Mă întrebam într-o zi pandemică ,,Mai ştim noi astăzi să dovedim bunătate, dărnicie?” A existat chiar în februarie( pe data de17) Ziua Bunătăţii Spontane. Am citit su satisfacţie cuvintele: Îmi place să cred că fiecare zi este o zi a bunătății și că bunătatea nu este doar spontană, ci este o caracteristică nobilă a persoanelor cu suflet mare. Nu trebuie să aștepți o zi anume pentru a fi bun. Ei şi? A trecut ziua aceasta neobservată, precum altele. O cunoştinţă auzind vestea acestei sărbători, m-a şi luat la rost: Dumneata chiar eşti culmea! Pe ce planetă eşti? Nouă de ,,Ziua Bunătăţii Spontane” ” ne arde? Avem treburi mult mai importante. Cată-ţi de drum! Am înghiţit în sec, privind cerul noros. Cu obstinaţie mi-am zis : ,,Da, chiar dacă ne dor aceste timpuri vitrege, se cuvine să vorbim cu fruntea sus şi despre BUNĂTATE.
Încercând să mă dezmeticesc, am mers la izvoare să văd dacă spusele înaintaşilor mai sunt vii. Câteva afirmaţii ale unor înţelepţi din antichitate m-au convins că nimic nu este depăşit. Aristotel ne sfătuia: Când vezi un om bun, gândește-te să-l întreci. Când vezi un om rău, cercetează-ți inima. Confucius aprecia practicarea bunătăţii drept una dintre cele cinci caracteristici ale virtuţii perfecte şi ne îndemna: Uită jignirile, dar niciodată să nu uiți bunătatea.
Se ştie că între bunătate şi dărnicie există o relaţie biunivocă. Omul cu bunătate în suflet este animat de dărnicie. Calitatea „de a fi darnic” este specifică omului generos şi mărinimos. În cugetările moştenite de la strămoşi, cele două concepte morale ocupă un loc important. Unii bătrâni şi astăzi ne mai spun: De omul bun şi de vreme bună nu te mai saturi. Un proverb albanez are înţeles asemănător: De la omul bun niciodată nu vezi rele. Într-adevăr, omul bun este aceala împodobit cu dărnicie. Lui îi place să dăruiască nu de ochii lumii, ci din dorinţa de a aduce un strop de bucurie semenului său.
Şi modul în care dăruim, şi ce oferim în dar contează, producând efecte în interiorul fiinţei semenului nostru. Să ne amintim ce spun proverbele din vechime, când societatea nu cuoştea efectele progresului ca în zilele noastre: Lucrul la timp dăruit preţuieşte îndoit. (proverb românesc); Micile daruri întreţin prietenia. (proverb francez). Iată şi un adevăr care a rămas neclintit de sute de ani: Cine dă repede dă de două ori. (proverb latin).
Mai sunt oare valabile în prezent aceste apoftegme?
Ei bine, şi astăzi observăm că în preajma sfintelor sărbători, ne vizitează imboldul de a fi iertători, iubitori şi cu bunătate în suflet. Frumos, însă cât şi cum îl finalizăm? ! Se manifestă bunătatea aşa cum este ea concepută ,,ca rod al prezenţei Duhului” Sfânt în fiinţa noastră? Poate aţi auzit aceste sfinte cuvinte: „…roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blîndețea, înfrînarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23).
Teoretizăm concepte, vorbim foarte mult, ne lăudăm, suntem orgolioşi…, însă ne scapă ceea ce este prioritar de tradus eficient în comportamente, anume fapta bună. Dăm sfaturi tinerilor, dar nu realizăm că nu e suficient să le vorbim doar despre bunătate şi dărnicie între pereţii sălilor de clasă, dacă nu-i şi convingem să probeze zi de zi, prin fapte, insuşirile morale. Să-i convingem prin exemple personale de necesitatea bunătăţii dovedite prin fapte e doar un prim pas.
Bune sunt argumentele pilduitoare venite de la înţelepţii lumii, nimic de zis. De pildă , anticul Epictet afirma că nimic nu poate fi mai presus decât mărinimia, bunătatea, omenia şi fapta bună. Vor înţelege tinerii valabilitatea enunţului în contemporaneitate? Dar convingerea lui H. Mann că Forţa e puternică, dar bunătatea e şi mai puternică.? Cu ce şanse vom reuşi să-i lămurim pe şcolari citindu-le din cartea „Fii om de caracter”, semnată de S. Smiles, că Bunătatea nu constă în a face daruri bogate, ci în blândeţe şi bunăvoinţă. ? Însă de real folos sunt formarea deprinderilor comportamentale probate nu ocazional, ci cu oportunitate, zilnic. Nu e uşor, dar merită să încercăm.
