Biserica Romanilor: 2016

Marea Vietii

In vremea aceea Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Şi dând drumul mulţimilor, S'a suit în munte, ca să Se roage în deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s'au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă“. El i-a zis: „Vino!“ Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s'a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!“ Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“ Şi suindu-se ei în corabie, vântul s'a potolit. Iar cei din corabie I s'au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret. (Evanghelia de la Matei XIV, 22-34)

Frati crestini,

Citind pericopa evanghelica de mai sus, patrunsi fiind de dregostea scumpului nostru Mantuitor Iisus Hristos, nu putem sa nu fim recunoscatori Domnului pentru toate facerile de bine de care ne-am bucurat in decursul vietii noastre. Fiecare dintre noi in aceasta viata, mai scurta sau mai indelungata in zile, am avut parte de ajutor si scapare din necazuri, in clipe de cumpana. Aceasta viata pamanteasca a omului, din copilarie si pana la sfarsitul ei, este presarata cu clipe de fericire, dar si de suspin. Asemenea unei mari pe care corabiile marinarilor plutesc, iar din cand in cand au loc furtuni si vijelii primejdioase, ce ameninta cu scufundarea acestora, tot asa si in viata noastra vin din cand in cand ispite si necazuri, toate cu voia lui Hristos, Care vrea sa ne incerce si sa ne intareasca credinta. Daca omul este credincios si nu are nadejde decat in Iisus Hristos Mantuitorul nostru, atunci ajutorul vine la momentul oportun. Noi oamenii, crestinii iubitori de Dumnezeu, ne asemanam apostolilor care erau in corabie, iar ambarcatiunea in care noi plutim azi pe marea vietii este Biserica lui Hristos. Cat stam in Biserica suntem ocrotiti si in siguranta pe timp de furtuna. Daca cineva paraseste corabia pe timp de vijelii si tulburare, cu siguranta ca va fi in primejdie de moarte trupeasca dar si sufleteasca. Farul calauzitor al corabiei Bisericii este insusi Hristos pe care il vedem la orizont intinzand mainile spre noi si spunand la fiecare in parte: "Vino!" Iar noi ascultand glasul Lui, raspundem sau nu chemarii. Drumul vietii spre mantuire este ingust, o carare, o poteca intortocheata cu suisuri si coborasuri, pe marginea careia se afla multi spini, prapastii adanci sau vipere veninoase. Daca mergem cu atentie si cu ochii atintiti numai spre Hristos, vom trece peste toate obstacolele. Astfel, vom merge pe marea involburata, infruntand vantul naprasnic al ispitelor ce ne sta impotriva, pentru a ne deturna drumul spre Dumnezeu. Singura conditie este sa fim consecventi in a privi numai spre Hristos, cerandu-I in permanenta mila, pentru a ne scapa de primejdia mortii. Crestinul trebuie sa priveasca ispitele involburate cu nadejde in Dumnezeu, ca il va ajuta si salva. Drumul pe marea vietii este o experienta de echilibristica duhovniceasca a gandurilor, pe meterezele cetatii sufletului, care este atacata de sagetile aprinse ale demonilor vrajmasi. Nu trebuie sa ne inspaimantam de nici-un fel de necaz sau ispita, chiar daca ne ameninta cu moartea. Frica de ispite si necazuri intervine atunci cand sagetile vicleanului diavol ne nimeresc, iar noi de durere cadem in deznadejde, nemaivand credinta puternica in acele momente ca Hristos este chiar langa noi si ne va ajuta, numai sa ii cerem ajutorul. Ne spune evanghelia ca marea involburata ameninta corabia cu scufundarea, iar intunericul de nepatruns al noptii inspaimantau si mai mult pe apostoli. In aceasta negura a noptii a aparut Iisus in lumina mergand pe mare, iar apostolii vazandu-L s-au spaimantat, crezand ca este o fantoma, o naluca demonica. Mai tare i-a cuprins frica vazand acea scena imposibila pentru mintea omeneasca. Insa Hristos, stiind slabiciunea oamenilor, facandu-I-se mila de ei le-a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă“. El i-a zis: „Vino!“

Petru fiind credincios si dand dovada de curaj, a cerut lui Hristos sa ii porunceasca sa vina la EL pe apa. Si ascultand chemarea, cu mult curaj s-a dat jos din corabie si a inceput sa paseasca pe valuri, sustinut fiind tot de puterea lui Hristos. Insa, cand nu a mai fost cu privirea atintita numai spre Iisus, privind spre valurile involburate care il unconjurau, cand s-a vazut singur pe mare, simtind pe fata biciuirile stropilor de apa, vantul care ii era potrivnic, toate acestea au inceput sa il inspaimanteze, iar incet, incet simtea cum se scufunda, fiind cuprins de frica. In acele momente de panica, Petru si-a indreptat din nou privirea spre Hristos si din toate puterile a inceput sa strige spre El: "Doamne scapa-ma!". Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“
De aceea si noi ca umblatori pe marea vietii acesteia, daca traim fara sa privim spre Farul mantuitor, riscam sa fim cuprinsi de intuneric si deznadejde, scufundandu-ne in necazuri si ispite din ce in ce mai mari, picand in deznadejde si intr-un final chiar sfarsind tragic. Corabia noastra este Biserica Cea Una Soborniceasca si Apostoleasca, castigata de Hristos cu insusi preasfant Sangele si Trupul Sau, tintuit pe Cruce. Catargul Bisericii este Sfanta Cruce datatoare de speranta si viata, pe care trebuie sa o cinstim si sa o folosim ca arma impotriva ispitelor. Panzele care deplaseaza corabia Bisericii sunt sfintele rugaciuni ale celor care se afla in corabie, rugaciuni care sunt ca un motor puternic al unei nave de mari dimensiuni ce o impinge pe valuri inainte.
Mai ales in vremurile de acum avem nevoie de aceste arme, de cruce, de rugaciune si mai ales sa stam in corabia Bisericii in drumul nostru spre Rai.
Biserica este amenintata azi de valuri uriase, de furtuni puternice, iar panzele ei sunt in unele locuri sfasiate de necredinta. Sa stam bine tinandu-ne de paramele credintei cele drepte, pentru a nu fi scufundati de alte corabii vrajmase care ne ameninta cu hule, sau care ne ademenesc cu vorbe viclene pentru ca apoi sa ne cucereasca corabia. Hristos e cu noi, dar daca pactizam cu vrajmasii lui e posibil sa nu ne mai ajute, lasandu-ne prada adancului intunecat al iadului. Sa-L urmam pe El, sa ascultam numai de indemnul Sau:"Vino!". Sa nu incercam sa ascultam alte glasuri ale sirenelor ispitioare, precum in legenda lui Ulise. Daca vom asculta glasul ispititor al sirenelor, ne vom indragosti de cantecele lor, iar apoi ne vor trage in adanc. Sa avem credinta ca Hristos ne iubeste si precum un tata iubitor isi invata fiul sa infrunte singur primejdiile vietii, tot asa toate ispitele si necazurile vin asupra noastra cu voia Lui, pentru a ne antrena si invata sa luptam vitejeste cu raul. El este in permanenta langa noi, numai sa-L rugam sa ne ajute.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fi tu Carmaciul cel priceput si iubitor de oameni al Corabiei Tale, al nostru al Bisericii Vii, calatori pe aceasta mare permanent involburata si primejdioasa. Marea Vietii!

Gherasim Ogheru

Cuvânt la Schimbarea la Faţă de Sf. Ioan Gura de Aur.

„ Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan,
fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor… ”
(Matei 17, 1-2)

Pentru ce a luat Domnul cu Sine numai pe cei trei Apostoli? Pentru că ei întreceau pe toţi ceilalţi.

Petru se deosebea şi prin aceea că iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era foarte iubit de Domnul, iar Iacov prin răspunsul ce-l dăduse împreună cu fratele: „Putem bea paharul” (Matei 20, 22). Şi, în afară de aceasta, prin fapta sa, căci Iacov, într-adevăr, a făcut ceea ce adeverise prin acel răspuns, pentru că el a fost atât de nesuferit pentru iudei, încât Irod a crezut că-şi va dobândi cinstea lor, dacă-l va omorî (Fapte 12, 1-3).

Dar pentru ce a îngăduit Domnul să se arate Moise şi Ilie?

S-ar putea aduce multe motive, dar primul este următorul: Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alţii că este Ieremia, sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnaţi dintre trimişii dumnezeieşti ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul şi slujitorii Săi, şi pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu. La acest motiv se mai adaugă şi al doilea, că iudeii deseori înfruntau pe Hristos că încalcă Legea şi huleşte pe Dumnezeu, pentru că El Îşi însuşea vrednicia dumnezeiască, pe care, ziceau ei, nu o merita.

Ei ziceau: „Acest om, care nu păzeşte sâmbăta, nu este de la Dumnezeu” (Ioan 9, 16); şi iarăşi: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).

Spre a arăta că amândouă învinovăţirile proveneau din neştiinţă, şi Hristos era nevinovat de amândouă, adică El nu era nici încălcător al Legii, nici hulitor de Dumnezeu atunci când Se numea pe Sine asemenea cu Dumnezeu, de aceea a trebuit să-L înconjoare cei doi bărbaţi ai Vechiului Testament, care au strălucit tocmai în aceste două puncte.

Moisi a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moisi n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată şi, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii şi vrăjmaşului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să ştie că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos, dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu şi cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu şi deopotrivă cu Tatăl.

Dar este şi un al treilea motiv pentru care Moisi şi Ilie s-au arătat alături de Hristos. Care este acela? Pentru ca Apostolii să cunoască că El are putere peste moarte şi peste viaţă, de aceea a trebuit să se arate lângă Dânsul Moisi, cel de mult mort, şi Ilie, cel ce nu era încă mort (Ilie a fost luat la cer fără a muri).

Încă şi alt motiv vede Evanghelistul Luca: Spre a arăta slava crucii şi pentru a îmbărbăta şi a ridica duhul lui Petru şi a celorlalţi, care se temeau încă de patima Lui.

Hristos a ales pe cei doi, pe Moisi şi pe Ilie, încă şi pentru fapta cea bună pe care El mai cu seamă o cerea de la cei care trebuiau să fie lângă Dânsul; pentru că El a zis: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie” (Matei 16, 24). De aceea a adus acum pe cei doi, care, pentru porunca lui Dumnezeu şi pentru poporul cel încredinţat lor, au murit de mii de ori. Fiecare din ei şi-a jertfit viaţa, şi tocmai prin aceasta au dobândit viaţa cea adevărată. Şi unul şi altul s-au împotrivit cu statornicie: unul împotriva egiptenilor, altul împotriva lui Ahav şi a altor oameni nemulţumitori şi nestatornici.

Amândoi au fost în cea mai mare primejdie din partea celor pe care ei îi mântuiseră, amândoi au voit să abată pe oamenii lor de la închinarea la idoli şi amândoi păreau a fi neînsemnaţi.

Unul avea o limbă greoaie şi un glas slăbit – Moisi (Ieşirea 4, 10); celălalt părea ţărănos. Amândoi erau foarte săraci, că Moisi nu avea nimic şi nici Ilie nu avea altceva decât cojocul pe care dormea. Şi toate acestea le-au făcut şi le-au răbdat în Vechiul Testament, când încă nu dobândiseră aşa de multă putere minunată.

Dacă Moisi despărţea marea, Petru a umblat pe mare, putea să mute munţii, izgonea diavolii cei sălbatici, vindeca toate bolile, chiar şi umbra sa făcea minuni mari şi a întors la credinţă toată lumea. Şi dacă Ilie a sculat un mort, Petru a sculat sute.

Moisi şi Ilie au trebuit să se arate şi pentru aceea că Domnul a voit ca ucenicii Lui să urmeze râvna acelora în povăţuirea poporului, statornicia şi tăria lor şi să fie plini de iubire ca Moisi şi râvnitori ca Ilie şi tot la fel să se îngrijească de popor.

Unul dintre ei – Ilie – a suferit foamete trei ani pentru poporul israelit (III Regi 17, 1), iar celălalt a zis: „lartă-le lor păcatele, iar dacă nu, atunci şterge-mă şi pe mine din cartea Ta!” (Ieşirea 32, 32).

Despre toate acestea a amintit Domnul ucenicilor Săi, şi, prin arătarea lui Moisi şi a lui Ilie, ei trebuiau nu numai a-i ajunge pe aceştia, dar şi a-i depăşi. Când, de pildă, ucenicii, urmând lui Hristos, au zis: „Doamne, voieşti să zicem să se pogoare foc din cer?” (Luca 9, 54), Iisus le-a răspuns împotrivă: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi?” (Luca 9, 55), şi prin aceasta i-a îndemnat, potrivit cu harul cel mai înalt, ca să ierte nedreptatea suferită.

Ilie şi Moisi erau mari pentru timpul lor, dar de la Apostoli Domnul cerea o desăvârşire mult mai mare.

Ei nu au fost trimişi numai la egipteni, ci în toată lumea, care era mai rea decât egiptenii.

Ei nu aveau a grăi către Faraon, ci a se lupta cu diavolul, adevăratul tiran al răutăţii.

Ei erau datori să-l lege pe acela şi să-i răpească toate armele, şi ei au făcut aceasta despărţind nu Marea Roşie, ca Moisi, ci marea cea monstruoasă, mult mai grozavă, a nedumeririi, prin mijlocirea Toiagului din rădăcina lui Iesei (adică prin Iisus Hristos).

Moartea, sărăcia, dispreţul şi miile de rele sunt lucruri care umplu de groază pe oameni. Apostolii se temeau atunci de toate acestea mai mult decât iudeii de Marea Roşie, însă Hristos i-a învăţat să fie curajoşi împotriva acestor rele şi plini de siguranţă să treacă peste ele cu picioarele uscate. Spre a-i întări, El a poruncit să se arate cei mai străluciţi bărbaţi ai Vechiului Testament.

„Bine este nouă să fim aici”. Petru ştia că Domnul va merge în Ierusalim şi va pătimi acolo şi se temea şi tremura pentru Dânsul, însă după reproşul acela: „Mergi înapoia Mea, satana!” (Matei 17, 23), el n-a mai cutezat a zice către Domnul „Fie-Ţi milă de Tine”, de aceea, el rosteşte cam aceeaşi idee, cu alte vorbe: „Bine este nouă să fim aici”.

Căci muntele şi latura aceea nelocuită i se părea lui a da siguranţă, încă şi mai sigur i se părea lui ca Domnul să nu meargă în Ierusalim, ci să rămână acolo de-a pururi. De aceea vorbeşte el de corturi. Dacă noi le-am avea pe acelea, gândea el, nu ne-am mai duce în Ierusalim, şi, neducându-ne acolo, Domnul nu va muri. Pentru aceasta el a zis: „Bine este nouă să fim aici”, unde sunt şi Moisi şi Ilie, dintre care unul, la nevoie, a pogorât foc din cer; celălalt s-a acoperit de nori când a vorbit cu Domnul. Dacă noi vom rămâne aici, nimeni nu va şti unde suntem. Vezi dragostea cea înfocată pentru Iisus? Nu gândi că îndemnul său nu era cel mai potrivit, ci gândeşte numai ce dragoste avea el pentru Hristos. El adaugă: „Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: una Ţie, una lui Moisi şi una lui Ilie”.

Ce zici, Petre? Oare, nu tu, nu de mult, ai fost primul care ai deosebit pe Domnul de slugi când ai zis: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), iar acum Îl pui în acelaşi rând cu slugile, cu Moisi şi cu Ilie? Iată cât erau de nedesăvârşiţi înainte de moartea Domnului!

Chiar dacă Tatăl a descoperit lui Petru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, el însă nu a ţinut minte această descoperire şi s-a buimăcit de groază. Evanghelistul Marcu, cu dreptate adaugă: „El nu ştia ce grăia” (Marcu 9, 6), la fel şi Evanghelistul Luca, care zice: „Ei erau cuprinşi de somn” (Luca 9, 32). Spaima ce îi cuprinsese pentru această vedenie el o numeşte somn. Ochii lor se întunecaseră de lumina cea peste măsură, însă nu era noaptea, ci ziua, şi numai strălucirea razelor a îngreuiat ochii lor.

Ce s-a întâmplat apoi? Însuşi Hristos nu vorbeşte nimic, nici Moisi, nici Ilie, doar Acela care este mai mare decât toţi, Tatăl, ridică glasul Său din nori, şi pe când vorbea, i-a învăluit un nor luminos.

Când Domnul îngrozeşte, Se arată în nor întunecat, precum s-a întâmplat în Sinai, aici El însă n-a voit să îngrozească, ci să înveţe, de aceea norul era luminos. Tatăl a strigat: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Ca să nu se poată cineva îndoi despre cine este vorba, Moise şi Ilie s-au făcut nevăzuţi, când s-a sfârşit glasul acela.

Dar ce a voit Domnul să zică prin acele cuvinte? Dacă Acesta este Fiul Meu Cel iubit, nu te teme, o, Petre, că tu cunoşti puterea Lui şi eşti convins că El iarăşi va învia! Dacă tu nu ştii aceasta, apoi îmbărbătează-te pentru glasul Tatălui, căci dacă Dumnezeu este puternic, precum şi este cu adevărat, apoi dovedit este că şi Fiul este puternic precum Tatăl. Dacă El este Fiul Cel iubit, nu te teme, căci nimeni nu părăseşte pe cel iubit. Nu te teme, căci dacă şi tu iubeşti pe Domnul foarte mult, Dumnezeu Tatăl Îl iubeşte şi mai mult. „Întru Dânsul am binevoit”, zice Dumnezeu Tatăl. Nu Îl iubeşte doar pentru că L-a născut, ci şi pentru că El este întru-totul deopotrivă cu Tatăl şi de aceeaşi voie.

Aşadar, aici este un întreit motiv de iubire: Pentru că El este Fiul Său, Fiul Său Cel iubit şi El are întru Dânsul bunăvoinţa Sa.

„Pe El să-L ascultaţi”, adică: „Dacă El voieşte să moară pe cruce, nu te împotrivi”.

„Şi pogorându-se ei de pe munte le-a poruncit lor Iisus, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

Căci cu cât se vor povesti despre El lucruri mari, cu atât mai mult mulţi vor primi greu credinţa şi scandalul ce se va face la cruce mai mult va spori. Pentru aceea, ei trebuiau să tacă. Iar când El a adăugat „până după Înviere”, a arătat totodată şi motivul pentru care trebuiau ei să tacă şi a arătat şi timpul cât de îndelung să tacă.

Desigur, fericiţi au fost cei trei Apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte.

Dar şi noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucit, nu ca dânşii pe munte, ci încă şi mai strălucit.

Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârşitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui, şi înconjurat nu numai de Moisi şi Ilie, ci şi de nenumărata oştire a îngerilor, a arhanghelilor şi a heruvimilor. Amin.

Sursa: click aici

Predică la Duminica a II-a după Rusalii (Despre chemarea lui Dumnezeu)

Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintîi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviinţă să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi cînd zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mîntuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pămîntului. Eu sînt Dumnezeu tare şi nu este altul (Isaia 45, 22). În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iarăşi vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvîntul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mîntuire sînt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicînd: Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau cînd zice: Iar Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sînteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mîntuire se face prin Duhul Sfînt cu multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea-aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1).

Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzînd frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mîinilor lui. Aceasta o spune şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfîntul Pavel: Pe care i-a hotărît mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărît pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sînt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mîntuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintîi se mîntuiesc, ceilalţi nu. Auzi ce zice: Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mîntui singuri, ci prin Har, totuşi mîntuirea lor atîrnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, şi să se mîntuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mîntuieşte sau osîndeşte pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrîureşte libertatea oamenilor.

Am însemnat aceasta aici pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mîntuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi vrednici de chemarea voastră (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi cutremur la mîntuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mîntuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiţi credincioşi, la cîte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare cîtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobîndi atîtea nenumărate bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pămînt o chemare dumnezeiască. Însăşi naşterea noastră trupească, adică chemarea din neexistenţă la viaţă este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rînduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mîinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăieşte.

Pe lîngă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mîntuirea sau osînda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvîrşire, după cuvîntul Sfîntului Duh care zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sînt sfînt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sînt sfînt (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfîntă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti speciale, mult mai înalte pe pămînt. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.

În Sfînta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli. Pe cînd umbla Iisus pe lîngă Marea Galileei a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele au mers după El. De acolo mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi pe Iacob al lui Zevedeu, şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 18-22).

Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mîntuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii pînă la marginile pămîntului.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pămînteşti, în corabia Duhului Sfînt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Pînă la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintîi, lucrînd cu mîinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, "vînători de oameni", vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pămînt. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rînduită la anumite vremi şi adresată numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfînt la descoperirea voii lui Dumnezeu şi la mîntuirea oamenilor.

N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogaţi, nici învăţaţi, nici cunoscuţi şi cinstiţi. A chemat pescari, oameni săraci şi fără învăţătură, oameni smeriţi şi curaţi la suflet, ca să smerească pe cei mîndri, să mustre pe cei necredincioşi şi să ridice pe cei căzuţi în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerîndu-le să se lepede de cele pămînteşti, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieţi şi să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori şi împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriţi şi curaţi la suflet, dezbrăcaţi de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioşi gata să-şi dea viaţa pentru El.

Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi face vînători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pămînt. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veţi fi urîţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfînt, nici nu se duc mai întîi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărîţi toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate timpurile.

Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi, tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adîncul smereniei, tăria blîndeţii, înţelepciunea Duhului, rîvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să înveţe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfînt şi meşteşugul vînării sufletelor omeneşti. Căci nimic nu este mai greu decît să cîştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decît să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrînaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici.

Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfînt şi numai după aceea îi trimite să vestească cuvîntul mîntuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie, fără o viaţă sfîntă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osîndească şi pe credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflînd peste ei harul Duhului Sfînt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mîntuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decît de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sînt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mîinilor episcopilor şi rînduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.

Iubiţi credincioşi,

Dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pămînt, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulţi credincioşi sînteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii. Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi? Veniţi regulat în sărbători la biserică? Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediţi regulat în sfintele posturi? Iertaţi pe cei ce v-au supărat? Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii? Vă împliniţi datoria de soţi, născînd copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi ucideţi? Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor?

Iată cîte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atîtea răspunsuri. La fel şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrînii sînt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricînd, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mîntuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cît mai sfîntă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi.

Să rugăm pe Mîntuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

“Cand rusinea femeilor va disparea, atunci ziua Judecatii va fi aproape“

Fericitul Filothei Zervakos, sfantul ucenic al Sf. Nectarie de Eghina vorbeste despre unul din semnele apropierii sfarsitului despre care…. se vorbeste mai putin, despre o anormalitate intrata, din pacate, in obisnuit, in firesc. Si in alta parte (vezi aici) Fericitul a descoperit ce a primit de la Dumnezeu ca viziune, ca una din cele doua mari rele pentru care Dumnezeu bate lumea astazi este, pe langa avort, si “goliciunea femeilor”, fenomen de proportii fara precedent in istorie:

“Umblă acum goale, – desi bărbatii nu sunt mai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putintă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătosii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat”.

Prilej de a ne aminti ca marturisirea lui Hristos sau a inchinarii la idolul trup se face si prin cele “exterioare” – dar reprezentative – ale noastre si pentru a constientiza ca desfranarea sau curatia sunt cel mai lesne “propovaduite” nu prin cuvinte, ci prin exemplul nostru:

Îmbrăcămintea necuviincioasă a femeilor

“Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile cere intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică.

Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!

Când ruşinea femeilor va dispărea

Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie.

De aici încolo încetează să te mai vopseşti

Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: “Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt <>, modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.

Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor.

Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva”.

( “Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos”, Ed. Cartea Ortodoxa-Egumenita, 2007, cap. “Îmbrăcăminte“)

Predică la Duminica Floriilor - Intrarea în Ierusalim

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească.

Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști. „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, tripesniț).

De asemenea, vineri se încheie ostenelile Postului Mare: „Săvârșind aceste patruzeci de zile, de suflet mântuitoare, cerem să vedem și Sfântă Săptămâna Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun înainte pilda Bogatului nemislotiv și a săracului Lazăr (Lc.16, 19-31), pentru adâncul ei înțeles duhovnicesc.

Precum teologhisește slujba de miercuri, pilda este o oglindă a stării poporului evreu și a neamurilor păgâne:

„Israel se îmbracă cu porfiră și vison mohorât și îndestulându-se cu Legea și cu Proorocii se veselea în slujbele Legii...; dar în loc de porfiră și vison, s-a îmbrăcat cu focul cel nestins. Iar Lazăr, poporul păgânesc, mai înainte lipsit de adevăr, acum se încălzește în sânurile credinței lui Avraam, îmbrăcat cu porfira Sângelui Tău și cu haina Botezului”.

Totodată, pilda este o icoană a vieții lăuntrice a omului: „Cu porfiră împărătească țesută de Dumnezeu și cu haină nestricăcioasă fiind îmbrăcat, suflete al meu, ți-ai ocărât vrednicia, făcând din păcat bogăție și desfătare”, ci „fă-mă Doamne, Lazăr sărac de păcate și risipește bogăția cea rău adunată”. De asemenea, pilda este îndemn ca să nu ne alipim inima de cele trecătoare și să ne întărim în răbdarea lipsurilor și a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mântuitorului pentru noi... că ne-a arătat viața lui Lazăr și a bogatului... Deci și noi, privind la sfârșitul amândurora, să fugim de cumplirea și de urâciunea de oameni a aceluia și să râvnim răbdării și așteptării celei îndelungate a celuilalt, ca să ne sălășluim împreună cu el în sânurile lui Avraam”.

Înțelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogăția Legii și a Proorocilor, bogat este și omul care și-a agonisit bogăție de faptă virtuoasă. Israel, pentru că a respins pe Mesia, a moștenit iadul, iar în sânul lui Avraam a intrat Lazăr cel sărac, adică neamurile care au primit pe Hristos; tot așa și omul virtuos, fără inimă milostivă, lipsit de dragostea aproapelui, își pierde toată agoniseala sufletului.

Însă, grija principală a săptămânii este să ne pregătească pentru cele două mari evenimente de la sfârșitul ei: învierea lui Lazăr și Intrarea Domnului în Ierusalim.

Încă de luni, Domnul vestește pe ucenici despre boala lui Lazăr: „Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarăși le spune: „Astăzi și-a dat sufletul Lazăr și l-a plâns pe el Betania”. Întristarea morții însă, este străbătută de bucuria presimțitei învieri: „Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” și „moartea începe a se îngrozi simțind venirea Ta la dânsa; căci Tu, fiind Viața, o ai arătat deșartă”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernița de vineri, ne arată plastic, această presimțire a iadului: „Scoală-te, Lazăre, zice iadul, și ieși degrab din încuietorile mele; ce mai stai, nu auzi că te cheamă prietenul tău: Vino afară? Ca să mă ușurez, că de când te-am mâncat pe tine, spre greață mi s-a făcut mâncarea; mai bine să mă tângui numai de unul, decât să pierd pe toți cei ce i-am înghițit cu foame!”

Înviind pe Lazăr, Mântuitorul arată cu fapta, ceea ce spusese Martei, că El este Învierea și Viața și Stăpânul Atotputernic al vieții și morții. Minunea este totodată o anticipare a Învierii Sale și o întărire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi așteapta. „Doamne, vrând să încredințezi pe ucenici de învierea Ta cea din morți, ai venit la mormântul lui Lazăr”. Ca să înțeleagă ucenicii atunci când Îl vor vedea răstignit și omorât - ceea ce n-a putut înțelege Israelul cel nemulțumitor - că Acel ce are stăpânire asupra morții, nu poate fi stăpânit de moarte.

Învierea lui Lazăr este și o anticipare a învierii de obște, precum ne arată troparul zilei: „Învierea cea de obște, mai înainte de patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile și împuțit a fost înviat, apoi este cu putință ca toți cei adormiți din veac să se ridice din pulberea morții.

Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne arată cu taină niște înalte adevăruri duhovnicești.

Lazăr mort și împuțit este tot sufletul care zace în groapa păcatului, precum ne arată utrenia de miercuri: „Ca o piatră îngreuindu-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milostive Doamne”. Sau: „Ridică piatra împietririi de pe inima mea Doamne; ridică sufletul meu cel omorât de patimi, Bunule, și mă învrednicește, Stăpâne, să-Ți aduc cu umilință stâlpiri de bunătăți, ca biruitorul iadului” (Duminică seara).

A suspinat cu duhul și a lăcrimat Domnul la mormântul lui Lazăr (Ioan 11, 33); a lăcrimat pentru prietenul iubit: „Iată cât de mult îl iubea”, ziceau iudeii - și a lăcrimat pentru firea omenească, plăsmuită „bună foarte”, dar stricată și împuțită de păcat. Și, în iubirea Sa cea nemărginită pentru noi, mereu suspină și lăcrimează Domnul, văzându-ne morți și împuțiți, prin mulțimea păcatelor cele din toată vremea.

Minunea are și un înțeles adânc pentru vremea de sfârșit a Sfântului și Marelui Post. Precum am văzut, urcușul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înțelegere tot mai surprinzătoare a înnoirii duhovnicești, a prefacerii în omul nou. Dacă ne-am luptat după lege, împlinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta și Maria, adică făptuirea și contemplația (Marta cea râvnitoare la slujire și Maria care ascultă cuvintele Lui). În lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit și a murit. Înțelesul duhovnicesc: fără prezența Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Precum zice Sf. Maxim: „Toată asceza fără dragoste este străină de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufletește și ne înmulțim. Domnul vine la mormântul neputinței noastre și lăcrimează: „Lăcrimat-ai Mântuitorule, pentru mine, ca un om după fire și m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotărât: „Eu sunt învierea și viața”. EU. Numai Eu înviez pe om din moartea păcatului; el singur fără de Mine, nu poate face nimic; și numai EU sunt Cel ce dau viața cea adevărată. Ceea ce am urmărit noi de-a lungul postului, învierea din moartea păcatului și dobândirea adevăratei vieți, este lucrare dumnezeiască și nu omenească. Trebuie să vină Domnul, să ne cheme afară din mormântul neputinței noastre omenești. Numai așa putem umbla slobozi pe calea mântuirii. Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată: omul se ostenește după putință, iar mântuirea este un dar al negrăitei Milostiviri a Domnului.

Duminica stâlpărilor este puntea de trecere de la sfințita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Patimi. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită și triumfală totodată. Smerită, pentru că „Cel ce are scaun cerul și așternut picioarelor, pământul” și „Cel purtat de Heruvimi și lăudat de Serafimi”, se smerește și încalecă pe mânz necuvântător. Dar și triumfală, pentru că mulțimea poporului recunoaște în Cel ce vine, pe Stăpânul vieții și al morții, iar pruncii cei fără de răutate, simțitori pentru lucrurile cele de taină, Îl întâmpină ca pe un Împărat, cu stâlpări de finic și cu strigăte de „Osana”, așternându-și înainte-I hainele pe cale.

Și noi, Israelul cel nou și înduhovnicit, ne pregătim să întâmpinăm pe Domnul, care vine blând și smerit, să intre în Ierusalimul sufletelor noastre.

Dacă învierea lui Lazăr ne-a arătat că numai prin Hristos se înfăptuiește învierea noastră, Floriile ne arată chipul acestei înnoiri. Când intră Domnul biruitor în Ierusalimul nostru sufletesc, Îl întâmpinăm cu stâlpări, strigăm ca pruncii „Osana” și-I așternem haine pe cale.

Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor ni-l arată Mărimurile utreniei, care ne cheamă: „Veniți și noi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credință, ca niște ramuri de finic și dragoste ca niște stâlpări”. Credința neclintită, deci, și dragostea cu care întâmpinăm pe Domnul sunt semnele înnoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheamă El să ne apropiem de ospățul euharistic la fiecare Sfântă Liturghie? La acestea se mai adaugă pruncia cea duhovnicească ale cărei însușiri sunt: încredere totală și dragoste fără rezerve.

De unde și îndrăzneala cu care strigă „Osana”, fără jenă sau teamă de fariseii și cărturarii care sunt de față, pentru că „Dragostea desăvârșită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, dacă a căzut din Eden, Dumnezeu i-a făcut haine din piele și l-a scos afară din Rai. Acum însuși Dumnezeu vine la noi și Raiul este cu Dânsul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le înapoiem, le aruncăm înaintea Lui și le calcă asinul, dobitocul pe care stă Hristos, arătând dobitocia de care vine să ne izbăvească. Primirea hainelor era legată de rușinea păcatului și de neîndrăzneala care ne făcuse să ne ascundem; acum suntem plini de îndrăzneală, strigăm „Osana”, întâmpinăm pe Biruitorul morții și al iadului, căci prin El și noi ne-am făcut biruitori asupra păcatului, precum o mărturisesc stâlpările, semnele de biruință pe care le ținem în mână.

Cărturarii și fariseii crapă de zavistie: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii, nu auzi ce strigă pruncii?” „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” le astupă gura, Domnul. Tot așa și diavolul, văzând câștigul duhovnicesc al omului înnoit prin pocăință, crapă de zavistie. De prisos însă, măririle lui Dumnezeu, necontenit le strigă toată făptura, numai el e orb și întunecat la minte.

Să nu trecem cu vederea tradiția creștină a ramurilor de copaci, cu care credincioșii întâmpină în această zi pe Domnul. În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înțeles duhovnicesc. Dintre toți copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe și cu un lemn puțin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoși și prețuiți și s-a grăbit în smerenia ei să-și împodobească ramurile cu mâțișorii aurii și să le ofere Bisericii pentru întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate și sfințite, iar poporul le ține în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruință. Căci la Florii, firea prinsă de amorțeala iernii, începe să se trezească la viață. Mâțișorii sunt semne că deja viața și-a reluat mersul, că a biruit moartea iernii.

E numai aparentă nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului în Ierusalim; Mântuitorul vine călare pe asin, blând și smerit, iar mulțimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri și cu aclamații. Cele două atitudini: smerenia și biruința sunt strâns legate împreună. Adevărata biruință, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuși Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfășurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia Vameșului și se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă SMERENIA, singura cale spre Viață și Înviere.

Floriile sunt totodată trecere spre marea Săptămână a Sfintelor Patimi. Cărturarii și fariseii, văzând marea minune a învierii lui Lazăr, s-au hotărât definitiv pentru omorârea Domnului. „Ce să facem, zic mai marii preoților și sinedriul, dacă-L vom lăsa așa toți vor crede în El”. Iar Caiafa, fără să vrea, proorocește: „Că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfătuit să-L ucidă” (Ioan 11, 47-53).

Israel s-a lepădat de Domnul său și un nou Israel întâmpină pe Domnul intrând în Ierusalim.

„Adunare vicleană și desfrânată, cântă Biserica la vecernia de duminică seara, care n-ai păzit credința bărbatului tău; pentru ce ții Testamentul, căruia n-ai fost moștenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatăl, lepădându-te de Fiul...”

„...Ci noi, de la stâlpările de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând la cinstitele Patimi ale lui Hristos, să alergăm credincioșii, și să-L vedem suferind patimă de bună voie pentru noi...”.