REVISTA DE SPIRITUALITATE CRESTIN - ORTODOXA
Drept măritori crestini!
Pe acest website se pot posta articole prin care se mărturisește public sfânta noastră credință ortodoxă. Scrieți articole pentru publicare pe adresa de email straja.carpatilor.buzau@gmail.com
Proiect administrat de FRĂȚIA STRAJA CARPAȚILOR - Buzău
Lumina
Sfântă (Greek
'Αγιος Φως, "Lumina Sfântă") este un miracol care
se întâmplă în fiecare an în Biserica
Sfântului Mormânt în Ierusalim în Sâmbăta
Mare,
Ziua de dinaintea Sfintelor
Paşti.
Este considerată de unii oameni ca fiind cea mai lungă minune anuală
atestată în lumea creştină, cu toate că evenimentul este
documentat consecutiv doar din 1106. În multe ţări ortodoxe din
lumea întreagă, acest eveniment este televizat.
Ceremonia începe la amiază când patriarhul Ierusalimului sau alt
arhiepiscop ortodox spune rugăciunile cuvenite. Mulțimea adunată acolo cântă
apoi "Doamne miluieşte" (Kyrie eleison în greacă) până când
Lumina Sfântă coboară şi aprinde o lampă cu ulei de măsline ținută de patriarh
în timp ce el este singur în camera mormântului Mântuitorului. Apoi, patriarhul
iese din această cameră, spune rugăciunile şi apoi aprinde 33 sau 12 lumânări
pe care le împarte credincioșilor.
De asemenea, focul aprinde spontan alte candele şi lumânări din
biserică. Pelerinii povestesc că Focul Sfânt nu arde părul, fețele etc. în
primele 33 de minute după ce este aprins. Înainte de a intra în Mormântul
Domnului, patriarhul sau arhiepiscopul slujitor este inspectat de autoritățile
Israelului care probează astfel că el nu are mijloacele tehnice necesare pentru
aprinderea focului. Mai demult, această investigație o făceau soldații turci.
Prima dată, Lumina Sfântă a fost menționată într-un document din secolul
IV. O descriere detaliată a miracolului este inclusă în jurnalul de călătorie
al egumenului rus Daniel, care a fost prezent la slujba din 1106. Daniel
menționează o incandescență albastră care coboară din dom către edicula unde
patriarhul așteaptă lumina. Există persoane care pretind că au văzut această
incandescență şi în timpurile moderne.
De-a lungul multor secole de apariţie a acestei minuni, se spune că
Lumina Sfântă a coborât în câteva alte ocazii, de obicei când clerul heterodox
încerca să-l obțină. În concordanță cu tradiția, în 1099, de exemplu, eșecul
cruciaților de a face să coboare focul a dus la revolte de stradă în Ierusalim.
Se spune că în 1579, patriarhul armean s-a rugat zi şi noapte pentru a face
Lumina Sfântă să coboare, dar, miraculos, Lumina a țâșnit dintr-o coloană de
lângă intrare şi a aprins candela ținută de patriarhul ortodox care stătea alături.
După intrarea în biserică, mulţi creștini ortodocși cinstesc această coloană,
care poartă semne şi o crăpătură largă atribuită trecerii prin ea a fulgerului
Focului Sfânt.
"Nu
te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe
mânzul asinei"
(Ioan 12;15)
Frați
creștini!
Iată
că am ajuns cu mila lui Dumnezeu să prăznuim cu bucurie și
momentul intrării în Ierusalim al Fiului lui Dumnezeu și al
Omului, atunci când Cerul și pământul se bucurau văzând pe
Domnul tuturor celor văzute și nevăzute ajungând în orașul
sfânt călare pe mânzul asinei. Suntem în Săptămâna Patimilor
și rememorăm în fiecare zi a acesteia toate pătimirile Domnului,
culminând cu Sfântă Învierea Sa din morți.
Sfântul
prooroc Zaharia prevestea cu patru sute de ani înaintea acestui
eveniment că Dumnezeu întrupat în om va intra în Ierusalim și va
veni șezând pe ”mânzul
asinei” (Zaharia 9;9),
un măgăruș “pe
care nimeni din oameni niciodată n-a șezut”(Luca
19;30),
neîmblânzitul mânz îmblânzindu-se atunci când a fost încălecat
de Cel ce l-a creat.
Sfinți Apostoli și-au pus hainele pe mânz și Domnul a încălecat,
mânându-l încet să intre pe poarta cetății lui Dumnezeu.
La
sfârșitul misiunii sale de propovăduire a venirii Împărăției
lui Dumnezeu pe pământ, după trei ani de pelerinaj în țara
Israelului, unde a săvârșit mulțime de minuni ce nu au putut fi
consemnate în scris de nimeni, cu excepția celor câteva amintite
de sfinții evangheliști, Mântuitorul Iisus Hristos venea pentru
ultima oară în Ierusalim, fiind întâmpinat cu bucurie și mare
entuziasm de oamenii care auziseră de El și de faptele Sale.
Întreg
orașul era electrizat, toți cetățenii s-au îndreptat spre poarta
sfintei cetăți purtând în mâini flori și ramuri de finic,
simbolizând biruința, strigând cu bucurie către Domnul “Osana
Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele
Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3-8). Mulțimea
L-a întâmpinat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după
știința și voia omenească, exact ca pe un mare Împărat Biruitor
care intra în cetate, precum era obiceiul acelor vremuri. Poporul
era entuziasmat și deosebit de bucuros să-L vadă pe Blândul Iisus
cu ochii lor, după ce auzise despre el timp de trei ani numai
lucruri minunate și ce fapte de negândit cu mintea omenească a
săvârșit. Aclamau cu putere și aruncau înaintea Sa hainele lor
să treacă peste ele și îl umbreau cu ramuri mari de finic și
flori, făcând înaintea Sa un culoar înflorat prin care Domnul
trecea agale călare pe mânz privindu-i cu milă și compasiune,
știind că același popor, după patru zile, striga despre Cel pe
care astăzi L-a numit împărat: “Răstignește-L,
răstignește-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul”
(Luca 23, 21; Ioan.19, 15).
Cum
a fost posibilă această întoarcere radicală a poporului de la
bucurie și extaz la ură și respingere față de Mântuitorul Iisus
Hristos? Cum au reușit acești oameni să-și manifeste sentimente
ostile și de dizgrație față de Domnul, când doar cu câteva zile
înainte erau entuziasmați și bucuroși sa-L vadă intrând în
cetate?
După
o judecată rațională, urmărind strict aparențele, acest lucru
ține mai mult de patologic decât de o manifestare normală.
Iubiți
frați!
Aș
dori ca de acum să mă refer mai mult la acest aspect al întoarcerii
omului cu fața de la Dumnezeu spre lucruri întunecate, fără ca
acesta să fie conștient, crezând că acțiunea sa este bună și
că face bine.
După
cum citim în Sfânta Evanghelie, în joia următoare intrării
Domnului în Ierusalim, deci după patru zile, guvernatorul roman al
Iudeii Pilat din Pont ținea în curtea pretoriului, zisă Gavata,
adică pavată cu pietre, o adunare publică în care, după ce îl
audiase pe Iisus adus la el spre judecată de sinedriu prin fariseii
și cărturarii Ierusalimului, dorea să ofere poporului
posibilitatea să aleagă dintre doi condamnați la moarte, pe cine
dorea să îl grațieze și pe cine dorea să îl dea morții.
În
temnița Ierusalimului se afla un criminal, un luptător iudeu care
făcuse mai multe atentate și crime în rândul soldaților romani,
membru al unui partid subversiv de zeloți care luptau pentru
eliberarea Israelului de sub ocupația romană. Acesta era o
căpetenie zelotă și fusese condamnat la moarte pentru mai multe
crime în rândul romanilor. Numele lui de ocară era Barabas.
După
ce Iisus a fost audiat de Pilat, acesta din urmă rămânând foarte
impresionat de atitudinea corectă și dreaptă a Domnului, a hotărât
să îl prezinte poporului, împreună cu acel zelot criminal, pentru
a cere mulțimii să hotărască ea pe cine să grațieze și pe cine
să execute, conform unui obicei mai vechi al acelor locuri care se
ținea în săptămâna premergătoare Paștilor evreiești. Pilat
era convinsa că mulțimea va alege pe Iisus, știind cât este de
iubit de popor și că numai cu câteva zile în urmă îl primiseră
în cetate cu osanale și ovații.
Pilat
prezentându-i pe cei doi în balconul pretoriului, aducând mai
întâi pe Iisus și anunțându-L cu cuvintele: ”Ecce
Homo!”, l-a
arătat mulțimii,apoi
prezentându-l și pe criminalul Barabas, mulțimea confuză a avut
la început o ezitare, ca și cum nu se aștepta la o astfel de
situație neprevăzută.
Și
acum vedem un fenomen straniu la prima vedere. Întrebați fiind de
Pilat pe cine să elibereze, mulțimea dintr-o dată a început să
exclame: ”Pe
Barabas, pe Barabas, pe Barabas!”.
Pilat îi privea stupefiat neînțelegând ce se întâmplă, știind
că în urmă cu câteva zile aceiași mulțime a cetățenilor
Ierusalimului îl aclamau pe Iisus ca pe un Împărat Biruitor.
Atunci
a întrebat mulțimea extaziată, cu Iisus ce să facă? Și un
răspuns prompt a venit din partea lor:”Răstignește-L,
Răstignește-L, Răstignește-L!”. Ce
întorsătură bizară a părerii mulțimii despre Iisus?
Pilat
ascultând aclamațiile mulțimii le-a spus că nu vede nici-o vină
în acest om, așteptând reacția poporului. Însă acesta și mai
hotărât striga sa-L răstignească. Atunci guvernatorul a mers și
spălându-se pe mâini a spus că el nu se face vinovat de această
faptă, cu toate că avea puterea să-L salveze pe Iisus, dar la
cuvintele mulțimii care spuneau că aceasta nu îl recunoaște de
împărat decât pe Cezarul, lui Pilat i-a fost frică să nu cumva
ca împăratul să audă că a susținut un eventual rival politic și
a hotărât să facă voia poporului. Atunci mulțimea a început să
strige din nou spre Pilat: ”Răstignește-L!
Răstignește-l!Sângele
lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!”
Ce
spectacol deplorabil! Ce situație stranie!
Frați
creștini!
Să
analizăm puțin care a fost mecanismul social care a schimbat
radical obțiunea poporului. Cum s-a ajuns în această situație?
De-a
lungul întregii sale activități misionare, timp de trei ani în
care Domnul Iisus Hristos a mers prin poporul iudeu și nu numai,
propovăduind Împărăția lui Dumnezeu, iar poporul israelit fiind
ocupat de Imperiul Roman, în urma uimitoarelor minuni pe care Domnul
le făcea a început să creadă că Mesia cel mult așteptat venise
și că îi va elibera din robia romană și va împărăți pământul
întreg, iar toate neamurile i se vor închina. Acesta este
fundamentul credinței iudaice tradiționale care se consideră
poporul ales și în consecință va fi poporul care va conduce
întreaga omenire. Peste tot pe unde Domnul Iisus mergea era
înconjurat de mulțimile care voiau să ceară de la El diferite
vindecări de boli. Pe unde trecea El oamenii simțeau o putere ce
ieșea din El și mulți bolnavi se vindecau numai stând în preajma
Sa. Aceia care intrau în dialog cu El cerându-I milă erau
binecuvântați cu vindecări miraculoase, primind pe lângă acestea
și multe cuvinte folositoare și mântuitoare. Printre oamenii de
rând care veneau să îl întâmpine erau amestecate și multe
iscoade ale sinedriului sau ale fariseilor și cărturarilor, care
încercau în permanență să-L ispitească cu întrebări mai mult
lumești decât duhovnicești, iar în urma răspunsurilor Lui să-L
prindă în cuvânt cu răspunsuri prin care să-L incrimineze și să
poată fi arestat. Aceștia fiind sub stăpânirea întunericului, o
castă coruptă, trădătoare, care doreau numai avantaje materiale,
nu doreau ca Iisus să fie considerat Mesia, deoarece acesta îi
condamna mereu în cuvinte,
îi demascau în ce privește corupția și imoralitatea în care
trăiau.
Se
organiza în ascuns un complot nevăzut împotriva Lui prin care să-L
prindă și să-L ucidă. Toate
acestea se ascundeau și se ascund până astăzi în dosul unei
evlavii prefăcute și fățarnice. Și ce a ieșit la sfârșit la
iveală din această pseudo-evlavie? – Răstignirea Mântuitorului.
Din gura arhiereului Caiafa auzim:„…Voi nu ştiţi nimic; nici nu
gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor,
decât să piară tot neamul” (Ioan, 11, 49-50). În loc să iasă
din gura lui sfințenia, a ieșit la iveală ceea ce zăcea în
asemenea oameni: dorința de răzbunare și duhul de răzvrătire,
dorința de a pune mâna pe dregătorii înalte.
În permanență Mântuitorul era supravegheat și ispitit de acești
șerpi prefăcuți.
Și
iată că în ziua în care Pilat L-a prezentat oamenilor în piață
pe Iisus, în mulțimea adunată erau infiltrați toți acești
pizmași fățarnici și vicleni. Ei ca oameni erau cunoscuți și
respectați în Ierusalim, iar locuitorii orașului îi vedeau ca o
elită evreiască care de fapt voia binele cetății și a
locuitorilor ei. Ocupația romană era umilitoare și apăsătoare,
iar evreii vedeau în această elită și în partidul zeloților o
speranță prin care va veni eliberarea. În schimb această elită
era vândută sau mai bine zis cumpărată total de către romani,
având beneficii și multe avantaje materiale din partea acestora. Ei
nu aveau ca scop decât înavuțirea proprie și avantaje materiale
pe care le putea primi de la romani dacă erau obedienți și
trădători.
În
momentul în care mulțimea a fost întrebată de către Pilat ce să
facă cu Iisus, acești infiltrați în mulțime a început să
strige puternic: Răstignește-L,
Răstignește-L, Răstignește-L!,
iar efectul de turmă al mulțimi și-a făcut efectul ca un ecou în
mase și toată mulțimea a început să strige același lucru, mai
ales când au văzut starea deplorabilă în care arăta Iisus cel
biciuit și plin de răni, speranța lor se năruise subit. Au văzut
în schimb în Barabas o speranță de om puternic și luptător care
putea să organizeze acțiuni de eliberare națională.
Astfel,
mulțimea manipulată și instigată a clamat răstignirea Lui, cu
toate că putea să ceară să-i taie capul sau altă formă de
execuție, răstignirea fiind în acele vremuri cele mai umilitoare
execuții, rezervate de obicei, tâlharilor, hoților și
criminalilor.
După
aceea știm ce s-a întâmplat și mai ales știm că de fapt Iisus e
Biruitorul morții, înviind a treia zi după execuție.
Subiectul
acestor rânduri este de fapt Barabas. Ce a făcut acel om după ce a
fost eliberat? A continuat să ucidă și să tâlhărească.
Barabas
e un simbol al omului care dorește să fie conducător, să aibă
putere de decizie în mase, să poată controla pârghii de conducere
și mai ales să aibă foloase financiare și materiale în urma
acțiunilor lui, aparent justificate, dar care produce multe victime
în rândul celor ce se află în preajma lui.
După
Învierea lui Iisus, după Înălțarea Sa la Ceruri, cei care l-au
iubit, respectat și ascultat au continuat să-I fie credincioși,
mergând pe Calea pe care El ne-a indicat-o, pe Legea cea Nouă pe
care ne-a dat-o. Ierusalimul a fost distrus de romani și toți
evreii din Palestina și Iudeea au fost împrăștiați în lume,
amestecându-se cu popoarele care îi găzduiau, învățând limba
lor și luând nume ale popoarelor gazdă, pe tot pământul. Pe
lângă sinagogile lor în care se rugau și-au înființat organisme
de conducere autonome de puterea statului în care locuiau, numite
cahale, care decideau legislativ, politic și social ce acțiuni să
întreprindă aceștia, astfel încât să profite cât mai mult
material și financiar de pe urma popoarelor gazdă.
Până
în zilele noastre aceste tribunale din umbră decid infiltrarea
mulțimilor cu iscoadele lor care la nevoie să influențeze din nou
răstignirea Adevărului și triumful lui Barabas.
Și-au
infiltrat iscoadele acoperite în toate neamurile, țările,
partidele acestora și mai ales au profitat de pe urma gazdelor lor
și s-au îmbogățit prin diverse inginerii financiare ce aveau la
bază înșelăciunea, manipularea, șantajul și șperțul, că doar
nu degeaba Mântuitorul îi numeau ”cuiburi
de vipere”.
Azi,
în toate țările lumii au Barabași pe care îi scoate la rampă în
campanii electorale și pe care prin manipulare, instigare și false
sondaje determină neamurile care îi găzduiesc să-i vadă ca pe
niște speranțe spre mai bine și îi aleg la conducerea țărilor,
trimițând la răstignire pe Adevărul cel mântuitor.
De
aceea fraților, vă îndemnăm să nu vă depărtați de Iisus
Hristos, să nu-l părăsiți și mai ales să nu-L condamnați la
uitare și moarte spirituală, alegând Barabași care vă duc spre
prăpastia iadului veșnic.
„TAINA
IUBIRII Sfințenia
unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe”,
de
Paul Evdokimov (sinteză)
Paul
Evdokimov a surprins în lucrarea sa „TAINA
IUBIRII Sfințenia
unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe” sensul
sacramental al harismelor specifice bărbatului și femeii și Tainei
iubirii umane, știut fiind faptul că erosul
nu și-a aflat locul în învățăturile creștinismului. El pune în
lumină distanța foarte mare dintre ordinea divină și instituția
umană a familiei, dintre rânduiala lui Dumnezeu la facerea omului
și situația actuală a omenirii, „la
început nu a fost așa” şi „cine poate înțelege cuvântul
acesta să înțeleagă”
(cf. Mt. 19,1-12)
În
lucrarea lui Evdokimov sunt prezentate principalele mituri și
concepții deformate despre familie, care au dat naștere unor reguli
de conviețuire conjugală uneori bizare sau chiar crude. Doresc să
prezint ideile principale ale lucrării, poziția în societate a
membrilor unui cuplu conjugal raportat la legea lui Dumnezeu și la
legile omenești, precum și modul cum ortodoxia a repus pe locul ce
i se cuvine instituția familiei creștine.
Autorul
descrie faptul că doar creștinismul a reușit performanța
înălțării unirii conjugale de la utilitatea sa sociologică, din
perspectiva drepturilor și responsabilităților, la demnitatea de
Taină, luptându-se cu moravurile și obiceiurile omenești
sedimentate într-un ”humus
mental” sedimentat
de milenii în conștiința colectivă, care încearcă și în
zilele noastre să reziste cu strășnicie la „metanoia”
(răsturnare, convertire) evanghelică,
la „răsturnarea minții” cerută de ea. Orice minte care
încearcă să se opună acestei conștiințe colective este imediat
suspectată și acuzată de o hipnoză a ”credințelor vechi”,
înapoiate, ceea ce este de fapt greșit deoarece o credință veche
poate deraia de la ”ce a fost la început”, însă rânduiala lui
Dumnezeu este mereu actuală și neîncastrată în timp. Presiunea
acestui ”supra eu” colectiv a dat naștere unor mituri precum
masculinitatea virilă, mitul fecundatorului, al semincerului, fapt
care a dus la subordonarea femeii bărbatului, cuplul subordonat
necesității speciei şi iubirea procreației.
Pe
de altă parte, autorul ne prezintă și exacerbarea extremă a
problemei celibatului, care poate duce la curente de gândire
periculoase precum condamnarea căsătoriei (Saturnil, Taţian,
Marcion, Evanghelia egipteană, mai târziu chiar și Ioan Cassian)
sau chiar la o reminiscență a ”gnosticismului” pentru care
„mântuire” înseamnă „eliberarea de sex” şi unde femeia
este redusă la sexualul pur şi, prin aceasta, la demonic,
ajungându-se pană la limită şi declararea căsătoriei o
nelegiuire satanică (catarii).
Exacerbarea
celibatului a dus de asemenea la afirmații gratuite chiar a unor
mari dascăli ai Bisericii. S-a
ajuns pană acolo
încât s-ar părea că între vârful omenirii, Fecioara Maria, cea
„mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de
asemănare decât Serafimii”, şi o ființă feminină
nedesăvârșită şi demonizată nu mai există o a treia
posibilitate. O impresionantă alienare s-a instalat în istorie ca
situație normală.
Perioada
patristică bogată în tratate de ascetică a dus la o exorcizare
lăuntrică a omului de puterile demonice, dar cu un preț care
ajunge până la dezumanizarea raporturilor dintre bărbat și
femeie, cuplul fiind privit doar din punctul de vedere al înmulțirii
și al creșterii copiilor. Problema iubirii în sine și a sensului
ei rămâne deschisă până astăzi, dezvăluind o mare neliniște:
scolastica favorizează procreația, dar castrează iubirea.
În
unirile armonioase şi a căror viziune este nedeformată prin false
teorii, are loc o spiritualizare progresivă a sexualității pană
la atingerea castității conjugale. Astfel autorul conchide această
idee foarte frumos astfel: ”Sfântul Augustin spune: „cel ce nu
este duhovnicesc pană în trupul său, devine trupesc pană în
sufletul său”. Parafrazând acest cuvânt am putea spune: cel ce
nu este duhovnicesc pană în sexul său, devine sexual pană în
sufletul său. Oprirea la jumătatea drumului este un eșec care nu
iartă şi produce monstruoasele confuzii ale erotismului mistic sau
ale sufletului devenit trupesc.” Mai mult ca oricând şi mai mult
decât oriunde, aici se impun clarviziunea şi vigilența
duhovnicească, trezvia, o adevărată cultură ascetică proprie
vieții conjugale.
În
vremea Vechiului Testament, poligamia facilita repudierea femeii.
Legea „leviratului” asigura continuitatea rasei. Legea lui Manu
în India (DC, 81) rupea legăturile în caz de sterilitate. Grecia o
abandona pe tânără viitorului ei stăpân absolut; la Roma, femeia
cădea din puterea nelimitată a tatălui, în puterea altuia, in
manum alterius, ceea
ce explică
denumirea antică a acestei căsătorii de supunere fără condiţii:
matrimonium
in manu. Legea
Poppeea îi supunea deja la impozite grele pe celibatari şi pe soţii
fără copii. Matrimonium
vine
de la matris
munus, iar
termenul grec γάμος
vine
de la rădăcina γεν,
naştere.
În concepția antică două persoane se asociau în vederea unei
bune administrări a menajului şi a educației copiilor pentru a
asigura recrutarea cetățenilor cetății. Apoi, unii părinți ai
Bisericii au emis unele teorii şi justificau căsătoria doar pentru
că „dă naștere la fecioare”, populează mănăstirile şi
împlinește numărul sfinților. Sfântul Vasile, de altfel mare
contemplativ al Tainei Sfintei Treimi, vorbește aici ca Părinte al
rânduielilor monastice: „Căsătoria este onorabilă dacă este
făcută nu în vederea plăcerii, ci cu scopul de a avea copii”.
Evdochimov
redă cu multe referințe din gânditori antici și părinți
creștini două mari idei directoare în gândirea teologică cu
privire la rolul căsniciei și locul femeii și bărbatului în
cadrul instituției familiei.
Prima
idee directoare
este aceea că „Femeia
a fost necesară ca parteneră pentru opera de procreație şi câtuși
de puțin pentru vreo altă activitate, cum pretind unii, dat fiind
că în orice altă lucrare bărbatul este mai bine ajutat de un alt
bărbat decât de o femeie”
și „prin
natură, femeia este inferioară bărbatului”
(Sf. Toma d'Aquino).
Cea
de a doua idee directoarene
duce la Sfântul Augustin, la influența sa, pană astăzi
preponderentă, asupra gândirii teologilor. Ascetic
vorbind, căsătoria este un paliativ al concupiscenţei, tolerat şi
legitimat în vederea binelui procreației.Căsătoria
nu este decat o concesie făcută naturii şi o
stare căreia îi sunt inerente păcatele uşoare. Stabilește
o ierarhie descrescătoare a celor trei bunuri ale căsătoriei:
bonum
prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. Deşi
căsătoria e o instituție eclezială, cei desăvârșiți sunt
totuși chemați să-i limiteze folosirea şi să se orienteze spre
abstinența totală. Senzualitatea constituie deci nucleul
raporturilor conjugale, căci ea este instrumentul transmiterii
păcatului originar. Instinctul sexual este identificat cu dorința
necurată.
Aceste
doua idei directoare cu diferitele nuanțe diferențiate de
diferitele confesiuni creștine stau la baza multor derute de gândire
când vine vorba de căsătorie. Astfel, se lasă de o parte un fapt
psihologic fundamental: când se naște iubirea, orice gând carnal
este cu desăvârșire absent, exclus. Sfântul Ioan Gură de Aur a
înțeles bine acest lucru, spunând că singurul remediu eficace
împotriva depravării şi concupiscenței este magnus
amor (marea iubire). Dar
ascetul mediocru, ars de o surdă şi neîncetată ispitire, nu poate
privi niciodată cu ochi buni libertatea şi bucuria de a face ceea
ce lui i se pare a fi singura atracție a vieții conjugale.
Într-o
lume în care totul este pus sub semnul patriarhatului, bărbatul
raționalizează conform rațiunii sale și își pierde legăturile
cosmice cu cerul, cu natura și, de asemenea, cu femeia ca taină
complementară propriei sale ființe. Eliminând tot iraționalul
care nu-i este pe plac, alunecând spre abstracțiuni, bărbatul
trasează marile bulevarde ale civilizației, curate, spațioase și
măsurate, în care locul femeii, dinainte pregătit este cel al unei
ființe minore. Din instinct de autoapărare, bărbatul înlănțuie
femeia, ca pe o putere malefică, ca pe o amenințare permanentă
pentru libertatea lui. În aparență bărbatul va acorda femeii
toate onorurile, dar o va plasa într-o condiție din care ea nu va
putea niciodată să-i facă rău. Ea este supusă puterii supreme a
șefului, autorității indiscutabile a bărbatului, stăpânul și
domnul ei. Bărbatul o posedă așa cum își posedă pământurile,
cu atât mai mult cu cât femeia simbolizează pământul, elementul
teluric, dacă nu lunar, iluzoriu. Principiul solar, claritatea
aparțin bărbatului. Fiziologia femeii, însăși feminitatea ei,
darurile și harismele ei, sunt transformate de bărbat în blesteme.
Evdokimov
arată că în toate codurile de legi antice femeia este considerată
o ființă inferioară și fără drepturi. De asemenea amintește în
acest sens și scrieri din filosofi antici, din sfintele scripturi,
din apostoli, care amintesc de rolul inferior al femeii în
societate, minimizând capacitățile intelectuale ale acesteia și
incapabilitatea acesteia de a învăța înțelepciunea. Aceste
mituri mai vechi sau mai noi bântuie gândirea umană, femeilor li
se aplică chiar și în zilele noastre prescripțiile ritualice din
epoca rabinică. Acesta este „complexul lui Adam”, un complex
masculin: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a
dat din pom şi am mâncat”. Evdokimov concluzionează foarte
frumos că ”s-a profanat iubirea mai înainte de a se descoperi ce
este ea. Nu găsim niciunde atâta minciună şi ipocrizie, pentru că
iubirea este chiar setea cea mai adâncă de adevăr, glasul însuși
al ființei. Masa, gloata colcăie din ce în ce mai mult în
vâltoarea erotică, pe care o străbate repede pentru a sfârși în
„greață”.” Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică violent
împotriva acestei triste realități: „Acest dar al lui Dumnezeu a
fost acoperit de infamii pană la rădăcină. Să-l curățim
așadar... Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la noblețea
care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor...”
Autorul
insistă într-un capitol asupra tainei ființei și harismelor
femeii, pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul
„vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”,
descifrată pentru a înțelege destinul „conjugal” al femeii, în
strânsă legătură cu cel al bărbatului. Evdokimov conchide că
relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naștere,
căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de
arhetip originar al consubstanțialității principiilor
complementare.
Masculinul
şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. Căderea
protopărinţilor este cea care a împărțit-o în masculinități
rele şi feminități rele: cupluri făcute din două individualități
polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una față de
cealaltă, puse totuși una lângă cealaltă. De atunci există
toată această distanță dintre cei doi poli ai existenței umane
care sunt sau contrarii ce se crispează într-o disonanță şi o
luptă fără ieșire, sau diversități ce se acceptă sau
complementarii care se iubesc, coincidență a opușilor. A doua
soluție presupune harul care recapitulează în Hristos celula
inițială şi se plasează în inima căsătoriei, „Taină a
iubirii”, după minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Comuniunea conjugală este înălțată la rangul de imagine
profetică a Împărăției lui Dumnezeu: unitatea universală
refăcută, comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în
Dumnezeu.
Autorul
lucrării dedică un capitol distinct Mamei, punând femeia într-o
lumină harismatică, iar Arhetipul Magna
Mater determină
toate formele femininului; el sălășluiește în adâncul oricărui
suflet feminin; pururea fecioară, eternul feminin provine din
„veșnicia maternă”, singura adevărată, căci pretutindenea
este şi toate le plinește.
De
asemenea Evdokimov descrie sublim într-un capitol distinct femeia ca
organul duhovnicesc al naturii umane. El prezintămaternitatea
Fecioarei în lumina paternității divine: „Tu L-ai născut pe
Fiul fără tată, pe Fiul cel mai înainte de toți vecii născut de
Tatăl fără mamă”. Analogia este clar indicată: maternitatea
Fecioarei reprezintă chipul uman al paternității divine. Dacă
paternitatea
este
categoria vieții divine, maternitatea
este
categoria religioasă a vieții umane. Făgăduința mântuirii i s-a
dat femeii, ea a primit Vestea cea bună,
ei i s-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat, femeia învesmântată
cu soarele este cea care închipuie Biserica şi Cetatea cerească în
Apocalipsă.
Dacă
pe toate celelalte planuri femeia este o ființă inferioară
bărbatului,
în plan harismatic, dimpotrivă, se vede egalitatea desăvârșită
dintre bărbat şi femeie. Didascalia,
vorbind
de preoție, precizează referințele reciproce ale celor două
naturi: „Diaconul are locul lui Hristos şi îl veți iubi, pe
diaconiţe le veți cinsti în locul Duhului Sfânt”. Afirmația
este limpede: bărbatul este legat ontic (în ființa lui
duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt.
De aceea, în simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite
„altar” şi reprezintă rugăciunea. Femeia este oranta,
rugătoarea,
imaginea sufletului în adorație, ființa umană devenită
rugăciune.
Un
capitol distinct este consacrat de asemenea femeii ca loc de
întâlnire între Dumnezeu și om, aducând elogii Fecioarei Maria
și pururea fecioriei ei. Bărbatul, legat de Hristos-Preotul,
pătrunde sacramental elementele acestei lumi, o sfințește şi o
transformă în Împărăția lui Dumnezeu. Violent, el cucerește
Împărăția. Or această comoară este hagiofania, sfințenia
ființei,
şi femeia este cea care-i dă chip. Femeia strivește capul șarpelui
nu prin fapte, ci prin însăși ființa ei, prin curăția ei.
Pentru demoni, tocmai această sfințenie a ființei este ucigătoare.
Astfel, masculinul războinic, ucigaș, poate fi acordat,
sublimat
prin feminin şi schimbat în viață, cultură, cult, liturghie
eshatologică. Taina căsătoriei unește harismele complementare şi
condiționează o formă cu totul specială a Preoției
credincioșilor.
Autorul
descrie o concepție personalistă despre căsătorie, pornind
de la vechile mituri ale ”binelui comun” ale utilitarismului
conjugal, concluzionând că perpetuarea
speciei
sau plăcerea carnală fac din partener un simplu mijloc şi îi
distrug demnitatea. Numai iubirea conferă un sens spiritual
căsătoriei şi o justifică înălțând-o la viziunea chipului
iubit în Dumnezeu, la aceeași înălțime cu Unicul Chip. Biserica,
instituind monahismul, afirmă fără îndoială valoarea absolută a
persoanei umane mai presus de întregul social şi o mai face o dată
sfințind ființa unică a celor două persoane care se iubesc,
așezând această sfințenie în inima Tainei Cununiei. Fiziologicul
singur, în afara Edenului, prostituează. Dacă monahul consumă,
arde durata, timpul, cuplul creștin pune început transfigurării şi
integrării lor în eternitate. O scurtă precizare este necesară
pentru a trasa principalele linii ale antropologiei, pentru a preciza
vocația Preoției împărătești a credincioșilor şi, în
lumina monahismului, să
înțelegem căsătoria ca Preoție conjugală.
Numai printr-o înălțare la nivelul gândirii lui Dumnezeu despre
om, la amețitoarea demnitate a noii făpturi, se poate înțelege
esența comuniunii conjugale.
Biserica
este miracol şi sanctuar. Aici este vorba de metanoia,
de
schimbarea, convertirea ființei tuturor credincioșilor. Monahismul
şi Preoția împărătească a credincioșilor pun începutul
sintezei creștine a vremurilor de pe urmă. Dacă vrem să îl
vedem pe Dumnezeu să privim omul din noi, deoarece acesta este creat
după chipul lui Dumnezeu, însă trebuie numai să îl descoperim.
Tertulian ne spune că atunci când Dumnezeu îl modela pe omul Adam
Îl privea pe Hristos-omul, pe Hristos cel ce avea să fie într-o zi
acest lut şi acest trup.
Biblia
nu
cunoaște dualismul grec al celor două substanțe care se luptă
intre ele: trupul, temniță a sufletului. Ea cunoaște doar
conflictul moral dintre dorința Creatorului şi dorințele
creaturii, între sfințenia-normă şi păcatul-perversiune.
Opoziția intre homo
animalis şi
homo
spiritualis se
exercită în omul întreg, în totalitatea ființei sale.
Autorul
ne prezintă o frumoasă definiție a inimii, în paralel cu rațiunea
omului. Inima de care vorbește Biblia
nu
coincide cu centrul emoțional al psihologilor. Evreii gândeau cu
inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultățile ființei
umane; rațiunea, intuiția, voința nu sunt niciodată străine de
opțiunile şi simpatiile inimii (logica şi rațiunile inimii de
care vorbește Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă
în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaște-te pe tine însuti”
se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul
tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăția”
spun Părinții duhovnicești.
Un
interesant capitol despre persoana umana este sintetizat în câteva
cuvinte astfel: ”Revelația persoanei este fapta Creștinismului.
Ea vine de Sus, din dogma Treimii. Fiecare Persoană dumnezeiască
este o dăruire reciprocă care subzistă ni relația față către
față şi în perihoreza
(intrepătrundere
reciprocă a Celor Trei Persoane divine în unitatea esenței şi a
vieții Lor)Celor
Trei. În acest co-esse
(a
fi cu), Persoana este pentru
comuniune,
ea este prin
ea
în mod esențial. În sensul strict al cuvântului, Persoana nu
există decât în Dumnezeu. Omul are nostalgia înnăscută de a
deveni „persoană”, şi nu o realizează decât în comuniune, în
participarea la personalismul trinitar al lui Dumnezeu.”
În
Hristos, divinul se unește cu umanul şi locul comuniunii lor este
Persoana divină a Cuvântului. În această comuniune, conștiința
umană a lui Iisus se așază „înăuntrul” conștiinței divine.
În om, persoana sa umană este locul comuniunii cu divinul şi în
interiorul conștiinței umane sălășluiește conștiința divină:
„Vom veni la el şi vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).
Omul
poate să întrețină flacăra iubirii vădind asemănarea cu
Dumnezeu, dar poate, de asemenea, şi să aprindă focul gheenei,
clădind locul neasemănării, adică infernul. El poate să-și
fărâmițeze ființa în infernale despărțiri printr-un „nu”
dar poate şi să-și convertească „da”-ul în infinitul
comuniunii cu ceilalți.
Evdokimov
dedică un capitol distinct Tainei Iubirii, în care analizează
liniile armonice ale iubirii, revelațiile profetice și prezentul
etern al acesteia, precum și finalitatea proprie a acesteia ca
biserică familială, casă a lui Dumnezeu.
Orice
har, în plinătatea sa, este la capătul unei jertfe. Soții îl
primesc din momentul când se angajează, în demnitatea lor
sacerdotală, să se prezinte înaintea Tatălui ceresc şi să-I
ofere în Hristos jertfa, Jertfă cuvântătoare”, ofranda întregii
lor vieți conjugale. Harul slujirii sacerdotale a soțului şi harul
maternității sacerdotale a soției formează şi modelează ființa
conjugală după chipul Bisericii. Iubindu-se unul pe celălalt,
soții îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieții lor
izbucnește într-o doxologie împărătească, slujirea lor în
cantare liturgică neîncetată. Sfântul Ioan Gură de Aur aduce
această minunată concluzie: „Căsătoria este icoană tainică a
Bisericii”.
Sfântul
Clement al Alexandriei spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut
pe om: bărbat şi femeie; bărbatul îl reprezintă pe Hristos,
femeia reprezintă Biserica”. Iubirea lui Hristos şi a Bisericii
se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel
cuplului, căci Adam este creat după chipul lui Hristos şi Eva după
chipul Bisericii. Se înțelege acum de ce primul cuplu uman şi
toate cuplurile se referă la acest Unic chip. Astfel, căsătoria
își are obârșia dincolo de cădere; arhetip al raporturilor
nupțiale, ea ne lămurește numele lui Israel şi apoi pe cel al
Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu”. Nici căderea şi nici timpul
n-au atins-o în realitatea ei sfântă. Ritualul ortodox precizează:
„Nici păcatul originar, nici potopul n-au stricat cu ceva
sfințenia unirii conjugale”.
Bogăția
puțin obișnuită a numeroaselor ritualuri ale Tainei Cununiei în
Biserica Ortodoxă, bizantine şi nebizantine, grija acordată
„cântării Tainei cu vrednicie” arată limpede locul privilegiat
pe care îl acordă Răsăritul iubirii conjugale.
GHEORGHE ANDREI IUSTIN
Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă - Iustinian Patriarhul, Bucuresti