În biserică nu se îngenunchiază oricând și oricum!


 În biserică nu se îngenunchiază oricând și oricum!

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”. „A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: „Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Toate duminicile anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);

– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);

– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;

– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie );

– La citirea Sfintei Evanghelii cuvintele ”Intelepciune, drepti!” ne indica faptul ca trebuie sa ramanem in picioare.

În celelalte zile, de luni pana sambata, se poate îngenunchea si chiar este de trebuinta lucrul acesta, aratand prin aceasta pocainta pentru pacatele pe care le savârsim în fiecare clipa a vietii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerita a îngenuncherii, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea si izbavirea noastra din moarte. Duminica însa, fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastra de Împaratia lui Dumnezeu, prin Învierea Mântuitorului, îndraznim a privi catre cer, prin pozitia verticala a trupului, asteptând împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu catre noi, si deci nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotarârile Sinoadelor la care am facut referire au un caracter disciplinar, urmarind uniformizarea practicii crestine în toate comunitatile crestine. Asa încât, daca unii credinciosi doresc sa îngenuncheze la momentele mai importante ale Sfintei Liturghii, chiar si în ziua Duminicii, ei trebuie întelesi si îngaduiti, nefiind mustrati si judecati din aceasta pricina. Aceasta întrucât se întâmpla ca unii dintre credinciosii nostri sa nu aiba în timpul saptamânii râvna sau timpul necesar pentru a-si pleca genunchii la rugaciune, simtind aceasta nevoie a îngenuncherii macar acum, în ziua Duminicii, în vremea sederii lor la Sfânta Liturghie.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.

– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;

– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);

– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);

– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

De asemenea se ingenuncheaza in timpul tainei sfintei spovedanii si la rugaciunea dinainte de Impartasanie; Rugaciunea de dupa Impartasanie se rosteste in picioare

Surse: crestinortodox.ro, Ziarul Lumina


Predică la Pogorârea Duhului Sfânt de Arhimandrit Ioanichie Bălan

Iubiţi credincioşi,



Puţină întristare şi iarăşi bucurie. Puţină tăcere şi iarăşi cuvânt de laudă. Puţină linişte şi iarăşi glas de bucurie. Iarăşi prăznuire pe pământ, iarăşi veselie, iarăşi podoabă de sărbătoare, iarăşi dangăt de clopote, iarăşi bucurie a creştinătăţii.

Cât de mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Cât de mare este mila Lui spre noi! Să nu se tânguiască deci pământul, să nu se întristeze omul, căci multor taine l-a făcut părtaş şi din toate l-a împărtăşit Atotmilostivul Dumnezeu.

Ieri S-a înălţat la ceruri Fiul, azi S-a pogorât pe pământ Duhul Sfânt. Ieri Iisus Hristos ca un Dumnezeu S-a suit întru strigare şi în glas de trâmbiţe (Psalm 46, 5), azi Preasfântul Duh S-a coborât în chip de limbi de foc ca o suflare de vifor ce vine repede (Fapte 2, 2). Ieri Fiul a intrat întru slava Sa, azi Duhul Sfânt Şi-a arătat slava.

Prăznuire în cer, prăznuire pe pământ, cântare de îngeri, trâmbiţe de arhangheli, mirare de heruvimi, înnoire pe pământ şi mirare în cer. Iarăşi îngerii văd lucruri minunate, iarăşi trâmbiţele lor sună şi umplu de bucurie şi cerul şi pământul. Cărbunele dumnezeirii pe tron de serafimi Se aşează, iar văpaia Duhului în inimi de pescari Se odihneşte. Soarele se înalţă, dar lumina lui la noi se întoarce. Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne. Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni.

Cât sunt de mari minunile lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut, iar Duhul porumbel S-a văzut! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte. Fiul petrece cu trupul puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veac. Fiul în taină a venit, iar Duhul în văzul lumii S-a arătat. Fiul în iesle de dobitoace Se culcă, iar focul Duhului pe tronul inimii Se aşează. Fiul S-a făcut Mucenic pentru om, iar Duhul Sfânt ne face pe noi mucenici pentru Hristos. Fiul ne-a vestit Cuvântul vieţii, Duhul Sfânt ne tâlcuieşte înţelesul Lui. Fiul ne-a adus tainele, Duhul Sfânt ne descoperă adâncul lor. Fiul seamănă sămânţa cea bună, iar roua Duhului o face să răsară. Semănătorul puţină arătură face şi numai într-un loc aruncă sămânţa, iar văpaia Sfântului Duh, prin Sfinţii Apostoli, toată lumea cu plugul cuvântului o răscoleşte şi sămânţa Evangheliei o înmulţeşte.

Cât de mari şi preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu!

Hristos este făgăduit omului de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci vremea întrupării. Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte taina. Fiul în peşteră Se naşte, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte. Fiul ca prunc în Egipt Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl umbreşte. Fiul în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte. Fiul la propovăduire iese, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). Fiul învaţă adevărul, iar Sfântul Duh îl întăreşte cu minuni. Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se pune, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Mt. 27, 52). Piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină.

Iisus Hristos deci răscumpără pe om, iar Duhul Sfânt desăvârşeşte taina mântuirii. Iar după înviere, Fiul cu linişte la ceruri Se înalţă, iar Duhul Sfânt, ca un vifor ce vine repede, pe pământ Se revarsă. Uşile cele închise se deschid, pescarii devin Apostoli, cei fricoşi se îmbărbătează, inimile cred, minţile se luminează, limbile propovăduiesc fără teamă, paşii solilor pornesc la drum, Cuvântul vieţii cu tărie se vesteşte, uliţele se umplu iarăşi de freamăt, Ierusalimul din nou se cutremură, arhiereii se mânie pe pescari, bătrânii se întristează pe galileeni, cărturarii iarăşi vor să facă sfat, templul iarăşi tresare.

Dar pentru ce se tulbură Ierusalimul şi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii şi templul lui Solomon?

Pentru că astăzi se împlineşte sorocul făgăduinţei. Astăzi Se coboară pe pământ Duhul Sfânt, Mângâietorul, în chip de limbi de foc. Astăzi cerul din nou se deşartă pe pământ. Astăzi văpaia Duhului Se revarsă peste tot ca o lumină de foc. Astăzi pescarii galileeni devin apostolii lumii. Astăzi tainele credinţei se desluşesc, crucea se înalţă, Biserica se întemeiază, sămânţa cuvântului se seamănă, neamurile se apropie, păgânii se îmblânzesc, străinii se întorc, cei pierduţi se află, copiii iarăşi vin acasă.

Astăzi neamurile devin popor ales. Astăzi zeii lumii se sfărâmă, capiştile se dărâmă, orbii văd lumina vieţii, cezarii aud de Hristos, înţelepţii vor să audă pe pescari. Atena şi Roma se smeresc. Astăzi cuvântul vieţii se grăieşte de pe case şi toţi ascultă, toţi cred, toţi se bucură cu bucurie mare. Numai Ierusalimul singur se tulbură din nou? S-a tulburat când S-a născut Hristos în Betleem (Mt. 2, 3). S-a tulburat când a înviat Iisus din morţi şi căuta cu arginţi să-şi acopere uciderea sa (Mt. 28, 12). S-a tulburat şi acum când S-a coborât peste apostoli Preasfântul Duh. De ce s-a tulburat? Pentru că el nu mai vrea să audă de Hristos. Pentru că se ruşinează de ceea ce a făcut. Se ruşinează, dar nu se smereşte. Se tulbură, dar nu crede. Se mânie, dar în zadar se aprinde.

Toţi ascultă pe pescarii lumii, numai Ierusalimul se tulbură, evreii se îndoiesc, numai templul rămâne necredincios. Cei vestiţi în cuvinte de hulă, iarăşi hulesc, iarăşi împotrivă grăiesc: Au nu sunt aceştia ce grăiesc toţi galileeni? Cine i-a învăţat pe ei atâtea limbi, ca să grăiască pe înţelesul tuturor măririle lui Dumnezeu (Fapte 2, 7-11).

Toate marginile lumii cred, iar fiii lui Israel se spăimântă şi se miră zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? (Fapte, 2, 12). Toţi ascultă pe Petru grăind, iar ei în bătaie de joc zic până în ziua de astăzi: Că sunt plini de must (Fapte 2, 13). Dar mustul fierbe şi vin nou se face. Adierea vântului se porneşte şi vifor mare devine. Scânteia cea mică se aţâţă şi văpaie de foc se face. Izvorul cel mic se porneşte şi şuvoi de apă iute ajunge. Cine dar va opri mustul să nu fiarbă, vântul să nu sufle, scânteia să nu se aprindă sau izvorul de apă să nu curgă în vale? Cine va putea să oprească pe Duhul Sfânt să nu vină pe pământ? Sau pe Petru să nu grăiască şi pe Pavel să nu propovăduiască?

Ierusalimul se tulbură, dar în zadar se tulbură. De acum este prea târziu. Umbra Legii vechi apune şi o altă lege se vesteşte. Vinul cel vechi se sfârşeşte şi altul nou în vase de lut se toarnă. Bătrânul templu se părăseşte şi alături de el Biserica nouă şi veşnică se înalţă. Biserică vie, biserică măreaţă, aleasă şi frumoasă – Biserica Creştină!

De acum în zadar se mânie Sionul. Cât de preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu! Ce lucruri minunate s-au petrecut astăzi în Ierusalim! Că deodată s-au întâlnit faţă în faţă două biserici, două praznice, două legi, două feluri de credincioşi. O biserică care se dărâmă şi alta care acum răsare. Un praznic care încetează şi altul care acum se întemeiază. O lege care se lasă şi alta care cu văpaie de foc se scrie.

De astăzi praznicul Legii vechi se părăseşte şi Rusaliile creştinătăţii se împodobesc. Tulburările Ierusalimului se potolesc şi bucuriile Sionului nou cuprind pământul. Ultimii farisei se risipesc şi primii creştini se întâlnesc. Ultimii cărturari adorm şi primii apostoli pornesc la propovăduire. Ultimele întristări de astăzi mor şi primele bucurii acum se nasc.

Cât de mari sunt isprăvile Duhului Sfânt! Căci astăzi toate cu foc se botează, toate se schimbă, toate se înnoiesc, toate din nou se nasc. Şi la această mare transformare a lumii contribuie şi Dumnezeu şi omul, şi cerul şi pământul, şi Duhul şi materia. Dumnezeu dă Duhul şi omul dă inima. Dumnezeu aţâţă focul şi omul suflă văpaia. Dumnezeu dă vinul şi omul dă vasul.

Pământul dă apa, Cerul dă pe Duhul Sfânt. Lumea dă pescarii, Dumnezeu darul apostoliei. Omul dă mintea, iar Dumnezeu revarsă peste ea Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Omul dă inima şi Dumnezeu o umple pe ea de Duhul temerii de Dumnezeu. Omul dă voinţa, iar Dumnezeu pogoară asupra lui Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe (Isaia 11, 2-3). Omul dă tot ce are, Dumnezeu îi dă ceea ce îi lipseşte. Omul dă tot ce poate, Dumnezeu îi dă ceea ce nu poate avea – pe Duhul Său cel Sfânt. Omul dă pe cele de jos, Tatăl aduce pe cele de sus. Şi astfel taina se săvârşeşte, minunea se împlineşte, Mângâietorul vine pe pământ, apostolii lucrează, lumea se înnoieşte, Biserica se întemeiază, toate se schimbă, toate se îmbracă în lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Iubiţi credincioşi,

Dar ce este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este al treilea Ipostas, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi prin El ni se face cunoscut şi nouă, oamenilor. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, care împodobeşte toate cele de sus şi cele de jos. El este pretutindeni şi pe toate le împlineşte.

Duhul Sfânt este Văpaia care aprinde inimile, Lumina care luminează ochii, Dulceaţa care mângâie auzul, Înţelepciunea care umple toată mintea. Duhul sfânt este Puterea care ne întăreşte, Tăria care ne îmbărbătează, Pâinea care ne hrăneşte sufletele, Izvorul care ne adapă, Făclia care ne călăuzeşte, Veşmântul care ne acoperă. Duhul Sfânt este Apa cea vie, Comoara cea nefurată, Mărgăritarul cel de taină, Izvorul care dă viaţă tuturor. Duhul Sfânt este Vântul care adie în lume, Norul care rourează, Căldura care face să crească toate. Duhul Sfânt este Sufletul Bisericii, nădejdea mântuirii noastre, adâncul înţelepciunii, bărbăţia apostolilor, curajul mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mângâierea mamelor, tăria soţilor, veselia pruncilor, frumuseţea fecioarelor, podoaba călugărilor.

Iar de voiţi să ştiţi şi cum lucrează El în lume, ascultaţi: Duhul Sfânt face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc (Psalm 103, 5). Duhul Sfânt umple de foc arzător pe serafimi şi de ochi mulţi pe heruvimi. El vesteşte taine negrăite arhanghelilor. El a trimis pe Gavriil la Fecioara Maria în Nazaret. El a insuflat pe prooroci, El a dat pocăinţă lui David şi înţelepciune lui Solomon. El vesteşte cele neştiute şi arată pe cele viitoare. Duhul Sfânt face din pescari Apostoli, din păgâni face creştini, din fricoşi alege mucenici, dintre cei slabi pe cuvioşi, din împăraţi face cerşetori şi din cei săraci ridică împăraţi, din capişti ruinate înalţă biserici măreţe, din oameni simpli alege prooroci şi preoţi.

Duhul Sfânt zideşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate cele văzute şi cele nevăzute.

Duhul Sfânt sfinţeşte toate, şi cerul şi pământul şi cele de sus şi cele de jos şi cele dedesubt. El sfinţeşte pe îngeri în cer şi pe preoţi pe pământ. El umple de dar pe arhierei şi Se revarsă prin mâinile lor. El sfinţeşte şi alege pe duhovnici, El sfinţeşte Preacuratele Taine, la Sfânta Liturghie, El sfinţeşte agheasma, untdelemnul, bisericile, casele, icoanele, roadele câmpului, veşmintele, vasele, izvoarele. El umple toate de sfinţenie şi binecuvântare.

Duhul Sfânt curăţeşte şi vindecă toate. El leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. El curăţeşte inimile de patimi, trupurile le vindecă de boli, văzduhul, pământul şi casele le izbăveşte de diavoli, mintea o fereşte de uitare, conştiinţa de împietrire. El vindecă boli nevindecate, El alină dureri nepotolite, suspinuri neştiute, răni greu de vindecat. El arde toată întinăciunea.

Duhul Sfânt împodobeşte toate. Şi ochii cu lacrimi, şi trupul cu frumuseţe, şi inimile cu frică de Dumnezeu, şi mintea cu înţelepciune, şi conştiinţa cu remuşcare, şi sufletul cu dor de rai. El împodobeşte cerul cu îngeri, universul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu verdeaţă, munţii cu izvoare, natura întreagă cu flori, cu grâu, cu nenumărate feluri de vietăţi.

Duhul Sfânt păzeşte toate. Şi popoarele de războaie. Şi oamenii de ură şi de tot felul de păcate. El păzeşte aştrii cereşti şi sufletele omeneşti. El păzeşte casele de dezbinare, trupurile de boli, sufletele de diavoli. Peste tot rânduieşte îngeri păzitori.

Duhul Sfânt dă celor mari milă, celor mici supunere, celor bolnavi răbdare. El dă mamelor dragoste spre copii şi copiilor iubire de părinţi. El dă creştinilor ascultare de Biserică. El dă bărbăţie mucenicilor, bucurie cuvioşilor, nădejde celor din ispite. El dă lacrimi ochilor, blândeţe inimilor, pricepere minţii, gingăşie sufletului, tărie trupului.

Duhul sfânt naşte, creşte, luminează, udă, spală, înţelepţeşte şi păzeşte. El acoperă ce este bun, arde ce este rău, taie ce este putred, mângâie inimi zdruncinate, adună suflete risipite. Toate le face, toate le creşte, toate le desăvârşeşte Duhul Sfânt.

Iubiţi credincioşi,

Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără de El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.

Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. El Se arată în noi prin darurile cele sufleteşti şi trupeşti, Se proslăveşte în noi prin minuni de taină, Se propovăduieşte de noi prin cuvânt viu şi printr-o viaţă duhovnicească.

Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi mai ales ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.

Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul – comoara cea mai de preţ – să nu i se fure de vrăjmaşi.

Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său.

Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte deci în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.

Spre încheiere, vă rog încă o dată, fraţilor, să nu întristăm pe Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26). Ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.


Nimeni să nu mai zacă în întuneric, căci lumina din cer a venit. Nimeni să nu se socotească sărman pe pământ. Căci Duhul Sfânt la noi S-a pogorât. Nimeni să nu se simtă orfan, căci astăzi Biserica lui Hristos ne-a înfiat.

Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin!



[1]  Predică extrasă din cartea: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Predici la praznice împărăteşti, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2008, pp. 28-38




Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) - Părintele Ilie Cleopa

 
Părintele Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,
 Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos are un brâu; un brâu falnic, cu care se încinge în fiecare an. Brâul aceasta poartă pe dânsul douăsprezece semne, adică douăsprezece mari sărbători cu praznice împărăteşti.
Brâul acesta cu un capăt ajunge la Buna Vestire şi cu celălalt ajunge până acum, până în ziua de azi, la Înălţarea Domnului.
Toate dumnezeieştile taine care sunt însemnate pe brâul Bisericii îşi au originea lor dogmatică şi tainică în dumnezeiasca Scriptură. Ele sunt: Buna Vestire, Naşterea Mântuitorului, Botezul, Întâmpinarea, Răstigni­rea, Învierea şi celelalte toate.
Aşa şi dumnezeiescul praznic de astăzi al Înălţării Domnului a fost proorocit cu o mie de ani mai înainte de către marele şi dumnezeiescul prooroc Da­vid în psalmi, de două şi de trei ori zicând aşa: „Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (la fel şi la Iov 22, 12). N-a zis să se înalţe peste cer, că nu S-a suit Mântuitorul nostru numai peste un cer, ci peste nenumărate ceruri.
Dar şi dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Şi acest Iisus Care S-a po­gorât până la temeliile cele mai de jos ale pământului (adică până la iad), Acesta este Care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta mări­rii, întru cele înalte”. Deci, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a suit în cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu ştie numărul cerurilor; unii au spus că-s şapte, alţii că-s nouă. Dar Scriptura nu ne arată. Nenumărate sunt cerurile şi nemăsurat este Dumnezeu cu vechimea, cu puterea, cu înţelepciunea şi cu toate. Aşadar Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a suit mai presus de toate cerurile.
Însă pentru ce S-a înălţat Domnul? Pentru care pricină S-a înălţat? Aţi auzit cântându-se aseară, în stihurile de la strană: „Şi S-a suit Mântuitorul în ceruri, ca să ne trimită nouă pe Prea Sfântul Duh” (vezi Marcu 16, 19; Efeseni 4, 10).
Deci prima pricină pentru care S-a înălţat Domnul de la pământ la cer este ca să ne trimită nouă pe Duhul Sfânt. Aşa a spus şi El în dumneze­iasca Evanghelie: „Trebuie să Mă duc Eu, că de nu Mă voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl pur­cede” (Ioan 14, 26; 15, 26).
A doua pricină pentru care S-a înălţat Mântuitorul la cer este pentru ca să plinească rânduiala cea pentru noi. Auziţi ce scrie la condacul acestui prealuminat praznic: „plinind rânduiala cea pentru noi” (se face-n cer şi pe pământ) şi toate celelalte (vezi condacul praznicului).
Care-i rânduiala aceasta? Iată care: Dumnezeu Tatăl a trimis pe Mân­tuitorul în lume, căci zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan: „Aşa a iubit Dumnezeul lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său l-a trimis” pentru răs­cumpărarea ei. Şi l-a trimis nu numai aşa, ca să vie şi să se ducă, ci cu o misiune mare pentru cer şi pentru pământ.
Şi această misiune s-a împlinit astăzi.
A venit Cuvântul lui Dumnezeu sau S-a întrupat. Căci zice: „Şi Cu­vântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14). S-a întrupat, s-a născut, s-a botezat, a petrecut în taină 30 de ani, iar trei ani şi jumătate a predicat Evanghelia. După aceea a primit înfricoşa­tele şi preamântuitoarele patimi, pentru noi păcătoşii şi pentru a noastră mântuire. Căci a spus Isaia mai înainte: „Şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Pentru vindecarea noastră a trebuit să sufere El răni şi cu rana Lui să vindece rănile noastre cele sufleteşti. Şi după aceea a în­viat din morţi, a biruit moartea prin moartea Sa, iar acum biruinţa Lui se desăvârşeşte prin Înălţarea la Cer.
Deci, astăzi s-a împlinit rânduiala cea pentru noi, adică misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvântul lui Dumnezeu de la Tatăl Său; să vie, să se nască, să trăiască împreună cu noi, să sufere şi să învie pentru noi şi să Se înalţe la cer, de unde S-a coborât. Aceasta e rânduiala pe care a plinit-o Iisus Hristos.
Astăzi, în ziua de Înălţare, Hristos împlineşte deci toată rânduiala cea pentru noi. A împlinit tot ce-a fost scris pentru Dânsul în sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu.
A treia pricină pentru care S-a înălţat Iisus Hristos este ca să ne înalţe pe noi de pe pământ la cer, din iad la rai, din moarte la viaţă. Asta-i ul­tima pricină. Că a spus în dumnezeiasca sa Evanghelie: „Şi când Mă voi înălţa, pe toţi vă voi trage la Mine” (Ioan 15, 5). Dar cum se înalţă oamenii la cer? Cum îi trage Iisus în fiecare minut?
Aţi auzit aseară, la ultima paremie, ce a spus proorocul Isaia? „Dintre vii Te-ai pogorât la ei şi Te-ai înălţat ca să înalţi pe toţi fiii întru toate zi­lele veacului” (Isaia 42, 6).
Ai auzit pentru ce S-a pogorât Iisus Hristos? Pentru dragoste.
Ai auzit pentru ce s-a înălţat? Ca să înalţe pe toţi fiii omeneşti, nu într-o zi, nu în două, nu într-un an, nu într-o sută de ani, nu într-o mie sau zece mii de ani, ci „întru toate zi­lele veacului”, adică cât va fi lumea.
Dar cum se înalţă oamenii la cer? Prin darul Sfântului Duh, prin darul şi mila lui Dumnezeu. Când este omul în păcat de moarte şi este călduţ, ştiţi unde este cu sufletul? În iad. E mai jos decât toate dobitoacele câm­pului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad. Dar prin pocăinţă adevărată şi prin darul Sfântului Duh, care dezleagă prin mâna duhovnicului păcatele, se ridică din iad în rai, se ridică din moarte în viaţă, şi din om păcătos ce era, asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii.
Şi nu numai cu îngerii, ci asemenea cu Dum­nezeu, pe cât este cu putinţă. Căci auzi ce zice proorocul: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Dar voi ca nişte oameni muriţi (adică prin păcat) şi ca nişte boieri (adică asemenea unor draci) cădeţi” (Psalmii 81, 6).
De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păca­tul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beţie, sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace.
Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor ”(Psalmii 48, 12, 21). Deci din oameni ne facem dobitoace şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dum­nezeu în faţă, dar omul cu mintea sa Îl huleşte. Deci iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dra­cii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfântului Duh mereu ne înalţă şi me­reu ne ridică.
Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica”. Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfârşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului. Deci de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinţa cea ade­vărată.
Dar înălţarea aceasta a omului din iad şi din rânduiala dobitoacelor, şi din rânduiala păgânilor şi a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum.
Aşa ne învaţă dumnezeieştii Părinţi. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte; cei ce se străduiesc pe calea mântuirii vor merge dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmii 83, 8). Ei capătă mai întâi o putere din darul Sfântului Duh în inima lor, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o mă­sură din virtute – şi după aceea păşesc pe alte trepte.
Care sunt treptele acelea, ne arată dumnezeieştii Părinţi. Treptele ur­cuşului duhovnicesc sunt trei. Care? Aţi auzit în Scriptură la Levitic (22, 1-17), unde se vorbeşte de sâmbătă, de sâmbete şi de sâmbetele sâmbetelor; şi iarăşi: de seceriş, de secerişuri şi de secerişul sufletului ra­ţional; şi iarăşi de tăierea-împrejur, de tăierea tăierii-împrejur şi de tăierea inimii în duh, cum zice marele apostol Pavel (Romani 2, 29).
Acestea arată tainic în legea veche şi în cea nouă urcuşul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, arată urcuşul, sau cum se înalţă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt sim­bolizate, după Scripturi, de ziua a şasea, a şaptea şi a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, con­templaţia naturală în duh şi teologia mistică, adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, cap. 37, 38, 39 – p.136).
Dar ce este sâmbăta sufletului raţional? Sâmbăta în legea veche în­seamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având conştiinţa pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos şi se ridică din păcat şi se înalţă puţin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârşire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să ştii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumne­zeiescul Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului raţional care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.
Să vă dau o pildă. Un om a fost beţiv, a fost desfrânat, a fost ucigaş, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine ştie ce a făcut săracul în viaţă, că toţi suntem păcătoşi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curăţit şi s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul beţiei să pună înfrânare, în locul lăcomiei de pântece – postul, în locul iubirii de argint şi zgârceniei – milostenia, în locul desfrânării – curăţenia, în locul somnului mult – privegherea. Şi a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârşise mai înainte.
El se află acum pe treapta întâi a urcuşului duhovnicesc, dar de-abia cu faptele, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: „Sâmbăta sufletului raţional este nepătimirea sufle­tului raţional care prin făptuire a lepădat de-abia semnele păcatului”. N-a spus rădăcinile, ci semnele. Acest om care se sileşte să facă fapte bune în locul celor rele şi pune început bun de faptă numai cu lucrarea din afară, de-abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său raţional. El află o oarecare mângâiere, dar încă e chinuit de gânduri, încă păcătuieşte cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Şi lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupeşti, cele cu lucrul, ţine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, ţine până la moarte.
Şi despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dum­nezeiescul Maxim: „Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Şi se tâlcuieşte aşa: slobozenia sufletului raţional, care îşi retrage mintea sa din simţire, părăsind lucrarea după firea simţu­rilor prin contemplaţia naturală în duh, adică prin cugetarea la Dumnezeu din zidiri, prin raţiunile lucrurilor”.
Cum se întâmplă asta? Noi, păcătoşii, în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului, fie al făţărniciei, fie al vicleniei, fie al desfrânării, al zavistiei, al urii, al mândriei, al iubirii de slavă, al răutăţii, al mâniei, al ră­pirii şi nu ştiu mai care din patimile sufleteşti. Unele sunt care se văd, al­tele care nu se văd, dar sunt mai rele şi mai vătămătoare decât cele care se văd.
Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe curvă, nici pe vameşi sau curvari, pe cei ce făcuseră păcate trupeşti. Oare aţi au­zit în Evanghelie: „Vai de tine, curvo!”? „Vai de tine, tâlharule!”? „Vai de tine, vameşule, că eşti păcătos şi faci nedreptate!”? Nu! Ci a zis: Vai vouă făţar­nicilor, vai vouă fariseilor, vai vouă cărturarilor nebuni şi orbi! Şi cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care priveşte în sufletul nostru. „De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii lui sunt mai luminoşi decât soarele”. El era Dumnezeu şi poporul de jos Îl iubea, că simţea puterea Dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Unul ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar şi El, văzând credinţa sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El pe munte, şi pe jos, flămânzi, când a înmulţit pâinile în pustie (vezi Matei 17, 19-23; 23, 16).
Căci a zis: „Milă Îmi este de popor, că sunt ca oile care n-au păstor”, risipite. Dar pe cei dintre mari, pe cărturari, pe farisei şi pe saduchei îi mustra, căci vedea într-înşii toate vicleniile şi făţărniciile lor. La curve, la tâlhari, la vameşi, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei şi căinţa, umi­linţa şi hotărârea de îndreptare. Iar pe cărturari şi farisei, la care vedea patimi grele sufleteşti, ca ura, zavistia, făţărnicia, pizma, viclenia şi altele, care sunt mai grele ca patimile cele trupeşti, pururea îi mustra şi le zicea: „Vai vouă!”, ca un Dumnezeu Care cunoaşte inimile.
Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele şi mai rele decât cele cu trupul.
Am ajuns deci la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc. Auzi în ce constă această treaptă: „Sâmbetele însemnează slobozenia sufletului raţio­nal care a părăsit chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor prin contem­plaţia naturală în duh”. Aceasta este treapta a doua pentru suflet. Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea.
Prin ea se ajunge la contemplaţia na­turală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteşte. Când vede o fiinţă frumoasă, se mută cu mintea şi zice: dacă fiinţa aceasta e frumoasă, dar un înger cât este de frumos? Dar Heruvimii, dar Serafimii, dar Cel ce i-a făcut pe dânşii? Îşi mută mintea de la frumu­seţea cea de aici la frumuseţea cea din ceruri şi, în loc să se smintească, se foloseşte. Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea şi sufletul. Pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseşte.
Căci zice: dacă oamenii pot să cânte din flu­ier şi din trâmbiţe şi din organe aşa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri, cum cântă îngerii, ce dănţuire este acolo? Căci se spune astăzi: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Psalmii 46, 5). Când puterile cereşti L-au văzut pe Mântuitorul Care ridica porţile cele de sus, toţi îngerii trâmbiţau, toţi cântau şi în glas de sunet mare şi în mare cântare S-a suit Hristos şi a ridicat – n-a deschis – porţile cerului. Le-a ridi­cat pentru toate veacurile. Şi dumnezeiescul Ioan-Gură-de-Aur zice: „Vezi că nu le-a deschis, ci le-a ridicat de tot?”.
Prin urmare, cel ce a ajuns la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc aşa cu­getă când aude o cântare lumească sau un om cântând, sau o femeie, sau o trâmbiţă, sau un fluier. Iar când vede soarele, cugetă aşa: „Dacă aici soa­rele luminează aşa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soa­rele Dreptăţii?” (Filocalia, vol. II, p. 136).
Astfel, omul, pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, prin contem­plaţia naturală în duh, adică privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite şi nevăzute, că­pătând slobozenie din ispite, cum spune dumnezeiescul Maxim.
El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ la cântările cele din cer şi zice cu mintea sa: „Dacă oamenii aceştia de ţărână ştiu să cânte aşa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în Cer?”. Tot aşa şi de va mirosi ceva frumos, se gândeşte la mireasma florilor raiului; şi aşa mută cu min­tea şi celelalte simţiri, prefăcând prin contemplaţie toate cele auzite – sau văzute, sau gustate, sau mirosite, sau pipăite – în cugetări duhovniceşti.
Iar treapta a treia a urcuşului, adică a înălţării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeşte în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păşit pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc nu mai are nevoie de trepte, nu mai are nevoie să vadă frumuseţea cea de aici ca să se suie cu mintea la frumuseţea cea de sus, sau să audă o cântare de aici ca să se ducă la cânta­rea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos de aici ca să gândească la mi­reasma raiului.
Cel care a ajuns cu darul lui Iisus Hristos pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc a devenit un Dumnezeu după dar. El are în­dumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică el are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el tră­ieşte Hristos, cum grăia Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Romani 5, 16), sau cum spune în altă parte: „Aşadar – noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 3, 15; Galateni 4,  6). Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos şi Hristos trăia într-însul, şi deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.
Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcuşului duhovnicesc – de care foarte puţini şi foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre –,  este fiul lui Dumnezeul după dar. Acesta a ajuns ziua a opta, cum zice dumneze­iescul Maxim: „Ziua a opta după Scripturi este egală cu treapta a treia a urcuşului duhovnicesc”.
Ea se numeşte şi sâmbăta  sâmbetelor, nu se mai cheamă slobozenia sufletului, sau nepătimirea de pe treptele cele mai de jos. Sâmbetele sâmbetelor se numesc: „odihna duhovnicească a sufletului raţional care părăseşte chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor şi-şi în­toarce mintea sa chiar şi de la cugetările cele mai duhovniceşti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care o leagă cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei”. Acela nu mai ştie nimic decât să-L iubească pe Dumnezeu.
Unul ca acela ajunge la Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu mă mai tem de Dumnezeu”. Şi l-a întrebat unul: Dar de ce ? „Pentru că-L iubesc”. Simţind dragostea lui Iisus în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. De ce? Pentru că trăia în Hristos şi Hristos în el, şi astfel era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Aşa e omul care s-a înălţat cu sufletul său pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc.
Fraţii mei, sunt lucruri cam grele pentru dumneavoastră, cei de la ţară. Călugării le înţeleg mai bine. Dar ne întoarcem la o povestire uşoară, ca să vă folosim pe toţi. Oare dacă Mântuitorul S-a înălţat la cer, au fost şi sfinţi care s-au înălţat? Da. Dumnezeiasca Scriptură ne spune de Enoh, că s-a răpit şi nu s-a mai aflat, dar nu se ştie dacă chiar în cer. Ilie nu s-a înălţat nici el chiar la cer. Dar unde? S-a înălţat „ca la cer”, deci cam spre cer.
În hronografe şi alte cărţi se păstrează o istorie despre unul din sfinţii care s-au înălţat la cer. Ştiţi cine? A fost fiul lui Adam, Set. Istoria sfântă spune că Set a fost foarte iubit de Dumnezeu. Pe acest fiu i l-a dat Dum­nezeu lui Adam în locul lui Abel care a fost ucis de fratele său, Cain. Şi acest fiu a fost blagoslovit cu mari daruri de la Dumnezeu, că a fost plăcut lui Dumnezeu. Şi spune o istorie sfântă că acest Set s-a răpit la cer. Dar pentru ce? Ca să înveţe astronomia de la îngeri. De aceea, bine a zis Ma­rele Vasile că: „mult vestita astronomie, pentru cel credincios, e o a doua teologie”. Pentru că precum auzim, astronomia îşi are originea de la Dum­nezeu; căci chiar îngerii au învăţat pe om astronomia.
Se zice că Set a stat la cer 40 de zile şi 40 de nopţi şi a învăţat astro­nomia în cer, mişcarea astrelor cereşti, întunecarea soarelui, a lunii şi ce­lelalte semne care se arată pe cer ca să le cunoască oamenii, când Dumne­zeu e supărat, când vrea să schimbe vremea şi celelalte. Dar Sit, care a fost răpit, zice Scriptura şi istoria, sau când a fost dus la Dumnezeu, a ui­tat şi de foame şi de sete, ca şi Moise pe Muntele Sinai.
Acesta a vorbit cu Dumnezeu şi a postit de două ori câte 40 de zile, numai în gândire de Dumnezeu stând, fără să mănînce şi să bea. Aşa a făcut şi Set. Fiindcă se afla în convorbire cu Dumnezeu şi îngerii îl învăţau semnele astrelor şi mişcă­rile lumii şi celelalte, când s-a coborât la pământ, copiii nu-i mai ziceau tată. Dar cum? Dumnezeu! Aşa de tare strălucea faţa lui (vezi Hronogra­ful lui Gheorghe Chedrenos).
Iar de Moise zice Scriptura că a primit pe Muntele Sinai atâta lumină de la Dumnezeu, care i-a dat tablele legii, încât fiii lui Israil nu puteau privi la el (Ieşirea 24, 17; 34, 29-30). De aceea îşi punea un văl pe faţă, căci îi strălucea faţa prea tare. Dar de Moise spune Scriptura că a fost numai pe Muntele Sinai, pe când de Set spune că a fost la cer.
Se zice că fiii lui Set de aceea se cheamă, în Scriptură, fiii lui Dumne­zeu, iar fiii lui Cain fiii dracilor şi fiii oamenilor; pentru că au început să-i zică tatălui lor Dumnezeu. Atâta slavă şi frumuseţe şi podoabă a adus Set, când s-a pogorât de la Dumnezeu. Şi l-au întrebat fiii: „Tată, nu cumva te-ai făcut Dumnezeu?”. Iar el le-a răspuns: „Nu dragii mei, nu m-am făcut Dum­nezeu. Eu sunt rob al lui Dumnezeu şi om stricăcios asemenea vouă, dar eu am fost acolo unde e Dumnezeu”. „Şi ce ţi-au spus, tată?”. „Iată ce mi-au spus: «Să păziţi legile lui Dumnezeu, învăţate de la Adam, pe care le-a primit de la Dumnezeu în conştiinţă, şi să băgaţi de seamă să nu vă căsăto­riţi cu odrasle din neamul lui Cain, că este blestemat»”. Căci Scriptura spune că Dumnezeu a blestemat pe Cain.
Dar ce mai spune Scriptura? Că s-au rănit fiii lui Set de frumuseţea fiicelor lui Cain şi le-au plăcut şi le-au luat în căsătorie. De aceea mânia lui Dumnezeu a venit asupra lor. Sit le-a spus: „Dragii tatii, să nu cumva să vă căsătoriţi cu urmaşe din neamul cel blestemat al lui Cain. Căci a spus Dumnezeu că atunci când vă veţi amesteca cu neamul acela, se vor naşte uriaşi şi va veni potopul pe faţa pământului şi va pierde pe tot poporul. Căci voi sunteţi neam sfânt, sunteţi ramură din rădăcină sfântă; să nu vă amestecaţi cu blestemaţii aceia de sălbatici!”.
Şi a trăit Set 812 ani. În timpul cât a trăit Set, fiii săi nu au călcat po­runca lui Dumnezeu. Dar dacă a murit Set, copiii au zis unul către altul: „Ei! Tata a zis să nu iau cutare fată în căsătorie, dar el a murit, şi dacă mie îmi place, de ce să n-o iau? Că-i din neamul lui Cain?”. Şi au călcat po­runca tatălui lor. Şi au început să-şi ia femei din neamul lui Cain.
Dar ce s-a întâmplat? Cum au început să-şi ia neveste din neamul lui Cain, se năşteau uriaşi. Aceştia creşteau de-o palmă în fiecare zi, creşteau mari ca chedrii Libanului, de 70-80 de stânjeni înălţime. Şi erau cei mai sluţi şi mai spurcaţi oameni de pe faţa pământului, cum spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, încât condeiul nu poate să descrie ce făceau aceia. Că mâncau şi pruncii pe care îi lepădau muierile lor, aşa de spurcaţi erau. Şi sute de ani i-a aşteptat Dumnezeu la pocăinţă, până ce a venit potopul. Împărăţia uriaşilor a fost înainte de potop şi a ţinut aproape 200 de ani. Şi dacă nu s-au îndreptat ei de fărădelegile lor, Dumnezeu a zis: „Nu va lo­cui Duhul Meu întru aceşti oameni”. Şi a hotărât să-i piardă de pe faţa pământului.
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Astăzi nu s-a suit Set la cer. Cine S-a suit astăzi la Cer? Hristos, Cel ce a zidit toate cerurile, El S-a suit. Şi ce ne trimite El de acolo? Ce le-a spus El apostolilor? „Voi să staţi în Ierusalim până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Adică: Eu nu vă las sărmani, cum vi se pare vouă. Ci voi fi cu voi până la sfârşitul veacului. Căci vă voi trimite vouă pe Mângâietorul, adică vă voi trimite altă faţă a Sfintei Treimi.
Are să vină Duhul Sfânt, Mângâ­ietorul. Şi când va veni Acela, are să vă deschidă vouă mintea, să înţele­geţi toate Scripturile. Şi vă va spune vouă toate, ca să înţelegeţi mai lim­pede tainele iconomiei în trup, sau pentru care pricină am venit Eu pe pă­mânt şi am stat până azi, când Mă înalţ la cer. Căci apostolii şi evanghe­liştii, cât au stat cu Hristos, nu-l cunoşteau desăvârşit pe El. A zis el Petru că crede, dar mai târziu s-a lepădat, căci nu era sigur. Odată mergeau într-un sat al Samariei şi acolo nu i-a primit pe ei, fiindcă faţa Lui era îndreptată spre Ierusalim, iar apostolii au zis: „Doamne, voieşti să pogorâm foc din cer asupra acestora care n-au voit să ne primească, precum a făcut Ilie?”.
Iar Mântuitorul le-a spus cu blândeţe: „Voi nu ştiţi al cui duh sunteţi...”. Ei nu ştiau că se află cu  Dumnezeu şi vorbesc cu El, şi stau la masă cu El, şi umblă cu El. De aceea le zice: „Fiul Omului a venit să mântuiască şi să caute pe cel pierdut”. Altă dată, fiilor lui Zevedei li s-a năzărit să zică: „Dă-ne nouă să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta”. Altă dată, Petru se certa cu ceilalţi, care ar fi mai mare. Altă dată Filip cerea: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl!”. Iar Iisus îi spune: „De atâta vreme, Filipe, eşti cu Mine şi nu ai cunoscut că Tatăl este cu Mine şi Eu sunt cu Tatăl?”. Aţi văzut? Apostolii nu cunoşteau pe Stă­pânul lor, nu cunoşteau pe Hristos, pe Mântuitorul lumii Care făcea atâtea minuni, şi învia morţii, şi înmulţea pâinile, şi gonea pe draci. Ei totuşi nu-L cunoşteau că-i Dumnezeu adevărat.
Cine le-a descoperit taina venirii pe pământ a lui Dumnezeu, a întru­pării lui Dumnezeu Cuvântul? Duhul Sfânt. Căci a zis Iisus: „Când va veni Acela, vă va spune vouă toate”.
Ştiţi cum a făcut Hristos? Cum ar veni un împărat mare, care-i cel mai vestit în toată lumea, şi şi-ar ascunde coroana, şi hlamida, şi toate semnele împărăteşti, şi s-ar duce să stea undeva la un ţăran, undeva la ţară. S-ar duce ca un om sărac şi acolo, neştiind nimeni cine-i, ar începe să-l batjoco­rească, să-l ocărască. Nu L-au ocărât evreii? Nu I-au spus că e samaritean, nu I-au spus că are drac şi că scoate dracii cu Belzebut?
După o vreme, însă, împăratul acela şi-ar aduce coroana, sceptrul şi hlamida şi le-ar spune: „Iată cine sunt eu; am stat la voi ca o slugă, dar eu sunt împărat peste tot pământul”. Câtă frică şi câtă căinţă şi câtă părere de rău n-ar avea oamenii aceia care l-au bătut pe împăratul, că a fost ca o slugă şi nu l-au cunoscut!
Aşa au păţit apostolii astăzi. Plângeau – zice – şi mâhnire mare era peste ei: „Acesta-i Dumnezeu, dar noi am umblat cu Dânsul şi I-am răs­puns de multe ori obraznic, şi de multe ori n-am crezut în minunile Lui. De multe ori am vrut să facem altfel decât îi plăcea Lui”. Şi le părea rău apostolilor, fiindcă acum au cunoscut cu adevărat că El este Însuşi Dum­nezeu.
Căci le spusese Mântuitorul: „Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Fiul Omului Care S-a pogorât din cer”. Căci numai El S-a suit la cer; cei­lalţi, cum v-am mai spus, nu s-au suit la cer, ci „ca la cer”. Auzi ce spune David: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul să fie slava Ta” (Psalmii 107, 5).
Deci Iisus Hristos S-a suit astăzi mai presus de toate cerurile şi v-am arătat pricinile pentru care: întâi, pentru ca să ne trimită pe Duhul Sfânt; a doua, ca să plinească rânduiala cea pentru noi; şi a treia, ca să ne înalţe pe noi din moarte la viaţă, din iad la rai, din păcat la virtute. Să ne facă din oameni nu îngeri, ci dumnezei după dar. Deci omul, fiind după chipul şi asemănarea Lui, se înalţă cât îi este lui cu putinţă. Dacă crede şi se înalţă pe treptele urcuşului duhovnicesc, despre care v-am amintit, se face şi el un dumnezeu după dar, dar nu după fiinţă. Că auzi ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Dumnezeu l-a pus pe om împărat peste tot pă­mântul şi l-a făcut dumnezeu al celor făcute de Dumnezeu”.
Auzi? Omul e împărat al pământului şi Dumnezeu peste toate lucrurile lui Dumnezeu! Aşa a voit El să-l facă. Dar omul se amestecă cu dobitoa­cele, se face asemenea cu ele, se deprinde cu viaţa dobitocească şi se face mai rău decât dracul Şi aceasta-i căderea care ne coboară pe noi: păcatul. Iar ceea ce ne suie este darul lui Dumnezeu, care înalţă sufletele. Căci auzi ce spune proorocul Isaia: „Ca să înalţe pe fiii Lui întru toate zilele vea­cului”.
Nu s-au înălţat numai Enoh şi Ilie, nu s-au înălţat numai pa­triarhii şi proorocii, ci o dată cu înălţarea lui Hristos, s-au înălţat toţi sfinţii şi toţi pe care i-a scos Hristos din iad. Dar nu în cer, ci în rai, căci în cer numai El a intrat. Iar după judecata viitoare, toţi vor intra în cer. Căci zice în Evanghelie: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia ce­rurilor!”. N-a zis „a raiului”. Că se zice că unde a prisosit păcatul, sau unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit darul lui Iisus. A fost izgonit Adam din rai, dar venirea lui Hristos împotriva satanei mai multă fală dă neamului lui Adam. Nu-l mai aduce iar în rai; în rai stau toţi sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu numai până la judecata viitoare, iar după judecata cea de apoi nu mai duce Dumnezeu pe sfinţi în rai, ci în cer.
Deci, s-a izgonit omul din rai, dar dacă cu darul lui Hristos sporeşte şi se mântuieşte, locuinţa lui va fi în cer, în împărăţia cerului.
Aşa a prisosit darul lui Dumnezeu dat firii omeneşti. Şi se întreabă Sfântul Ioan Damaschin: Pentru ce? Pentru trup! De ce nu i-a miluit şi pe draci tot aşa? Că şi dracii au căzut din cer şi s-au făcut draci. Au căzut fără trup şi ce este pentru om moartea, aceea este pentru îngeri căderea. În­gerii după cădere nu se mai pot întoarce, iar omului din cauza trupului i s-a dat pocăinţă până la moarte, până la ultima suflare.
Dacă se pocăieşte, îl primeşte Dumnezeu şi poate să-l facă din om asemenea cu dracii, înger şi dumnezeu după dar, să-l ridice în cer. Căci pentru neputinţa trupului S-a răstignit Dumnezeu şi a venit şi S-a îmbrăcat în trup, ca să ridice firea noastră nu până la îngeri, nu până la Heruvimi, ci până la dreapta Tatălui. Pe scaunul Dumnezeirii stă firea omenească, acolo unde este Iisus Hristos. Aceasta în ciuda satanei. Căci ce a zis Dumnezeu? L-ai scos pe om din rai? Am să îndumnezeiesc firea omenească şi am s-o ridic în cer, şi am să Mă îmbrac în firea lui şi am să stau pe scaun cu Tatăl, şi ai să vezi floarea aceasta, pe care ai stricat-o în rai şi ai corupt-o, că stă pe tronul Dumnezeirii! Acesta-i lucrul lui Dumnezeu şi răzbunarea Lui pentru pizma satanei.
Fraţii mei, când era Adam de 700 de ani, cum se spune în hronograf, ca om bătrân, căci a trăit 930 de ani, cum spune Scriptura, a adormit lângă un stejar. Şi dormind el acolo, a venit la el Arhanghelul Uriil. Căci şapte duhuri mari, şapte Arhangheli au comanda cetelor îngereşti: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Salatiil, Gudiil şi Uriil. N-am să vă spun tâlcuirea acestor şapte nume, dar vă spun pe a lui Uriil că se tâlcuieşte „foc şi lumină dumnezeiască”.
Acest al şaptelea Arhanghel a venit deci când dormea Adam lângă un stejar, obosit. Şi când s-a trezit, s-a trezit cu îngerul la cap: „Adame! Ce faci?” (Adam nu se mai temea de îngeri, că a stat cu ei în rai). Acesta zise: „Doamne, mă odihnesc”. „Adame, ia ascultă, ştii ce are să păţească neamul tău?”. „Nu, Doamne, dar să-mi spui ce are să facă Dumnezeu cu neamul acesta al meu, fiindcă văd că tare s-a mai înrăit. Că am atâtea mii de nepoţi şi strănepoţi, şi s-au înrăit. Şi pe mine, Doamne, pentru un singur păcat m-ai dat afară din rai, dar ei că s-au făcut curvari şi beţivi şi răi şi s-a umplut lumea de ei, cu aceştia ce ai să faci? Căci ştiu că Dumnezeu urăşte păcatul şi niciodată nu poate să fie prieten cu cel păcă­tos şi spurcat, ca să-i ierte păcatele lui fără de pocăinţă.
Căci ştiu că nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerului. Ce are să facă Dumnezeu cu neamul meu?”. Şi a zis Arhanghelul Uriil: „Iată, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun. Să ştii, Adame, că oamenii au să se înmulţească mult, şi din ce se vor înmulţi, vor fi tot mai răi. Şi are să trimită Dumnezeu două potopuri”.
Şi a întrebat Adam: „Ce-i aceea, Doamne, potop?”. „Po­top, Adame, înseamnă apă multă şi foc mult. Are să vie o apă care să aco­pere lumea şi are să vie un potop de foc care să ardă lumea”. „Dar – l-a întrebat Adam – când au să fie acestea?” (Hronograful lui Chedrinos). Şi i-a zis îngerul : „Culcă-te şi dormi şi te odihneşte, că voi veni în altă zi”. Şi s-a odihnit Adam, şi altă dată, când era odihnit, a venit Arhanghelul Uriil şi îi zise: „Adame, ce vrei să ştii?”. „Doamne, spune-mi când are să fie potopul şi care potop are să fie întâi, cel cu apă, sau cel cu foc?”.
Şi i-a spus lui Uriil Arhanghelul: „Ia seama, Dumnezeu îţi spune aşa: fă un stâlp de piatră, de 45 de coţi înălţime. După ce vei face stâlpul acela de piatră, să pui deasupra lui un vas cu apă, iar la rădăcina lui să faci un foc mare. După ce vei termina lucrarea aceasta, are să vie somn peste tine. Şi dacă ai să dormi, când te vei trezi, ia seama: dacă focul s-a atins de piatră şi va mistui stâlpul de piatră, focul va veni întâi. Iar dacă vasul cu apă se va vărsa şi va stinge focul, să ştii că apa vine întâi”. Şi a întrebat  Adam pe Uriil: „Doamne, dar alte semne nu mai sunt?”.  Uriil mai zise: „Mai sunt şi altele. Ia seama că înainte de a veni poto­pul cel cu apă, oamenii vor bea apă fără saţ, şi ziua, şi noaptea, apoi înainte de cel cu foc vor scoate fum”.
Şi a zidit Adam stâlpul acela de care a vorbit Arhanghelul Uriil. L-a zidit de 45 coţi înălţime. Şi le-a spus fiilor şi nepoţilor lui: „Poruncă a venit de sus să facem stâlp mare şi deasupra lui să punem un vas cu apă, iar la ră­dăcină să punem foc, că ne va arăta nouă care potop vine întâi: cel cu apă sau cel cu foc”.
Şi după ce a terminat Adam stâlpul cel de piatră şi a pus vasul cu apă deasupra şi a aprins foc la rădăcină, a venit somn peste el şi a adormit. Şi când s-a trezit, apa se vărsase peste stâlp în jos şi stinsese fo­cul. Şi a ştiut Adam în chip sigur că potopul cu apă va veni întâi. Şi aşa a şi venit. Că după cronologia veche a unor popoare, au trecut 2642 de ani de la zidirea lumii până ce a venit potopul. Dar îngerul mai spusese că înainte de potopul cu apă mai este un semn.
Şi s-a împlinit şi acesta. Că se spune în istoria biblică şi în hronograful cel vechi că oamenii înainte de potop beau apă mereu. Mâncarea era [sau] nu era, dar beau şi ziua, şi noaptea, şi purtau apă în burdufuri de capră şi în vase de lut şi în vase de lemn. De câte ori se întâlneau, întrebau: Ai apă? Am. Beau apă şi nu se mai săturau. Era un semn că firea omenească va cere de la Dumnezeu pedeapsa prin beţia de apă. Şi astfel, la venirea potopului apa i-a înecat pe toţi. A rămas numai Noe, cu cele 7 suflete care au fost cu el în corabie. Şi din 8 suflete s-a în­mulţit lumea din nou. El a fost astfel al doilea părinte al neamului ome­nesc, al doilea Adam al omenirii, care a fost izbăvit cu celelalte vieţui­toare în corabie.
Iar acum oamenii cer foc şi fum. Ai o ţigară? Ai un foc? În tren, în tramvaie, în troleibuze, în căruţe şi pe drum, se tot întreabă: Ai foc? Dă-mi un foc! Auzi? Foc caută. De aceea cu foc ne va pârjoli Dumnezeu. Să luăm aminte! Oamenii nu ştiu ce caută, nu ştiu ce cer cu focul şi cu fumul acesta. Cu focul se culcă şi cu fumul se scoală dimineaţa. Nu zic rugăciu­nea, ci zic: Adu o ţigară, măi femeie, dă ţigara încoace! Măi băiete, adu în­coace ţigara! Foc şi fum cer, foc şi fum o să vie. Dar noi să fim cu luare aminte şi cu mare grijă şi să ne pocăim de păcatele noastre şi să ne lăsăm de răutăţile noastre. Să luăm aminte că de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie.
Aşa a spus Mântuitorul în Evanghelie, că de ziua aceea nimeni nu ştie, nici îngerii. Iar când apostolii l-au întrebat, zicând: „Doamne, au oare întru acest an ai să aşezi împărăţia lui Israil?”, El le-a zis: „Nu-i treaba voastră să ştiţi anii şi vremile, pe care Tatăl le-a pus sub a Sa stăpânire!”; „Duhul Sfânt va veni peste voi” şi „vă veţi îmbrăca cu putere de sus” şi „veţi fi martori în Ierusalim şi până la marginile lumii”.
 Dar prin pilde le-a spus de altă împărăţie, de cea duhovnicească. Căci Apostolii nici după Înviere nu-L cunoşteau pe El desăvârşit, că este Dumnezeu şi om. De aceea cu iconomie a trebuit să le vorbească şi să mănânce cu ei. Şi le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pă­mânt”.
Petru şi Ioan şi Iacov şi ceilalţi mai de aproape socoteau că Hristos va întemeia o împărăţie pământească şi pe cei 12 apostoli îi va pune pe 12 scaune să fie miniştri, să conducă lumea. Dar nu pentru aceea a venit Hristos. El a spus în faţa lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Împărat sunt Eu; adică mai mare peste împărăţia de sus, şi peste cer, şi peste iad. Deci împărăţia Mea nu-i de aici. Hristos a venit să întemeieze împărăţia cea duhovnicească despre care a proorocit Arhan­ghelul Gavriil la Buna Vestire a Prea Curatei Fecioare Maria, zicând: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dum­nezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. (Luca 1, 32-33).
Împărăţia Mântuitorului – cum se spune în Crez – nu va avea sfârşit, ea nu are sfârşit nici în veacul acesta, nici în veacul veacului. Despre această împărăţie le-a spus: „Veţi lua putere de sus”, adică vă veţi îm­brăca cu puterea Duhului Sfânt.
Veţi vorbi în toate limbile de sub cer, veţi predica Evanghelia la toată lumea, vă trimit fără de toiege şi toată lumea veţi păstori, vă trimit fără de traistă, dar toate averile veţi moşteni – cum arată Efrem Sirul. Veţi lua putere de sus, veţi predica în numele Meu în tot pământul şi veţi întemeia împărăţia Mea duhovnicească, ce nu va avea sfârşit nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Aceasta le-a spus Hristos. Iar altă dată le-a spus: „De ziua şi de ceasul acela (când o să vie sfârşitul) nimeni nu ştie, nici în­gerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36)
Dar cum se poate aceasta: să nu ştie Fiul, dacă-i de o fiinţă cu Tatăl? Se poate? Desigur, Hristos a avut şi suflet omenesc, şi sufletul lui Hristos a fost amestecat cu trupul Lui ca focul cu fierul. Dar dacă proorocii au avut atâta înţelepciune duhovnicească în trup şi au ştiut viitorul, cum nu putea Hristos să ştie sfârşitul lumii? Iată ce spune Sfântul Andrei şi dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în privinţa neşti­inţei Fiului despre sfârşitul lumii: „Că nici Fiul nu ştie, luat după firea omenească, adică după firea simplă, aşa cum o purtăm noi, fără Duhul Sfânt şi fără sufletul Lui cel îndumnezeit”. Cum nu ştim noi ce o să fie mâine, aşa nu ştia Hristos ca om.
Şi altă pricină pentru care a zis Hristos că nu ştie nici Fiul a fost aceasta: Antihrist, când va veni, se va da pe sine că e Fiul lui Dumnezeu, iar oamenii or să zică: „Iată că vine sfârşitul, că nu plouă, că-s necazuri, că-s chinuri”. Şi atunci, cei credincioşi să nu se lase înşelaţi de Antihrist, care va zice că el este Fiul lui Dumnezeu şi că el ştie de sfârşitul lumii, ci să zică: „Noi ştim din dumnezeiasca Scriptură că despre sfârşitul lumii nici Fiul nu ştie, şi tu de unde ştii?”. Aşa zice Sfântul Andrei. Adică de aceea a zis Fiul că nu ştie, nu pentru că nu ştia, că nu se putea să nu ştie, dacă El Însuşi e Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000… Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi? Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat şi eu mă duc în lumea veşnică. Cu ce mă duc? Cu ce-am pus în traistă!
Când por­neşti la drum, ţi-ai pus merinde de acasă, ţi-ai pus ceapă, ţi-ai pus cozo­nac, ţi-ai pus o sticlă de vin, ţi-ai pus încălţări, ţi-ai pus brâu, ţi-ai pus că­ciulă, ţi-ai pus bundiţă de frig. Ţi le-ai pus toate în traistă. Când stai la popas, ce scoţi din traistă? Ce-ai pus, nu? Aceea şi găseşti. Vom găsi un pahar de apă dat în numele Domnului, o vorbă bună, o milostenie făcută. Dacă am ajutat pe fratele nostru, dacă ne-am rugat pentru cei ce ne-au ne­căjit, să le facă Dumnezeu bine, nu rău; dacă n-am pomenit numele dia­volului, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă am privegheat, dacă am citit dumnezeieştile Scripturi, dacă am ajutat pe cel necăjit, pe cel sărman, dacă am îmbrăcat pe cel gol, dacă am primit pe cel străin – toate le vom găsi, dacă le-am pus în traistă, pe drumul cel veşnic.
De la naştere la mormânt – zice un filozof grec – este o clipă. Cel ce a văzut naşterea vede şi groapa, negreşit. Ne-am născut, trebuie să murim în chip sigur. Pornim de la naştere şi numai până la groapă ajungem. De aceea suntem siguri. A răsărit soarele, merge la amiază, merge la apus, aceasta este viaţa noastră. Am răsărit în naştere. Înaintăm negreşit şi as­finţim în moarte.
Aceasta să ne fie pururea în minte! „Toţi murim”, cum zice Isus Sirah. Toţi murim, dar avem un drum la mijloc, nu ştim cât. De aceea Hristos a spus: „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme” (Marcu 13, 33;24, 42). Eu ştiu că am să mor, dar nu ştiu când. Acesta-i marele lucru înfricoşat. Poate acum, poate peste un ceas… şi ce am să  iau cu mine? Îngerul păzitor, care m-a îndemnat să fac bine, şi faptele mele, bune sau rele, acelea merg cu mine – şi prin vămi, şi la Hristos, şi la judecată. Deci, fraţii mei, sunteţi un grup de oameni, nu ştiu de unde aţi apărut. Hotărât, îngerul vostru v-a adus aici. Aţi auzit o pre­dică.
Am voit să vă spun şi eu ceva, să spuneţi şi la alţii. Fericit şi de trei ori fericit este creştinul acela care în fiecare ceas şi în fiecare zi pune ceva în traistă pentru veacul viitor! Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune. Când vom călători, când vom merge la vămi, când vor veni dracii să spuie cuvintele şi lucrurile şi gândurile noastre, să putem arăta şi noi: Da, am fă­cut rău, dar m-am spovedit la duhovnicul.
Cine se spovedeşte la duhov­nic, Duhul Sfânt şterge de la el tot ce a făcut. Să arătăm la judecată: Da, am făcut rău, dar am făcut şi milostenie, am făcut şi metanie, am făcut şi post, m-am spovedit, am făcut şi milă cu cel sărac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a greşit. Să le arătăm şi noi acestea, ca să se puie în cumpănă cele bune şi cele rele. Astfel, de trei ori fericit va fi su­fletul acela care se pregăteşte pentru drumul cerului.
Ce spune Hristos? „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. Care e pârâşul? Conştiinţa noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greşit cu cuvântul, conştiinţa te mustră de ce ai zis rău de altul. Dacă ai bătut, dacă ai minţit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mus­tră conştiinţa. Conştiinţa îţi spune tot ce ai făcut. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este „pârâşul”. El ne pârăşte încă de pe acum şi dacă ne împăcăm cu el, e bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Şi cu el ne putem împăca dacă ne spove­dim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut şi ne hotărâm să nu mai fa­cem şi dacă ne hotărâm să facem fapte bune şi să le punem în locul celor rele de mai înainte, aşa ne împăcăm cu pârâşul.
Zice Domnul: „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. O cale este viaţa de acum. Viaţa de aici se numeşte cale pentru că într-una călătorim pe ea. Milioane de milioane de oameni călătorim pe ea, de la naştere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a şaptesprezecea? „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului” (Psalmii  117, 1). Auziţi pe cine-i fericeşte Duhul Sfânt: pe cei ce în această cale, adică de la naştere până la groapă, sunt fără pri­hană, adică fără păcate, pe cei ce călătoresc în calea Domnului. „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte” (Psalmii 111, 1). Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vieţii acesteia, se teme să gândească rău şi să vorbească rău şi să facă rău mai departe. Cel ce are frică de Dumnezeu, are toată înţelepciunea. Căci spune Solomon: „Frica Domnului este înţelepciune”. David o numeşte „începutul înţelepciunii” (Psalmii 110, 10).
Iar Isus Sirah zice: „Frica Domnului mai presus de toată înţelepciu­nea a covârşit”. Omul care se teme de Dumnezeu e mai presus de toţi în­ţelepţii veacului. Dar zice dumnezeiescul Ioan Gură-de-Aur: „Du-te, omule, la mormânt, stai acolo şi cugetă la cel ce a murit! Că mâine să ştii că te vei face ca el”. La mormintele din cimitir vei învăţa mai mult decât în toate şcolile filosofilor din lume. Cel mai înţelept om din lume este cel care cugetă la moarte. Dar de ce? Căci spune Isus Sirah: „Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi” (Isus Sirah 41). Dacă cugetăm că vom muri, sigur că ne măsurăm cuvintele, gându­rile şi faptele noastre, şi n-avem nevoie de frica oamenilor.
Ştim că Dumnezeu e pretutindeni şi ştie şi gândurile noastre. Şi de frica Lui noi facem fapta bună. De trei ori fericiţi sunt aceia care în viaţa aceasta scurtă se îngrijesc de suflet şi se împacă cu Dumnezeu.
A trăit Adam 930 de ani şi la moarte l-a întrebat îngerul: „Adame, cum ţi s-a părut viaţa?”. „Doamne, cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe cea­laltă”. Şaptezeci de ani ai noştri ca un păianjen s-au socotit. Căci ce e oare mai slab ca pânza păianjenului? „Zilele anilor noştri şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, oste­neală şi durere” (Psalmii 89, 10-11). Aţi auzit aceasta în Psaltire. Viaţa noastră trece în foarte scurtă vreme. Drumul nostru e foarte scurt. Deci, de trei ori sunt fericiţi care în calea aceasta scurtă îşi strâng merinde pen­tru drumul spre cer. Amin!

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics