Recunoștința, formă de respect și credință.

În duminica a XXIX-a după Rusalii, în biserica noastră drept măritoare creștină se amintește despre pilda celor zece leproși vindecați de Domnul nostru Iisus Hristos, în timp ce propovăduia Împărăția Lui Dumnezeu în Samaria și în Galileea.

Lepra (boala Hansen, engl. leprosy) este o boală infecțioasă gravă cunoscută din antichitate. Agentul cauzal al bolii fiind bacteria Mycobacterium leprae, azi poate fi tratată printr-o combinație de mai multe antibiotice, tratament care nu poate fi aplicat din motive economice în țările în curs de dezvoltare.

Boală cunoscută din vechime, fiind amintită deja în primele izvoare scrise din istorie. Cercetările mai recente au stabilit că locul de origine a bolii este Africa de est. De aici boala s-a extins în Europa și Asia ajungând în India.

În vechiul testament din Tora, partea Levitic (cartea 3-a a lui Moise), boala este descrisă amănunțit în capitolul XIII vers. 1-46. De menționat că aici lepra nu este considerată ca o boală diferită de alte boli dermatologice ca Lupus erythematodes (boală de piele cu o etilogie necunoscută), sau „Lupus vulgaris” (tuberculoză dermică), cauza fiind necunoscuta datorita cunoștințelor medicale puține din acel timp.

Lepra, ca boală este foarte cumplită și hidoasă, însă nedureroasă.

În Vechiul Testament, conform îndemnului lui Moise, toți cei suspectați că s-au îmbolnăvit de lepră trebuiau să se prezinte preoților pentru ai cerceta, aceștia fiind singurii care cunoșteau simptomele bolii, iar în urma examinării erau declarați ca spurcați sau curați, iar în cazul infectării determinând excluderea lor din comunitate și interzicerea acestora de a aduce jertfe de arderi de tot la Templul lui Dumnezeu, pe motiv că sunt spurcați.

Ce chin sufletesc trăiau acei oameni, fiind desconsiderați de către toată lumea, excluși din viața socială, trăind izolați în comunități de leproși de la marginile orașelor. Erau condamnați la moarte prin chinuri deosebite, suportând mizerie, frig și desconsiderare din partea oamenilor. Mai mult decât atât, familiei și prietenilor le era interzis să-i viziteze, aceștia fiind condamnați să trăiască până la sfârșitul vieții singuri și uitați de cei dragi. Neavând unde să mai locuiască, adeseori se refugiau în cimitire sau în peșteri.

În România mai există boala în delta Dunării, în Tichilești o localitate în județul Tulcea – Dobrogea, unde se află singurul sanatoriu (spital) unde mai conviețuiesc cei bolnavi de lepră.

Dar să revenim la Sfânta Evanghelie după Luca și să citim episodul vindecării acestor oameni bolnavi, de către Domnul Iisus Hristos:

12 Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproși care stăteau departe,

13 Și care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!

14 Și văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă şi vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit.

15 Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.

16 Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-i. Și acela era samarinean.
17 Și răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?

18 Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?
19 Și i-a zis: Scoală-te şi du-te; credința ta te-a mântuit.

(Sfânta Evanghelie după Luca, cap. XVII, 12-13)

Să ne întoarcem cu două mii de ani în urmă într-un mic sat din Samaria, care urma să fie străbătut de către Mântuitorul Iisus Hristos împreună cu ucenicii Săi, în scopul propovăduirii Împărăției lui Dumnezeu, care a venit pe pământ. La intrarea în sat, departe de drum pe un câmp, era un grup de zece leproși, care auzind de venirea lui Iisus în acel sat s-au grăbit să îl întâmpine, pentru a-i cere ajutorul. Aflaseră de multe vindecări miraculoase pe care Iisus le făcuse în alte sate și auzind că vine la ei, cu credința vie că poate să îi vindece, s-au adunat la intrare în sat să î-L aștepte.

Când s-a apropiat de sat Mântuitorul Iisus Hristos împreună cu apostolii și ucenicii săi, a fost strigat de la depărtare de acei oameni nefericiți, cerându-I ajutorul și mila spre a-i vindeca de cumplita boală a leprei. Domnul Iisus Hristos auzindu-i, s-a apropiat de ei și le-a spus să se prezinte preoților după vechea rânduială spre a-i examina.

Bineînțeles că acei leproși erau declarați de mult de către preoți ca spurcați, alungați din comunitate și considerați păcătoși și pedepsiți de Dumnezeu. Însă, credința lor fermă în Cuvântul Domnului i-a determinat să mai meargă încă o dată la preoți pentru a-i examina, mulțumind lui Iisus că le-au dat importanță și că le-au poruncit să facă acel lucru și nu i-au ignorat și El, ca toți ceilalți consăteni, rude și foști prieteni unii dintre ei.

Mergând ei pe cale spre sinagogă au observat marea minune că toate rănile lor se vindecaseră și că erau întregi și nevătămați.

Vă dați seama ce mare bucurie i-au cuprins când s-au văzut vindecați?

Au slăvit pe Dumnezeu și de bucurie au fugit care încotro spre familiile lor să le dea vestea cea mare că de acum sunt curați.

Numai unul dintre ei, care era și de neam samaritean, dându-și seama de marele bine pe care i l-a făcut Iisus, s-a întors la El în sat și îngenunchind la picioarele lui îi mulțumea cu emoție și bucurie pentru marele bine pe care i l-a făcut. Mântuitorul văzându-l că s-a reîntors să-I mulțumească s-a bucurat pentru acel om, dar s-a mâhnit pentru ceilalți nouă care erau iudei spunând: Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Scoală-te şi du-te; credința ta te-a mântuit.

Samariteanul, pentru că s-a întors să-I mulțumească lui Iisus, pe lângă vindecarea trupească a primit-o și pe cea sufletească, Mântuitorul spunându-I: “Scoală-te și du-te, credința ta te-a mântuit!”

Ceilalți nouă chiar dacă s-au vindecat în mod miraculos, s-au întors la viata lor plină de păcat pe care o duceau și înainte, și pentru care și primiseră acestă pedeapsă de la Dumnezeu.

Ce trebuie să înțelegem noi din această pericopă evanghelică?

Trebuie să înțelegem faptul că în toată viața noastră omul trebuie să fie recunoscător lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care El le trimite către noi.  De la aerul curat pe care îl respirăm și apa limpede din izvoare, de la sănătatea trupească a celor pe care o au sau de la bucata de pâine pe care o avem pe masă, până la orice realizare a noastră și orice lucru bun pe care l-am primit, întotdeauna să fim recunoscători și să mulțumim în rugăciunile noastre Domnului, pentru orice lucru bun sau facere de bine pe care ni le-a trimis. Fără El nimic nu putem face spre binele nostru. Este singurul care ne ajută în aceste timpuri stăpânite de începătoriile și stăpâniile acestor vremuri. Să mulțumim Domnului pentru orice răsărit de soare pe care îl mai vedem sau pentru orice ajutor pe care îl primim la nevoi și în necazuri. Dumnezeu lucrează cu oameni și prin oameni, ajutându-ne întotdeauna când cerem ajutorul spre binele nostru sufletesc și trupesc. Dacă nu primiti ajutor, înseamnă că nu este de folos sufletesc acea cerere și trebuie să reevaluăm situația în funcție de legile lui Dumnezeu, cerând doar ceea ce este de folos spre mântuire.

Recunoștința ca valoare morală este una dintre cele mai de preț comori pe care un om o poate avea atunci când are puterea să mulțumească lui Dumnezeu și aproapelui pentru toate facerile de bine de care s-a bucurat. Este o dovadă a respectului și credinței omului în puterea lui Dumnezeu la care totul este cu putință. Fiind recunoscători dăm dovadă de dragoste și credință față de El, dar și față de apropiații noștri.

Recunoștința vine din smerenie și respect față de cel căruia îi arătăm mulțumirea noastră. Dacă nu respectăm și nu suntem smeriți, atunci ajungem la concluzia că tot ce avem și am realizat se datorează numai datorită muncii noastre sau abilităților pe care le avem. O gândire greșită și care duce la dispreț și ură față de cei aflați în nevoi și în necazuri.

În rugăciunile noastre particulare pe care le săvârșim în taină, trebuie întotdeauna să și mulțumim Domnului pentru toate darurile și bunătățile primite până în acel moment. Nu trebuie numai să cerem și după ce obținem să nu mulțumim, ca și cum Dumnezeu era obligat să ne ajute.

În fiecare seară la culcare e bine să mulțumim Domnului pentru binefacerile Sale așa:

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toată milostivirea şi îndurarea, Care ai nemăsurată milă, nespusă şi neajunsă iubire de oameni, căzând acum către a Ta slavă, cu frică şi cu cutremur, aduc Ție mulțumire pentru binefacerile de care m-ai învrednicit pe mine nevrednicul robul Tău. Te slăvesc, Te laud şi Te cânt ca pe un Domn, Stăpân şi Făcător de bine. Și iarăși căzând înaintea Ta, îți mulțumesc şi cu smerenie mă rog nemăsuratei şi negrăitei Tale milostiviri, ca şi de acum înainte să-mi dăruiești faceri de bine, ca să sporesc în dragostea de Tine şi de aproapele meu. lzbăveşte-mă de tot răul şi necazul. Dăruieşte-mi liniște şi mă învrednicește ca în toate zilele vieții mele totdeauna mulțumire să-Ți aduc şi să grăiesc şi să cânt cele preabune Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

Gherasim Ogheru

Cititi si:

http://bisericaromanilor.blogspot.ro/2012/01/vindecarea-celor-10-leprosi.html

A fi sau a nu fi creștin ortodox?

Înmormântare vs. Incinerare

În ultima vreme asistăm la un circ mediatic de neimaginat cu privire la anumite aspecte legate de acțiunile sau neacțiunile Bisericii Ortodoxe Române, cu privire la unele chestiuni ce țin de cultul religios specific Bisericii noastre. Biserica este acuzată că este învechită, obtuză, că a rămas ca în evul mediu neținând pasul cu vremurile actuale.

 

Ceea ce trebuie să știe respectabilii critici este faptul că biserica ortodoxă nu își impune regulile și credința în niciun fel asupra oamenilor. Ba mai mult decât atât în biserica noastră nu există un act oficial de excomunicare, de eliminare din rândurile membrilor bisericii a niciunei persoane pentru anumite încălcări ale credinței noastre stabilite prin dogme și legi bisericești. Dumnezeu ne cheamă în permanență să ne întoarcem la El ca fiul cel risipitor din Evanghelie, iertându-ne de fiecare dată când facem act real și nefățarnic de pocăință prin taina spovedaniei, repunându-ne din nou în drepturile noastre de fii ai lui Dumnezeu și membrii ai Bisericii lui.

 

Aceste critici apar din partea unor oameni botezați în pruncie ca și creștini ortodocși, dar o dată cu înaintarea în vârstă, viața lor nu s-a ghidat după regulile Bisericii în care au fost botezați, ci după legile firești ale trupului. Prin aceasta respectivele persoane s-au separat singure de comuniunea membrilor bisericii trăind după reguli proprii și înstrăinați de ortodoxie. Este practic o auto-excomunicare din proprie voință, chiar dacă ei consideră în continuare că sunt ”creștini ortodocși”. Modul lor de viață și faptele lor contravin rânduielilor membrilor bisericii ortodoxe și deci nu sunt ortodocși. A trăi în comuniune în cadrul bisericii ortodoxe presupune respectarea legilor dumnezeiești lăsate în scrierile Sfintei Scripturi, a respecta hotărârile și canoanele (legile) bisericești stabilite de cele șapte Sinoade (Congrese) Ecumenice de dinainte de marea schismă a apusului și tot o dată de a respecta toate hotărârile și canoanele stabilite în cadrul Sfintelor Sinoade ale bisericilor autocefale cu rang de Patriarhie, cum este și Biserica Ortodoxă Română.

De asemenea toate învățăturile și scrierile lăsate de mari duhovnici și părinți ai bisericii noastre, inspirați de înțelepciunea insuflată de Sfântul Duh revărsat asupra lor de Dumnezeu Tatăl, trebuie să fie pentru creștinii ortodocși repere și direcții de urmat pe drumul lung al vieții, având drept țel final dobândirea vieții veșnice alături de Sfânta Treime și toate puterile cerești, prin trecerea de la această viață spre viața veșnică prin porțile morții.

 

Deci, cine nu respectă modul de viață impus de canoanele bisericii nu se mai poate numi ortodox după faptă ci doar cu numele, neavând nici-un drept să critice sau mai mult să condamne hotărârile Bisericii, având doar o singură alegere și anume ori renunță la statutul de membru al Bisericii Ortodoxe în general, ori revine la credința ortodoxă respectând regulile și pe ceilalți membrii ai biserici care respectă și acceptă condițiile puse de această instituție divino-umană, trăind în comuniune euharistică. Numai înstrăinarea de Biserică poate duce la pierderea identității de creștin ortodox și deci implicit la rătăciri ale cărărilor pe care mergem în viață, unde punctul final după moarte nu sunt brațele deschise ale lui Hristos care ne așteaptă la El cu drag, ci hăul adânc și fierbinte al iadului care poate fi și o ușă a unui crematoriu.

Biserica Ortodoxă, ca instituție divino-umană, este compusă din clerici și mireni.

Nu trebuie făcută distincție între aceste două componente, cum greșit este mediatizată noțiunea de Biserică atunci când se referă doar la clerici. Nu se poate păstor fără turmă cum nu se poate nici turmă fără păstor. Biserica suntem noi toți ca mădulare vii ale trupului lui Hristos. Că suntem clerici sau mireni, toți suntem mădulare vii ale lui Hristos. Chiar dacă unul dintre noi moare, trupul acestuia, ca mădular creat de Hristos în pântecele mamelor noastre, nu trebuie distrus prin incinerare. Nu avem dreptul să distrugem propriul corp după moarte deoarece nu suntem noi stăpân pe el, ci Hristos. El l-a creat în procesul maternității. Iar trupul creat din pământ trebuie înapoiat pământului. Acesta ne este un înveliș material vremelnic al sufletului de care ne folosim în timpul vieții pământești și de care trebuie să avem grijă pe parcursul vieții, ca de un dar al lui Hristos, iar la moarte să-l înapoiem pământului așteptând Învierea cea de apoi, după cum credem și mărturisim, când trupul va învia. Trupul înviat la judecata de apoi va fi desăvârșit precum trupul lui Adam și al Evei dinainte de căderea în păcat, după cum scrie în Sfânta Scriptură:

”Așa este şi învierea morților: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune;

Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere;

Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc.

Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață"” (1Cor. XV; 42-45)

De aici tragem concluzia că omul decedat așteaptă cu trupul învierea cea de apoi, aidoma unui somn lung, când sufletul se va reîntoarce în trupul recompus din elementele materiei descompuse în mormânt, din rămășițele materiale ale trupului îngropat. De aceea biserica noastră le spune celor decedați ”adormiți”, adică doarme până va învia, după cum a spus Iisus Hristos în casa lui Iair când fiica acestuia de doisprezece ani abia murise: "Nu plângeți; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52)

Cum poți decide să arzi pe cineva care doarme așteptând învierea?

Nici chiar tu nu te poți condamna cu trupul la ardere după ce mori, din propria ta dorință de a fi incinerat, fiind asemenea unui act sinucigaș îndreptat doar asupra trupului, despărțit de suflet. Nu ai dreptul să distrugi ceea ce nu este al tău. Trupurile nu sunt ale noastre, ci sunt mădulare (organe) ale trupului lui Hristos reprezentat de Biserica lui drept măritoare creștină. Este un act îndreptat fățiș împotriva lui Hristos și deci, nu te mai poți numi creștin ci dușman al Lui Hristos, anticreștin, antihrist.

Din această cauză Biserica nu va acorda niciodată asistență religioasă prin clericii săi celor care se sinucid (distrugere din proprie voință sufletească și trupească), celor care doresc să fie incinerați după moarte (distrugere din proprie inițiativă doar trupească), ateismul (cei care se sinucid doar sufletește lepădându-se de Hristos), celor care îmbrățișează idei ca eutanasia, etc. Sunt probleme delicate de bio-etică pe care Biserica le tratează cu foarte mare atenție, învățând pe creștini că suntem vremelnici și chiriași în această lume materială trecătoare.

Omul cât trăiește în viața pământească trebuie să poarte respect trupului, dar nu un respect măgulitor de ațâțare a poftelor, ci de purificare a lui, de trăire alături de suflet după legile creștine. La judecată vom da socoteală atât cu trupul cât și cu sufletul pentru faptele noastre. Deci respectul și cinstea cuvenită trupului trebuiesc date și după adormire în Domnul, prin înmormântarea acestuia cu stimă și respect, returnând pământului trupul care ne-a fost împrumutat. Legile firești ale Lui Dumnezeu va descompune trupul în elemente primordiale, în pământ, dar acel pământ se va recompune la loc la Înviere. Prin arderea acestui trup, sunt distruse legăturile și identitatea materială personală, va fi distrusă legătura interpersonală dintre materie și suflet, pierzându-se identitatea atomilor cenușii, mai ales dacă se va împrăștia cenușa în văzduh după cum doresc unii sau alții cu limbă de moarte. Bineînțeles că la înviere vor căpăta trupuri și cei incinerați dar păcatul distrugerii trupului lor prin ardere din propria lor voință îi va condamna la arderea lor în continuare împreună cu îngerii căzuți în Iadul cel veșnic. Sunt oameni care au murit în incendii, în războaie sau alte accidente și care au fost carbonizați. Dar trupurile acestora au fost carbonizate fără voia lor, deci nu se fac vinovați de actul fățiș împotriva arderii trupului creat de Hristos, de păcatul acesta înfiorător și barbar tot o dată. E un lucru barbar și de asemenea crud să arzi de tot un trup omenesc, chiar și al unui animal. Dar cred că dacă s-ar arde trupurile animalelor moarte la crematoriu s-ar face emisiuni despre barbarismul celor care în loc să îngroape cadavrele le ard în cuptoare încinse.  

Destul că familia este îndurerată de despărțirea temporară de apropiații lor care dispar dintre ei. Cât de crud ar mai fi pentru ei să mai și vadă trupul celui drag arzând într-un cuptor.

Câtă barbarie, câtă cruzime!

Să nu ai unde să mai vorbești cu rămășițele pământești ale celor dispăruți dintre noi, să nu ai unde depune o floare și o lacrimă în rugile noastre pentru cei adormiți, rugându-ne pentru iertarea păcatelor lor de către Hristos.

Ca o concluzie a acestui articol putem spune că problema principală a societății actuale este depărtarea oamenilor de Dumnezeu, iar referindu-ne la Biserica Ortodoxă sunt foarte mulți membrii botezați, covârșitor de mulți, care nu mai respectă regulile Bisericii. Aceștia nu participă în comuniune cu ceilalți la serviciile religioase și la rugăciunile în comun din lăcașurile de cult. Nu se pocăiesc de faptele lor prin Taina Sfintei Spovedanii, nu se unesc cu Hristos prin Taina Euharistiei, nu încearcă să înțeleagă tainele credinței noastre, trăind după regulile trupului. Sunt oameni lumești după cum îi numește tradiția ortodoxă, nepunând preț pe valoarea sufletului și curățirea lui de patimi și păcate, pentru a deveni și oameni spirituali (duhovnicești). Oi pierdute pe care Hristos le caută și pentru care plânge.  Aceștia din ignoranță și neștiință păcătuiesc de moarte împotriva Duhului Sfânt care ne vorbește prin Biserică și prin legile impuse de aceasta, îndreptându-se cu dispreț și chiar cu ură spre conducerea Biserici dar și împotriva noastră, a celor ce iubim și respectăm Biserica lui Hristos.

Deci, noi care citim aceste rânduri cum suntem? Ortodocși sau...nu?

Cu dragoste creștinească,

Gherasim Ogheru

Vezi si: Hotărâri ale Sf. Sinod privind înhumarea în Biserica Ortodoxă Română

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Epifanie Norocel, a încetat din viaţă

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Înalt Preasfinţitul Epifanie Norocel, a încetat din viaţă, luni seară, la vârsta de 80 de ani, în timp ce se deplasa spre Mănăstirea Brazi, din oraşul vrâncean Panciu.

Conform primelor informaţii, înaltului ierarh i s-a făcut rău în drum spre Panciu, în timp ce se deplasa la Mănăstirea Brazi.

 

Imediat, la faţa locului a fost chemată ambulanţa, prin intermediul Serviciului Unic de urgenţă 112, iar arhiepiscopul Epifanie Norocel a fost transportat la spitalul din Panciu, unde medicii au încercat resuscitarea acestuia, însă înaltul ierarh a murit, decesul fiind constatat în jurul orei 19.45, potrivit reprezentanţilor Serviciului Judeţean de Ambulanţă Vrancea şi Poliţiei locale.

Arhiepiscopul Epifanie Norocel împlinise 80 de ani la jumătatea lunii decembrie 2012.

Până la ora transmiterii acestei ştiri, medicii nu au făcut publice cauzele decesului IPS Epifanie Norocel.

Sursa: Mediafax

http://www.mediafax.ro/social/arhiepiscopul-buzaului-si-vrancei-epifanie-norocel-a-incetat-din-viata-10436587

Dumnezeu să-l odihnească!

BOTEZUL DOMNULUI

 Oamenii din timpurile cand totul s-a intamplat, cu doua milenii in urma, stiau din Cartile Sfinte si din cuvintele proorocilor ca se apropia plinirea venirii in lume a Lui Hristos Mantuitorul.
       In acea vreme, ascultînd cuvîntul lui Dumnezeu, in Tara Sfanta, s-a aratat Ioan Botezatorul, fiul lui Zaharia si al Elisabetei care venind în partile Iordanului, propovaduia botezul pocaintei, întru iertarea pacatelor. Cei cel vedeau se intrebau: “Nu cumva el este Hristosul?”. Dar Sfântul Ioan le marturisea: “Eu va botez cu apa, dar dupa mine vine Cel ce va va boteza cu Duhul Sfânt si cu foc” (Mt. 3, 11).
       A doua zi Iisus a venit la Ioan si apropiindu-se, i-a cerut sa-L boteze in raul Iordan. Ioan l-a oprit spunandu-i: “Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine, si Tu vii la mine? Iisus i-a raspuns: „Lasa acum ca sa se cuvine noua sa plinim toata dreptatea”. (Mt. 3, 14-15). Si coborand ei in apa Ioan L-a botezat pe Iisus. Iar pe cand iesea Iisus din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu, S-a vazut pogorandu-se ca un porumbel, venind spre El. Si din ceruri s-a auzit un glas zicand: ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit intru Care am binevoit”.(Mt. 3, 17).
        Lui Iisus nu-I trebuia aceasta, ca unul Care era preacurat, fiind nascut din Preacurata si Preasfînta Fecioara, El Însusi fiind izvorul a toata curatia si sfintenia. Dar a venit la ape ca sa curateasca firea lor; a venit sa Se boteze ca sa ne pregateasca baia sfîntului Botez. A venit la Ioan, pentru ca acesta sa fie pentru dînsul martor nemincinos, vazînd pe Duhul Sfînt pogorîndu-Se peste Cel pe Care-L boteza si auzind glasul Tatalui de sus.
       Crestinii ortodocsi sarbatoresc Botezul Domnului sau Boboteaza, in fiecare an la 6 ianuarie.
       Sarbatoarea Botezului Domnului se mai numeste si „Epifanie”, care inseamna ”Aratare”. In aceasta zi s-a aratat in lume Dumnezeu, Sfanta Treime. Tatal a grait din ceruri, Fiul era in apa si se boteza, iar Duhul Sfant a pogorat asupra Lui.

In aceasta zi se face si Sfintirea cea mare a apei - AGHIASMA MARE. Preotul venind cu credinciosii, se roaga lui Dumnezeu sa trimita pe Duhul Sau Cel Sfant si sa sfinteasca apa aceea, precum a sfintit apa Iordanului in ziua cand s-a botezat Domnul Nostru Iisus Hristos.
       Apa aceasta, avand intr-insa darul si puterea dumnezeiasca a Sfantului Duh, a facut adesea multe minuni, insanatosind bolnavi, tamaduind rani, aparand de rele, de necazuri si de primejdii. Se intrebuinteaza, de pilda: la botezul copiilor, la rugaciunea pentru durerea de cap, la binecuvantarea inceperii semanaturilor, la Sfintirea crucii si a troitei, a clopotului, a vaselor si vesmintelor bisericesti, la Sfintirea bisericii si a antimiselor, a Sfantului Mir si a altora.
       In aceasta zi, cu totii sa praznuim, cantand: “În Iordan botezându-Te, Tu Doamne, închinarea Treimii s'a aratat, ca glasul parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit pre Tine numindu-Te si Duhul, în chip de porumb, a adeverit întarirea Cuvântului. Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, marire Tie”