TAINA IUBIRII - Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe

 

„TAINA IUBIRII Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe”,

de Paul Evdokimov
(sinteză)

Paul Evdokimov a surprins în lucrarea sa „TAINA IUBIRII Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe” sensul sacramental al harismelor specifice bărbatului și femeii și Tainei iubirii umane, știut fiind faptul că erosul nu și-a aflat locul în învățăturile creștinismului. El pune în lumină distanța foarte mare dintre ordinea divină și instituția umană a familiei, dintre rânduiala lui Dumnezeu la facerea omului și situația actuală a omenirii, „la început nu a fost așa” şi „cine poate înțelege cuvântul acesta să înțeleagă” (cf. Mt. 19,1-12)

În lucrarea lui Evdokimov sunt prezentate principalele mituri și concepții deformate despre familie, care au dat naștere unor reguli de conviețuire conjugală uneori bizare sau chiar crude. Doresc să prezint ideile principale ale lucrării, poziția în societate a membrilor unui cuplu conjugal raportat la legea lui Dumnezeu și la legile omenești, precum și modul cum ortodoxia a repus pe locul ce i se cuvine instituția familiei creștine.

Autorul descrie faptul că doar creștinismul a reușit performanța înălțării unirii conjugale de la utilitatea sa sociologică, din perspectiva drepturilor și responsabilităților, la demnitatea de Taină, luptându-se cu moravurile și obiceiurile omenești sedimentate într-un ”humus mental” sedimentat de milenii în conștiința colectivă, care încearcă și în zilele noastre să reziste cu strășnicie la „metanoia” (răsturnare, convertire) evanghelică, la „răsturnarea minții” cerută de ea. Orice minte care încearcă să se opună acestei conștiințe colective este imediat suspectată și acuzată de o hipnoză a ”credințelor vechi”, înapoiate, ceea ce este de fapt greșit deoarece o credință veche poate deraia de la ”ce a fost la început”, însă rânduiala lui Dumnezeu este mereu actuală și neîncastrată în timp. Presiunea acestui ”supra eu” colectiv a dat naștere unor mituri precum masculinitatea virilă, mitul fecundatorului, al semincerului, fapt care a dus la subordonarea femeii bărbatului, cuplul subordonat necesității speciei şi iubirea procreației.

Pe de altă parte, autorul ne prezintă și exacerbarea extremă a problemei celibatului, care poate duce la curente de gândire periculoase precum condamnarea căsătoriei (Saturnil, Taţian, Marcion, Evanghelia egipteană, mai târziu chiar și Ioan Cassian) sau chiar la o reminiscență a ”gnosticismului” pentru care „mântuire” înseamnă „eliberarea de sex” şi unde femeia este redusă la sexualul pur şi, prin aceasta, la demonic, ajungându-se pană la limită şi declararea căsătoriei o nelegiuire satanică (catarii).

Exacerbarea celibatului a dus de asemenea la afirmații gratuite chiar a unor mari dascăli ai Bisericii. S-a ajuns pană acolo încât s-ar părea că între vârful omenirii, Fecioara Maria, cea „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”, şi o ființă feminină nedesăvârșită şi demonizată nu mai există o a treia posibilitate. O impresionantă alienare s-a instalat în istorie ca situație normală.

Perioada patristică bogată în tratate de ascetică a dus la o exorcizare lăuntrică a omului de puterile demonice, dar cu un preț care ajunge până la dezumanizarea raporturilor dintre bărbat și femeie, cuplul fiind privit doar din punctul de vedere al înmulțirii și al creșterii copiilor. Problema iubirii în sine și a sensului ei rămâne deschisă până astăzi, dezvăluind o mare neliniște: scolastica favorizează procreația, dar castrează iubirea.

În unirile armonioase şi a căror viziune este nedeformată prin false teorii, are loc o spiritualizare progresivă a sexualității pană la atingerea castității conjugale. Astfel autorul conchide această idee foarte frumos astfel: ”Sfântul Augustin spune: „cel ce nu este duhovnicesc pană în trupul său, devine trupesc pană în sufletul său”. Parafrazând acest cuvânt am putea spune: cel ce nu este duhovnicesc pană în sexul său, devine sexual pană în sufletul său. Oprirea la jumătatea drumului este un eșec care nu iartă şi produce monstruoasele confuzii ale erotismului mistic sau ale sufletului devenit trupesc.” Mai mult ca oricând şi mai mult decât oriunde, aici se impun clarviziunea şi vigilența duhovnicească, trezvia, o adevărată cultură ascetică proprie vieții conjugale.

În vremea Vechiului Testament, poligamia facilita repudierea femeii. Legea „leviratului” asigura continuitatea rasei. Legea lui Manu în India (DC, 81) rupea legăturile în caz de sterilitate. Grecia o abandona pe tânără viitorului ei stăpân absolut; la Roma, femeia cădea din puterea nelimitată a tatălui, în puterea altuia, in manum alterius, ceea ce explică denumirea antică a acestei căsătorii de supunere fără condiţii: matrimonium in manu. Legea Poppeea îi supunea deja la impozite grele pe celibatari şi pe soţii fără copii. Matrimonium vine de la matris munus, iar termenul grec γάμος vine de la rădăcina γεν, naştere. În concepția antică două persoane se asociau în vederea unei bune administrări a menajului şi a educației copiilor pentru a asigura recrutarea cetățenilor cetății. Apoi, unii părinți ai Bisericii au emis unele teorii şi justificau căsătoria doar pentru că „dă naștere la fecioare”, populează mănăstirile şi împlinește numărul sfinților. Sfântul Vasile, de altfel mare contemplativ al Tainei Sfintei Treimi, vorbește aici ca Părinte al rânduielilor monastice: „Căsătoria este onorabilă dacă este făcută nu în vederea plăcerii, ci cu scopul de a avea copii”.

Evdochimov redă cu multe referințe din gânditori antici și părinți creștini două mari idei directoare în gândirea teologică cu privire la rolul căsniciei și locul femeii și bărbatului în cadrul instituției familiei.

Prima idee directoare este aceea că „Femeia a fost necesară ca parteneră pentru opera de procreație şi câtuși de puțin pentru vreo altă activitate, cum pretind unii, dat fiind că în orice altă lucrare bărbatul este mai bine ajutat de un alt bărbat decât de o femeie” și „prin natură, femeia este inferioară bărbatului” (Sf. Toma d'Aquino).

Cea de a doua idee directoare ne duce la Sfântul Augustin, la influența sa, pană astăzi preponderentă, asupra gândirii teologilor. Ascetic vorbind, căsătoria este un paliativ al concupiscenţei, tolerat şi legitimat în vederea binelui procreației. Căsătoria nu este decat o concesie făcută naturii şi o stare căreia îi sunt inerente păcatele uşoare. Stabilește o ierarhie descrescătoare a celor trei bunuri ale căsătoriei: bonum prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. Deşi căsătoria e o instituție eclezială, cei desăvârșiți sunt totuși chemați să-i limiteze folosirea şi să se orienteze spre abstinența totală. Senzualitatea constituie deci nucleul raporturilor conjugale, căci ea este instrumentul transmiterii păcatului originar. Instinctul sexual este identificat cu dorința necurată.

Aceste doua idei directoare cu diferitele nuanțe diferențiate de diferitele confesiuni creștine stau la baza multor derute de gândire când vine vorba de căsătorie. Astfel, se lasă de o parte un fapt psihologic fundamental: când se naște iubirea, orice gând carnal este cu desăvârșire absent, exclus. Sfântul Ioan Gură de Aur a înțeles bine acest lucru, spunând că singurul remediu eficace împotriva depravării şi concupiscenței este magnus amor (marea iubire). Dar ascetul mediocru, ars de o surdă şi neîncetată ispitire, nu poate privi niciodată cu ochi buni libertatea şi bucuria de a face ceea ce lui i se pare a fi singura atracție a vieții conjugale.

Într-o lume în care totul este pus sub semnul patriarhatului, bărbatul raționalizează conform rațiunii sale și își pierde legăturile cosmice cu cerul, cu natura și, de asemenea, cu femeia ca taină complementară propriei sale ființe. Eliminând tot iraționalul care nu-i este pe plac, alunecând spre abstracțiuni, bărbatul trasează marile bulevarde ale civilizației, curate, spațioase și măsurate, în care locul femeii, dinainte pregătit este cel al unei ființe minore. Din instinct de autoapărare, bărbatul înlănțuie femeia, ca pe o putere malefică, ca pe o amenințare permanentă pentru libertatea lui. În aparență bărbatul va acorda femeii toate onorurile, dar o va plasa într-o condiție din care ea nu va putea niciodată să-i facă rău. Ea este supusă puterii supreme a șefului, autorității indiscutabile a bărbatului, stăpânul și domnul ei. Bărbatul o posedă așa cum își posedă pământurile, cu atât mai mult cu cât femeia simbolizează pământul, elementul teluric, dacă nu lunar, iluzoriu. Principiul solar, claritatea aparțin bărbatului. Fiziologia femeii, însăși feminitatea ei, darurile și harismele ei, sunt transformate de bărbat în blesteme.

Evdokimov arată că în toate codurile de legi antice femeia este considerată o ființă inferioară și fără drepturi. De asemenea amintește în acest sens și scrieri din filosofi antici, din sfintele scripturi, din apostoli, care amintesc de rolul inferior al femeii în societate, minimizând capacitățile intelectuale ale acesteia și incapabilitatea acesteia de a învăța înțelepciunea. Aceste mituri mai vechi sau mai noi bântuie gândirea umană, femeilor li se aplică chiar și în zilele noastre prescripțiile ritualice din epoca rabinică. Acesta este „complexul lui Adam”, un complex masculin: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Evdokimov concluzionează foarte frumos că ”s-a profanat iubirea mai înainte de a se descoperi ce este ea. Nu găsim niciunde atâta minciună şi ipocrizie, pentru că iubirea este chiar setea cea mai adâncă de adevăr, glasul însuși al ființei. Masa, gloata colcăie din ce în ce mai mult în vâltoarea erotică, pe care o străbate repede pentru a sfârși în „greață”.” Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică violent împotriva acestei triste realități: „Acest dar al lui Dumnezeu a fost acoperit de infamii pană la rădăcină. Să-l curățim așadar... Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la noblețea care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor...”

Autorul insistă într-un capitol asupra tainei ființei și harismelor femeii, pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”, descifrată pentru a înțelege destinul „conjugal” al femeii, în strânsă legătură cu cel al bărbatului. Evdokimov conchide că relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naștere, căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanțialității principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. Căderea protopărinţilor este cea care a împărțit-o în masculinități rele şi feminități rele: cupluri făcute din două individualități polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una față de cealaltă, puse totuși una lângă cealaltă. De atunci există toată această distanță dintre cei doi poli ai existenței umane care sunt sau contrarii ce se crispează într-o disonanță şi o luptă fără ieșire, sau diversități ce se acceptă sau complementarii care se iubesc, coincidență a opușilor. A doua soluție presupune harul care recapitulează în Hristos celula inițială şi se plasează în inima căsătoriei, „Taină a iubirii”, după minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur. Comuniunea conjugală este înălțată la rangul de imagine profetică a Împărăției lui Dumnezeu: unitatea universală refăcută, comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în Dumnezeu.

Autorul lucrării dedică un capitol distinct Mamei, punând femeia într-o lumină harismatică, iar Arhetipul Magna Mater determină toate formele femininului; el sălășluiește în adâncul oricărui suflet feminin; pururea fecioară, eternul feminin provine din „veșnicia maternă”, singura adevărată, căci pretutindenea este şi toate le plinește.

De asemenea Evdokimov descrie sublim într-un capitol distinct femeia ca organul duhovnicesc al naturii umane. El prezintă maternitatea Fecioarei în lumina paternității divine: „Tu L-ai născut pe Fiul fără tată, pe Fiul cel mai înainte de toți vecii născut de Tatăl fără mamă”. Analogia este clar indicată: maternitatea Fecioarei reprezintă chipul uman al paternității divine. Dacă paternitatea este categoria vieții divine, maternitatea este categoria religioasă a vieții umane. Făgăduința mântuirii i s-a dat femeii, ea a primit Vestea cea bună, ei i s-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat, femeia învesmântată cu soarele este cea care închipuie Biserica şi Cetatea cerească în Apocalipsă. Dacă pe toate celelalte planuri femeia este o ființă inferioară bărbatului, în plan harismatic, dimpotrivă, se vede egalitatea desăvârșită dintre bărbat şi femeie. Didascalia, vorbind de preoție, precizează referințele reciproce ale celor două naturi: „Diaconul are locul lui Hristos şi îl veți iubi, pe diaconiţe le veți cinsti în locul Duhului Sfânt”. Afirmația este limpede: bărbatul este legat ontic (în ființa lui duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt. De aceea, în simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite „altar” şi reprezintă rugăciunea. Femeia este oranta, rugătoarea, imaginea sufletului în adorație, ființa umană devenită rugăciune.

Un capitol distinct este consacrat de asemenea femeii ca loc de întâlnire între Dumnezeu și om, aducând elogii Fecioarei Maria și pururea fecioriei ei. Bărbatul, legat de Hristos-Preotul, pătrunde sacramental elementele acestei lumi, o sfințește şi o transformă în Împărăția lui Dumnezeu. Violent, el cucerește Împărăția. Or această comoară este hagiofania, sfințenia ființei, şi femeia este cea care-i dă chip. Femeia strivește capul șarpelui nu prin fapte, ci prin însăși ființa ei, prin curăția ei. Pentru demoni, tocmai această sfințenie a ființei este ucigătoare. Astfel, masculinul războinic, ucigaș, poate fi acordat, sublimat prin feminin şi schimbat în viață, cultură, cult, liturghie eshatologică. Taina căsătoriei unește harismele complementare şi condiționează o formă cu totul specială a Preoției credincioșilor.

Autorul descrie o concepție personalistă despre căsătorie, pornind de la vechile mituri ale ”binelui comun” ale utilitarismului conjugal, concluzionând că perpetuarea speciei sau plăcerea carnală fac din partener un simplu mijloc şi îi distrug demnitatea. Numai iubirea conferă un sens spiritual căsătoriei şi o justifică înălțând-o la viziunea chipului iubit în Dumnezeu, la aceeași înălțime cu Unicul Chip. Biserica, instituind monahismul, afirmă fără îndoială valoarea absolută a persoanei umane mai presus de întregul social şi o mai face o dată sfințind ființa unică a celor două persoane care se iubesc, așezând această sfințenie în inima Tainei Cununiei. Fiziologicul singur, în afara Edenului, prostituează. Dacă monahul consumă, arde durata, timpul, cuplul creștin pune început transfigurării şi integrării lor în eternitate. O scurtă precizare este necesară pentru a trasa principalele linii ale antropologiei, pentru a preciza vocația Preoției împărătești a credincioșilor şi, în lumina monahismului, să înțelegem căsătoria ca Preoție conjugală. Numai printr-o înălțare la nivelul gândirii lui Dumnezeu despre om, la amețitoarea demnitate a noii făpturi, se poate înțelege esența comuniunii conjugale.

Biserica este miracol şi sanctuar. Aici este vorba de metanoia, de schimbarea, convertirea ființei tuturor credincioșilor. Monahismul şi Preoția împărătească a credincioșilor pun începutul sintezei creștine a vremurilor de pe urmă. Dacă vrem să îl vedem pe Dumnezeu să privim omul din noi, deoarece acesta este creat după chipul lui Dumnezeu, însă trebuie numai să îl descoperim. Tertulian ne spune că atunci când Dumnezeu îl modela pe omul Adam Îl privea pe Hristos-omul, pe Hristos cel ce avea să fie într-o zi acest lut şi acest trup.

Biblia nu cunoaște dualismul grec al celor două substanțe care se luptă intre ele: trupul, temniță a sufletului. Ea cunoaște doar conflictul moral dintre dorința Creatorului şi dorințele creaturii, între sfințenia-normă şi păcatul-perversiune. Opoziția intre homo animalis şi homo spiritualis se exercită în omul întreg, în totalitatea ființei sale.

Autorul ne prezintă o frumoasă definiție a inimii, în paralel cu rațiunea omului. Inima de care vorbește Biblia nu coincide cu centrul emoțional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultățile ființei umane; rațiunea, intuiția, voința nu sunt niciodată străine de opțiunile şi simpatiile inimii (logica şi rațiunile inimii de care vorbește Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaște-te pe tine însuti” se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăția” spun Părinții duhovnicești.

Un interesant capitol despre persoana umana este sintetizat în câteva cuvinte astfel: ”Revelația persoanei este fapta Creștinismului. Ea vine de Sus, din dogma Treimii. Fiecare Persoană dumnezeiască este o dăruire reciprocă care subzistă ni relația față către față şi în perihoreza (intrepătrundere reciprocă a Celor Trei Persoane divine în unitatea esenței şi a vieții Lor) Celor Trei. În acest co-esse (a fi cu), Persoana este pentru comuniune, ea este prin ea în mod esențial. În sensul strict al cuvântului, Persoana nu există decât în Dumnezeu. Omul are nostalgia înnăscută de a deveni „persoană”, şi nu o realizează decât în comuniune, în participarea la personalismul trinitar al lui Dumnezeu.”

În Hristos, divinul se unește cu umanul şi locul comuniunii lor este Persoana divină a Cuvântului. În această comuniune, conștiința umană a lui Iisus se așază „înăuntrul” conștiinței divine. În om, persoana sa umană este locul comuniunii cu divinul şi în interiorul conștiinței umane sălășluiește conștiința divină: „Vom veni la el şi vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).

Omul poate să întrețină flacăra iubirii vădind asemănarea cu Dumnezeu, dar poate, de asemenea, şi să aprindă focul gheenei, clădind locul neasemănării, adică infernul. El poate să-și fărâmițeze ființa în infernale despărțiri printr-un „nu” dar poate şi să-și convertească „da”-ul în infinitul comuniunii cu ceilalți.

Evdokimov dedică un capitol distinct Tainei Iubirii, în care analizează liniile armonice ale iubirii, revelațiile profetice și prezentul etern al acesteia, precum și finalitatea proprie a acesteia ca biserică familială, casă a lui Dumnezeu.

Orice har, în plinătatea sa, este la capătul unei jertfe. Soții îl primesc din momentul când se angajează, în demnitatea lor sacerdotală, să se prezinte înaintea Tatălui ceresc şi să-I ofere în Hristos jertfa, Jertfă cuvântătoare”, ofranda întregii lor vieți conjugale. Harul slujirii sacerdotale a soțului şi harul maternității sacerdotale a soției formează şi modelează ființa conjugală după chipul Bisericii. Iubindu-se unul pe celălalt, soții îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieții lor izbucnește într-o doxologie împărătească, slujirea lor în cantare liturgică neîncetată. Sfântul Ioan Gură de Aur aduce această minunată concluzie: „Căsătoria este icoană tainică a Bisericii”.

Sfântul Clement al Alexandriei spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi femeie; bărbatul îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica”. Iubirea lui Hristos şi a Bisericii se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel cuplului, căci Adam este creat după chipul lui Hristos şi Eva după chipul Bisericii. Se înțelege acum de ce primul cuplu uman şi toate cuplurile se referă la acest Unic chip. Astfel, căsătoria își are obârșia dincolo de cădere; arhetip al raporturilor nupțiale, ea ne lămurește numele lui Israel şi apoi pe cel al Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu”. Nici căderea şi nici timpul n-au atins-o în realitatea ei sfântă. Ritualul ortodox precizează: „Nici păcatul originar, nici potopul n-au stricat cu ceva sfințenia unirii conjugale”.

Bogăția puțin obișnuită a numeroaselor ritualuri ale Tainei Cununiei în Biserica Ortodoxă, bizantine şi nebizantine, grija acordată „cântării Tainei cu vrednicie” arată limpede locul privilegiat pe care îl acordă Răsăritul iubirii conjugale.

GHEORGHE ANDREI IUSTIN

Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă - Iustinian Patriarhul, Bucuresti