BUNAVESTIRE - Evanghelia Arhanghelului Gavriil

Predica SfantuluiNicolae Velimirovici

Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: “Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.”

Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care  Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Şi  îngerul a plecat de la ea.(Sfanta Evanghelie dupa Luca 1:24-38)

Sf. Nicolae Velimirovici

Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată.

Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bine-plăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se aflăn inimă este prin sine legat de curăţia ei.

Era o vreme când inima omului era plină numai cu Dumnezeu – o oglindă a frumuseţii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme când totul se afla întru adevăr, în mâna lui Dumnezeu, în afară de primejdii; dar când omul, în nebunia lui, a luat lucrurile în mâinile sale, multe fiare sălbatice au atacat inima omului; şi de aici a venit în lăuntru robia inimii omului şi, în afară, ceea ce se înţelege ca istorie a omenirii.

Fiind neputincios să ia în mâinile sale purtarea de grijă a inimii, omul a căutat sprijin în lucrurile – însufleţite şi neînsufleţite – pe care le avea în jurul său. Dar tot ce a găsit omul ca să-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti şi a i-o răni.

O, sărmană inimă de om, care eşti stăpânită de mulţi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un mărgăritar în mijlocul porcilor! Cât de greu ai străbătut robia ta îndelungată şi cât de înnegurată eşti de povara întunericului! Domnul Însuşi S-a coborât din Ceruri ca să te slobozească din robie, să te izbăvească din întuneric, să te tămăduiască de lepra păcatului şi să te întoarcă iarăşi în mâna Lui.

Venirea lui Dumnezeu  printre oameni este chipul cel mai înalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curată şi a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurată.

Venirea lui Dumnezeu  printre oameni este ca un stâlp care arde în întunericul cel mai adânc. Vestea acestei veniri a început cu un înger şi o fecioară, cu o convorbire între curăţia cea cerească şi cea pământească.

Când o inimă necurată stă de vorbă cu o inimă necurată, se iscă un război. Când o inimă necurată stă de vorbă cu una curată, se iscă un război. Doar atunci când o inimă curată stă de vorbă cu o altă inimă curată este veselie, pace şi minune mare.

Arhanghelul Gavriil este primul purtător de cuvânt al veştii celei bune pentru mântuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – întrucât mântuirea omului nu putea veni fără fapta cea minunată a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioară Maria a fost prima care a primit această veste bună şi a fost cel dintâi om care s-a cutremurat de frică şi de bucurie. Cerul se oglindea în inima ei curată precum soarele în apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi şi Înnoitorul celei vechi, urma să-şi odihnească capul în inima ei şi să se îmbrace în trup.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre aceasta: Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine zicând: “Că aşa mi-a făcut mie Domnul, în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Care zile? După zilele care pregăteau marea zi a Naşterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urmă, când toate marile proorociri se vor împlini, când va veni vremea proorocită de Proorocul Daniel, când nu va mai fi nici o căpetenie a casei lui Iuda, când omul cel slab va suspina împreună cu zidirea slabă a naturii din jurul său, nemaiaşteptând mântuire de la om ori de la natură, ci numai de la Dumnezeu – în vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zămisleşte. Ce legătură are cu mântuirea omului femeia cea stearpă a lui Zaharia? Aceasta este legătura: ea trebuie să nască pe Înaintemergătorul Mântuitorului, care va merge înainte ca un soldat care să anunţe venirea Conducătorului. Această femeie stearpă, trecută cu vârsta, putea da naştere numai vestitorului mântuirii, iar nu Mântuitorului. Ea este imaginea adevărată a lumii celei vechi, care era trecută cu vârsta şi stearpă, fără copii şi fără roadă,  flămândă şi însetată, o imagine a lumii veştejite care este ca un copac bătrân şi uscat, care încă mai poate în chip minunat să înmugurească şi să vestească venirea primăverii, dar nu este în stare să aducă roadă.

În zilele acelea, ca în toate zilele, o femeie stearpă s-a ruşinat de nerodirea ei – s-a ruşinat  înaintea lui Dumnezeu şi a omului. Care este rostul căsătoriei dacă bărbatul şi femeia sunt fără de copii? Dacă însuşi Raiul poate deveni un loc al ispitei şi căderii pentru cei căsătoriţi, fără de copii, atunci pe pământ ce poate fi? O familie stearpă atribuie ruşinea unul celuilalt. Fiecare apare celuilalt ca un smochin verde fără roadă şi, cu înfricoşare şi în tăcere, se simt amândoi aruncaţi în adâncurile sufletelor lor. Cea mai mare amărăciune – şi acest lucru este astăzi adevărat – stă în aceea că cei doi încep să se bănuiască unul pe celălalt de patimă şi necurăţie, fie că îşi dau seama de aceasta sau nu, şi apare o recunoaştere a patimii şi necurăţiei, mai ales dacă aceştia nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu simt mâna lui Dumnezeu lucrând asupra lor. Din această pricină, căsătoriile fără copii au o durată scurtă şi o bucurie care se stinge îndată. Nimic în lume nu este mai amăgitor pentru oameni decât dorinţele fără roadă, chiar şi atunci când se întrece măsura cu mult. Cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu: “Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1:28) se pogoară ca un munte peste familia stearpă, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de aceasta. Fiind neînvăţaţi, se poate ca ei să nu priceapă ceea ce înţeleg sau nu, dar, desigur că această poruncă  trebuie să fie în inimile lor, prin simţămintele lor, întrucât aceasta se simte ca un semn puternic asupra fiecărui suflet omenesc, aşa cum se află toate poruncile de bază ale lui Dumnezeu. Despre durerea unei familii neroditoare se spun multe în Sfânta Scriptură, dar şi experienţa zilnică a tuturor popoarelor din toate vremurile oferă destule exemple.

Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zămislit la vârsta ei înaintată. “Cum poate fi aceasta?”, se întreabă cei care trec ameţitor peste suprafaţa lucrurilor ca peste gheaţa unui lac plin de putere şi viaţă. Chiar şi cei care simt şi recunosc că lumea nu poate fi mântuită în nici un alt chip decât prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu îşi întorc capul în altă parte şi nu primesc lucrul minunat, întrebându-se cum se poate aceasta. Dacă Dumnezeu nu ar fi viu şi atotputernic, atunci nu ar exista nimic şi nu ar mai veni nimic la viaţă; nu s-ar putea întâmpla absolut nimic. Nu ar putea aduce viaţă pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpă. Dar, întrucât Dumnezeu, Cel viu şi Atotputernic, există, atunci totul este cu putinţă, mai ales pentru că Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat să le lege, nu El Însuşi, ci alţii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasă. 

La fel cum un lucru făcut de om nu opreşte libertatea omului atunci când îl foloseşte într-un fel sau altul, tot aşa lumea creată de Dumnezeu, cu legile ei fireşti, nu opreşte libertatea lui Dumnezeu de a lucra într-un fel sau altul, după milostivirea Sa şi după nevoile oamenilor. Ca şi cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere şi nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grijă aparte de viaţă şi o dă aşa cum doreşte El; dând rod acolo unde doreşte El şi oprind rodul acolo unde El nu doreşte. Aşa că se întâmplă uneori că o familie, deşi împlineşte legea firii, nu are copii; şi uneori o familie trecută cu vârsta, împotriva legii firii, are copii. 

Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vieţii şi urmează că numai El Îşi arată stăpânirea, firea şi legile firii nu au nici o putere. Şi mai puţin fac descântătoarele şi vrăjitorii, către care se îndreaptă spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscând faptul că aceştia sunt slujitorii puterilor întunericului dracilor şi nu ai puterii luminii, dumnezeieşti.

Omul aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar atunci când minunea vine el nu crede în ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul aşteaptă să-L viziteze pe Dumnezeu  – şi se teme de vizita lui Dumnezeu. Când Dumnezeu nu-l vizitează, se plânge; dar când El o face, omul nu-L primeşte. Precum atunci, în Rai, Adam a fost aşezat între doi copaci: acela al vieţii şi al cunoaşterii, tot aşa şi urmaşii lui Adam sunt aşezaţi între doi copaci: Dumnezeu ca pom al vieţii şi firea ca pom al cunoaşterii; întrucât libertatea, ascultarea şi smerenia se pot încerca acum ca şi atunci.  Trebuie puse la încercare înţelepciunea omului, inima omului şi voinţa omului. Fără ispită nu există libertate şi fără libertate nu există oameni, ci numai două feluri de pietre – mişcătoare şi nemişcătoare.

Toate aceste adevăruri, atât de simple în limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu înţelegere pământească şi pe care acesta nu le poate cunoaşte, întrucât păcatul a acoperit vederea duhovnicească, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie bătrână simplă şi credincioasă. Aşadar ea nu s-a mirat că a rămas însărcinată la vârsta ei înaintată, ci a răspuns îndată zicând simplu şi pe înţeles despre rodirea nefirească din pântecele ei: “Şi aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele acelea.” De ce? Ea totuşi nu ştie, nici nu ar putea, în smerenia ei, să cuteze să-şi închipuie ce mare preţ şi însemnătate va avea rodul pântecelui ei. Ea nu ştie nimic despre însemnătatea fără de asemănare pe care trebuie să o aibă fiul ei în istoria mântuirii neamului omenesc: Prooroc, Înaintemergător şi Botezător. Nici nu cunoaşte scopurile adânci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfârşitul veacurilor, nici nu înţelege cum Dumnezeu Îşi împlineşte aceste scopuri prin slujitorii Lui; în taină, tăcut şi încet, dar fără cădere ori împiedicări. Ea ştie doar un motiv simplu şi mişcător pentru milostivirea lui Dumnezeu faţă de ea: “Şi aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele acelea.” zice ea, “în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Ea socoteşte minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Aşa este, dar asta nu este tot. Dacă ar fi socotit această minune ca un semn al milei lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire de până atunci, aşa cum era ea stearpă, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin această minune, Dumnezeu a pregătit o mare minune, prin care El a dorit să ridice ocara întregii lumi sterpe în priveliştea îngerilor.

Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume este Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A şasea lună” se referă la rodul din pântecele Elisabetei, de la zămislirea lui Ioan Înaintemergătorul. De ce a şasea? De ce nu a treia, a cincea ori a şaptea? Pentru că omul a fost zidit în a şasea zi, după zidirea întregii naturi. Hristos este Înnoitorul întregii zidiri. El vine ca ziditor nou şi Om nou. Totul se face nou în El. În această zidire, Ioan este Înaintemergătorul lui Hristos, cu toate că întâia plăsmuire a naturii de către Dumnezeu a fost înaintemergătoare a vechiului Adam. Ioan Îi prezintă lui Hristos Domnul, întreaga fiinţă pământească împreună cu omul cel vechi, care vine la pocăinţă în el. El va merge înaintea Domnului, în numele oamenilor, ca trăitor şi propovăduitor al pocăinţei. Această lună a şasea, în care pruncul Ioan a săltat în pântecele mamei sale, arată şi al şaselea veac în care S-a născut Mântuitorul, şi pecetea a şasea, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (6:12).

În luna a şasea, atunci, a fost trimis îngerul Gavriil. În marea dramă a primei plăsmuiri, îngerii se arată mai întâi: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi înţelegem îngerii din toate cetele ierarhiei cereşti. Şi aici iarăşi, chiar la începutul marii drame a noii plăsmuiri, îngerii trebuie să apară primii. Un înger, prin gura Proorocului Daniel, a hotărât vremea naşterii Împăratului împăraţilor; un înger, prin gura Proorocului Isaia şi ale altor Prooroci, au vorbit despre felul naşterii Lui; un înger i-a vestit lui Zaharia Înaltul Preot despre naşterea Înaintemergătorului şi un înger vesteşte acum naşterea lui Dumnezeu Însuşi întrupat. Când se naşte Dumnezeu întrupat, cete de îngeri cântă deasupra peşterii din Betleem. Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, căci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, aşa cum susţin diferite filozofii neştiutoare şi religii păgâne mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu şi El are mare plăcere să-Şi împărtăşească bucuria cu alţii. O bucurie care izvorăşte curat din iubire este acel lucru din cer şi de pe pământ care sporeşte când este împărtăşit şi nu se micşorează, dacă cineva cutează să vorbească despre o sporire a bucuriei din iubire întru Dumnezeu, Izvorul atât al bucuriei cât şi ai iubirii. De aceea, zidind îngerii în prima parte a creaţiei, Dumnezeu îndată i-a făcut împreună-lucrători în următoarele Sale lucrări. Zidindu-l pe Adam, El îndată i-a făcut un ajutor întru stăpânirea Raiului şi a tuturor vieţuitoarelor din el. Aşa este cu Noua Zidire: îngerii şi heruvimii lui Hristos, Noul Om; rânduind Împărăţia Sa, Domnul îndată a făcut Apostolii împreună-lucrători ai Săi, apoi alţi oameni, să lucreze cu El nu numai aici pe pământ, în vremea vieţii pământeşti, ci şi după moartea lor trupească. În această ajutorare împreună lucrătoare, Domnul numeşte, chiar până în zilele noastre, sfinţii, mucenicii şi pe toţi cei care au fost şi sunt vrednici de aceasta. Cui ar trebui să fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iată ce spune Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia la Bunavestire: “A fost trimis un războinic să dezvăluie taina împăratului, o taină care se cunoaşte prin credinţă dar nu se poate pătrunde din iscodire; o taină în faţa căreia omul trebuie să se plece cu smerenie, fără să judece cu judecată omenească; o taină care se înţelege cu înţelegere Dumnezeiască, nu omenească.” Cui a fost trimis Arhanghelul? Către o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a apărut unei fecioare, căci printr-o fecioară, Preacurata, trebuie să vină El, care trebuie  să pună început lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie să fie smerenie şi curăţie, împotriva lumii vechi stricate care s-a făcut necurată prin neascultarea îndârjită faţă de Ziditor. Fecioara trebuie să slujească drept uşă prin care va intra Mântuitorul lumii în lume, ca loc de lucrare şi sălaş al Său: o fecioară, nu o femeie, întrucât o femeie, la orice înălţimi duhovniceşti ar putea ajunge, este legată de lumea veche şi de zidirea veche, fiind legată de bărbatul ei şi astfel ea nu este liberă de doririle lumeşti şi de o înţelegere lumească. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioară, Preacurata, dăruită desăvârşit numai lui Dumnezeu şi despărţită de lumea aceasta în inima ei. O asemenea fecioară a crescut în această lume stricată, ca un crin pe o grămadă de bălegar, neatins de stricăciunea lumii.

Această fecioară aleasă a fost logodită cu Iosif, rudenia ei. De ce ea a fost logodită? De ce a fost logodită? Iconomia lui Dumnezeu a hotărât astfel, ca ea să fie ocrotită de batjocura dracilor şi a oamenilor. Dacă ea nu ar fi fost logodită înainte de naştere, care dintre oameni ar fi crezut că Fiul ei nu S-a născut în fărădelege? Aşa, care judecător pământesc ar fi scăpat-o de strânsoarea Legii? Dumnezeu, în iconomia Lui, nu a dorit să aducă tulburare asupra alesei Sale, nici ispită mare asupra oamenilor şi astfel a rânduit El să ascundă Fecioara şi naşterea ei sub înfăţişarea logodnei (“Când Însuşi Hristos a ascuns multe lucruri dintru început, numindu-Se Fiul Omului şi nedezvăluind pretutindeni în chip vădit unimea Sa cu Tatăl, de ce atunci să ne mire această tăinuire, în pregătirea unei astfel de taine minunate şi fără de asemănare?” – Sfântul Ioan Gură de Aur: Omilia la Matei). De ce numele bărbatului era Iosif? Să ne amintim că acel Iosif minunat şi curat şi-a păstrat curăţia trupească şi sufletească în mijlocul dezmierdărilor Egiptului; şi, în felul acesta, să uşureze conştiinţa credinciosului pentru a crede că rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era într-adevăr de la Duhul Sfânt şi nu din patimile pământeşti ale oamenilor.

Şi intrând îngerul la ea, a zis: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu şi pentru om; de aceea începe cu bunavestire: “Bucură-te!”. Cu acest cuvânt a început drama noii zidiri. Este primul cuvânt, de început, auzit pe când abia se ridică cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericită” deoarece sufletul ei era, ca o biserică, plin cu daruri dătătoare-de-viaţă ale Sfântului Duh, cu mireasmă şi curăţie cerească. Nefericiţi sunt aceia ale căror suflete sunt închise pentru Dumnezeu şi sunt deschise numai către pământ, având mirosul pământului, al păcatului şi al morţii. “Binecuvântată eşti tu între femei.” Cea cu care se află Domnul este la fel de binecuvântată. Lipsa Domnului este lipsa binecuvântării. Depărtarea lui Dumnezeu de om înseamnă osândă veşnică; venirea Lui înseamnă binecuvântare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul că Dumnezeu nu Se va depărta niciodată de om decât numai dacă omul se îndepărtează mai întâi de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu în lume mărturiseşte această iubire nemărginită a lui Dumnezeu pentru om. Dacă omul a prilejuit o îndepărtare a lui de Dumnezeu, chiar şi atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega această ruptură. Mai întâi o femeie a deschis prăpastia dintre om şi Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prăpastie. Eva a căzut întâi în păcat şi aceasta s-a întâmplat în minunăţia Raiului, unde totul o ferea de păcat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele şi aceasta s-a întâmplat în întunericul lumii, unde totul împinge spre păcat. De aceea Eva cea cu voinţă slabă a dat naştere, ca rod al ei pe pământ, lui Cain, ucigaşul fratelui său, în timp ce Maria cea măreaţă a dat naştere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra păcatului şi a morţii rodul Evei celei neascultătoare şi necurate.

Iar ea, văzându-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta întru sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevărat un copil. Domnul a spus: “De nu vă veţi întoarce şi veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte şi patimi, îndată îl îmbătrâneşte pe om. Copilăria noastră este scurtă şi în vremurile moderne se face şi mai scurtă. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost şi a rămas aşa toată viaţa ei, prin curăţia şi întreaga ei înţelepciune, prin frica ei de Dumnezeu şi ascultarea de El. Nu ar fi intrat în Împărăţia Fiului Ei chiar înainte de a predica El despre Împărăţie? Doamne, Împărăţia lui Dumnezeu era în lăuntrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de arătarea îngerului; ca un copil, ea cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate să fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefăcut sau înşelător în ea, ci totul era copilăros – simplu, neprihănit, curat şi nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de faţă la facerea omului şi la începutul veacurilor şi care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gândurile frământate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decât putem judeca noi. Atunci, el a văzut nedumerirea sufletului ei şi s-a grăbit să o liniştească cu aceste cuvinte blânde:

“Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.” Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plină de har! Nu te teme, preabinecuvântata tuturor celor muritori, pentru că binecuvântarea Domnului se va pogorî prin tine peste toţi oamenii! Nu te teme, căci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se împotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “concepţia imaculatei”, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului că Fecioara Maria s-a născut din părinţi care nu aveau nici o urmă din păcatul lui Adam sau din urmarea acelui păcat. Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi spus îngerul că a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are şi înţelesul de iertare, este aflat de către  cel căruia îi este de folos harul şi de către cel care îl caută. Preacurata Fecioară se ostenise cu vrednicie ca să-şi înalţe sufletul la Dumnezeu şi fusese întâmpinată de harul lui Dumnezeu pe calea acestei înălţări.

(Sfântul Andrei Criteanul, cugetând prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comentează la Bunavestire despre Preasfânta Fecioară: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simţit; ai aflat harul de care nici măcar marea Ana nu a fost vrednică, nici Penina, potrivnica ei. Deşi au ajuns mame, ele şi-au pierdut fecioria, dar tu, ajungând mamă, ţi-ai păstrat fecioria întreagă. Aşadar nu te teme, căci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la începutul veacurilor şi nimeni altcineva!”)

Sufletul Fecioarei Maria liniştindu-se, vestitorul înaripat al lui  Dumnezeu îi vesteşte cea mai de preţ veste din ceruri: “Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Vestitorul lui Dumnezeu vorbeşte lămurit şi amănunţit. Vei lua în pântece: adică în trup. Psalmistul a folosit aceeaşi expresie când a spus: “şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Întărind cuvintele “în pântece”, este ca şi cum Arhanghelul vrea să se păzească dinainte împotriva teoriei greşite a docetiştilor eretici, că Hristos nu a avut trup adevărat, nici nu S-a născut cu adevărat; că El nu a fost adevărat, om cu trup, ci asemănarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Ioşua” în ebraică este de asemenea plin de înţeles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit către Pământul Făgăduinţei, prefigurând astfel menirea şi faptele Mântuitorului Iisus, care a dus lumea în Pământul Făgăduinţei, adevărat şi nemuritor, Împărăţia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia să lămurească Fecioara că Fiul ei va fi aşteptat ca Mesia; că El va fi Fiul Celui Preaînalt; că El va primi de la Dumnezeu tronul lui David şi că El va fi Împărat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau în conştiinţa fiecărui iudeu şi mai ales în conştiinţa aceleia care era luminată duhovniceşte, Fecioara Maria, trebuind numai să-L cunoască pe Mesia Cel aşteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce îi era cunoscut ei ca proorocire şi era pe înţelesul ei din Sfânta Scriptură. El nu i-a vorbit ei despre menirea  atotcuprinzătoare şi cea pământească a lui Iisus, a Lui ca Mântuitor al tuturor oamenilor şi popoarelor şi neamurilor omeneşti, nici ca Întemeietor al împărăţiei duhurilor, nici ca Judecător al celor vii şi al celor morţi şi încă şi mai puţin despre El ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane veşnice ale Sfintei Treimi. Dacă i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost şi mai derutată. Întreaga ei înţelepciune, şi curăţia ei, nu au făcut-o atotştiutoare. Ea trebuia să înveţe multe de la Fiul ei atât vremelnic cât şi veşnic, ea păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul ţinea la asprimea predaniilor evreieşti. El a adunat laolaltă tot ceea ce se aflase pe ici şi pe colo de la prooroci şi ceea ce îi era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: “Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău.” (Psalm 131/132:11), “Cuvânt va trimite Domnul peste Iacob şi el se va pogorî peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind această veste din cer, Fecioara Maria, în curăţia ei ca de copil, l-a întrebat pe vestitorul cel neobişnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” Aceste cuvinte nu arată neîncrederea ei în bunavestire a îngerului, ci curăţia şi nevinovăţia ei. Ce ar fi răspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobişnuit dintre oaspeţi? Ţi-ar fi venit mai întâi acelaşi răspuns în cutremurarea inimii tale? Totuşi Fecioara Maria nu a spus nimic fără de folos. Poate că dacă întrebarea ei a fost fără de folos pentru ea, aceasta nu a fost şi pentru noi fără de folos. Duhul ei binecuvântat a pus întrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi să-şi pună întrebarea, gândind la legea firească. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un bărbat – unde se află bărbatul? Aşa ne-am fi întrebat toţi, fiind foarte departe de libertatea în care se veseleşte Atotputernicul Dumnezeu şi fiind înrobiţi de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria să pună întrebarea şi ca noi să auzim răspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost răspunsul Arhanghelului Gavriil?

“Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea cea numită stearpă. Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.”

Un răspuns întreg şi deplin, care aduce mulţumire. Dumnezeu, acolo unde El voieşte, îndepărtează legile firii. Firea şi rânduiala firii sunt ca şi cum nu ar exista, atunci când Dumnezeu cel viu împlineşte voia Lui în lucrarea mântuirii omului. “Harul nu intră în legea firii”, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Însuşi Înnoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereşte că Duhul este cel ce dă viaţă (Ioan 6:63). Duhul dă viaţă în chip nemijlocit şi mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viaţă în chip nemijlocit în Rai, înainte de păcat. După păcat, Duhul lui Dumnezeu a dat viaţă în chip mijlocit, prin zidirea sufletului şi a trupului. Socotim că această lucrare mijlocită a Duhului este “firească”, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemărginită de a da viaţă în chip nemijlocit, după voia Sa cât şi după voia lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor. Dar, în legătură cu darul mijlocit al vieţii, Duhul este Domnul şi Dătătorul-de-viaţă. Firea, în sine, este numai o umbră, o perdea, prin care lucrează Duhul. Dar există trepte de lucrare mijlocită, căci Duhul lucrează uneori mai mult, alteori mai puţin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod şi la cele fără rod. Cazul bătrânei Elisabeta a fost mijlocit, dar într-o măsură  mai mică, la fel şi cu mama lui Isaac, şi a lui Samson, şi a lui Samuel. Zămislirea de către o femeie mai vârstnică nu se poate numi lucrare mijlocită a Duhului, ca şi a tuturor femeilor de la Eva încoace, cu rod sau fără, care fac păcate, mai multe sau mai puţine, legate de poftele şi patimile lor pământeşti. Singura zămislire printr-o bunăvestire nemijlocită, prin lucrarea Duhului vieţii, este zămislirea de către Preacurata Fecioara Maria. În istoria facerii de la Adam până la Hristos nu fusese niciodată un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor şi singurul în veşnicie, aparţinând atât acelei vremi, cât şi veşniciei, acela al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

“Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” Aceasta înseamnă că tot cuvântul lui Dumnezeu este deplin în desăvârşirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeşte astfel: “Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmează să se întâmple. Chiar de la întemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus şi s-a făcut!” “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de şapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la îndoială cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Dacă s-ar fi îndoit, aşa cum s-a îndoit preotul Zaharia, ar fi fost şi ea pedepsită ca şi Zaharia. Deşi există o asemănare în întrebările puse îngerului de către Zaharia şi Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – şi Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fără de asemănare pot da glas aceloraşi cuvinte.

Ascultând istorisirea dată de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerită dintre toate fecioarele cele smerite, a sfârşit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte liniştite: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” Ea nu spune: “Iată roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului”, întrucât ea ştie că Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu şi că el, deşi puternic şi nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de altă parte, ea nu spune: “fie mie după cuvântul Domnului”, ci”după cuvântul tău”, arătând astfel cinste faţă de căpetenia nemuritoare a oştii cereşti. Atât un gând cât şi celălalt arată ascultarea cea mai binevoitoare şi smerenia cea mai desăvârşită. Un răspuns atât de chibzuit putea fi dat numai de către o inimă curată în chip desăvârşit, căci într-o asemenea inimă se toarnă cel mai îndată dreapta judecată. În clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, şi a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei făcându-se necurată în clipa aceea. Din pricina acestei necurăţii, dreapta ei judecată a părăsit-o. Inima Evei s-a necurăţit din pricina mândriei şi a neascultării şi mintea ei s-a întunecat; din pricina mândriei şi a neascultării faţă de Dumnezeu, lumea cea veche a căzut, oamenii s-au făcut stricăcioşi, şi întreaga zidire se află în suferinţă. Lumea cea nouă se zideşte pe smerenie şi ascultare. Smerenia şi ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grăi în cuvinte. Numai Fiul ei, Mântuitorul şi Înnoitorul întregii zidiri o va întrece prin smerenia şi ascultarea Lui.

La sfârşit, binevestitorul înaripat al “începutului mântuirii noastre” (din troparul Praznicului Bunavestirii) zboară într-o lume mai înaltă, printre nemuritorii săi. Vestea sa cea bună nu este numai o vorbă, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte – şi se face. Nici un vestitor, blestemat prin îndepărtarea de Dumnezeu şi în unire cu puterile întunecate ale lui Satan, nu a adus vreodată pe pământ veşti mai pline de bucurie, decât numai strălucitul şi minunatul Arhanghel Gavriil. Care limbă nu i-ar aduce slavă şi care inimă nu ar fi plină de recunoştinţă?

Niciodată apa cea limpede nu a oglindit atât de curat soarele ca oglinda curăţiei Preacuratei Fecioare Maria. Aşa cum scrie despre curăţie Efrem Sirul:

“O, curăţie care dai bucurie în inimă şi aduci raiul în suflet!

O, curăţie care eşti o mare bogăţie neîntinată de fiarele sălbatice!

O, curăţie care te sălăşluieşti în sufletele blânde şi smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu!

O, curăţie care înmugureşti ca o floare în suflet şi în trup, umplând întreaga casă cu mireasma ei!”

Zorii dimineţii din care se naşte soarele, ar fi ruşinate înaintea curăţiei Fecioarei Maria, din care S-a născut Soarele veşnic, nemuritor, Mântuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca înaintea ei şi care gură nu ar striga cu glas mare “Bucură-te, o, binecuvântato! Bucură-te, zorii mântuirii noastre! Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii! Slavă Fiului tău, Domnului Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n veci vecilor. Amin.”

De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ?

Toţi cei care credem în Domnul nostru Iisus Hristos, ne numim creştini.

Însă uneori vă puneţi întrebarea de ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi protestanţi, şi baptişti, şi adventişti, şi penticostali, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată.

În Sfânta Carte scrie că Hristos este capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată ?

Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.

La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii adventişti ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. Creştinii s-au ghidat mai întâi după învăţătura primită de la Apostoli, care s-a transmis prin tradiţie. Mai târziu o parte din această tradiţie a fost scrisă în Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole, în scrierile Sfinţilor Părinţi. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea. Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin.

A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani.

 

La anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), datorită pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez).

În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri.

După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor.

Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.

Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:

1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. Au fost vazuti mulţi oameni trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă.

Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar stau împietriţi în mândria lor şi nu vin la adevărata credinţă.

2. Ştim cu toţii că Agheasma Mare pe care o săvârşeşte preotul ortodox la Bobotează nu se strică. Exista la unii credinciosi agheasmă de aproape 40 de ani, şi este aşa de plăcută la gust ca şi cum ar fi fost sfinţită în acea zi ! Unii spun că agheasma noastă nu se strică fiindcă preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint. Nu este adevărat ! Agheasma se sfinţeşte şi cu cruce de lemn, şi tot la fel este. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.

3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare. De exemplu Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, român de neam. Sau mai recent, după cum ştiţi din presă, Părintele Ilarion Argatu de la Mânăstirea Cernica, la care, când era în viaţă, alergau mulţi creştini pentru rezolvarea necazurilor lor, a fost găsit după şapte ani neputrezit.

4. Cunoaşteţi destule cazuri de părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când aţi alergat la dânşii deja vă cunoşteau necazurile şi ştiau şi cum vă cheamă. 

5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.

Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

In continuare va prezentam o frumoasa predica a Parintelui Ilie Cleopa despre dreapta credinta crestina.

DREAPTA CREDINŢĂ

de Parintele Ilie Cleopa

Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.

Ati vazut dumneavoastra, de la primii voievozi crestini ai romanilor, de cand sunt cele trei Tari Romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
Ati vazut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei vedea langa Mircea cel Batran, care a intemeiat aceasta manastire ca-i inmormantata acolo, o lespede de piatra pe care scrie : " Aici odihneste Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul ". Ai auzit ? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea langa dansul scris : " Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare ". Ei domni si mamele lor calugarite ! Vedeti voi cata unire era intre credinta si conducere atunci ? Cel ce conducea tara avea mama calugarita si frate calugar. Asa trebuie sa murim !

Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricat ar fi, viata asta este umbra si vis ! Este o scurta trecere ! Dar eu cand mor, ma duc la o viata care nu are sfarsit. Cine are sa se roage pentru mine ? Asa cugetau inaintasii.

Ai vazut ca toti isi faceau cate o manastire si mormant in manastire ? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi : Stefan cel Mare si Sfant, la Putna; Ieremia Movila si Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batran, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor ? Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfanta Liturghie.

Stefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Batran n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii astia care au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originea noastra si radacina noastra de popor ortodox.

Ce spune Sfantul Efrem Sirul ? " Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai ". Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. ca Mantuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel : Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune : In vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. cand vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfantului Sinod si nu are cruce pe ea, da-o pe foc, chiar Biblie daca este !

Daca-i sectara si scrie sa nu va mai inchinati la icoane, da-o pe foc ! Nici un pacat nu ai ! Aceasta este otrava semanata de inaintemergatorii lui Antihrist. Toate sunt otrava.

Sa tineti credinta pe care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani ! Nu va luati dupa slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea si sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.

Paziti-va de nebunii acestia ! Au case de rugaciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mantuitorul a spus asa la Apostoli : Luati Duh Sfant ! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi.Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea mainilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfant la toti preotii din lume, prin hirotonii.

Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica; n-au pe Duhul Sfant in ei; n-au cele sapte Sfinte Taie, nu cinstesc pe maica Domnului si Sfanta Cruce si nu au mantuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? Luati aminte de voi si de turma voastra, intru care v-a pus pe voi Duhul Sfant pastori, zice la preoti si la arhierei.

Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cand S-a inaltat la cer, le-a spus : Stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de sus !Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfant de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile de sub cer. Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicand : Mergand, propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu, se va osandi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfant este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fiii lui Antihrist si inaintemergatorii satanei. Sa nu va luati dupa ei ! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul !

Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti romanii cei adevarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tarii Romanesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul romanesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.

Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt din Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai satanei. Asa sa stiti. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzare, poporul nostru bland. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!

Tara noastra romaneasca a fost ortodoxa dintotdeaunua si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pana la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.

Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt "grădina Raiului" dată nouă de Dumnezeu să "lucrăm în ea şi să o păzim" (Facere 2,15) cu sfinţenie.

Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: Fiule Timotei, sfătuieşte pe creştini să fie sănătoşi în credinţă. Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevarată Ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu! Nu spune Apostolul Iacob (cap. 2,19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar la ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?

Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică ortodoxă, singura care este lucrătoare şi mântuitoare.

Apoi este credinţa schismatică. Schismatici sunt acei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţa ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de Biserică, se numesc dezbinaţi de Biserică. Sunt afurisiţi de Biserică, până vin şi se întorc înapoi, să asculte de Sfântul Sinod.

Credinţa schismatică este şi credinţa catolică, care înseamnă universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Din această cauza ei s-au rupt de credinţa şi de crezul ortodox şi cred în Papa.

Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele Apostol Pavel spune aşa: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta - adică cu dreapta credinţă -, şi peste toţi aleşii lui Dumnezeu. Şi iar zice: Fiule Timotei ,luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (2 Timotei 2, 5).

Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă ortodoxă.

Protestanţii zic "Sola Fide", mântuirea numai prin credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte, zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacob? Credinţa fără fapte este moartă (cap. 2, 20) precum şi faptele fără credinţă. Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; căci şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu.

Aţi auzit ce spune marele Apostol Pavel? Acea credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai creştinii cei buni. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.

Deci, să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din sânul Bisericii Protestante, care zic că numai credinţa, adică "Sola Fide", ajunge pentru mântuire, şi ca pot să-şi facă de cap, că n-au nevoie de sfat. Sau "Sola Graţia", care înseamnă mântuirea prin har. Nu este adevărat!

A zis Apostolul: În dar suntem mântuiţi? Da. Dar acelaşi apostol care a spus aceasta, a spus şi: Toţi vom sta în faţa divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui. Ai auzit că cere fapte?

Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale... şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui; şi în psalmul 61 zice: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui. Auzi ce le spune lor Hristos? Toată fapta bună sau rea, o va trage Dumnezeu la judecată. Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta. Deci, numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu faptele.

Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacob: Dacă ar veni cineva la voi şi ar fi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi v-ar cere ajutor, şi le-ai zice: Du-te, frate! Mergi în pace! Dumnezeu să te hrănească; Dumnezeu să te facă sănătos, Dumnezeu să te primească, dar nu i-ai dat nimic, care ar fi folosul? (Iacob 2, 14-17). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta; să vadă credinţa ta; că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi.

Deci, credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţa mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţa stearpă, nelucrătoare şi nu aduce mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă.

Credinţa mozaică, este credinţa evreilor primită prin proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea prigonesc pe creştini.

Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în adevăratul Dumnezeu.

Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul, budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul, şintoismul etc. 

Ei se închină la alţi Dumnezei, care sunt idoli sau diavoli. Ce zice psalmistul David? Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu vor grăi . .. şi celelalte. Deci, cine crede în alţi dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, acela are credinţă păgână.

Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise, în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţioşi şi au credinţa bolnavă sau stricată.

N-ai văzut ce spune Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul 34? Precum este cel ce aleargă după vânt şi vrea să prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe mulţI visele i-au înşelat şI au căzut cei care au nădăjduit în vise. Cel ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori.

Dar ce este credinţa fanatică? Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală. Vorba proverbului: "N-o lua lată, că rămâne negrăpată!"

Credinţa fanatică ştii cum este? Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.

Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească". Deci, este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.

Pr. Ilie Cleopa

Dumnezeului nostru slava!

Amin!

Gherasim Ogheru

Canonul Sfantului Andrei Criteanul

Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?

 

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".

Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.

In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?

Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).

In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca­late intre Fericiri.

Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?

Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand."

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.

Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.

Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.

Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.

In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.

Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi­toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.

Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.

Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta.

Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum si vesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.

Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.

In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.

Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."

+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane