Sfântul Mucenic Marius

Sfântul Mucenic Marius


Roman Martyrology: Pe Via Cornelia, în cea de-a treisprezecelea milă înainte de Roma, în cimitirul din Ninfa, sfinții Marius, Marta, Audifax și Abaco, martiri (c. s. IV).
Etimologia Marius: proprie persoanelor care au crezut că au coborât din zeul Marte, este de origine latină.
Martha = doamnă, are origine aramaică.

Pomenirea Sfântului Mucenic Marius este legată de martiriul secolului al IV-lea, când exista o singură Biserică drept măritoare creștină şi când au fost uciși o puzderie de martiri, care și-au jertfit viața pentru Hristos. În martirologiu, împreună cu el sunt pomeniţi și Sfânta Muceniță Marta, soția lui, Audifax si Abacus, fiii săi și un preot Ioan. Cele cinci mărturii au fost relatate la aproximativ un secol după martiriu, ceea ce face dificilă separarea faptelor de tradițiile orale.
Marturiile martirologice ne spun că Marius și familia lui au venit din Persia la Roma, pentru a venera mormintele lui Petru și Pavel și ale altor martiri creștini, cum se obișnuia în acele vremuri. Au sosit la Roma între anii 268-270, în timpul domniei lui Claudiu II Gotul, când nu existau persecuții împotriva creștinilor și se pare că s-au stabilit în această zonă pentru mai mulți ani. Din anul 293, domnește împăratul Diocleţian și îndemnat de consulul Galerio, emite spre sfârșitul domniei sale trei edicte de persecuție a creștinilor (între 303 şi 311) și probabil sfântul cade victimă uneia dintre aceste persecuții. Deci, sau martirii au fost uciși în timpul persecuției lui Diocleţian, sau au fost victime ale unui episod izolat de intoleranța religioasă, iar în acest caz, putem accepta, de asemenea, perioada domniei lui Claudius al II-lea, ori urmașii lui Diocleţian, cel mai probabil Decius.
Comunitatea creștină a Romei a suferit în acea vreme o persecuție crudă.
Sfântul Marius împreună cu soția sa și cei doi fii au ajutat pe preotul Ioan sa îngroape cadavrele a două sute șaizeci de martiri, care au fost decapitați și abandonați pe marginea drumului pe Via Salaria, în condiții meteorologice defavorabile. Au fost prinși toți în cimitir și au fost arestați.
Surprinși în timpul activității lor de caritate, Marius şi însoțitorii lui au fost arestați și trimiși în instanța de judecată, fiind interogați de către prefectul Romei Flavius şi guvernatorul Marciano. Guvernatorul căuta cu lingușiri și amenințări să-i determine să sacrifice idolilor. Acest lucru sugerează că data martiriului lor ar fi în timpul domniei lui Decius, ce a succes lui Filip Arabul și care sub edict imperial, pe toți cei suspectați de creștinism îi iertau de la moarte dacă aderau la cultul păgân, închinându-se statuii împăratului sau dacă ardeau semințe de grâu sau un bob de tămâie în fața unei statui a unui zeu.
Deoarece au refuzat să aducă jertfe idolilor, au fost condamnați la moarte prin decapitare. Pentru cei trei bărbați, martiriul a avut loc de-a lungul străzii Via Cornelia, în timp ce Marta a fost înecată nu departe într-un iaz (puţ) „Nimpha”.
Corpurile lor au fost luate de matroana Felicita si au fost îngropate în domeniul său agricol numit „Buxus”, Boccea de astăzi, pe aceiași Via Cornelia. În această locație, moșia Boccea, s-a ridicat o biserică, a căror ruine mai există încă, și la care se făceau pelerinaje în Evul Mediu. 



Utilizarea pe scară largă a numelui de Marius (Mario în Italia, Maurice in Franța), care nu este un corespondent masculin al numelui de Maria, ci o derivare a latinescului Mars (zeul Marte), reflectă devotamentul creștinilor față de martirii de pe Via Cornelia și prezența constantă a numelui lui în calendarele creștine din biserica de apus, până în zilele noastre (19 ianuarie).
Numele de Marius este de origine latină, nume aristocratic, derivat din etruscul „Maru”, răspândirea sa a început în timpul Renașterii, pentru reluarea numelui politicianului si generalului roman Marius, consulul Sulla fiind adversarul său, văzut ca un apărător al oamenilor și a democrației şi care a murit în anul 86 î.Hr.
Sărbătoarea liturgică se desfășoară pe data de 19 ianuarie, în biserica apuseană
În Biserica Ortodoxă nu este pomenit în calendarul creștin, fiind considerat un sfânt local din Roma.
Cei care poartă numele sfântului, pot face rugăciuni către Sfântul Mucenic Marius, deoarece este un martir din primele secole creștine.


Moaştele Sfântului Marius
În ceea ce privește relicvele lor, povestea este complicată. 
Trupurile sfinților Marius și Martha sunt ţinute într-o singura urnă situată sub altarul principal al Bisericii San Giovanni Calibita din Insula Tiberina din Roma.



Tradiția spune ca au fost aduse la Roma în bisericile Sf. Adrian și Sf. Prassede, iar unele dintre ele în 828, au fost trimise lui Eginardo, biograful lui Carol Cel Mare, care le-a dat, cum era obiceiul atunci, mănăstirii Seligenstadt.

O parte din moaştele Sfântului Martir Marius, au fost ascunse de mai mulți ani în Biserica San Ignacyo de Loyola, în Santiago de Chile, până când din întâmplare au fost găsite la 24 iunie 1994. Moaștele au fost aduse în Catacombele romane, în secolul XVIII-lea de către părintele Haymbhausen, ascunse într-o figurină de ceară, din țara sa natală Bavaria. Rămășițele au fost aduse apoi și în Chile, în special pentru a crește devotamentul creștinilor faţă de Sfântul Mucenic Marius. Aceste sfinte moaște sunt situate sub altarul bisericii unde este portretul sfântului Ignacyo.


Pentru rugăciunile Sfinților Mucenici Marius, Marta, Audifax şi Abacus, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin!

Gherasim Ogheru














Sfântul Ioan Botezătorul – pustnic, proroc și mucenic pentru sfințenia vieții de familie