Să recunoaştem că avem copii, tineri minunaţi (excluzând excepţiile) care pot înţelege, dacă li se demonstrează convingător, că bunătatea nu este un moft, ci un bun preţios care schimbă faţa societăţii. Cât de folositor ar fi un front comun în care să fie implicaţi factorii educaţionali, familia, preoţii, dascălii! Dar ţinta demersului acestora este transformarea poveţelor în atitudini, abilităţi şi comportamente în rândul educabililor. Astfel urmaşii noştri vor descoperi roadele bunătăţii lor şi ale bucuriei de a dărui. Şi ei vor pricepe că putem fi oameni buni dacă vom proba din impuls interior bunătatea şi dacă vom şti cum, când şi cui să dăruim.
Desigur, aţi obvservat cu luciditate, stimaţi cititori, cum se manifestă sentimentul bunătăţii în cotemporaneitate. Cred că uneori v-aţi întrebat: “Suntem buni atunci când dăm de pomană gândind că poate vom avea nevoie cândva de persoana respectivă sau pentru că ne va face un serviciu? Este bună persoana care înparte alimente, bunuri ca să i se voteze partidul? Cel care dăruieşte şi apoi se laudă cu fapta lui poate fi considerat om călăuzit de bunătate? Se poate numi om bun cel care, dăruind, se aşteaptă la o mică favoare sau tânjeşte intim să i se întoarcă darul? Şi interogaţiile de acest tip pot continua. Nu vi se pare că se mimează abundent bunătatea şi că interesul meschin îi schimonoseşte semnificaţia?
Ştiind că din vechime şi până în prezent, primim excelente pledoarii pentru necesitatea bunătăţii şi dărniciei dezinteresate în viaţa omului cumsecade. Vă invit să le comparaţi cu ceea ce se petrece în jurul nostru şi să trageţi concluziile.
Un tablou sintetic, realizat excelent de Andrei Pleşu cu ani în urmă, privind manifestarea sentimentului de b u n ă t a t e, este concludent. Iată opiniile eseistului: Toate "talentele" sînt preţuite mai mult decît bunătatea. De vreme ce bunătatea trece tot mai des drept o specie a prostiei, ziaristul bun e ziaristul arţăgos şi dur, politicianul bun, cel care "înţelege politica", e politicianul combativ, care ştie să-şi joace muşchii, să strîngă maxilarele şi să manevreze, dezlănţuit, dejecţii, televiziunea bună e cea care face rating pe bază de hărţuială şi caft.” ( ,,Despre bunătate”, aparut in Dilema veche, nr.207, 2 feb 2008). S-o fi schimbat ceva de când a apărut articolul?
Mozaicul pandemiei din zilele noatre ne zbuciumă şi încearcă să ne zbârcească sufletele. Bunătatea din interiorul nostru se clatină, este asaltată de frică; dă năvala egoismului bazat pe “scapă cine poate!”
Din păcate persistă în aceste vremuri aspecte dureroase pe care observatorii contemporani, cu un profund spirit realist, le-au scos în evidenţă. Acelaşi scriitor (filozof, eseist) amintit mai sus spunea: În România de azi, bunătatea e o marfă rară. Vocea preotului Ovidiu Bârsan (în articolul “Fenomenologia Bunătăţii”) nu este mai puţin convingătoare, când cuvântă despre relaţia dintre bunătate şi iubire: Atunci cînd iubirea conferă regalitate bunătății, bunătatea oferă fervoare iubirii, stă să o apere de orice plictis patogen sau sterilitate cronică.
Dintre cauzele care contribuie astăzi la corodarea sentimentului de bunătate face parte şi aceea de a poza bine potrivit vremii, cutumiar, fără prea multe „ifose“ de „om deștept”.
Care este profilul moral al omului contemporan ne spune acelaşi autor: De fapt, omul a fost redus la o imagine care se comercializează. Dacă aduce profit e promovat, iar dacă nu se cîștigă nimic de pe urma lui e ignorat, ba chiar lepădat. (Ovidiu Bârsan)
Ne sperie exemplele uricioase din peisajul cotidian. Vedem scene, imagini televizate, menite parcă să ne pună sare pe răni. Copilului care a intenţionat să-şi servească prietenii cu bomboane învelite în poleială i s-a dat peste mână, azârlindu-i-se cutia, de frică virusului. Ce-o fi fost în sufletul acelui prunc?
Dar bieţii bunici care nu-şi mai pot exprima bunătatea şi iubirea faţă de nepoţi de teamă să nu-i infecteze, ştie cineva câte lacrimi au vărsat? Mai mult, sunt opinii îngrijorătoare despre bătrâni, precum afirmaţiile unei persoane suspuse din domeniul farmaceutic. După a sa părere, bătrânii trebuie lăsaţi în plata Domnului, că, de! au trăit destul şi nu mai produc nimic. Să main adăugăm că restricţiile şi indiferenţa, lipsa de empatie, dezinteresul faţă de suferinţele lor cu siguranţă le-au răpit ani de viaţă sau le-a cauzat moartea. Ce părere aveţi?
Memorabila pledoarie a Preşedintelui Academiei Române în favoarea reprezenanţilor senectuţii a fost şi va rămâne un semn dumnezeiesc. Căci, iată, s-a găsit cineva să-i apere pe bătrânii cărora le datorăm respect, cinstire şi recunoştinţă.: ,Bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și ei primejduiți de molimă, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste măsură, fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave.” (http://www.ziaristionline.ro/2020/04/15/ioan-aurel-pop-lasati-batranii-inpace/?) Acest suflet minunat de roman, cu merite incontestabile în domeniul ştiinţific, civic şi patriotic a spus un NU! categoric umilirii vârstnicilor, dând înţelepte sfaturi cârmuitorilor şi semenilor: ,,Nu le mai spuneți bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești.”
Din ceaţa acestor vremuri tulburi, avem credinţa că bunătatea va ieşi biruitoare, pentru că românii o au în sânge şi în suflet.
Am convingerea, precum alţii ca mine, că oamenii în inima cărora palpită bunătatea, sunt frumoşi, iubitori aşa cun ne spune un cucernic părinte: Bunătatea este lumina sufletului! şi fiind creatura lui Dumnezeu, din naştere Omul este bun…” Când aceasta ne locuieşte, vedem şi primim din jurul nostru bunătate şi iubire. Cu bunătate şi iubire, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndemnă să-l urmăm: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt bun şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre! Acelaşi propăvăduitor al bunătăţii, făptuind binele şi dărnicia, spunea: Îmi place să lucrez pentru oameni şi cu oamenii. Trebuie să oferim bucurie, zâmbet şi lumină celor din jur. (Sava Bogasiu- ,,Gânduri printre rânduri”)
Bunătatea nu poate pieri, ea este izvorâtoare de optimism şi dăruieşte omului puterea de a învinge. Dacă vom fi buni cu inima mereu, nu doar din când în când, vom simţi porţile luminii deschizându-se.
Bunătatea este coroana de aur a sufletului omenesc. Aşa cum lumina, aerul şi apa hrănesc viaţa, aşa bunătatea hrăneşte sufletul semenilor care îi simt mireasma. Căci în ograda bunătăţii, vieţuiesc în armonie cele trei fiice ale ei: plăcerea de a face bine, dorinţa de ajuta, bucuria de a-i bucura pe semeni.
Închei cu aceste poveţe care vin din negura îndepărtatelor vremuri: Ai grijă cu ce îţi uzi visele. Dacă le uzi cu îngrijorare şi frică tu vei produce buruieni care vor sufoca viaţa din visele tale. Udăle cu optimism şi soluţii şi vei cultiva succesul. Să fii mereu în căutare de căi pentru a transforma problemele în oportunităţi pentru succes. Să fii mereu în căutare de modalităţi pentru a-ţi hrăni visul tău. Omul înţelept nu-şi calculează şansele. El îşi fixează ţelul şi apoi îl atinge.” Cuvintele aparţin filozofului LAO ZI (supranumit BĂTRÂNUL MAESTRU - a trăit în veacul al VI-lea, înainte de Hristos) şi am certitudinea că au izvorât din bunătate şi înţelepciune.
Oricum, să nu uităm, BUNĂTATEA nu are vârstă; ea rămâne pururi tânără şi binecuvântată.
Traian Gh. Cristea
