trupului lui Hristos după Învierea Sa din morți.
   Judecata obștească sau universala va începe imediat după învierea morților. Aceasta se mai numește și Judecata de Apoi, pentru ca are loc la sfârșitul lumii.
   Judecata obștească este necesara,deoarece imediat după moarte fiecare suflet a fost judecat pentru faptele pe care le-a făcut în timpul vieții sale pe pământ. Însă faptele unui om nu încetează o data cu moartea lui ,ci continua și după aceea prin urmările lor asupra celor vii.
   Un om care a făcut numai bine în timpul vieții, și-a crescut copiii în frica lui Dumnezeu, a ajutat si a contribuit la binele omenirii, continuă să traiasca in lume si dupa moarte ,prin faptele si ideile sale.Iar la judecata  obsteasca Dumnezeu va tine seama de tot ce s-a facut in lume ca urmare a semintei bune pe care acesta a semanat-o in timpul vietii sale pe pamant. 
   Iar pe cel care a semanat samanta cea rea,care rodeste pacatul,distrugerea,ura si dezbinarea chiar si dupa moartea lui,la judecata obsteasca Dumnezeu il va judeca si pentru faptele rele de care este responsabil.
   La judecata particulară a fost judecat numai sufletul, dar la sfârșitul veacurilor sufletul vine la judecată împreună cu trupul înviat din moarte.
   La judecta particulară fiecare suflet a fost judecat separat, dar la cea obștească fiecare om va fi judecat  în fața celorlalți. Atunci faptele ascunse ale tututror se vor descoperi şi toţi vor putea să vadă şi să judece ce au făcut bine sau rău unii pentru alții.
   Judecata obștească este definitivă. După aceea, fiecare om va merge la fericire sau la osanda veșnică, după faptele sale, bune sau rele.

Sfântul Grigorie Palama - arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni, care a strălucit la anii 1340.

Duminica a II-a din Postul Mare este închinată de Biserică Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. 
În bisericile ortodoxe va fi celebrat Sfântul Grigorie Palama, iar la Sfânta Liturghie vor fi citite două pericope apostolice: Evrei 1:10-14; 2:1-3 si Evrei 7:26-28; 8:1-2 (a sfântului) si două pericope evanghelice: Marcu 2:1-12 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) si Ioan 10:9-16 (a sfântului).Conform informațiilor biografice despre inițiatorul isihasmului (grecescul hesychia înseamnă calm, liniste), oferite de Preot Prof. Dr. Dumitru Staniloae in Viața şi învățătura Sfântului Grigorie Palama (Sibiu, 1938 şi Bucureşti, 1993), arhiepiscopul Tesalonicului s-a născut în Constantinopol, în anul 1296. 
Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind tutorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilități intelectuale şi ambiție, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educație superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfințeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugărițe.
După săvârșirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecțiunea spirituală. De la starețul mănăstirii a învățat meștesugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începând cu marii pustnici ai deșertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicații amănunțite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinții din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minții sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi liniște se numește "isihasm" (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi liniște), iar practicanții se numesc isihaşti.
În timpul șederii sale în Glossia viitorul ierarh Grigore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viață. În anul 1326, datorită amenințării invaziei turce, el împreună cu ceilalți frați ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.
Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoțești cu viața de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în liniște şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicând, smulgând oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovnicești ale tinerilor educați conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să viețuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulți călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.
În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanți apologeți universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.
Prin 1330 învățatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calitățile sale oratorice ieșite din comun.  Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.
La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viața spirituală a isihaştilor. Susținând imposibilitatea cunoașterii esenței lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minții era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercând să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la față a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învățăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.
Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aștearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinții din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam , grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ținut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axându-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esența Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcționate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.
Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău," de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.
În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.
Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morții sale, vindecând mulți bolnavi. În ajunul morții sale, Sf. Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresându-i cuvintele: "Spre înălțimi! Spre înălțimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359. În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376), care a scris viață sfântului şi slujbele adresate acestuia.
Evocarea liturgică a personalității și învățăturii marelui isihast, în cea de-a doua duminica din Postul Mare, edifică asupra faptului că efortul ascetic și intensificarea rugăciunii în această perioadă, privind la taina lui Hristos răstignit și înviat, oferă omului întreg, trup și suflet, posibilitatea de a se împărtăși, încă de aici, de harul lui Dumnezeu. Ancorată în Tradiția Bisericii, mărturia dogmatică și duhovnicească a Sfântului Grigorie Palama releva Postul Mare ca pe un prilej binecuvântat de concretizare a învățăturii despre îndumnezeirea omului. 

Despre înfrânarea pântecelui

Acum este vremea postului.
Toţi creştinii ortodocşi postesc în această perioadă a Sfântului Mare Post al Paştelui.
Fiecare posteşte de mâncăruri de frupt. Haideţi să vedem ce spune Sfântul Ioan Casian despre infrânarea pântecelui şi care este folosul acestei practici creştine.

"Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pîntecelui, care se împotriveşte îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul pos­turilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Pă­rinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie si aceeaşi vîrstă; apoi si din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingaşe trupului. Insă un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbui­bare şi de săturarea pîntecelui.

Iar postirea în fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decît cea de trei sau de patru zile, sau decît cea întinsă pînă la o săptămînă. Căci zic: Cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste mă­sură se foloseşte adeseori si de hrană. Din pricina aceasta se întîmplă că uneori, din covîrşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trîndav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet ne­păsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici pos­magul nu-l pot folosi ca hrană toţi.

Şi au zis Părinţii că unul mîncînd două litre de pîine e încă flămînd, iar altul mîncînd o litră sau şase uncii se satură. Deci precum am zis mai înainte:, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pîntecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mîncărilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umple pîntecele naşte sămînţa desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi saturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă.

In Sodoma nu aburii vinului sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbui­barea cu pîine, cum zice proorocul (Iez. XVI, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii cînd dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atît să ne slujim, cît să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.

Regula înfrînării şi canonul aşezat de Părinţi acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea pînă mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicînd: „Grija trupului să nu o faceţi spre pofte" (Rom. XIII, 14) n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvîrşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce.

Infrînarea de la iubi­rea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie care înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mînie, de la întristare, de la slava deşartă şi mîndrie înfăp­tuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a su­fletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrînarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a sătu­rat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintîi trebuie să ne fie înfrînarea stomacu­lui şi supunerea trupului nu numai prin post, ci prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărăţia cerurilor."
(Sfântul Ioan Casian - Filocalia volumul 1)

Aşadar, iubiţi fraţi, să urmăm aceste învăţături sfinte şi să ne îndeletnicim cu postul, spre curăţirea noastră sufletească şi trupească. Acum în Sfântul şi Marele Post al Paştilor, este vremea înfrânării şi al cugetării dese spre Hristos şi dreapta Lui judecată. Să devenim mai buni, mai sinceri, iubitori şi cu dragoste faţă de aproapele.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!



Duminica Ortodoxiei

Predică a Părintelui Cleopa Ilie la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post
( a Ortodoxiei )
Despre cinstirea Sfintelor Icoane


Şi vei face doi heruvimi de aur turnat şi îi vei pune pe ei de amîndouă laturile acoperămîntului împăcării.
Mă voi face cunoscut ţie de acolo şi îţi voi grăi între cei doi heruvimi
(Ieşire 25, 18-22)

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.
Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.
Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).
Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).
Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.
Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.
Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".
Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".
Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".
După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.
Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.
Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.
În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.
Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).
Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?
Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.
Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).
Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.
Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,
Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).
Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).
Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă.
Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.
A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.
Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.
Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.
Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

Sâmbăta colivelor sau Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron.

Prima sâmbătă din Postul Sfintelor Paşti este cunoscută sub denumirea de Sâmbăta colivelor sau Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron. Cu această zi încep pomenirile celor trecuţi în lumea veşniciei. Aceste pomeniri se vor face in fiecare sâmbătă din Postul Sfintelor Paşti, până în sâmbăta Floriilor.

De ce pomenesc creştinii ortodocşi morţii?
Adesea auzim pe credincioşii ortodocşi că săvârşesc pomenirea morţilor, fac parastase, sau în anumite zile de sâmbătă pomenesc în sfintele biserici pe cei adormiţi întru Domnul Iisus Hristos. Mulţi dintre ei fac aceste lucruri doar din obicei, ca tradiţie rămasă din strămoşi sau că „aşa trebuie să se facă”,  fără să înţeleagă foarte bine scopul şi simbolistica acestor servicii religioase.
În articolele XI şi XII ale Simbolului Credinţei se vorbeşte despre „viaţa viitoare”: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Aceste articole ne învaţă faptul că viaţa omului are o ultimă ţintă la care va ajunge după această viaţă pământească trăită în sânul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfârşită ce va urma după „veacul” pământesc şi după învierea morţilor.
Pentru a înţelege pe deplin necesitatea pomenirii celor adormiţi, în sfintele slujbe ale bisericii dreptmăritoare creştine, trebuie mai întâi să lămurim şi să înţelegem foarte bine: ce este moartea?.
Moartea a rămas şi pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc pe pământ. (Rom.5,12; Evr.9,12). Această lege a morţii a rămas pentru că trupurile oamenilor poartă slăbiciunile intrate în ei, de pe urma păcatului strămoşesc al lui Adam şi al Evei. Trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, pentru ca oamenii să-l primească încă o dată schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului în viaţa următoare. Deci moartea celui drept nu trebuie privită ca o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Moartea trebuie privită ca ultima slăbiciune a trupului de care omul scapă, ridicându-se ulterior prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceiaşi întărire a Sf. Duh. Aşa face omul drept credincios.
Cei necredincioşi însă, care nu au vrut să cunoască Adevărul, care au trăit în această viaţă pământească numai după legile materiale şi trupeşti, după moarte sufletele lor sunt imediat condamnate. Aceasta ne-o spune Însuşi Mântuitorul Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogatul nemilostiv, că a fost dus în iad (Luca 16,22-23).
Primul lucru ce se întâmplă fiecărui om, imediat după moarte, este o judecată care se face cu fiecare suflet în parte, individuală, numită şi judecată particulară şi ea se deosebeşte de judecata cea de obşte, sau judecată universală, care se face cu toţi oamenii, în acelaşi timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor.
Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele, adică de îngerii căzuţi sau de demoni, cum mai sunt cunoscuţi, şi este dus la chinuri groaznice. Fericirea la care sunt duşi cei găsiţi vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam” (Luca 16,22), sau „Rai” (Luca 23,43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc „Iad” (Luca 16,22). Faptul că imediat după moarte sufletul omului este trimis la rai sau la iad, îl constatăm şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: ”Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai” (Luca 23,43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27).
Judecata particulară o face Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea de obşte universală. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22). La această judecată particulară, Mântuitorul este ajutat de conştiinţa omului, ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe nedrept. De asemenea, Mântuitorul mai este ajutat la judecată de Sfinţii Îngeri şi de draci, ca avocaţi ai apărării şi respectiv ai acuzării.
La judecată se va avea în vedere credinţa omului şi faptele lui bune izvorâte din aceasta. Ceea ce se are în vedere la judecată nu este cantitatea faptelor bune şi rele puse într-o balanţă, ci starea în care este găsit omul când pleacă din această lume. Dacă este găsit omul la moartea sa în starea de căinţă, pentru relele făcute în viaţă, şi în credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele, indiferent de numărul faptelor rele săvârşite, pentru care îi pare rău şi se căieşte de ele, acest om va merge la fericirea veşnică. În schimb, cei găsiţi la moartea lor în starea de necredinţă, de mândrie şi de necurăţie, de ură faţă de aproapele, de ignoranţă sau chiar ură faţă de Hristos, fără să le pară rău, chiar dacă au făcut multe fapte bune în viaţa lor, aceştia vor fi trimişi la chinurile veşnice ale iadului.
Am văzut deci că sufletele oamenilor, imediat după moarte, sunt judecate, iar în funcţie de starea de virtute sau necurăţie în care se află la acel moment, sunt trimise în Rai sau în iad.
Acum, ne punem întrebarea firească, este posibil oare ca sufletele celor ajunşi în iad să scape de acolo şi să fie duse în Rai?
Răspunsul este categoric da, este cu putinţă.
Cum însă?
Prin rugăciunile Bisericii şi ale fiecăruia dintre noi, precum şi prin milosteniile noastre pentru ei.
Mult poate rugăciunea celor vii şi drepţi pentru cei adormiţi. De aceea, în tradiţia noastră, începând din primele timpuri ale Bisericii, se făceau rugăciuni pentru iertarea păcatelor celor adormiţi şi se făceau jertfe şi milostenii în numele acestora, pomenindu-le în Sfintele Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, însuşi Apostolii au rânduit să se facă la Liturghie pomenirea celor morţi: „Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei cele înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor mulţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu mâinile întinse şi în faţă stă jertfa înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi? Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă.” (Omilia 3 la Filipeni)
Numai Dumnezeu are puterea de a scoate sufletele din iad, nu omul. Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte orice vom cere de la El, sunt fără margini, iar bunătatea Lui e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului.
Nu se poate şti cu siguranţă dacă un suflet va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor Bisericii şi a celor vii, deoarece nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de aici, iar Biserica nu scoate de la sine putere un suflet de la chinuri, cum fals cred catolicii. Numai Dumnezeu are această putere, iar Biserica se roagă Lui, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte cu tărie în mila şi atotputernicia Lui. Ştim că cea mai mare faptă de iubire este să ne rugăm unii pentru alţii, atât vii cât şi pentru cei morţi.
Această posibilitate de izbăvire din iad a sufletelor, prin rugăciunile Bisericii, este posibilă doar până la judecata universala, când sentinţele vor rămâne definitive şi veşnice.
În concluzie, pomenirea morţilor la Sfânta Liturghie, la slujbele de parastas precum şi în zilele speciale dedicate slujbelor de pomenire a celor adormiţi, au drept scop iertarea păcatelor şi schimbarea verdictului la chinurile veşnice ale sufletelor celor adormiţi, de către milostivul Dumnezeu, şi aşezarea acestora în Raiul fericirii veşnice.
Pentru aceasta contribuie şi rugăciunile Sfinţilor şi ale Maicii Domnului, pe care îi rugăm în rugăciunile noastre să intermedieze cererea celor vii, pentru iertarea păcatelor celor adormiţi în credinţă.

Cum se fac pomenirile celor morţi?
Pomenirile sau praznicele morţilor, sunt jertfe ce se fac în numele celor morţi. Ele se mai numesc şi parastase.
Numele de parastas vine din limba greacă şi înseamnă a mijloci, a sta în locul cuiva, de la faptul că noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem în speranţa că Dumnezeu, pentru jertfa noastră plină de iubire şi pentru rugăciunea făcută de cel care primeşte darul, va ierta păcatele pe care cel mort le-a făcut în decursul vieţii sale. Iar când cineva primeşte ceva dat şi slujit la Biserică sau acasă, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu să-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste înseamnă slăvit să fie Domnul)

Care sunt termenele de pomenire a morţilor?
Biserica a rânduit ca noi, cei vii, să-i pomenim pe cei morţi în anumite zile, socotite din clipa morţii, zile a căror însemnătate este următoarea:
-                    la trei zile (ziua îngropării), jertfa este adusă în numele lui Dumnezeu Unul în Fiinţă dar Întrei în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
-                    La nouă zile, la fel în numele Sfintei Treimi, adică de trei ori câte trei, ca cel mort să fie ajutat de cele nouă cete de îngeri şi în amintirea ceasului 9 când Domnul a murit pe cruce.
-                    La patruzeci de zile sau şase săptămâni (la soroc, soroc înseamnă patruzeci), în amintirea Înălţării la Cer a Domnului Hristos.
-                    La trei luni, şase luni şi un an, apoi din an în an până la şapte ani.
Celor morţi le foloseşte foarte mult pomenirea la patruzeci de sfinte liturghii, nu doar la 40 de zile, sau la simple parastase.

Ce sunt sărindarele?
Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Păresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, păresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei ce vor să ţină păresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă.

Ce trebuie la o pomenire a morţilor?
La o pomenire avem nevoie de colivă care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.


Ce ajută cel mai mult la pomenirea morţilor?

Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserică prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile.
Slobozirea păresimilor se numeşte ultima pomenire a Păresimilor, care are lor în sâmbăta din săptămâna luminată.

Unde se face pomenirea?

Pomenirea se face:
1.      în Biserică
2.      la mormânt (la cap)
3.      acasă (la mâncare şi daruri).
Este absolut necesară pomenirea la parastas şi sfânta liturghie, deoarece aceste slujbe ajută real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormântului se face o pomenire scurtă urmată de „Veşnica pomenire” şi stropirea mormântului cu vin. Acasă se face un parastas şi se citesc darurile de mâncare şi de haine.

Cum scriem un pomelnic de păresimi sau sărindar?
Pomelnic Păresimi
Adormiţi
IPS Mitropolit –
Pr. Duhovnic –
Părinţii –
Naşii –
Noi şi familia –

Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic?
• Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;
• nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;
• nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;
• nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;
• nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;
• nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;
• pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;
• scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.

 Gheorghe Marius

Bibliografie:
1. Catehism - Ediţie a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului apărută cu binecuvântarea Înalt preasfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu Valeriu Anania - Cluj 1993
2. Teologia Dogmatica - Manual pentru seminariile Teologice - Arhidiecezana Cluj 1997

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics