Predică la Duminica Floriilor - Intrarea în Ierusalim

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească.


Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști. „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, tripesniț).


De asemenea, vineri se încheie ostenelile Postului Mare: „Săvârșind aceste patruzeci de zile, de suflet mântuitoare, cerem să vedem și Sfântă Săptămâna Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun înainte pilda Bogatului nemislotiv și a săracului Lazăr (Lc.16, 19-31), pentru adâncul ei înțeles duhovnicesc.

Precum teologhisește slujba de miercuri, pilda este o oglindă a stării poporului evreu și a neamurilor păgâne:

„Israel se îmbracă cu porfiră și vison mohorât și îndestulându-se cu Legea și cu Proorocii se veselea în slujbele Legii...; dar în loc de porfiră și vison, s-a îmbrăcat cu focul cel nestins. Iar Lazăr, poporul păgânesc, mai înainte lipsit de adevăr, acum se încălzește în sânurile credinței lui Avraam, îmbrăcat cu porfira Sângelui Tău și cu haina Botezului”.

Totodată, pilda este o icoană a vieții lăuntrice a omului: „Cu porfiră împărătească țesută de Dumnezeu și cu haină nestricăcioasă fiind îmbrăcat, suflete al meu, ți-ai ocărât vrednicia, făcând din păcat bogăție și desfătare”, ci „fă-mă Doamne, Lazăr sărac de păcate și risipește bogăția cea rău adunată”. De asemenea, pilda este îndemn ca să nu ne alipim inima de cele trecătoare și să ne întărim în răbdarea lipsurilor și a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mântuitorului pentru noi... că ne-a arătat viața lui Lazăr și a bogatului... Deci și noi, privind la sfârșitul amândurora, să fugim de cumplirea și de urâciunea de oameni a aceluia și să râvnim răbdării și așteptării celei îndelungate a celuilalt, ca să ne sălășluim împreună cu el în sânurile lui Avraam”.

Înțelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogăția Legii și a Proorocilor, bogat este și omul care și-a agonisit bogăție de faptă virtuoasă. Israel, pentru că a respins pe Mesia, a moștenit iadul, iar în sânul lui Avraam a intrat Lazăr cel sărac, adică neamurile care au primit pe Hristos; tot așa și omul virtuos, fără inimă milostivă, lipsit de dragostea aproapelui, își pierde toată agoniseala sufletului.

Însă, grija principală a săptămânii este să ne pregătească pentru cele două mari evenimente de la sfârșitul ei: învierea lui Lazăr și Intrarea Domnului în Ierusalim.

Încă de luni, Domnul vestește pe ucenici despre boala lui Lazăr: „Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarăși le spune: „Astăzi și-a dat sufletul Lazăr și l-a plâns pe el Betania”. Întristarea morții însă, este străbătută de bucuria presimțitei învieri: „Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” și „moartea începe a se îngrozi simțind venirea Ta la dânsa; căci Tu, fiind Viața, o ai arătat deșartă”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernița de vineri, ne arată plastic, această presimțire a iadului: „Scoală-te, Lazăre, zice iadul, și ieși degrab din încuietorile mele; ce mai stai, nu auzi că te cheamă prietenul tău: Vino afară? Ca să mă ușurez, că de când te-am mâncat pe tine, spre greață mi s-a făcut mâncarea; mai bine să mă tângui numai de unul, decât să pierd pe toți cei ce i-am înghițit cu foame!”

Înviind pe Lazăr, Mântuitorul arată cu fapta, ceea ce spusese Martei, că El este Învierea și Viața și Stăpânul Atotputernic al vieții și morții. Minunea este totodată o anticipare a Învierii Sale și o întărire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi așteapta. „Doamne, vrând să încredințezi pe ucenici de învierea Ta cea din morți, ai venit la mormântul lui Lazăr”. Ca să înțeleagă ucenicii atunci când Îl vor vedea răstignit și omorât - ceea ce n-a putut înțelege Israelul cel nemulțumitor - că Acel ce are stăpânire asupra morții, nu poate fi stăpânit de moarte.

Învierea lui Lazăr este și o anticipare a învierii de obște, precum ne arată troparul zilei: „Învierea cea de obște, mai înainte de patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile și împuțit a fost înviat, apoi este cu putință ca toți cei adormiți din veac să se ridice din pulberea morții.

Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne arată cu taină niște înalte adevăruri duhovnicești.

Lazăr mort și împuțit este tot sufletul care zace în groapa păcatului, precum ne arată utrenia de miercuri: „Ca o piatră îngreuindu-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milostive Doamne”. Sau: „Ridică piatra împietririi de pe inima mea Doamne; ridică sufletul meu cel omorât de patimi, Bunule, și mă învrednicește, Stăpâne, să-Ți aduc cu umilință stâlpiri de bunătăți, ca biruitorul iadului” (Duminică seara).

A suspinat cu duhul și a lăcrimat Domnul la mormântul lui Lazăr (Ioan 11, 33); a lăcrimat pentru prietenul iubit: „Iată cât de mult îl iubea”, ziceau iudeii - și a lăcrimat pentru firea omenească, plăsmuită „bună foarte”, dar stricată și împuțită de păcat. Și, în iubirea Sa cea nemărginită pentru noi, mereu suspină și lăcrimează Domnul, văzându-ne morți și împuțiți, prin mulțimea păcatelor cele din toată vremea.