Frati și surori crestine,
Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el. Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane, arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost martori, cu sufletul și cu inima, la acel freamăt de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și auzea.
Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“. El este singurul pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.
Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.
Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…
Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii (i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și leii; care răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el.
Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât cei care veneau la ei își schimbau cu totul viața de până atunci.
Frați creștini, cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci. Așa a fost și Sfântul Ioan Botezătorul. În iconografie el este pictat ca un înger, are aripi la spate și este pictat așa din cauza marii lui sfințenii, de care s-a umplut încă din pântecele mamei lui. Trăind în pustie, viața lui era plină de Duhul Sfânt; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfânt, viața de asceză era o viață ca în cer. Fiind puternic în duh, asemenea Sfântului Ilie, Sfântul Ioan a biruit toate slăbiciunile și patimile omenești, cunoscând în schimb bucuriile unei vieți cu adevărat minunate, trăite din plin în Dumnezeu.
În perioada aceasta, el a [cercetat] și niste regiuni de lângă Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de călugări evrei care își aveau acolo un fel de cetate a lor, cu săli de studii, dar duhul lor era cu totul străin de Dumnezeu, aveau o doctrină foarte dușmănoasă, mai ales față de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp că Sfântul Ioan ar fi fost la acești singuratici evrei, dar este o părere foarte greșită, pentru că ei erau foarte răi la suflet, invidioși, plini de viclenie și răutate, foarte departe de duhul plin de bunătate și de smerenie al Sfântului Ioan, adevărați lupi îmbrăcați în piele de oaie.
La timpul cuvenit, Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din pustie. Și el vine pe malul Iordanului și începe predica lui despre pocăință, pregătind calea lui Mesia. Era numai piele și os. Trăise în pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decât cu hrană pământeană, de aceea avea o forță extraordinară în cuvânt. Chipul lui era de o mare blândețe și de o mare smerenie, cu toata înfățișarea lui aspră. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea în duhul lui Ilie și vocea lui puternică îi cutremura pe toți. Au început să vină la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim și din toată Iudeea care îi sorbeau cuvintele și își mărturiseau păcatele, iar el îi boteza în râul Iordan. Venea nu numai poporul de rând, ci și căpeteniile, ostași, vameși, conducători ai poporului evreu. Și toți se întrebau: „Oare nu e acesta Mesia?“ - că prea era răscolitor de suflete…
Puțini au fost oamenii, în istoria omenirii, spre care să fi alergat mulțimile cu atâta sete, asa cum alergau după Sfântul Ioan Botezătorul. Acest lucru era cu atât mai uimitor, cu cât Sfântul Ioan nu menaja sub nici un chip scăderile lor omenești. Nu era nicicum ca o trestie clătinată de vânturile împrejurărilor, ci mustra fără ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osânda cea mai înfricoșată care-i aștepta și nu-i lăuda pe bogații cei împătimiți, ci îi îndemna să se îndrepte. Sfântul Ioan nu cerea numai pocăinta pentru trecut, ci o viață cu totul nouă, pentru viitor. O viață întemeiată pe dreptate, pe respectul omului, pe egala îndreptățire la viață a semenului. „Nu luați de la nimeni mai mult decât vă este îngăduit“, spunea el vameșilor, condamnând una din cele mai urâte patimi omenești: căștigul nemuncit. El atrăgea atenția asupra demnității ființei umane și cerea oamenilor pocăinta - adica nu numai să-si recunoască păcatele, ci și să se îndepărteze de ele pentru totdeauna. Învățătura sa voia să smulgă din viața oamenilor iubirea de sine, egoismul în formele lui cele mai subtile, așa încât oamenii să se respecte unii pe altii, să se ajute în lipsurile lor, să trăiască în pace și în bună înțelegere unul cu altul. Nu obârșia neamului îndreptățește pe cineva la mântuire, ci roadele cele vrednice de pocăință. În acest chip pregătea Sfântul Ioan pe oameni pentru venirea Mântuitorului Hristos.
Și iată că într-o zi, Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din Galileea. Și Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața mulțimii, se întoarce spre Iisus și îl arată cu degetul, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“, „iar eu nu sunt vrednic să dezleg nici măcar cureaua încălțămintei lui“.
Frați creștini, Sfântul Ioan este cinstit de Biserică ca prooroc al Celui Preaînalt, ca înaintemergător și Botezător; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirică; ca înger în trup, pentru covârșitoarea lui sfințenie. Este zugrăvit în icoane cu aripi îngerești și este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mântuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde îndeosebi din toată această vrednicie a sa și ceea ce împodobește în mod deosebit chipul său duhovnicesc, este smerenia lui adâncă. Deși avea în ființa lui atâta putere încât era socotit de unii drept Mesia cel așteptat, el se apără mereu cu strășnicie și îndrepta privirile tuturor spre Cel ce avea să vină, Căruia el nu se socotea vrednic nici măcar să-I dezlege cureaua încălțămintelor.
Și lumea se întoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie mi se cade să mă micșorez.. “
Șirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfânt, au anunțat venirea lui Hristos, cu multe veacuri înainte, se încheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au făcut ceilalți, ci îl arată îndeaproape cu degetul întins: „Iată Mielul lui Dumnezeu“; „Iată-L aici, în mijlocul nostru, pe Cel ce L-au văzut de departe prorocii“; „Eu am vazut Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel peste El“; „Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit să mărturisesc despre lumină“; „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez“; „Eu nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua încălțămintelor Lui“. Și lumea se întoarce spre Iisus. Iisus este botezat de către Ioan, apoi se retrage în pustie și postește patruzeci de zile și patruzeci de nopți în locul acela, astăzi, este o mănăstire numită Sarindar, acolo unde a postit Iisus - iar Ioan continuă să boteze mai departe. Și într-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei mulțimi de la Iordan, împăratul cu Irodiada, soția fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, îl mustră pe împărat în fața mulțimii, spunându-i: „Nu ți se cuvine ție, ca împărat, să trăiești într-o asemenea fărădelege“. La îndemnul Irodiadei, Ioan este arestat și ținut în temnița de sub palatul lui Irod. Într-o zi, la un ospăț din casa lui Irod, într-o atmosferă îmbibată de desfrâu și beție, Salomeea, fiica Irodiadei, dansează un dans păgân și pătimaș care a stârnit foarte multe patimi în Irod. Amețit de patimă și de băutură, Irod îi făgăduiește fetei că-i va da orice cere, până la jumătate din împărăție. Îndemnată de Irodiada, fata îi cere imediat capul lui Ioan, să i-l dea fără întârziere! Soldații coboară din palat în temniță, taie capul Sfântului, iar Irodiada primește din mâinile Salomeii, pe tipsie, acest cap - acum, sigur, fără glas. Și ea ia un ac și înțeapă limba lui Ioan, pentru a se răzbuna de mustrarea pe care i-o făcuse Sfântul Ioan - cea mai cumplită cruzime de care a fost capabilă o femeie… Capul Sfântului Ioan a rămas acolo la palat un timp, iar trupul a fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum înainte ucenici ai Mântuitorului Hristos. Așa își încheie viața acest mare profet, sub sabia unui mare păcătos.
Însă el… nu a murit, frați creștini: duhul lui și toată puterea lui este sus, în ceruri. El trăiește cu adevărat, în mare cinste, în împărăția lui Dumnezeu și se bucură de veșnică răsplată și slavă de la Mântuitorul Hristos. Împreuna cu Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor în fața lui Dumnezeu: mama și nașul lui Iisus. Ei mijlocesc în rugăciune pentru noi. Maica Domnului spune: „Doamne, Te-am purtat în brate, ai supt la sânul meu, Te-am crescut; pentru bunătatea Ta, primește acum rugăciunea și ajută robilor Tăi, care se roagă Ție, prin Mine“. Sfântul Ioan întinde mâna și spune: „Doamne, adu-Ți aminte de această mână care Te-a botezat și adu-Ți aminte că Tu m-ai numit «prietenul Tău», cu toată nevrednicia mea. Ajută dar, celor ce se roaga Ție, prin mine“. Ei sunt acolo sus, într-un loc și într-o stare din care ne văd și, prin darul lui Dumnezeu, știu totul despre noi și pot să ne ajute. Acest „sus“ nu este un sus fizic, frați creștini, ci e foarte aproape de noi, pentru că Dumnezeu și toata lumea cerească nu sunt undeva departe, ci printre noi și în noi înșine. Chiar dacă noi avem această mărginire pământească de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…
Binecredincioși creștini, dacă noi toți suntem datori să urmăm fiecarui sfânt în acele virtuți în care ne este cu putință a-l urma, apoi pe Sfântul Ioan îl putem urma mai ales în virtuțile slujirii aproapelui și a lui Dumnezeu, în smerenie. Oricât de mult bine am face aproapelui nostru și orice jertfelnicie am depune în slujba lui Dumnezeu, să nu ne atribuim nouă aceste merite, pentru că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o faptă cu adevărat bună. Micșorându-ne și smerindu-ne pe noi înșine, acoperind sub smerenie sinceră orice vrednicie personală, numai așa vom putea avea întreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.
Sfântul Ioan să rămână, dar, modelul nostru de smerenie: „El, Iisus, să creasca, să fie cât mai cunoscut de lume, iar eu să scad“. Și Iisus crește, până ajunge în Ierusalim și pe Golgota, iar Ioan, retrăgându-se, trece în împărăția luminilor.
Să urmăm exemplul smereniei lui, să-l avem la inimă și să ne rugăm cu toată credința acestui mare sfânt și prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevărat. Amin.
Capul lui, frați creștini, a urmat niste „drumuri“ mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei și purtat, ca un odor de mare pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulți bolnavi, mai ales orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixată undeva în gol… Am întrebat pe cineva: „Ce așteaptă aceștia, de stau aici de atâta vreme?“ și mi s-a răspuns: „Foarte mulți dintre ei se vindecă“.
Trupul Sfântului Ioan a ramas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă împreună cu alte sfinte moaște. Creștinii l-au scos din mormânt - era cu trupul întreg - și l-au dus în Alexandria, punand în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai știm nimic. Înainte de asta, Sfântul Luca, trecand prin Sevastia, ia mâna dreaptă a Sfântului Ioan și o duce în Antiohia, păstrând-o cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astazi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie și cu ea se sfințesc apele.
Iar capul lui, așa cum am mai spus, este într-un sicriu, într-o moschee din Damasc. Odată, niște musulmani au lovit cu toporul în acest sicriu, spunând: „Ce caută ghiaurul acesta aici?“. Din sicriu au început să curgă valuri de sânge, țâșnea sângele din sicriu și din marmură. Și ei s-au speriat foarte tare și au chemat preoții ortodocși să vină să facă rugăciuni ca să oprească aceste valuri de sânge care au umplut moschea… De-atunci, deși sunt musulmani, ei au un mare respect față de Sfântul Ioan.
Frați creștini, să nu uitați încă un amănunt. Trupul omenesc este tot așa de valoros ca și sufletul. „Trupul este templu al Duhului Sfânt, iar voi nu sunteți ai vostri, ci ai lui Dumnezeu“ - spune Sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia ființă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. „și cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el“ -spune Sfântul Pavel. Și apoi, ce știi tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut Sfântul Ioan Botezatorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?“ Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.
Câți prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, și ajung oameni mari cu adevărat. Câți prunci ar putea să se nască și nu se nasc, pentru că mamele îi ucid - și nu știu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid pentru ce? Pentru că e „incomod“. Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis și aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Și cred că au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui țipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupușorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul și femeia au stricat vasul lui. Și țipă strașnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigașe și a tatălui ucigaș! Pentru că amândoi sunt vinovați, și soțul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu și vor da socoteală amandoi pentru această crimă… V-am spus aceste lucruri în legătură cu nașterea Sfântului Ioan Botezatorul. Nu vă ucideți pruncii, lăsați-i să se nască, să-i creșteți așa, cu toata greutatea. Nu uitați că și dumneavoastră ați fost prunci, și cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.
Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo și păstrat cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare preț, un odor sfânt, care-i scapă din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit și ascuns. Din când în când numai, își face simțită prezența - asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ - și apare odată la Edessa, altădată în Egipt… Iar acum este în Damasc, într-o mare moschee, așa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei catedrale. Am văzut și eu această moschee luxoaăa, cu lampadare și covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde și cu pereți de sticlă. Acolo înăuntru este capul Sfântului Ioan Botezătorul. În jurul acestui paraclis stau foarte mulți orbi, în genunchi sau turcește, într-o tăcere care te uimește. Stau și nu văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschiși. Ei se roagă și foarte mulți se vindecă .
Ce spun ei, numai Dumnezeu știe, dar, în mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin și foarte multe femei musulmane, cu copii în brațe, și se sprijină de bara care înconjoară mormantul, acelui sicriu. Îl înconjoară de trei ori, apoi pleacă la treburile lor… pleacă cu fața veselă… Pun și un fel de pomelnice într-un locșor anume de lângă acel sicriaș. Sunt acolo gramezi de rugăciuni către Sfântul Ioan Botezătorul, este un semn de mare venerație pentru acest sfânt.
Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezatorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească și cerească a Sfântului Ioan. El este ființa de legătură dintre profeți și apostoli. E marele pustnic și marele celib și totodată, primul martir din lumea creștina: el moare pentru sfințenia vieții de familie. S-a spus despre el că venea „în duhul și puterea lui Ilie“ - acel profet temut, care zguduia conștiințele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză duhovnicească. Și tot așa va veni mai înainte de sfârșitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.
Parintele Sofian Boghiu

































































































Schimbarea la față a Domnului – Comentarii patristice

S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Ev: Matei 17, 1-9


(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Cu adevărat, într-un eveniment ca acesta ni se pune înainte rațiunea, armonia și pilda, căci după șase zile, ni se arată slava Domnului. Fără îndoială că trecerea celor șase sute de ani prefigurează slava împărăției cerurilor. Iar sus au mers trei, care să prefigureze pe cele trei neamuri din Sem, Ham și Iafet, făcându-se cunoscută prin aceasta alegerea viitoare a oamenilor de către harul divin.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Acum se pune întrebarea cum i-a dus Hristos într-un munte înalt după șase zile, în timp ce Evanghelistul Luca vorbește de opt zile. Răspunsul este simplu: Matei numără doar zilele de la mijloc, în timp ce Luca adăugă și pe prima și pe ultima zi (pentru a face să se potrivească intervalul de șase zile de la Mt. 17, 1 cu cel de opt zile de la Lc. 9, 28, Ieronim afirmă că Matei numără doar zilele care sunt întregi pe când Luca, aplicând criteriul sinecdotic, numără și bucățile de zi de dinaintea și de după cele șase zile – n.tr.), pentru că nici Luca nu spune că Iisus a luat după opt zile pe Petru, Iacov și Ioan, ci ca la opt zile (Lc. 9, 28).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
De ce ia numai pe aceștia trei cu El? Îi ia doar pe aceștia pentru că fiecare dintre ei a fost ridicat la o cinste mai înaltă decât oricare dintre ceilalți. Petru și-a dovedit întâietatea cu o dragoste extrem de mare; Ioan, fiind iubit foarte mult de către Iisus, iar Iacov, prin răspunsul său dimpreună cu ceilalți ucenici: putem să bem acest pahar (Mt. 20, 22), prin faptele și ascultarea sa. Căci atât era de zelos și urât de iudei, încât Irod și-a imaginat că le-a făcut o foarte mare favoare iudeilor, omorându-l (cf. Fap. 12, 1-3; Irod …a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan și văzând că este pe placul iudeilor…).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

 
Unii s-ar putea întreba: când Hristos S-a schimbat la față înaintea celor duși de către El în munte, li s-a arătat ca Dumnezeu sau în forma preîncarnată pe care o avea mai devreme? Dacă celor lăsați jos li S-a arătat în chip de slujitor, atunci celor care L-au urmat în munte li S-a arătat tot în chip de slujitor sau ca Dumnezeu? Ascultați cu atenție și, dacă puteți, în același timp fiți atenți și cu duhul. Evanghelistul nu spune doar că S-a schimbat, ci cu un amănunt în plus foarte folositor. Atât Matei, cât și Luca au pomenit aceasta: S-a schimbat la faţă, înaintea lor, și se pune astfel întrebarea: este posibil ca Hristos să se schimbe la față înaintea unora, iar înaintea altora nu? (Origen afirmă că Logosul are o relație individuală cu fiecare ființă rațională, relație care variază în funcție de progresul sau regresul spiritual al fiecăruia – n.tr.).
Vreți să fiți și voi martori ai schimbării la față a Mântuitorului? Priviți împreună cu mine la Iisus din Evanghelii, ca să fie lesne de înțeles. În Evanghelii poate fi privit și după trup, și după adevărata dumnezeire a Sa, putând fi văzut ca Dumnezeu după putința noastră de înțelegere. În acest chip a fost privit de către cei care au mers cu El în munte ca să fie deoparte, dar împreună cu El. Iar cei care nu merg în munte pot și ei să-I privească faptele, să-I asculte cuvintele, cuvinte care sunt înălțătoare. Înaintea celor care merg sus se schimbă Iisus la față și nu înaintea celor de jos. Atunci când se schimbă, fața Sa strălucește ca soarele, ca să se arate copiilor luminii care au lepădat lucrurile întunericului și s-au îmbrăcat cu armele luminii (cf. Rom. 13, 12). Aceștia nu mai sunt fiii întunericului sau ai nopții, ci au devenit fii ai zilei. Pășesc cinstit ca ziua. Făcându-li-Se cunoscut, va străluci înaintea lor nu doar ca un simplu soare, ci ca Cel care S-a arătat că este Soarele Dreptății.
(Origen, Comentariu la Matei 12.37, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Cu siguranță, Domnul S-a schimbat în acea slavă cu care va veni mai târziu în împărăția Sa. Schimbarea Sa a fost accentuată de splendoare și nu a redus cu nimic înfățișarea Sa exterioară, căci presupunem că trupul Său a devenit spiritual. Chiar și veșmintele I s-au schimbat într-un alb atât de puternic, încât un alt evanghelist spune: albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul (Mc. 9, 3).Ceea ce poate înălbitorul pământesc să facă este ceva material și supus atingerii, nu supranatural și ceresc, care păcălește ochii, putând fi văzut doar în vedenie
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Adevărat, Iisus strălucea precum soarele, arătând că este lumina care luminează pe tot cel ce se află în această lume (In. 1, 9). Soarele este soare pentru ochii trupești, iar Hristos este soare pentru ochii inimii. Veșmintele Sale sunt un simbol al Bisericii, căci veșmintele, dacă nu stau pe cel ce le-a îmbrăcat, cad grămadă la pământ. Pavel a fost precum cea mai de jos margine a acestor veșminte, el însuși spunând: Sunt ultimul dintre apostoli. La un veșmânt, marginea este ultima și cea mai mică parte a sa. Dar, așa cum acea femeie care s-a atins de marginea veșmintelor lui Iisus și s-a vindecat, la fel și Biserica, care s-a format între neamuri, a fost mântuită prin predica Apostolului Pavel.
(Fericitul Augustin, Predica 78, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
Hristos se schimbă la față pentru a-Și face cunoscută slava de pe cruce, pentru a mângâia pe Petru și pe ceilalți când vor fi martori Pătimirilor Sale și ca să ridice mintea lor la o înțelegere mai înaltă. Cei care L-au însoțit în munte aveau mai apoi să vorbească despre slava pe care trebuia să o împlinească în Ierusalim, adică despre slava Pătimirilor și a morții Sale pe cruce.
Însă Hristos nu numai că i-a dus la o gândire mai înaltă, ci a ridicat virtuțile lor pe o treaptă superioară pentru ca mai apoi să poate îndeplini poruncile ce li se vor da, pentru că tocmai le spusese: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24) .Le-a pus apoi înainte pe Moise și pe Ilie, care erau gata să moară de zece mii de ori pentru cele rânduite Dumnezeu și pentru cei încredințați spre păstorire. Fiecare dintre ei pierzându-și viața, și-au aflat-o, căci amândoi au vorbit cu curaj înaintea tiranilor, unul cu cel egiptean, celălalt cu Ahab, vorbind în numele oamenilor fără de inimă și neascultători și erau pe punctul de a fi pierduți chiar de oamenii pe care i-au salvat, căci amândoi și-au dorit să îndepărteze pe oameni de la idolatrie. Cei doi nu erau oameni învățați. Moise grăia cu anevoie și era gângav, iar Ilie avea acea cruntă înfățișare (4 Reg. 1, 8), însă amândoi respectau de bună voie sărăcia. Moise nu s-a ostenit pentru câștigul lumesc, iar Ilie nu avut al său nimic altceva decât cojocul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
Atunci când cărturarii și fariseii încercau să-L ispitească pe Iisus, El nu a vrut să le dea semnele ce ei le cereau, ci i-a lăsat fără cuvânt de apărare cu răspunsul pe care l-a dat. Însă, de data aceasta, le dă apostolilor un semn din cer pentru a le întări credința, coborând pe Ilie din locul unde se ridicase, iar pe Moise ridicându-l din cele mai de jos.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
Apuci pe un drum greșit, Petre, precum în al loc spune evanghelistul că nu știi ce spui. Nu căuta să faci trei colibe, ci caută doar adăpostul Evangheliei, în care se recapitulează legea și proorocii [observația lui Ieronim este menită să arate strânsa legătură dintre Vechiul (legea și prorocii) și Noul Testament – n. tr.]. Vrând să construiești trei colibe, nu faci decât să pui la un loc pe cei doi slujitori cu Domnul lor. Caută doar pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu, Căruia trebuie să te închini în coliba inimii tale.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
Petru nu știa ce vorbește pentru că înainte ca Domnul să pătimească, să învieze și să aducă biruință asupră morții și stricăciunii, era imposibil ca Petru să fie cu Hristos și să i se permită să intre în corturile ce se sunt în cer. Aceste lucruri vor fi posibile doar după ce Domnul va învia și se va înălța la cer.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 200, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
Emoționat așadar de revelațiile lucrurilor tainice, apostolul Petru, nesocotind cele lumești și urând cele pământești, a fost cucerit de o izbucnire a dorinței de a avea parte de lucrurile veșnice. Umplându-se de bucurie la vederea celor ce se petreceau înaintea sa, își dorea să rămână cu Iisus acolo unde se împărtășea de slava văzută a Sa. De aceea a și spus Petru: bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: „Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Însă Domnul nu i-a răspuns la propunere, nu pentru că ar fi fost rea, ci doar pentru că nu era potrivită, deoarece lumea putea fi mântuită doar prin moartea Sa. Iar în atenționarea Domnului, credința credincioșilor este chemată să fie cu băgare de seamă. Îndurând ispitele acestei vieți, trebuie să înțelegem că înainte să cerem slavă, trebuie să cerem îndurare. Șansa cea bună de a conduce pe alții nu poate veni înaintea unei vremi de suferință.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
Cred că Dumnezeu, vrând să schimbe gândul lui Petru de a face trei colibe, în care, dacă ar fi fost după el, ar fi vrut să locuiască, îi arată un alt adăpost, unul mai bun și mai presus decât oricare altul: norul. Coliba la aceasta slujește, să aducă umbră celui care intră în ea și să-l adăpostească, lucru pe care l-a făcut și norul cel strălucitor. Dumnezeu a făcut în așa fel, încât parcă era un cort divin, atât era de strălucitor, ca să fie ca un model al învierii ce va să vină. Pentru că norul cel strălucitor aduce umbra sa peste cei drepți, îi ocrotește și-n același timp le aduce lumină și-i luminează. Cine ar putea fi acest nor strălucitor care îi umbrește pe cei drepți? Este poate puterea Tatălui, din care vine vocea care spune: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit îndemnând pe cei care sunt umbriți de către El să asculte doar de Domnul și de nimeni altcineva? Dumnezeu vorbește, ca întotdeauna, prin cei prin care voiește El s-o facă. Poate că norul cel strălucitor este Sfântul Duh, umbrind pe cei drepți și predând cuvintele lui Dumnezeu și spunând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Chiar m-aș aventura să spun că norul cel strălucitor este chiar Mântuitorul nostru.
(Origen, Comentariu la Matei 12.42, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
Pentru că Petru a întrebat fără chibzuință, nu se învrednicește ca Domnul să-i răspundă, însă răspunde Tatăl în locul Fiului, ca să se împlinească cuvântul Domnului: Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis (In. 8, 18). Norul se arată strălucind cu putere și-i umbrește pe cei de acolo, ca cei ce caută corturi sau colibe lumești făcute din ramuri să ajungă să fie ocrotiți de umbra unui nor strălucitor. Apoi se aude și vocea Tatălui din cer, care mărturisește și-l învață pe Petru adevărul fără pic de greșeală și de fapt, învață, prin Petru, pe toți apostolii că Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Lui trebuie să-I faci colibă și Lui trebuie să I te închini. Fiul Meu este deosebit de slujitorii Săi, Moise și Ilie. Ei, împreună cu tine, vor pregăti un sălaș pentru Domnul lor în lăcașul sfânt al inimii lor.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
Tatăl revelează pe Fiul atunci când se aude cu putere vocea ce se pogoară din cer. Prin ea, face cunoscută o mărturie ce vine de sus. Nimeni nu trebuie să se gândească că vocea lui Dumnezeu se poate auzi cu urechea trupească și nici că cineva ar putea atinge o ființă netrupească. Așa cum nimeni nu L-a văzut niciodată pe Dumnezeu (In. 1, 18; 1 In, 4, 12), la fel, nici nu L-a auzit. Cuvintele să-L ascultați au puterea să facă deosebirea necesară întrei cei ce s-au arătat pe munte, căci Dumnezeu poruncește să fie ascultat Hristos, și nu Moise sau proorocul care era cu ei, pentru că sosise vremea ca oamenii să pășească înainte și să treacă peste introducerea la împlinire, adică să treacă de la prefigurare la realitate (Vechiul Testament a prefigurat atât simbolic, cât și profetic Noul Testament și de aceea progresul de la unul la celălalt este definit ca progresul de la simbol la realitate, de la profeție la împlinire – n.tr.).
(Apolinarie, Fragmentul 85, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
O voce din nor s-a auzit zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L. Eu mă voi face cunoscut prin predica Sa și voi fi preaslăvit prin smerenia Sa, de aceea să-L ascultați fără să șovăiți. El este Adevărul și Viața, El este puterea și înțelepciunea Mea. Ascultați-L pe Cel pe care L-au prefigurat tainele legii și despre care au cântat gurile prorocilor. Ascultați-L pe Cel Care a răscumpărat lumea prin sângele Său, Care a legat răul și toate puterile sale (Apoc. 20, 2) și Care a rupt datoria păcatului și legăturile nedreptății. Ascultați-L pe Cel care a deschis calea către rai și Care prin durerea crucii pregătește pentru voi scările care duc în împărăția Sa.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
De ce s-au poticnit la auzul acestor cuvinte? Căci mai înainte, o voce asemănătoare se auzise la Iordan, fiind de față și mulțimea, însă nimeni nu s-a cutremurat. Iar după aceea, chiar și după ce au spus că a fost tunet, tot nu s-au înspăimântat (In. 12, 28-29). Cum de acum au căzut cu fața la pământ? Au căzut la pământ pentru că era singurătate, și înălțimea muntelui, și o deplină liniște, și o transfigurare plină de fior, și o lumină curată și un nor cere se întinsese. Toate acestea i-au înfricoșat. În orice parte ar fi privit, erau uimiți de ceea ce vedeau și de aceea au căzut cu fața la pământ, atât de teamă, cât și pentru a se închina.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
Prin vorbirea lor împreună se arată că cei doi proroci au vestit și ei același lucruri ca Iisus, chiar dacă au făcut-o într-un chip enigmatic. Cuprinși de spaimă la auzul lor, ucenicii au căzut cu față la pământ, de unde mai apoi i-a ridicat Iisus. Acest lucru ne arată că, dacă Iisus nu s-ar fi întrupat, dacă n-ar fi devenit un Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și dacă n-ar fi întărit natura umană, ea n-ar fi fost în stare să reziste la auzul vocii lui Dumnezeu.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 199, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 7) Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”.
Din cauza a trei posibile motive au împietrit de teamă: fie pentru că știau că sunt păcătoși, fie pentru că au văzut că sunt acoperiți de un nor strălucitor, fie pentru că au auzit vocea lui Dumnezeu Tatăl. Slăbăciunea umană nu poate suporta vederea unei asemenea slave dumnezeiești, căci tremură din toată inima și din tot trupul său și cade la pământ… Dar Iisus S-a apropiat şi s-a atins de ei. Pentru că zăceau întinși la pământ și nu se puteau ridica, făcându-I-se milă, a venit și S-a atins de ei pentru ca prin atingerea Sa să le alunge teama și să redea putere trupurilor, zicând:Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Pe cei pe care i-a vindecat cu atingerea Sa, acum îi vindecă și de teamă prin porunca nu vă temeți. Mai întâi este alungată frica, pentru ca mai să poată fi împărtășită învățătura de credință.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 8) Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.
Fiți cu băgare de seamă la amănuntele acestui verset și vedeți dacă nu cumva l-am putea tâlcui astfel: Ucenicii au înțeles că Fiul lui Dumnezeu vorbise cu Moise pentru că El spusese mai înainte despre Dumnezeu că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască și au înțeles mărturia lui Moise despre Dumnezeu pentru că nu erau în stare să suporte strălucirea Sa și s-au smerit pe sine sub atotputernica mână a Sa.
Însă, după atingerea Cuvântului, și-au ridicat ochii și au văzut doar pe Iisus lângă ei, fără nimeni altcineva. Moise, adică Legea, și Ilie, adică proorocul au devenit una cu Evanghelia, adică cu Iisus. N-au rămas în continuare trei, ci au devenit una. Gândiți-vă la aceste lucruri într-un chip duhovnicesc.
(Origen, Comentariu la Matei 12.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.
Cu cât erau mai mari lucrurile care se spuneau despre El,cu atât le era mai greu oamenilor din vremea aceea să le priceapă. Iar ocara crucii avea să complice toate acestea și mai mult, de aceea le-a cerut să nu spună nimănui nimic despre schimbarea Sa la față. Apoi le-a adus aminte din nou de Patimi și aproape le-a pomenit și motivul pentru care le-a poruncit să țină totul în taină. Căci nu le-a poruncit să nu spună nimănui niciodată nimic, ci (să aștepte – n.tr.) până când Fiul Omului Se va scula din morți, fără a le pomeni nimic de chinurile ce avea să le îndure, ci doar despre partea bună, a Învierii. Cerându-le aceasta, s-au supărat ucenicii? Chiar deloc, pentru că tăcerea care se ceruse de la ei se referea doar la vremea de dinainte de răstignire, pentru ca după aceea să se învrednicească de primirea Duhului. Minunile aveau să mărturisească pentru ei și orice ar fi spus de acum încolo, ar fi fost mai ușor de înțeles. Pentru că evenimentele petrecute au vestit puterea Sa mai lesne decât orice trâmbiță, evenimente pe care nimic nu ar fi putut să le împiedice să se petreacă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.
O prefigurarea a viitoarei împărății și a slavei biruinței Sale a fost văzută pe munte. Hristos nu voia ca oamenii să cunoască cele petrecute pe munte pentru că n-aveau să le creadă din cauza măreției lor și pentru că după o asemenea arătare în slavă, crucea care avea să urmeze ar fi făcut ca mințile care n-au învățat tainele dumnezeiești să se poticnească.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 Sursa: doxologia.ro




EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics