Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturîndu-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.
Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat.
De şaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gîndite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mîndria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor. Şi aşa viaţa lui, care desăvîrşit murise lumii, şi-a rînduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dînşii, neştiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvîntare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvîrşit se face străină de smerenie. Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a şi împlinit după aceea. Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!" În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzîndu-i stareţul, s-a sculat şi, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mîna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: "Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareţ răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor. Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola. Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune. Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare şi prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuţeşte!" Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă pînă la sfîrşit şi a adormit-o desăvîrşit. Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungînd-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorît lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul. Dar ce vom zice - grăieşte monahul Daniil - despre biruinţa mîndriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvîrşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvîrşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă? De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tînguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi. Iar somn avea atît numai cît să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte "Scara", pentru care s-a numit şi el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura. Un monah anume Moise, rîvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dînsul la adevărata filosofie. Şi şi-a cîştigat şi mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiţi bătrîni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire. La amiază fiind şi zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, şezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare şi într-un somn uşor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicîndu-i: "Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deşteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său. Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: "Au doar ţi s-a întîmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu. Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării şi fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere şi cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!" Şi, săvîrşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire. Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăţa. După aceea, minunîndu-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd şi suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvîntul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune. După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor şi economilor, cît şi bucătarilor, trapezarilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au şezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc". Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunîndu-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît şi a adăpat pămîntul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade. După aceea a sosit la sfîrşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit şi încă se mîntuiesc. Mărturiseşte David, tînărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu. Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvîrşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!" Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfîrşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
NOTĂ - Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieţii lui, astfel: "Naşterea şi cetatea sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele". Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.
De şaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gîndite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mîndria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor. Şi aşa viaţa lui, care desăvîrşit murise lumii, şi-a rînduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dînşii, neştiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvîntare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvîrşit se face străină de smerenie. Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a şi împlinit după aceea. Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!" În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzîndu-i stareţul, s-a sculat şi, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mîna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: "Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareţ răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor. Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola. Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune. Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare şi prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuţeşte!" Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă pînă la sfîrşit şi a adormit-o desăvîrşit. Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungînd-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorît lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul. Dar ce vom zice - grăieşte monahul Daniil - despre biruinţa mîndriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvîrşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvîrşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă? De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tînguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi. Iar somn avea atît numai cît să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte "Scara", pentru care s-a numit şi el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura. Un monah anume Moise, rîvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dînsul la adevărata filosofie. Şi şi-a cîştigat şi mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiţi bătrîni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire. La amiază fiind şi zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, şezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare şi într-un somn uşor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicîndu-i: "Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deşteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său. Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: "Au doar ţi s-a întîmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu. Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării şi fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere şi cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!" Şi, săvîrşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire. Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăţa. După aceea, minunîndu-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd şi suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvîntul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune. După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor şi economilor, cît şi bucătarilor, trapezarilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au şezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc". Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunîndu-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît şi a adăpat pămîntul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade. După aceea a sosit la sfîrşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit şi încă se mîntuiesc. Mărturiseşte David, tînărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu. Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvîrşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!" Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfîrşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
NOTĂ - Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieţii lui, astfel: "Naşterea şi cetatea sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele". Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.