Minunea are și un înțeles adânc pentru vremea de sfârșit a Sfântului și Marelui Post. Precum am văzut, urcușul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înțelegere tot mai surprinzătoare a înnoirii duhovnicești, a prefacerii în omul nou. Dacă ne-am luptat după lege, împlinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta și Maria, adică făptuirea și contemplația (Marta cea râvnitoare la slujire și Maria care ascultă cuvintele Lui). În lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit și a murit. Înțelesul duhovnicesc: fără prezența Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Precum zice Sf. Maxim: „Toată asceza fără dragoste este străină de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufletește și ne înmulțim. Domnul vine la mormântul neputinței noastre și lăcrimează: „Lăcrimat-ai Mântuitorule, pentru mine, ca un om după fire și m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotărât: „Eu sunt învierea și viața”. EU. Numai Eu înviez pe om din moartea păcatului; el singur fără de Mine, nu poate face nimic; și numai EU sunt Cel ce dau viața cea adevărată. Ceea ce am urmărit noi de-a lungul postului, învierea din moartea păcatului și dobândirea adevăratei vieți, este lucrare dumnezeiască și nu omenească. Trebuie să vină Domnul, să ne cheme afară din mormântul neputinței noastre omenești. Numai așa putem umbla slobozi pe calea mântuirii. Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată: omul se ostenește după putință, iar mântuirea este un dar al negrăitei Milostiviri a Domnului.

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că „Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor, pământul” și „Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”, se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, simțitori pentru lucrurile cele de taină, Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de „Osana”, așternându-și înainte-I hainele pe cale.

Și noi, Israelul cel nou și înduhovnicit, ne pregătim să întâmpinăm pe Domnul, care vine blând și smerit, să intre în Ierusalimul sufletelor noastre.

Dacă învierea lui Lazăr ne-a arătat că numai prin Hristos se înfăptuiește învierea noastră, Floriile ne arată chipul acestei înnoiri. Când intră Domnul biruitor în Ierusalimul nostru sufletesc, Îl întâmpinăm cu stâlpări, strigăm ca pruncii „Osana” și-I așternem haine pe cale.

Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor ni-l arată Mărimurile utreniei, care ne cheamă: „Veniți și noi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credință, ca niște ramuri de finic și dragoste ca niște stâlpări”. Credința neclintită, deci, și dragostea cu care întâmpinăm pe Domnul sunt semnele înnoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheamă El să ne apropiem de ospățul euharistic la fiecare Sfântă Liturghie? La acestea se mai adaugă pruncia cea duhovnicească ale cărei însușiri sunt: încredere totală și dragoste fără rezerve.

De unde și îndrăzneala cu care strigă „Osana”, fără jenă sau teamă de fariseii și cărturarii care sunt de față, pentru că „Dragostea desăvârșită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem; acum suntem plini de îndrăzneală, strigăm „Osana”, întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.

Cărturarii și fariseii crapă de zavistie: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii, nu auzi ce strigă pruncii?” „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” le astupă gura, Domnul. Tot așa și diavolul, văzând câștigul duhovnicesc al omului înnoit prin pocăință, crapă de zavistie. De prisos însă, măririle lui Dumnezeu, necontenit le strigă toată făptura, numai el e orb și întunecat la minte.

Să nu trecem cu vederea tradiția creștină a ramurilor de copaci, cu care credincioșii întâmpină în această zi pe Domnul. În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a biruit moartea iernii.

E numai aparentă nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului în Ierusalim; Mântuitorul vine călare pe asin, blând și smerit, iar mulțimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri și cu aclamații. Cele două atitudini: smerenia și biruința sunt strâns legate împreună. Adevărata biruință, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuși Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfășurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia Vameșului și se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă SMERENIA, singura cale spre Viață și Înviere.

Floriile sunt totodată trecere spre marea Săptămână a Sfintelor Patimi. Cărturarii și fariseii, văzând marea minune a învierii lui Lazăr, s-au hotărât definitiv pentru omorârea Domnului. „Ce să facem, zic mai marii preoților și sinedriul, dacă-L vom lăsa așa toți vor crede în El”. Iar Caiafa, fără să vrea, proorocește: „Că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfătuit să-L ucidă” (Ioan 11, 47-53).


Israel s-a lepădat de Domnul său și un nou Israel întâmpină pe Domnul intrând în Ierusalim.

„Adunare vicleană și desfrânată, cântă Biserica la vecernia de duminică seara, care n-ai păzit credința bărbatului tău; pentru ce ții Testamentul, căruia n-ai fost moștenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatăl, lepădându-te de Fiul...”

„...Ci noi, de la stâlpările de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând la cinstitele Patimi ale lui Hristos, să alergăm credincioșii, și să-L vedem suferind patimă de bună voie pentru noi...”.
Părintele Petroniu Tănase
Parintele Petroniu Tanase






Sursa Click aici!



URCUS

Privesc cu ochii minții, atent și fix spre mine,
Și văd t sunt de palid, slăbit și-nfricoșat.
Încerc să urc Golgota, spre Crucea mea cu Tine,
Dar sunt golit de vlagă, zdrobit și dezarmat.

Nu mă lăsa pe cale, nu te scârbi de mine,
Mai dă-mi un sprijin mic, să pot să mă ridic.
Căci în războiul vieții, încerc a mă mai ține,
Și sunt răpus cu arme, ce greu e să le-nving.

Vrăjmașii mei sunt mulți, lichele depravate,
Care mă-mpung cu furci, tridente și țepușe.
Și mă împing spre fapte dulcege, vinovate,
Iar eu mă leg de ei cu fiare, cu lanțuri și cătușe.

Doar Tu mă poți dori, iubi și dezlega
Tu ești armură și pavăză și cheie potrivită,
Acum întind spre Tine, slăbită mâna mea,
Să mă culegi din valuri de teamă și ispită.

E dulce și plăcută cărarea spre pierzare
Iar aprigă și abruptă e cea spre izbăvire.
De n-ai fi Tu cu mine, putere și-ntrarmare,
Nu aș avea speranță spre dulcea mântuire.

De când mă știu pe lume, luptând cu ale vieții valuri,
Eu Te-am simțit alături, la bine și la rău,
Tu ești putere, întărire și punte între maluri,
Și-Ți mulțumesc cu lacrimi Hristoase, fiul Tău.


Gherasim Ogheru
18.04.2016





Predica Parintelui Cleopa Ilie la Duminica a V-a a Sfîntului şi Marelui Post


Predica la Duminica a V-a a Sfintului si Marelui Post (a Sfintei Maria Egipteanca)

Despre slava desarta si manie



Ce voiti sa va fac? Iar ei I-au zis: Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta si altul de-a stinga Ta, intru slava Ta (Marcu 10, 36-37)



Iubiti credinciosi,

Daca ati ascultat cu atentie si evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe linga alte sfinte invataturi care izvorasc din cuvintele Mintuitorului, ati auzit si de cererea celor doi Apostoli, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu. Iata ce au cerut: Invatatorule, voim sa ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiti sa va fac? Iar ei au zis: Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta, si altul de-a stinga Ta intru slava Ta (Marcu 10, 35-37).

Vedeti, fratii mei, ispita slavei desarte cum a indraznit a se apropia chiar si de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, caci diavolul inca in Rai fiind a ispitit pe protoparintii nostri Adam si Eva tot cu ispita mindriei si a slavei desarte. Ca auziti ce spune sarpele Evei: Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti minca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscind binele si raul (Facere 3, 4-5).

Diavolul si ingerii lui au fost izgoniti din cer tot pentru pacatul mindriei si al slavei desarte, caci cugetau sa se faca asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din nefiinta intru fiinta. Iata ce zice dumnezeiasca Scriptura despre aceasta: Tu care ziceai in cugetul tau: Ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jiltul meu! In muntele cel sfint voi pune salasul meu, in fundurile laturei celei de miazanoapte. Sui-ma-voi deasupra norilor si asmenea Celui Prea Inalt voi fi (Isaia 14, 13-14). Vedeti, fratilor ca pacatul mindriei si al slavei desarte a fost pricina caderii satanei si a ingerilor celor de un gind cu el?

Cu acest pacat greu si urit de Dumnezeu a inselat diavolul si pe stramosii nostri in rai, iar de atunci si pina azi nu inceteaza a ispiti pe oameni cu tot felul de incercari, dar mai ales cu ispita mindriei si a slavei desarte, pe care Preabunul Dumnezeu o uraste atit de mult.

Asa a ispitit si pe ucenicii Mintuitorului din Evanghelia de azi. Insa ati auzit cu cita blindete si intelepciune i-a indreptat Mintuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blindete le-a zis: Nu stiti ce cereti! (Marcu 10, 38). Ca unor copii nestiutori le spune ca nu stiu ce vor. Dupa aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi si le-a zis: Nu stiti ce cereti! Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu? (Marcu 10, 38), iar ei au zis: "Putem", la care Iisus le-a adaugat: Paharul pe care Eu il beau il veti bea, si cu botezul cu care Ma botez va veti boteza (Marcu 10, 39). Intr-adevar, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit in Patmos Domitian, paginul imparat al Romei.

In acest fel amindoi apostolii au baut paharul suferintei pentru Domnul si pentru Evanghelia Lui. Dar a sedea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregatit (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregatit de catre Tatal Meu (Matei 20, 23). Nimenea sa nu socoteasca aici ca Arie ereticul ca Mintuitorul este mai mic ca Dumnezeire decit Tatal. Nu, ci acum Mintuitorul vorbeste ca om. Ca se socotea mai mic dupa omenire nu dupa dumnezeire. Caci dupa dumnezeire era si este in vecii vecilor egal cu Tatal. La fel in alt loc al Sfintei Evanghelii ne invata, zicind: Iar Eu si Tatal Meu una sintem (Ioan 10, 30); si iar zice: Toate cite are Tatal ale Mele sint; de aceea am zis ca din al Meu iau si va voi vesti voua. Si toate ale Mele sint ale Tale, si ale Tale sint ale Mele si M-am preaslavit intru ei (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar in alt loc zice: Nu crezi tu ca Eu sint intru Tatal si ca Tatal este intru Mine? (Ioan 14, 10).

Dar sa mergem mai departe pe drumul cuvintului spre a auzi ce zice Sfinta Evanghelie: Auzind cei zece, au inceput a se minia pe Iacob si pe Ioan (Marcu 10, 41). Vedeti fratilor ca pentru ispita mindriei celor doi Apostoli, pe ceilalti zece i-a ajuns ispita miniei. Prea Induratul nostru Mintuitor, iarasi, ca pe niste copii care nu stiu ce fac, chemindu-i la Sine, le-a zis: Stiti ca cei ce se socotesc cirmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapinesc. Dar intre voi nu trebuie sa fie asa, ci care va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitor al vostru. Si care va vrea sa fie intii intre voi, sa fie tuturor sluga (Marcu 10, 42-44). O bunatate si dragoste fara margini a Mintuitorului nostru, ca si pe cei dintii, care erau ispititi de patima slavei desarte, si pe ceilalti zece, care se miniau asupra celor doi, cu mare blindete si intelepciune ii indreapta si ii invata, sa nu fie ca stapinitorii lumii, care cu multa trufie si slava desarta conduc popoarele si le domnesc.

De aceea ii invata, zicind: Si care vrea sa fie intii intre voi, sa fie tuturor sluga (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte invataturi alunga din mintea lor si slava desarta si minia, caci aceste patimi sint amindoua fiice ale mindriei. Slava desarta este inceputul, iar mindria este sfirsitul! Insa si la spalarea picioarelor la Cina cea de Taina, aceeasi invatatura impotriva slavei desarte i-a invatat: Voi Ma numiti pe Mine Invatatorul si Domnul, si bine ziceti, caci sint. Deci daca Eu, Domnul si invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sinteti datori ca sa spalati picioarele unii altora; ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi (Ioan 13, 13-15).

Ce este slava desarta? Dupa invatatura sfintilor Parinti, slava desarta este inceputul mindriei si "numai atita deosebire este intre ele, cita deosebire are copilul de barbatul desavirsit si griul de piine" (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scararul, Cuvintul 22, Bucuresti, 1980). Pe slava desarta cu "vaiul" o ameninta Domnul zicind: Vai voua, cind toti oamenii va vor vorbi de bine (Luca 6, 26). "Gindul slavei desarte este prea subtire si cu lesnire sta pe ascuns linga ispravile faptelor bune si nu mica nevointa trebuie spre a se izbavi cineva de slava desarta" (Ibidem). Cum poate cineva a se izbavi de fiara aceasta cu multe capete a slavei desarte? Dupa invatatura Sfintului Ioan Scararul, slava desarta o izgoneste de la sine, cel ce in tot locul si lucrul se defaima pe sine, cel ce sufera cu vitejie ocarile si defaimarile altora, cel ce trece fara de vatamare pe linga laude si cel care alearga spra slava cea de sus, iar pe cele de aici le socoteste gunoaie.

Zice acelasi sfint ca "inceputul neslavei desarte este pazirea gurii si iubirea de necinstiri, mijlocul este incetarea tuturor ispitirilor gindite ale slavei, iar sfirsitul este ca pe cele ce ajuta la necinstire sa fie primite inaintea oamenilor din inima" (Ibidem). Numai acela are intelepciune smerita, care lucreaza toata fapta buna cu scopul de a placea lui Dumnezeu, dupa cum ne invata si Sfintul Apostol Pavel, zicind: Ori de mincati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).

La fel si Sfintul Efrem Sirul ne invata urmatoarele despre slava desarta: "Sirguieste-te sa fii defaimat si te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu cauta sa fii cinstit, plin fiind inauntru de rani. Ocaraste-te pe tine, ca sa fii cinstit si sa n-o doresti ca sa nu te necinstesti". Apoi zice: "Cel ce alearga dupa cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dinsa, cinstea alearga dupa el si propovaduitor al smereniei lui i se face inaintea tuturor oamenilor. Fugi de slava si vei fi slavit. Teme-te de mindrie si te vei mari. Daca urasti slava, fugi de cei ce o cauta" (Filocalia X, Sf. Isaac Sirul, 1981, Cuvintul 5. Pentru lepadarea de lume).

Iubiti credinciosi,

Pina aici am vorbit despre rautatea slavei desarte, cu care au fost ispititi cei doi Apostoli Iacob si Ioan. In cele ce urmeaza vom vorbi putin despre pacatul miniei, care nu putin ne vatama in aceasta viata. Mai intii sa vedem ce este minia si de cite feluri este. "Minia este sutasul ratiunii, razbunatorul poftei. Cind dorim un lucru si sintem impiedicati de cineva, ne miniem asupra lui ca unii ce sintem nedreptatiti" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucuresti 1938, cap. 14). "Minia este aducerea aminte a urii ascunse, adica a pomenirii de rau. Minia este dorinta de a face rau celui ce ne-a miniat" (Filocalia IX, Sf. Ioan Scararul, Cuvintul 8).

Felurile miniei sint patru. Primul fel de minie se cheama "iritare", al doilea fel de minie se cheama "pizma"; al treilea fel de minie se cheama "zavistie", adica cea care zace mult in sufletul omului si cauta razbunare; iar al patrulea fel este minia cea dreapta a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne invata in Sfinta Scriptura sa oprim minia noastra cea rea:Paraseste minia si lasa iutimea (Psalm 36, 8). La fel si marele Apostol Pavel, zice: Lepadati si voi toate acestea: Minia, iutimea, rautatea, hula, cuvintul de rusine din gura voatra (Coloseni 3, 8). In alt loc aratind acelasi lucru, zice: Orice amaraciune si suparare si minie si izbucnire si defaimare sa piara de la voi impreuna cu orice rautate (Efeseni 4, 31).

Sfintul Ioan Scararul ne arata prin ce fapta buna putem sa gonim de la noi minia cea rea si patimasa, zicind: "Precum apa in vapaie cite putin adaugindu-se, desavirsit pe vapaie o stinge, asa si lacrima plinsului celui adevarat pe toata vapaia miniei si a iutimii face s-o ucida" (Filocalia IX, op. cit., p. 68).

Cit priveste minia cea dreapta a lui Dumnezeu s-a aratat prin multe feluri de pedepse, dupa cum despre aceasta ne arata dumnezeiasca Scriptura, zicind: Cu multimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai minia Ta si i-a mistuit ca pe niste paie. La suflarea narilor Tale s-a despartit apa. Strinsu-s-au la un loc apele ca un perete si s-au inchegat apele in inima marii. Vrajmasul zicea: Goni-i-voi si-i voi ajunge; prada voi imparti si-mi voi satura sufletul de razbunare; voi scoate sabia si minia mea ii va stirpi. Dar ai trimis Tu duhul Tau si marea i-a inghitit; afundatu-s-au ca plumbul, in apele cele mari (Iesire 15, 7-10).

In alt loc, despre minia cea dreapta a lui Dumnezeu, auzim asa: Si i-a lepadat Dumnezeu din pamintul lor cu minie, cu iutime si cu aprindere mare si i-a aruncat in alt pamint, cum vedem acum (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul si marele Prooroc Isaia, aratind despre minia cea dreapta si sfinta a lui Dumnezeu care va fi la sfirsitul lumii, zice asa: Pentru aceasta voi prabusi cerurile; si pamintul se va clatina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot in ziua iutimii miniei Lui. Atunci, ca o gazela sperioasa si o turma pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va intoarce la poporul sau si fiecare va fugi in pamintul sau (Isaia 13, 13-14).

Fratii mei, acum sa aratam ce virtuti sint impotriva miniei. Cea dintii fapta buna care stinge si potoleste minia este blindetea. Mintuitorul nostru Iisus Hristos, voind sa ne invete prin ce putem linisti tulburarea miniei a zis: Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sint blind si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre (Matei 11, 29). In alt loc dumnezeiasca Scriptura ne invata, zicind: Fericiti cei blinzi, ca aceia vor mosteni pamintul (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptura ne invata, zicind: Raspunsul blind domoleste minia (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfintul Apostol Petru arata ca blindetea are mare pret inaintea lui Dumnezeu si zice: Sa fie omul cel tainuit al inimii, intru nestricacioasa podoaba a duhului, blind si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Inca si Sfintul Apostol Pavel ne arata ca trebuie sa sfatuim cu blindete pe cei care vor cadea in oarecare pacat si zice: Fratilor, chiar de va cadea vreun om in vreo greseala, voi cei duhovnicesti indreptati pe unul ca acela cu duhul blindetii (Galateni 6, 1).

Am insemnat acestea din dumnezeiasca Scriptura, ca sa va aduc aminte ca cel mai bun leac impotriva miniei este blindetea si nepomenirea de rau, caci aceste fapte bune, si pe cei rai ii pot face buni si ii pot aduce la pocainta. In aceasta privinta am sa va reamintesc niste istorioare din Pateric. Au venit odata hotii la chilia unui batrin si i-au zis: "Am venit sa-ti luam toate cite ai in chilia ta". Iar el le-a zis: "Cite va place, fiilor, luati". Si ei au luat toate lucrurile batrinului pe care le avea in casa sa. Insa au uitat un saculet care era atirnat intr-un cui. Deci batrinul luindu-l, alerga dupa ei, zicind: "Fratilor, luati cele ce ati uitat in chilia voastra!" Iar aceia, umilindu-se pentru nerautatea batrinului au adus inapoi in chilia lui toate cele luate, si s-au pocait, zicind intru dinsii: "Cu adevarat, omul lui Dumnezeu este acesta".

Iarasi citim in Pateric ca doi monahi locuiau intr-un loc si s-a dus la dinsii un batrin ca sa incerce viata lor si, luind un toiag, a inceput a sfarima verdeturile unuia. Iar fratele vazind, s-a ascuns pina le-a sfarimat toate. Dupa ce a ramas numai o radacina, a zis fratele catre batrin: "De voiesti, lasa pe aceasta sa o fierb ca sa gustam din ea impreuna!" Aceasta auzind batrinul, a pus metanie fratelui, zicind: "Pentru aceasta nerautate a ta se odihneste Duhul Sfint peste tine, frate!"

A zis dumnezeiescul Iov: Pe cel fara de minte il ucide minia (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne invata: Soarele sa nu apuna peste minia voastra (Efeseni 4, 26). Cu adevarat, pe cel fara de minte il ucide minia, daca nu va parasi din inima pomenirea de rau si razbunarea asupra celui ce l-a suparat, altfel avind ura asupra fratelui, ajunge sa fie ca un ucigas de oameni. Caci, dupa marturia Sfintei Scripturi, oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni nu are viata vesnica(I Ioan 3, 15). Iata fratilor, in ce chip, pe cel fara de minte il ucide minia. Caci de nu va parasi minia si tinerea de minte a raului ajunge la ura si prin ura se face ucigas de oameni si asa isi ucide prin minie si razbunare sufletul sau.

Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi in post trebuie sa fie o noua treapta care ne urca spre cer, si ne apropie de Invierea lui Hristos. De aceea sintem datori, fratii mei, sa ne silim zi cu zi la rugaciune, la infrinare, la post, la impacare duhovniceasca cu toti oamenii, la milostenie, la parasirea pacatelor prin spovedanie si la unirea cu Hristos prin Sfinta Impartasanie.

Astazi am vorbit de doua pacate foarte raspindite la noi: slava desarta si minia. Cel mai potrivit timp de pocainta si despatimire pentru noi toti este Postul Mare. Acum sa ne ostenim. Acum sa ne rugam mai mult. Acum sa parasim mindria, minia, ura, indoiala, desfrinarea, necredinta si tot pacatul. Acum sa ne impacam cu Dumnezeu, pina mai avem viata si timp de pocainta. Nu vedem cu totii cita suferinta este in lume si citi mor fara nici o pregatire crestineasca? Cum vor fi izbaviti de osinda cei ce mor in betie si desfriu, cei ce mor in ura si procese, cei ce mor in secte si in intunericul necredintei? Cine ii va elibera din chinurile iadului, daca o viata de om pe pamint nu le-a ajuns sa creada cum trebuie in Dumnezeu si sa faca fapte bune de pocainta? Sa ne fereasca Mintuitorul de un asemenea sfirsit infricosator, fara salvare.

Tot in Duminica de astazi Biserica Ortodoxa face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o da ca model de pocainta pentru toti. Aceasta cuvioasa a fost in tinerete o mare pacatoasa. Dar ajungind la Mormintul Domnului nu putea sa intre in biserica pentru pacatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-si in fire a inceput sa plinga cu amar pentru pacatele sale si dupa ce s-a inchinat, s-a facut pustnica in pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singura 47 de ani, rabdind grele ispite, foame, ginduri, frig si lupte de la diavoli. La urma, fiind descoperita de cuviosul Zosima, un sihastru sfint, acesta a spovedit-o, a impartasit-o cu Sfintele Taine si, dupa inca un an, a aflat-o adormita in Domnul si a inmor-mintat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeti citi ani s-a pocait ea pentru pacatele facute la tinerete?

Sa urmam si noi pe calea pocaintei, ca fara aceasta degeaba traim; ne cheltuim si viata in zadar, ne pierdem si sufletul. Mai avem o saptamina pina la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca in aceste zile sa va spovediti, iar la Florii sa primiti Trupul si Singele lui Hristos.

Continuati cu postul si cu rugaciunea. Dar cereti numai cele de folos pentru mintuire. Impacati-va cu Dumnezeu si cu oamenii si aveti mare grija pentru copii. Sa rugam pe Bunul nostru Mintuitor sa ne scape de tot pacatul si sa ne primeasca, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toti sfintii Sai. Amin.




Predica la Duminica a III-a a Sfintului si Marelui Post ( a Sfintei Cruci ) - Despre valoarea sufletului


...Ce va folosi omul de va dobindi lumea toata si isi va pierde sufletul sau?

Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau? (Marcu 8, 36-37)




Iubiti credinciosi,
In predica Sfintei Evanghelii de astazi vom vorbi, pe cit ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului si despre valoarea sufletului omenesc. Iata ce spune Mintuitorul: Ce va folosi omul de ar dobindi toata lumea, dar isi va pierde sufletul sau? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau (Marcu 8, 37). Auziti, fratii mei, cit de mare si nemasurata valoare are sufletul nostru si la cita cinste si pretuire l-a ridicat Insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos? Si daca este asa, cine va putea vreodata a se impotrivi acestui adevar?
Sfinta Scriptura are obicei de multe ori sa numeasca pe om "suflet". Iata ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob in Egipt si care au iesit din coapsele lui, au fost de toate saizeci si sase de suflete, afara de femeile feciorilor sai (Facere 46, 26). Iata ca Sfinta Scriptura il numeste pe om "suflet". Si de ce il numeste Sfinta Scriptura pe om "suflet"? Raspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul fata de trup. Dar poate cineva sa-i spuna sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru ca sufletul are fire nevazuta, iar trupul are fire vazuta si simtita, si numai cind acestea se unesc intr-un singur ipostas atunci se cheama om. Dar nici sufletul nu se cheama om fara trup, nici trupul nu se zice fara suflet. Caci omul este un ipostas unit din doua firi, suflet si trup.
Ce este omul? Omul este un simbure si un centru al intregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu in cer si pe pamint. Omul este fiinta care tine legatura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a facut Dumnezeu in Univers. El comunica cu intreaga creatie insufletita: cu regnul mineral, cu lumea vegetala, cu lumea animalelor si cu lumea nevazuta a ingerilor, adica cu lumea cea ginditoare. Deci omul este un centru al lumii vazute si al celei nevazute, de aceea Sfinta si dumnezeiasca Scriptura il numeste pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Si in alt loc zice: Mare este omul si cinstit barbatul milostiv.
Dar de ce il numeste mare? Pentru ca in om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu si pentru ca, peste toate acestea, el este chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru ca omul uneste in sine cele patru lumi in mic, omul se numeste "microcosmos", adica lume mica. Dupa Sfintul Grigorie Teologul si dupa alti Sfinti Parinti ai Bisericii lui Hristos omul se cheama si macrocosmos, fiindca este mai mare decit toate creaturile vazute. Omul este o lume mare in cea mica, deoarece el uneste in sine nu numai lumea cea vazuta si simtita ci si pe cea nevazuta a ingerilor si, pe deasupra tuturor, el este singura creatie facuta dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu(Facere 1, 26-27).
Sa vedem in ce fel omul se impartaseste de insusirile ingeresti. Ingerii se tilcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, dupa cum este scris: Cel ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc (Psalmi 103, 5). Ingerii sint cei ce ne ajuta in necazuri, in scirbe si in ispite. Ei se bucura neincetat de cei ce cresc in virtute si se mihnesc de cei ce cad in pacate si le ajuta sa se ridice din nou prin pocainta. Ingerii slujesc la mintuirea sufletelor omenesti si niciodata nu ne parasesc, pina la iesirea noastra din viata aceasta. Ingerii alcatuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre paza pamintul si slujesc mai aproape de noi la mintuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfintul Apostol Pavel a zis:Ingerii oare nu sint toti duhuri slujitoare, trimisi spre slujba, pentru cei ce vor fi mostenitorii mintuirii? (Evrei 1, 14).
Sufletul omului are si el de la Dumnezeu o lucrare asemana-toare cu a ingerilor. El are credinta si dragoste de Dumnezeu si Ii slujeste cu frica si cutremur. Sufletul omului are si el putere de a sluji, de a ajuta pe fratii sai, de a-i mingiia in necazuri, de a-i intari cu cuvintul si de a veni intotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de inger amestecat din doua firi, cum il numeste Sfintul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucuresti, 1938).
Sfintul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune si el ca "omul este frate cu ingerul dupa puterea sa cuvintatoare. Ce este mintea omului, aceea este si ingerul cu trup" (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viata lui Moise, p. 813). Caci trebuie sa stim ca numai Dumnezeu este cu desavirsire netrupesc, ca toti ingerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sint preasubtiri, din foc ceresc si sint numiti in scrierile bisericesti "netrupesti".
Sufletul nostru nu este strain nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie data de Dumnezeu, tine minte toate, iar mintea lui, daca este luminata de Preasfintul Duh, impartaseste si binevesteste Evanghelia in care este cuvintul lui Dumnezeu si toate invataturile mintuitoare de suflet.
Omul, asemenea incepatoriilor, stapineste orase, tari si tinu-turi, da legi si conduce suflete dupa cum a zis Dumnezeu: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamintul si-l stapiniti (Facere 1, 28).
Imitind ceata ingerilor care stapinesc in vazduh pe diavoli, sufletul omului curat si luminat de darul lui Dumnezeu stapineste si el pe diavoli, ii arde cu rugaciunea si smerenia. Sufletul curat nu vrea sa faca voia lor si, mai ales, nu se lasa biruit de patimile trupului si ale sufletului pentru ca are in el pe Tatal, si pe Fiul si pe Duhul Sfint (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).
Omul, asemenea stapiniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri si minuni mari si in loc de a ocirmui vinturile si schimbarile vremurilor el stapineste madularele trupului sau, ocirmuieste virtutile, alunga furtuna gindurilor si patimile sufletului, punindu-le pe toate in rinduiala spre slujba si slava lui Dumnezeu.
Si cu ceata domniilor se aseamana foarte mult sufletul omului. Caci prin darul lui Dumnezeu ajunge sa domneasca peste simturi, si peste patimile trupului si ale sufletului sau.
Sufletul omului are inca de la Dumnezeu darul pe care il au sfintele tronuri, putind si el intr-o masura sa primeasca si sa odihneasca pe Preasfinta Treime in mintea si in inima sa, prin curatirea de patimi, prin iubire si smerenie.
Omul se impartaseste putin si de lucrarea heruvimilor, dupa masura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi intelept si veghetor asupra patimilor, cu mintea si inima pline de cunostinta dumnezeiasca, putind si el sa reverse intelepciune duhovniceasca prin propovaduirea cuvintului lui Dumnezeu spre mintuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.
Dar sufletul omenesc, imitind pe serafimi, cind ajunge desavirsit, se umple de caldura si vapaie dumnezeiasca si are atita dragoste arzatoare fata de Preabunul Dumnezeu incit, pe drept cuvint, este "un serafim in trup, un serafim pamintesc".
Omul este mai mic decit ingerii cu cunostinta, iar cu darul, cunoaste mai putine taine dumnezeiesti decit acestia. Asa trebuie sa intelegem cuvintele Mintuitorului despre Sfintul Ioan Botezatorul, care zice: Intre cei nascuti din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic intru Imparatia Cerurilor este mai mare decit el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru ca din toata zidirea, numai omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decit ingerii. Sufletul omului intrece pe ingeri prin trei insusiri, dupa Sfintul Vasile cel Mare si anume: prin minte, prin cuvint si prin voie de sine stapinitoare, adica libera. Caci prin minte sufletul omului se aseamana mai ales cu Tatal si cu Fiul, iar prin voia sa libera, de sine stapinitoare, care este radacina tuturor bunatatilor, sufletul se aseamana Sfintului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei insusiri.

Iubiti credinciosi,
Vedeti cit de mare este valoarea sufletului omenesc?Vedeti pina la ce cinste si stralucire se ridica? Si aceastea pentru ca omul este regele creatiei, singura fiinta creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mintuitorul in Sfinta Evanghelie de astazi: Ce va folosi omul de ar dobindi toata lumea daca isi va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne aminteste Biserica cuvintele Mintuitorului care zice sa avem grija de mintuirea noastra, mai ales acum in Postul Mare, cind tot crestinul binecredincios isi cauta de suflet. De aceea S-a intrupat si a patimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca sa scoata sufletele noastre, atit de pretioase, din robia patimilor si din adincul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigasi.
Iata pentru ce s-a pus aceasta Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca sa avem timp pina la Sfintele Pasti, sa ne pocaim, sa ne spovedim, sa ne impacam cu Dumnezeu si cu oamenii si sa primim cu vrednicie Sfinta Impartasanie care este cel mai mare dar pe care ni-l daruieste Mintuitorul pe pamint. Sa luam deci aminte cum traim, cum ne indreptam viata, ce am facut pina acum pentru sufletul nostru si ce trebuie sa mai facem pe viitor ca sa dobindim mintuirea noastra si sa scapam de osinda.
Sa luam aminte ca tocmai de aceea ne lupta atit de mult diavolul prin slugile lui, ca sa ne rapeasca ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viata aceasta paminteasca, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decit toate margaritarele lumii. Pentru el suferim atitea ispite in trup; pentru el ne luptam o viata cu diavolii, cu slabiciunile firii, cu oamenii rai si cu patimile ucigase de suflet care ne ataca din toate partile.
Dupa ce am vazut ce este sufletul si cit de mare este valoarea lui, sa vedem acum cum trebuie sa ne pastram curat de pacate sufletul nostru; sau daca sintem stapiniti de patimi, care formeaza cancerul sufletului, cum am putea sa ne izbavim de robia lor si de vesnica osinda.
Sufletul pruncului dupa botez este curat ca un inger. De aceea pruncul care moare indata dupa botez, fiind fara pacate este sigur mintuit si numarat in ceata sfintilor. Pentru aceea si Mintuitorul a luat un prunc in sfintele Sale brate, zicind: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul ingerului, al sufletului, al omului desavirsit, nestapinit de nici un pacat, de nici un gind necurat. Iata, pe pamint, copilul este cea mai potrivita icoana a sfinteniei, a sufletului mintuit.
Cum ne putem curati sufletul, constiinta, inima si trupul de pacatele ce ne apasa? Cel dintii lucru ce trebuie sa-l facem in posturi este spovedania cu cainta si lacrimi si Sfinta Impartasanie. Apoi este sfinta rugaciune. Ne trebuie mai multa rugaciune, fratii mei, mai multa evlavie si rabdare la rugaciune, prezenta regulata la biserica. Cititi apoi zilnic psaltirea, o catisma sau doua, ca psalmii si din inima de piatra scot lacrimi, zice Sfintul Vasile cel Mare. Mai cititi seara sau dimineata un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugaciunile zilnice din cartea de rugaciuni si adaugati metanii si inchinaciuni cu rugaciunea lui Hristos, dupa putere.
A treia fapta buna care ajuta mult rugaciunea este postul. Mare este puterea rugaciunii unita cu postul. Amindoua fac adevarate minuni; inalbesc sufletul innegrit de pacate si de ginduri rele. Fiecare sa posteasca dupa putere, numai sa posteasca. Adica sa manince de post, iar miercurea si vinerea sa tina post macar negru pina la amiaza.
Alta mare fapta buna care ajuta mult la mintuirea sufletului este milostenia. Miluiti cit puteti, ajutati cu dragoste si inima buna pe orice om care va cere.
Mare putere are milostenia sufleteasca. Indemnati-va unii pe altii la biserica, la rugaciune, la spovedanie, la pocainta. Cercetati pe cei bolnavi, ajutati pe cei intristati cu cuvinte de mingiiere, cu carti sfinte de citit si cititi, mai ales, in Noul Testament. Iar cununa bunatatilor este dragostea crestina. Iubiti duhovniceste pe toti, cereti iertare de la toti si bucurati-va in Hristos, ca Dumnezeu este dragoste. Iata cea mai buna cale de curatenie si de mintuire a sufletelor noastre.

Iubiti credinciosi,
Au trecut trei saptamini din Sfintul si Marele Post al Pastelui. In acest timp unii crestini s-au rugat mai mult, au venit la biserica, au postit, s-au impacat cu oameni si cu Dumnezeu, s-au spovedit si impartasit. Acestia s-au ingrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar multi inca n-au venit, desi Hristos ii cheama si ii asteapta.
Astazi, in Duminica a treia din Postul Mare, numita "a Sfintei Cruci", dupa cum vedeti, se scoate cu mare evlavie in mijlocul bisericii Sfinta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumatatea postului in biserica pentru inchinare, unde sta o saptamina? Se scoate pentru a ne intari si a ne imbarbata in nevointa postului, ca sa-l putem parcurge cu folos pina la capat. Caci privind la Sfinta Cruce si cugetind la patimile Domnului uitam de necazurile vietii si primim putere pe calea mintuirii.
Fratii mei, este puterea Crucii lui Hristos in lume! Crucea ne-a adus mintuirea si impacarea cu Dumnezeu. Crucea a sfarimat prin Inviere portile iadului. Crucea ne-a deschis raiul si a biruit moartea. Crucea zdrobeste pe diavoli si-i alunga dintre noi. Crucea este scara de mintuire a lumii care ne urca la cer. Sa urcam la Dumnezeu pe scara Crucii. Sa ne impacam si sa ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Sa ne silim a ne duce fiecare crucea noastra cu smerenie, cu rabdare si cu nadejdea mintuirii. Sa nu deznadajduim in boli, in suferinte si in multimea necazurilor vietii. Sa ne gindim ca toti parintii, inaintasii si sfintii nostri au suferit si si-au dus crucea cu rabdare si bucurie pina la capat.
Deci sa ne intarim si noi, fratii mei, in nevointa postului. Inaintea noastra merge Insusi Hristos Mintuitorul lumii cu Crucea in spate. Sa-I urmam si noi cu credinta si barbatie, lucrind ziua si noaptea la mintuirea sufletelor noastre. Si ajungind cu bucurie la Sfintele Pasti, sa ingenunchem in fata Crucii si impreuna sa cintam: "Crucii tale ne inchinam, Hristoase, si Sfinta Invierea Ta o laudam si o marim!" Amin.

Parintele Cleopa Ilie 

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics