Sâmbăta colivelor sau Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron.

Prima sâmbătă din Postul Sfintelor Paşti este cunoscută sub denumirea de Sâmbăta colivelor sau Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron. Cu această zi încep pomenirile celor trecuţi în lumea veşniciei. Aceste pomeniri se vor face in fiecare sâmbătă din Postul Sfintelor Paşti, până în sâmbăta Floriilor.

De ce pomenesc creştinii ortodocşi morţii?

Adesea auzim pe credincioşii ortodocşi că săvârşesc pomenirea morţilor, fac parastase, sau în anumite zile de sâmbătă pomenesc în sfintele biserici pe cei adormiţi întru Domnul Iisus Hristos. Mulţi dintre ei fac aceste lucruri doar din obicei, ca tradiţie rămasă din strămoşi sau că „aşa trebuie să se facă”,  fără să înţeleagă foarte bine scopul şi simbolistica acestor servicii religioase.

În articolele XI şi XII ale Simbolului Credinţei se vorbeşte despre „viaţa viitoare”: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Aceste articole ne învaţă faptul că viaţa omului are o ultimă ţintă la care va ajunge după această viaţă pământească trăită în sânul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfârşită ce va urma după „veacul” pământesc şi după învierea morţilor.

Pentru a înţelege pe deplin necesitatea pomenirii celor adormiţi, în sfintele slujbe ale bisericii dreptmăritoare creştine, trebuie mai întâi să lămurim şi să înţelegem foarte bine: ce este moartea?.

Moartea a rămas şi pentru cei drepţi şi pentru cei păcătoşi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc pe pământ. (Rom.5,12; Evr.9,12). Această lege a morţii a rămas pentru că trupurile oamenilor poartă slăbiciunile intrate în ei, de pe urma păcatului strămoşesc al lui Adam şi al Evei. Trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, pentru ca oamenii să-l primească încă o dată schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului în viaţa următoare. Deci moartea celui drept nu trebuie privită ca o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Moartea trebuie privită ca ultima slăbiciune a trupului de care omul scapă, ridicându-se ulterior prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceiaşi întărire a Sf. Duh. Aşa face omul drept credincios.

Cei necredincioşi însă, care nu au vrut să cunoască Adevărul, care au trăit în această viaţă pământească numai după legile materiale şi trupeşti, după moarte sufletele lor sunt imediat condamnate. Aceasta ne-o spune Însuşi Mântuitorul Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogatul nemilostiv, că a fost dus în iad (Luca 16,22-23).

Primul lucru ce se întâmplă fiecărui om, imediat după moarte, este o judecată care se face cu fiecare suflet în parte, individuală, numită şi judecată particulară şi ea se deosebeşte de judecata cea de obşte, sau judecată universală, care se face cu toţi oamenii, în acelaşi timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor.

Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele, adică de îngerii căzuţi sau de demoni, cum mai sunt cunoscuţi, şi este dus la chinuri groaznice. Fericirea la care sunt duşi cei găsiţi vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam” (Luca 16,22), sau „Rai” (Luca 23,43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc „Iad” (Luca 16,22). Faptul că imediat după moarte sufletul omului este trimis la rai sau la iad, îl constatăm şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: ”Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai” (Luca 23,43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27).

Judecata particulară o face Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea de obşte universală. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22). La această judecată particulară, Mântuitorul este ajutat de conştiinţa omului, ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe nedrept. De asemenea, Mântuitorul mai este ajutat la judecată de Sfinţii Îngeri şi de draci, ca avocaţi ai apărării şi respectiv ai acuzării.

La judecată se va avea în vedere credinţa omului şi faptele lui bune izvorâte din aceasta. Ceea ce se are în vedere la judecată nu este cantitatea faptelor bune şi rele puse într-o balanţă, ci starea în care este găsit omul când pleacă din această lume. Dacă este găsit omul la moartea sa în starea de căinţă, pentru relele făcute în viaţă, şi în credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele, indiferent de numărul faptelor rele săvârşite, pentru care îi pare rău şi se căieşte de ele, acest om va merge la fericirea veşnică. În schimb, cei găsiţi la moartea lor în starea de necredinţă, de mândrie şi de necurăţie, de ură faţă de aproapele, de ignoranţă sau chiar ură faţă de Hristos, fără să le pară rău, chiar dacă au făcut multe fapte bune în viaţa lor, aceştia vor fi trimişi la chinurile veşnice ale iadului.

Am văzut deci că sufletele oamenilor, imediat după moarte, sunt judecate, iar în funcţie de starea de virtute sau necurăţie în care se află la acel moment, sunt trimise în Rai sau în iad.

Acum, ne punem întrebarea firească, este posibil oare ca sufletele celor ajunşi în iad să scape de acolo şi să fie duse în Rai?

Răspunsul este categoric da, este cu putinţă.

Cum însă?

Prin rugăciunile Bisericii şi ale fiecăruia dintre noi, precum şi prin milosteniile noastre pentru ei.

Mult poate rugăciunea celor vii şi drepţi pentru cei adormiţi. De aceea, în tradiţia noastră, începând din primele timpuri ale Bisericii, se făceau rugăciuni pentru iertarea păcatelor celor adormiţi şi se făceau jertfe şi milostenii în numele acestora, pomenindu-le în Sfintele Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, însuşi Apostolii au rânduit să se facă la Liturghie pomenirea celor morţi: „Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei cele înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor mulţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu mâinile întinse şi în faţă stă jertfa înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi? Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă.” (Omilia 3 la Filipeni)

Numai Dumnezeu are puterea de a scoate sufletele din iad, nu omul. Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte orice vom cere de la El, sunt fără margini, iar bunătatea Lui e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului.

Nu se poate şti cu siguranţă dacă un suflet va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor Bisericii şi a celor vii, deoarece nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de aici, iar Biserica nu scoate de la sine putere un suflet de la chinuri, cum fals cred catolicii. Numai Dumnezeu are această putere, iar Biserica se roagă Lui, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte cu tărie în mila şi atotputernicia Lui. Ştim că cea mai mare faptă de iubire este să ne rugăm unii pentru alţii, atât vii cât şi pentru cei morţi.

Această posibilitate de izbăvire din iad a sufletelor, prin rugăciunile Bisericii, este posibilă doar până la judecata universala, când sentinţele vor rămâne definitive şi veşnice.

În concluzie, pomenirea morţilor la Sfânta Liturghie, la slujbele de parastas precum şi în zilele speciale dedicate slujbelor de pomenire a celor adormiţi, au drept scop iertarea păcatelor şi schimbarea verdictului la chinurile veşnice ale sufletelor celor adormiţi, de către milostivul Dumnezeu, şi aşezarea acestora în Raiul fericirii veşnice.

Pentru aceasta contribuie şi rugăciunile Sfinţilor şi ale Maicii Domnului, pe care îi rugăm în rugăciunile noastre să intermedieze cererea celor vii, pentru iertarea păcatelor celor adormiţi în credinţă.

Cum se fac pomenirile celor morţi?

Pomenirile sau praznicele morţilor, sunt jertfe ce se fac în numele celor morţi. Ele se mai numesc şi parastase.

Numele de parastas vine din limba greacă şi înseamnă a mijloci, a sta în locul cuiva, de la faptul că noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem în speranţa că Dumnezeu, pentru jertfa noastră plină de iubire şi pentru rugăciunea făcută de cel care primeşte darul, va ierta păcatele pe care cel mort le-a făcut în decursul vieţii sale. Iar când cineva primeşte ceva dat şi slujit la Biserică sau acasă, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu să-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste înseamnă slăvit să fie Domnul)

Care sunt termenele de pomenire a morţilor?

Biserica a rânduit ca noi, cei vii, să-i pomenim pe cei morţi în anumite zile, socotite din clipa morţii, zile a căror însemnătate este următoarea:

-                    la trei zile (ziua îngropării), jertfa este adusă în numele lui Dumnezeu Unul în Fiinţă dar Întrei în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

-                    La nouă zile, la fel în numele Sfintei Treimi, adică de trei ori câte trei, ca cel mort să fie ajutat de cele nouă cete de îngeri şi în amintirea ceasului 9 când Domnul a murit pe cruce.

-                    La patruzeci de zile sau şase săptămâni (la soroc, soroc înseamnă patruzeci), în amintirea Înălţării la Cer a Domnului Hristos.

-                    La trei luni, şase luni şi un an, apoi din an în an până la şapte ani.
Celor morţi le foloseşte foarte mult pomenirea la patruzeci de sfinte liturghii, nu doar la 40 de zile, sau la simple parastase.

Ce sunt sărindarele?

Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Păresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, păresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei ce vor să ţină păresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă.

Ce trebuie la o pomenire a morţilor?

La o pomenire avem nevoie de colivă care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.

Ce ajută cel mai mult la pomenirea morţilor?

Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserică prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile.

Slobozirea păresimilor se numeşte ultima pomenire a Păresimilor, care are lor în sâmbăta din săptămâna luminată.

Unde se face pomenirea?

Pomenirea se face:

1.      în Biserică

2.      la mormânt (la cap)

3.      acasă (la mâncare şi daruri).

Este absolut necesară pomenirea la parastas şi sfânta liturghie, deoarece aceste slujbe ajută real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormântului se face o pomenire scurtă urmată de „Veşnica pomenire” şi stropirea mormântului cu vin. Acasă se face un parastas şi se citesc darurile de mâncare şi de haine.

Cum scriem un pomelnic de păresimi sau sărindar?

Pomelnic Păresimi

Adormiţi

IPS Mitropolit –

Pr. Duhovnic –

Părinţii –

Naşii –

Noi şi familia –

Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic?

• Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;

• nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;

• nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;

• nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;

• nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;

• nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;

• pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;

• scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.

 Gheorghe Marius

Bibliografie:

1. Catehism - Ediţie a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului apărută cu binecuvântarea Înalt preasfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu Valeriu Anania - Cluj 1993

2. Teologia Dogmatica - Manual pentru seminariile Teologice - Arhidiecezana Cluj 1997