Biserica Romanilor: mai 2022

”A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut.” (Matei 20; 28-29)

Frați creștini!

Iată că după o săptămână de bucurie duhovnicească, de când am aflat de Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos și am prăznuit cum se cuvine această mare sărbătoare, am ajuns în a doua duminică după Sfintele Paști, cunoscută în popor ca Duminica Tomii.

Ne spune Sfânta Evanghelie că după opt zile de la Învierea lui Iisus, deci tot duminica, în timp ce ucenicii Lui se aflau închiși și încuiați de frica iudeilor în foișorul unde se întâlneau adesea cu Domnul la rugăciune, pe timp de seară, a venit Iisus în mijlocul lor și li s-a arătat din nou spunându-le: Pace vouă!

Vă întrebați poate cum a fost posibil ca Domnul să intre la ei, în mijlocul lor, la fel ca în Ziua Învierii, ușa încăperii fiind foarte bine zăvorâtă? Cum a fost posibil? Era normal ca ucenicii să fie uimiți și speriați crezând că este o nălucă. Însă urarea Sa - Pace vouă! i-a liniștit și au devenit curioși. Răspunsul la aceste întrebări firești, raționale, omenești sunt explicate de sfinții părinți prin aceea că Domnul a intrat la ei prin ușa zăvorâtă exact cum s-a născut în această lume ieșind din pântecele Maicii Sfinte la Bethleem, astfel încât aceasta a rămas Pururea Fecioară. Trupul său omenesc dar și dumnezeiesc poate învinge legile fizice ale naturii, pentru că El le-a stabilit și tot El le poate anihila.

Domnul le-a adresat aceste cuvinte deoarece prin Pace El S-a adresat la Sine, deoarece prezența lui Hristos întotdeauna aduce pace sufletului. Această pace este de fapt Duhul lui Iisus Hristos, care umple pe cei care se împărtășesc cu El cu fiecare binecuvântare. Acesta este harul pe care Pavel l-a dorit pentru credincioși, atunci când a scris: pacea lui Hristos, care covârșește orice minte, să păzească inimile şi cugetele voastre (Filipeni 4, 7)

De această dată erau prezenți toți ucenicii, deoarece în Duminica Învierii, când Domnul Iisus Hristos a venit între ei în același foișor, tot spre seară, Apostolul Toma nu era prezent alături de ceilalți.

De ce a venit Domnul între ei în timpul serii? Probabil că atunci ucenicii erau înfricoșați cel mai mult, deoarece iudeii îi căutau pe toți cei care l-au însoțit pe Iisus în toată perioada de misionarism a Sa în lume, iar Pacea dăruită de El îi liniștea și le dădea încredere în imprevizibilul viitor apropiat și chiar în perspectiva mântuirii.

Apostolul Toma nefiind de față și auzind de la frații săi că Domnul a Înviat și că fost între ei, nu s-a hazardat să creadă imediat, ci a avut un moment de îndoială și le-a mărturisit că ”Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Acest gest de îndoială nu trebuie înțeles ca un semn al necredinței lui, ci mai degrabă ca o atitudine de prudență în a nu fi supus unei înșelări, o atenție mărită în a deosebi duhurile și a face distincție între efectele produse de acestea. Domnul nu se supără când suntem îndoielnici la orice minune sau fenomen ce ține de extrasenzorial, tocmai că apreciază atenția pe care o acordăm pentru a nu ne lăsa înșelați de duhurile necurate, ce pot lua chiar și chip de duhuri îngerești de lumină. În popor a rămas de atunci sintagma de ”Toma necredinciosul”, cu toate că dacă analizăm un pic situația vom ajunge la concluzii uimitoare.

Toma a fost necredincios? Cu ce a greșit Toma prin această atitudine?

În primul rând îndoiala sa era firească, omenească. Nici ceilalți ucenici nu au crezut-o pe Maria Magdalena care a venit în dimineața duminicii învierii și le-a vestit că Domnul a înviat și că L-a văzut. Ba chiar au acuzat-o că de supărare și oboseală aceasta a avut o vedenie, considerându-o bolnavă. Putem spune că singura ”greșeală” a lui Toma a fost că în prima zi după înviere acesta nu era împreună cu ceilalți ucenici, că nu era în Biserică, în comuniune cu frații săi. Dar acest fapt nu a fost din vina sa, ci din rânduiala lui Dumnezeu, pentru ca așa trebuia să se întâmple, spre a da pildă celorlalți că în viitor nimeni nu trebuie să se mai îndoiască de Învierea lui Iisus.

În bisericile din India, unde Apostolul Toma se bucură de o evlavie deosebită, fiind încreștinătorul acelor ținuturi, acesta este numit de fapt ”Toma curajosul”, deoarece el a dat dovadă de curaj în prima zi după Învierea Domnului să iasă din casă și să meargă în piață pentru a cumpăra alimente pentru ceilalți frați. În acea vâltoare ce avea loc în Ierusalim, când toate gărzile lui Irod căutau pe toți cei care erau împreună cu Iisus pentru a-i prinde și ucide, Toma a dat dovadă de credință în Domnul că nu i se va întâmpla nimic și a mers în mijlocul mulțimii orașului.

După opt zile de la aceste întâmplări, în timp ce ucenicii Domnului erau tot înăuntru, fiind și Toma cu ei, Domnul a venit din nou seara în mijlocul lor spunându-le același salut: Pace vouă! Apoi adresându-se direct lui Toma i-a zis: ”Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.” Iar Toma făcând cum i-a zis Domnul a exclamat cu bucurie: ”Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

De ce nu S-a arătat lui Toma imediat, ci după opt zile? El face aceasta pentru ca între timp, fiind înștiințat continuu de ucenici şi auzind același lucru în mod repetat, să poată fi cuprins de o şi mai mare înflăcărare şi să poată fi pregătit pentru ca pe mai departe să creadă. Iisus se arată din nou lor şi nu așteaptă să fie întrebat de Toma sau să audă asemenea lucru. Mai degrabă, înainte ca Toma să poată vorbi, Iisus L-a împiedicat şi i-a împlinit dorința, arătând că chiar şi atunci când Toma spunea acele cuvinte ucenicilor, El era prezent cu ei. Pentru că El a folosit aceleași cuvinte, însă într-un fel prin care să mustre, adăugând sfaturi pentru vremurile ce aveau să urmeze.

Iubiți frați!

Se cuvine a ne întreba cum un trup ferit de stricăciune a arătat semnele cuielor şi a fost cu putință a fi atins de niște mâini muritoare. Ceea ce a avut loc s-a întâmplat din bunăvoință, pentru că ceea ce a fost atât de mic şi ușor, de transcendent încât să intre prin ușile încuiate, a fost cu totul lipsit de orice densitate. Această minune a fost arătată pentru ca învierea să fie crezută şi pentru ca oamenii să știe că El era Însuși Cel răstignit, şi nu altul, care a înviat în locul Său. De aceea, El a apărut purtând semnele şi de aceea şi mănâncă în fața ucenicilor pentru a-i îndreptății de aceasta. Cel puțin apostolii au făcut aceasta în mod repetat ca o dovadă a învierii, spunând: noi, care am mâncat şi am băut cu El. Așa cum atunci când vedem pe Hristos mergând pe apă înainte de răstignire, noi nu spunem că trupul Lui este de altă natură, ci de aceeași ca a noastră, tot așa și după înviere, când vedem pe Hristos cu semnele cuielor, nu spunem că este muritor.

Așadar, să-și mărturisească greșeala cei ce mai înainte tăgăduiau că Cel răstignit era Dumnezeu. Pentru că dumnezeiasca Scriptură le-o poruncește şi îndeosebi Toma, care, după ce a văzut pe El urmele cuielor, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

În cartea proorocului Isaia în capitolul 53, versetele 4-5, aflăm că: ”Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferințele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.” De aici înțelegem că practic noi l-am rănit, l-am răstignit pe Hristos și nu credem că El a luat rănile noastre și ni le vindecă. Încredințarea că aceste răni ca efecte ale păcatelor noastre au fost luate de Iisus se aseamănă cu încredințarea lui Toma și exclamăm și noi ”Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Problema este nu că noi îl rănim, ci este aceea că noi nu-i dăm rănile noastre. Noi nu mergem la El să ne vindece, ci lâncezim în băltoaca împuțită a păcatelor și patimilor, în loc să mergem încrezători la El să ne vindece și să ne curățească.

Mai trebuie să înțelegem din evanghelia citită astăzi că la rândul nostru și noi trebuie să-i credem pe cei care s-au întâlnit cu Domnul, fie prin teofanii, fie prin întâlnirea duhovnicească sau chiar prin unirea euharistică cu El și care mărturisesc prezența Lui în viața lor.

Să avem încredere în mila lui Hristos că ne va ierta și vindeca neputințele. Iuda nu a avut încredere în mila Lui, Toma a avut! Greșind în fața Domnului acesta a căzut în deznădejdea lipsei de încredere în mila lui Iisus și spre deosebire de Petru care s-a căit și a cerut iertare, el a ales să își pună singur capăt vieții pământești. Toma în schimb, dându-și seama de ezitarea sa și că s-a îndreptățit că este Domnul cu adevărat a cerut îndurare și iertare prin această exclamare a dragostei sale pentru Iisus strigând: ”Domnul meu și și Dumnezeul meu!”, ca și cum i-ar fi spus ”Te iubesc Doamne al meu!”

Credința este reciprocă, atât cea a omului în Dumnezeu, dar și credința lui Dumnezeu în om, știind că există riscul ca omul să-L trădeze, dar Domnul își asumă acest risc din dragoste față de noi. Chiar dacă ne bat la ușa sufletului atâtea ispite, precum cele ale îndoielii, să le risipim, repetând cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede El în tine. Credința este acest simplu pas către întâlnirea cu Dumnezeul care crede în tine.”

Când Toma a atins trupul Mântuitorului, spunând Domnul meu şi Dumnezeul meu, a crezut cu adevărat că L-a atins pe Dumnezeu. Pentru că ei toți au mărturisit un singur Hristos, astfel încât să nu-L facă doi.

Așadar, tu îl crezi pe Toma? Şi crezi în acest fel că Iisus Hristos, Domnul a toate, Singurul Născut şi în același timp primul născut, este Ziditorul tuturor lucrurilor şi Mântuitorul lumii şi că aceeași persoană este în primul rând Ziditorul lumii întregi şi după aceea Mântuitorul lumii întregi?

Frați creștini!

După ce Toma și-a exprimat credința și dragostea față de Domnul, toți ucenicii și implicit toată umanitatea a primit o învățătură de la Mântuitorul care a spus: ”Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut.”

Ce înțelegem noi din aceste sfinte cuvinte?

Când Apostolul Pavel spune: credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (Evrei 11, 1), este limpede că dovada acelor lucruri care nu pot fi făcute evidente este credința. Lucrurile care sunt evidente nu mai implică credință, ci recunoaștere.

De ce atunci când Toma a văzut şi când L-a pipăit, Domnul i-a spus: pentru că M-ai văzut ai crezut? Pentru că a văzut un singur lucru şi a crezut un altul; divinitatea nu putea fi văzută de un muritor. El a văzut o ființă omenească şi L-a mărturisit ca Dumnezeu… Dar noi ne bucurăm și de ceea ce urmează: fericiți cei care n-au văzut şi au crezut. Cu siguranță, această spusă se referă la noi, cei care păstrăm în mințile noastre pe Acela pe care nu Îl vedem în trupul Său. Se referă la noi, doar dacă îmbrăcăm credința cu fapte. Crede cu adevărat doar acea persoană care își exprimă credința în lucrările sale.

Ca de obicei, Hristos trebuia să fie răbdător cu Toma când a spus că el nu va crede, şi cu ceilalți ucenici când au crezut că au văzut un duh. Datorită dorinței Sale de a convinge întreaga lume, El de bună voie le-a arătat semnele cuielor şi rana din coasta Sa. Pentru că El, fără îndoială, îi dorea și pe aceia care aveau nevoie de asemenea semne ca sprijin pentru credința lor.

Și chiar a și mâncat în fața lor, deși nu avea nevoie de aceasta… Cel care se încrede în ceva ce nu a văzut, crezând în cuvântul învățătorului său, prin credința prin care el cinstește pe cel pe care învățătorul său îl proclamă lui, este vrednic de mare cinste. Așadar, fericit este cel care crede mesajul sfinților apostoli care, așa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, au fost martorii faptelor lui Hristos şi slujitorii lumii. Dacă noi dorim viaţa veșnică şi tânjim după un lăcaș în Cer, trebuie să-i ascultăm.

Doar pentru mințile adânci şi pentru sufletele întărite de lumina credinței este posibil să creadă fără a ezita ceea ce nu este văzut cu vederea trupească şi să-și îndrepte simțurile unde nu-și pot direcționa privirea. De unde s-ar mai fi ridicat aceasta în inimile noastre sau cum ar mai fi fost cineva motivat prin credință, dacă mântuirea noastră s-ar fi bazat doar pe acele lucruri care se află înaintea ochilor noștri? Pentru aceasta, Domnul nostru a spus lui Toma, care părea să se îndoiască de învierea Sa până când nu a verificat prin vedere şi nu a atins urmele pătimirilor Lui chiar pe trupul Său: pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiți sunt cei care nu au văzut şi au crezut.

Iubiți frați!

Ne mustră Domnul necredința și mințile noastre excesiv de raționale, care caută mereu să despice firul în patru și care iscodesc tainele Sale fără a pune ceva și la inimă, și parcă ne spune Domnul: "Doar am făcut atâtea minuni în viața ta, iar tu treci nepăsător și nemulțumitor pe lângă ele în fiecare zi, zicând mereu în sinea ta că a fost o coincidență sau un fenomen straniu, sau că ți se cuvine."

Învierea Domnului este dovada supremă și de necontestat că Hristos este Dumnezeu, că El este stăpân peste viață și moarte, că El este sensul existenței noastre. Dacă Hristos nu ar fi înviat atunci probabil că ar fi rămas în amintirea apostolilor și a noastră drept un mare prooroc și învățător, ca și Sfântul Ioan Botezătorul, dar învierea Domnului i-a schimbat radical pe apostoli și i-a făcut alți oameni, din fricoșii ce se ascundeau de iudei în cei mai curajoși oameni, alegând să trăiască în prigoniri și să moară în chinuri de neînchipuit, pentru noi cei de astăzi, toate acestea de dragul Adevărului.

În zilele noastre, când necredința a pătruns în toate casele și se înmulțește cu repeziciune în continuare, dacă am fi un pic mai atenți la șuieratul vântului, pentru cine are urechi de auzit, încă mai răsună cuvintele Mântuitorului "Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputință." (Ev. Matei 17:20)

Duminica Sf. Ap. Toma este duminica dojenirii necredinței noastre, a tuturor, iar noi știind aceasta să nu stăm blocați în limitele rațiunii noastre ci să cădem la picioarele Domnului zicând: "Iertare Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Să-l rugam pe Domnu Hristos să ne schimbe din temelie, ca pe sfinții apostoli, să devenim și noi din păcătoșii și neputincioșii de ieri, drepții și sfinții de mâine.

Hristos a înviat!

BIBLIOGRAFIE: