Frati
și surori crestine,
Iată,
ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor
sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem
acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan
Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă
binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți
pentru Dumnezeu și pentru el. Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești,
pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt coborând
peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel
ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am
voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane,
arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost
martori, cu sufletul și cu inima, la acel freamăt de pe malul
Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și
auzea.
Sărbătorim
astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu,
slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate
pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care
scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui
Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el
va pregăti calea Ta“. El este singurul pămantean despre care
Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți
din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul
Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul
prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți
calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi
înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al
Domnului îl prăznuim noi astăzi.
Sfântul
Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui.
Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată,
se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la
Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la
Templul din Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când
nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că
arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că
Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea
cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub
oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de
Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.
Aici
vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc
cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie
în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul
Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului.
Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și
sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și
cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele
gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui
Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul
Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei
doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan,
rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta
de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se
întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi
prăpăstioase…
Acolo,
într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în
cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat
foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț,
umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot
timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică
și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și
muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era
pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu.
Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice,
peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii
(i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc
în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și
leii; care răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia
printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al
nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin
rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără
îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui
Dumnezeu în el.
Totuși,
această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce
atunci când este închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a
vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu dragoste,
din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El.
Prin această viață pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și
prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat pustiurile,
trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea
lor era neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își
sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de
bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și
convingând, așa încât cei care veneau la ei își schimbau cu
totul viața de până atunci.
Frați
creștini, cine se abține de la vorbăria deșartă și de la
patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din
dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari
iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după
oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo
se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci. Așa a
fost și Sfântul Ioan Botezătorul. În iconografie el este pictat
ca un înger, are aripi la spate și este pictat așa din cauza marii
lui sfințenii, de care s-a umplut încă din pântecele mamei lui.
Trăind în pustie, viața lui era plină de Duhul Sfânt; de aceea,
pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea,
dar pentru el, care era plin de Duhul Sfânt, viața de asceză era o
viață ca în cer. Fiind puternic în duh, asemenea Sfântului Ilie,
Sfântul Ioan a biruit toate slăbiciunile și patimile omenești,
cunoscând în schimb bucuriile unei vieți cu adevărat minunate,
trăite din plin în Dumnezeu.
În
perioada aceasta, el a [cercetat] și niste regiuni de lângă
Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de călugări evrei care își
aveau acolo un fel de cetate a lor, cu săli de studii, dar duhul lor
era cu totul străin de Dumnezeu, aveau o doctrină foarte
dușmănoasă, mai ales față de Templul din Ierusalim. S-a crezut
mult timp că Sfântul Ioan ar fi fost la acești singuratici evrei,
dar este o părere foarte greșită, pentru că ei erau foarte răi
la suflet, invidioși, plini de viclenie și răutate, foarte departe
de duhul plin de bunătate și de smerenie al Sfântului Ioan,
adevărați lupi îmbrăcați în piele de oaie.
La
timpul cuvenit, Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din pustie. Și el vine
pe malul Iordanului și începe predica lui despre pocăință,
pregătind calea lui Mesia. Era numai piele și os. Trăise în
pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decât cu hrană pământeană,
de aceea avea o forță extraordinară în cuvânt. Chipul lui era de
o mare blândețe și de o mare smerenie, cu toata înfățișarea
lui aspră. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea în duhul lui Ilie
și vocea lui puternică îi cutremura pe toți. Au început să vină
la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim și din
toată Iudeea care îi sorbeau cuvintele și își mărturiseau
păcatele, iar el îi boteza în râul Iordan. Venea nu numai poporul
de rând, ci și căpeteniile, ostași, vameși, conducători ai
poporului evreu. Și toți se întrebau: „Oare nu e acesta
Mesia?“ - că prea era răscolitor de suflete…
Puțini
au fost oamenii, în istoria omenirii, spre care să fi alergat
mulțimile cu atâta sete, asa cum alergau după Sfântul Ioan
Botezătorul. Acest lucru era cu atât mai uimitor, cu cât Sfântul
Ioan nu menaja sub nici un chip scăderile lor omenești. Nu era
nicicum ca o trestie clătinată de vânturile împrejurărilor, ci
mustra fără ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea
osânda cea mai înfricoșată care-i aștepta și nu-i lăuda pe
bogații cei împătimiți, ci îi îndemna să se îndrepte. Sfântul
Ioan nu cerea numai pocăinta pentru trecut, ci o viață cu totul
nouă, pentru viitor. O viață întemeiată pe dreptate, pe
respectul omului, pe egala îndreptățire la viață a semenului.
„Nu luați de la nimeni mai mult decât vă este îngăduit“,
spunea el vameșilor, condamnând una din cele mai urâte patimi
omenești: căștigul nemuncit. El atrăgea atenția asupra
demnității ființei umane și cerea oamenilor pocăinta - adica nu
numai să-si recunoască păcatele, ci și să se îndepărteze de
ele pentru totdeauna. Învățătura sa voia să smulgă din viața
oamenilor iubirea de sine, egoismul în formele lui cele mai subtile,
așa încât oamenii să se respecte unii pe altii, să se ajute în
lipsurile lor, să trăiască în pace și în bună înțelegere
unul cu altul. Nu obârșia neamului îndreptățește pe cineva la
mântuire, ci roadele cele vrednice de pocăință. În acest chip
pregătea Sfântul Ioan pe oameni pentru venirea Mântuitorului
Hristos.
Și iată
că într-o zi, Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să
Se facă cunoscut în tot Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte
cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din Galileea. Și
Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața
mulțimii, se întoarce spre Iisus și îl arată cu degetul,
spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele
lumii“, „iar eu nu sunt vrednic să dezleg nici măcar
cureaua încălțămintei lui“.
Frați
creștini, Sfântul Ioan este cinstit de Biserică ca prooroc al
Celui Preaînalt, ca înaintemergător și Botezător; ca mare
mucenic, pentru moartea lui martirică; ca înger în trup, pentru
covârșitoarea lui sfințenie. Este zugrăvit în icoane cu aripi
îngerești și este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al
Mântuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde îndeosebi din toată
această vrednicie a sa și ceea ce împodobește în mod deosebit
chipul său duhovnicesc, este smerenia lui adâncă. Deși avea în
ființa lui atâta putere încât era socotit de unii drept Mesia cel
așteptat, el se apără mereu cu strășnicie și îndrepta
privirile tuturor spre Cel ce avea să vină, Căruia el nu se
socotea vrednic nici măcar să-I dezlege cureaua încălțămintelor.
Și
lumea se întoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci.
Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura
dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui
Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se
înalțe, iar mie mi se cade să mă micșorez.. “
Șirul
lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfânt, au anunțat
venirea lui Hristos, cu multe veacuri înainte, se încheie acum cu
cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe,
cum au făcut ceilalți, ci îl arată îndeaproape cu degetul
întins: „Iată Mielul lui Dumnezeu“; „Iată-L aici, în
mijlocul nostru, pe Cel ce L-au văzut de departe prorocii“; „Eu
am vazut Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel peste El“; „Nu
sunt eu Lumina, ci eu am venit să mărturisesc despre lumină“;
„Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez“;
„Eu nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua încălțămintelor
Lui“. Și lumea se întoarce spre Iisus. Iisus este botezat de
către Ioan, apoi se retrage în pustie și postește patruzeci de
zile și patruzeci de nopți în locul acela, astăzi, este o
mănăstire numită Sarindar, acolo unde a postit Iisus - iar Ioan
continuă să boteze mai departe. Și într-o zi trece pe acolo, prin
mijlocul acelei mulțimi de la Iordan, împăratul cu Irodiada, soția
fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, îl mustră pe
împărat în fața mulțimii, spunându-i: „Nu ți se cuvine ție,
ca împărat, să trăiești într-o asemenea fărădelege“. La
îndemnul Irodiadei, Ioan este arestat și ținut în temnița de sub
palatul lui Irod. Într-o zi, la un ospăț din casa lui Irod, într-o
atmosferă îmbibată de desfrâu și beție, Salomeea, fiica
Irodiadei, dansează un dans păgân și pătimaș care a stârnit
foarte multe patimi în Irod. Amețit de patimă și de băutură,
Irod îi făgăduiește fetei că-i va da orice cere, până la
jumătate din împărăție. Îndemnată de Irodiada, fata îi cere
imediat capul lui Ioan, să i-l dea fără întârziere! Soldații
coboară din palat în temniță, taie capul Sfântului, iar Irodiada
primește din mâinile Salomeii, pe tipsie, acest cap - acum, sigur,
fără glas. Și ea ia un ac și înțeapă limba lui Ioan, pentru a
se răzbuna de mustrarea pe care i-o făcuse Sfântul Ioan - cea mai
cumplită cruzime de care a fost capabilă o femeie… Capul
Sfântului Ioan a rămas acolo la palat un timp, iar trupul a
fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum înainte ucenici ai
Mântuitorului Hristos. Așa își încheie viața acest mare profet,
sub sabia unui mare păcătos.
Însă
el… nu a murit, frați creștini: duhul lui și toată puterea lui
este sus, în ceruri. El trăiește cu adevărat, în mare cinste, în
împărăția lui Dumnezeu și se bucură de veșnică răsplată și
slavă de la Mântuitorul Hristos. Împreuna cu Maica Domnului,
Sfântul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor în fața
lui Dumnezeu: mama și nașul lui Iisus. Ei mijlocesc în rugăciune
pentru noi. Maica Domnului spune: „Doamne, Te-am purtat în brate,
ai supt la sânul meu, Te-am crescut; pentru bunătatea Ta, primește
acum rugăciunea și ajută robilor Tăi, care se roagă Ție, prin
Mine“. Sfântul Ioan întinde mâna și spune: „Doamne, adu-Ți
aminte de această mână care Te-a botezat și adu-Ți aminte că Tu
m-ai numit «prietenul Tău», cu toată nevrednicia mea. Ajută dar,
celor ce se roaga Ție, prin mine“. Ei sunt acolo sus, într-un loc
și într-o stare din care ne văd și, prin darul lui Dumnezeu, știu
totul despre noi și pot să ne ajute. Acest „sus“ nu este un sus
fizic, frați creștini, ci e foarte aproape de noi, pentru că
Dumnezeu și toata lumea cerească nu sunt undeva departe, ci printre
noi și în noi înșine. Chiar dacă noi avem această mărginire
pământească de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…
Binecredincioși
creștini, dacă noi toți suntem datori să urmăm fiecarui sfânt
în acele virtuți în care ne este cu putință a-l urma, apoi pe
Sfântul Ioan îl putem urma mai ales în virtuțile slujirii
aproapelui și a lui Dumnezeu, în smerenie. Oricât de mult bine am
face aproapelui nostru și orice jertfelnicie am depune în slujba
lui Dumnezeu, să nu ne atribuim nouă aceste merite, pentru că
numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o faptă cu adevărat bună.
Micșorându-ne și smerindu-ne pe noi înșine, acoperind sub
smerenie sinceră orice vrednicie personală, numai așa vom putea
avea întreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.
Sfântul
Ioan să rămână, dar, modelul nostru de smerenie: „El, Iisus,
să creasca, să fie cât mai cunoscut de lume, iar eu să scad“.
Și Iisus crește, până ajunge în Ierusalim și pe Golgota, iar
Ioan, retrăgându-se, trece în împărăția luminilor.
Să
urmăm exemplul smereniei lui, să-l avem la inimă și să ne rugăm
cu toată credința acestui mare sfânt și prieten al Mirelui
Hristos, care ne poate ajuta cu adevărat. Amin.
Capul
lui, frați creștini, a urmat niste „drumuri“ mai speciale. El a
fost recuperat din palatul Irodiadei și purtat, ca un odor de mare
pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o
moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate
Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulți bolnavi, mai ales
orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixată undeva în gol… Am
întrebat pe cineva: „Ce așteaptă aceștia, de stau aici de atâta
vreme?“ și mi s-a răspuns: „Foarte mulți dintre ei se
vindecă“.
Trupul
Sfântului Ioan a ramas îngropat în Sevastia până la anul 362,
când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă împreună cu alte sfinte
moaște. Creștinii l-au scos din mormânt - era cu trupul întreg -
și l-au dus în Alexandria, punand în locul lui alte oseminte care
au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai știm
nimic. Înainte de asta, Sfântul Luca, trecand prin Sevastia, ia
mâna dreaptă a Sfântului Ioan și o duce în Antiohia, păstrând-o
cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un
zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos.
Astazi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie și
cu ea se sfințesc apele.
Iar
capul lui, așa cum am mai spus, este într-un sicriu, într-o
moschee din Damasc. Odată, niște musulmani au lovit cu toporul în
acest sicriu, spunând: „Ce caută ghiaurul acesta aici?“. Din
sicriu au început să curgă valuri de sânge, țâșnea sângele
din sicriu și din marmură. Și ei s-au speriat foarte tare și au
chemat preoții ortodocși să vină să facă rugăciuni ca să
oprească aceste valuri de sânge care au umplut moschea…
De-atunci, deși sunt musulmani, ei au un mare respect față de
Sfântul Ioan.
Frați
creștini, să nu uitați încă un amănunt. Trupul omenesc este tot
așa de valoros ca și sufletul. „Trupul este templu al Duhului
Sfânt, iar voi nu sunteți ai vostri, ci ai lui Dumnezeu“ - spune
Sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia ființă în
pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. „și cine va strica templul
acesta, îl strică Dumnezeu pe el“ -spune Sfântul Pavel. Și
apoi, ce știi tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut
Sfântul Ioan Botezatorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi
cu pruncul acesta?“ Era un pui de om, fără nici un alt semn
deosebit.
Câți
prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, și ajung oameni
mari cu adevărat. Câți prunci ar putea să se nască și nu se
nasc, pentru că mamele îi ucid - și nu știu ce ucid, poate un
mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid
pentru ce? Pentru că e „incomod“. Preferă să-l omoare, copilul
acesta [e] ucis și aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de
gunoi. Și cred că au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru
că sufletul lui țipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori
trupușorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul
și femeia au stricat vasul lui. Și țipă strașnic pruncul
înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigașe și a tatălui
ucigaș! Pentru că amândoi sunt vinovați, și soțul este la fel
de vinovat înaintea lui Dumnezeu și vor da socoteală amandoi
pentru această crimă… V-am spus aceste lucruri în legătură cu
nașterea Sfântului Ioan Botezatorul. Nu vă ucideți pruncii,
lăsați-i să se nască, să-i creșteți așa, cu toata greutatea.
Nu uitați că și dumneavoastră ați fost prunci, și cineva s-a
ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.
Sfântul
Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam
că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a
rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo și păstrat
cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare
preț, un odor sfânt, care-i scapă din foarte multe primejdii. Din
cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit și
ascuns. Din când în când numai, își face simțită prezența -
asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ - și apare odată
la Edessa, altădată în Egipt… Iar acum este în Damasc, într-o
mare moschee, așa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei
catedrale. Am văzut și eu această moschee luxoaăa, cu lampadare
și covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde și
cu pereți de sticlă. Acolo înăuntru este capul Sfântului Ioan
Botezătorul. În jurul acestui paraclis stau foarte mulți orbi, în
genunchi sau turcește, într-o tăcere care te uimește. Stau și nu
văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschiși. Ei se roagă și
foarte mulți se vindecă .
Ce spun
ei, numai Dumnezeu știe, dar, în mod sigur, primesc foarte mult
ajutor de la capul Sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni
de acolo asupra acestor musulmani… Vin și foarte multe femei
musulmane, cu copii în brațe, și se sprijină de bara care
înconjoară mormantul, acelui sicriu. Îl înconjoară de trei ori,
apoi pleacă la treburile lor… pleacă cu fața veselă… Pun și
un fel de pomelnice într-un locșor anume de lângă acel sicriaș.
Sunt acolo gramezi de rugăciuni către Sfântul Ioan Botezătorul,
este un semn de mare venerație pentru acest sfânt.
Este în
calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan
Botezatorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească
și cerească a Sfântului Ioan. El este ființa de legătură
dintre profeți și apostoli. E marele pustnic și marele celib și
totodată, primul martir din lumea creștina: el moare pentru
sfințenia vieții de familie. S-a spus despre el că venea „în
duhul și puterea lui Ilie“ - acel profet temut, care zguduia
conștiințele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză
duhovnicească. Și tot așa va veni mai înainte de sfârșitul
istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.
 | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Parintele Sofian Boghiu |
