Acoperamantul Maicii Domnului

Sfantul Acoperamant al Maicii Domnului
Biserica Ortodoxa sarbatoreste "Acoperamantul Maicii Domnului", un praznic cu adanci semnificatii in viata crestinilor, cand se invoca, in grai de rugaciune, ajutorul si ocrotirea Maicii Domnului.

Aceasta sarbatoare a fost instituita in amintirea unei minuni petrecute in Biserica Manastirii "Maica Domnului" din Constantinopol, in timpul imparatului Leon Inteleptul (886-911). Staretul manastirii, Cuviosul Andrei, a vazut o minune dumnezeiasca, o vedenie, in care i s-a aratat Maica Domnului acoperind cu un sfant omofor cetatea Constantinopolului si primind rugaciunile credinciosilor pentru a le duce inaintea scaunului Fiului Ei. Cuviosul Andrei l-a cheamat si pe ucenicul sau, Epifanie, care, la randul sau se incredinteaza de realitatea celor vazute si auzite si, in final, impreuna cu ceilalti parinti, reusesc sa desluseasca semnificatia minunii si sa dedice o sarbatoare deosebita acestei puteri miraculoase, pe care Maica Domnului o arata fata de neamul omenesc.

Acoperamantul Maicii Domnului este ca un scut protector peste toti crestinii Bisericii care alearga cu credinta pentru a fi izbaviti de ispite, de incercari, de suferinte. "Prea Curata Stapana, pururea Fecioara, in vremea necazului nostru acopera-ne pe noi cu acoperamantul aripilor Tale, iar in vremea neputintelor si a batranetilor noastre, fii mijlocitoare noua, catre Fiul tau si Dumnezeul nostru. Sa nu biruie rautatile lumii anii vietii noastre, iar sfarsitul sa nu ne gaseasca cumva in afara acoperamantului Tau cel sfintit", spune rugaciunea rostita la Te Deumul acestei sarbatori.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro


Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului

Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos

Duminica ce urmeaza Inaltarii Sfintei Cruci, se citeste pericopa evanghelica a luarii crucii si urmarii lui Hristos:
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.”. ” Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” ( Marcu 8, 34-38; 9, 1).

Iata ca, oricine voieste sa sa ajunga in imparatia cerurilor, trebuie sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-I urmeze lui Hristos. Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata ce inseamna lepadarea de sine: “Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip incat ni s-a facut firesc; lepadarea de pacat s-a facut lepadarea de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine.” Cei care voiesc sa-si pastreze acest suflet cazut si plin de pacate, il vor pierde, pentru ca nimic necurat nu va intra in imparatia cerurilor. Cei care se vor stradui sa se curete de patimile care le-au intrat atat de mult in fire, incat au devenit ca o a doua natura a lor, vor castiga viata vesnica. De multe ori incercam sa ne justificam tot felul de patimi si slabiciuni spunand ca asa suntem noi, asa e sufletul nostru. Sufletul nostru adevarat nu este asa, el este facut dupa chipul lui Dumnezeu, este frumos. Sufletul unui om este mai valoros decat toata lumea: “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?“. Nu este nimic pe pamant care sa fie cu adevarat al nostru si care sa nu ne poata fi luat mai devreme sau mai tarziu. Totul ne este luat atunci cand murim, uneori chiar inainte, de aceea singura noastra comoara este sufletul nostru.
Ce inseamna a ne lua crucea? Sfantul Ignatie Briancianinov ne spune: “A-ti lua crucea inseamna a indura cu marime de suflet batjocurile si ocarurile cu care lumea ii acopera pe urmatorii lui Hristos”. “A-ti lua crucea inseamna a rabda cu vitejie pentru Evanghelie, greaua osteneala nevazuta, chinul si mucenicia nevazuta in lupta cu propriile patimi, cu pacatul care traieste in noi, cu duhurile rautatii, care cu aprindere se scoala asupra noastra si ni se impotrivesc cu incrancenare atunci cand hotaram sa lepadam jugul pacatuluisi sa ne supunem jugului lui Hristos“. A-ti lua crucea inseamna si a primi fara cartire necazurile, lipsurile, bolile pe care ni le ingaduie Dumnezeu spre curatire de pacate sau spre a invata din ele. Uneori, suferinta este cel mai bun invatator. A-ti lua crucea inseamna si a te supune de buna voie unor privatiuni pentru a-ti infrana pornirile rele ale trupului si sufletului; post, priveghere, metanii. Fiecare din noi trebuie sa ne luam crucea noastra, adica o cruce pe masura noastra. Fiecare trebuie sa lupte cu curaj si statornicie cu patimile si gandurile lui pacatoase. Fiecare trebuie sa traim invataturile evanghelice prin faptele, cuvintele si gandurile noastre.
Sfantul Apostol Pavel, in “Epistola catre Galateni “, ne face sa intelegem ce inseamna acest lucru
M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. “ (Gal 2, 20)
Iata ca asumandu-ne crucea, Hristos incepe sa traiasca in noi, iar pacatele nu mai au aceiasi putere asupra noastra, pentru ca Hristos e cu noi. Viata noastra traita in credinta va fi astfel un strop de recunostinta fata de Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Rugăciunea de fiecare zi a Sfîntului Ierarh Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine! Amin.
 


IPS Bartolomeu Anania - Luarea Crucii si urmarea lui Hristos

Inaltarea Sfintei Cruci

Înălţarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălţarea Sfintei Cruci se prăznuieşte pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajun) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). 
Prin această sărbătoare creştinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei crucii:
  • aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama împăratului sfânt Constantin cel Mare, şi înălţarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 326;
  • readucerea lemnului sfintei cruci de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim), după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălţat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.
Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu "Ad Crucem"). Conform pelerinei creştine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.
Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, şi aşa s-a transmis şi în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, şi a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câţiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.
Părţile din Sfânta Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când a fost luată de Episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma. Părţi din lemnul sfintei Cruci se găsesc astăzi şi la Muntele Athos. 

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (Ed. Sophia, București, 2000, p. 218), Înălțarea Sfintei Cruci se reprezintă astfel: se reprezintă o "Biserică și într-însa un amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniţă. Sub amvon sfânta Elena împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon".

În continuare vă prezentăm o predică la Înălțarea Sfintei Cruci, a Părintelui Ilie Cleopa.

Din “Predici la Sărbătorile de peste an”
Pr. Ilie Cleopa
Editura Christiana 2001


PREDICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLTĂRII SFINTEI CRUCI

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.
Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.
În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?
Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).
Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).
Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).
Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos? 
Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? 
Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? 
Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.

Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).
Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.
Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:
„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare. L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui Iisus de pe faţa pământului. Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la 14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale crucii.
Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos. Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea durerii –, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pentru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om. Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om, El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte, şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire –, apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).
Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.
Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.
Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos! Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului. Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei, şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.
Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!
Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită este crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.
Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Domnului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea sufletelor noastre. 
Amin.



Pr. Calistrat Chifan - Inaltarea Sf. Cruci 14-09-98 from Georgescu Laurentiu on Vimeo.

Convorbirea lui Hristos cu Nicodim


13 Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
14 Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
15 Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
16 Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17 Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
(Ev. Ioan III, 13-17)

La 14 septembrie biserica noastră dreptmăritoare creştină prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci, una din cele 12 sărbători mari de peste an. În această sfântă zi se va cinsti în mod deosebit sfânta cruce, altarul sfânt pe care cu 2000 de ani în urmă s-a jertfit mielul lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor omenirii.
Pentru creştinii ortodocşi, Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (ICor.1,18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Valoarea crucii izvorăşte din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o jertfă nouă, săvârşită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, care a înlocuit toate jertfele vechi şi ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu.
Duminica de astăzi se numeşte Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca Arhiereu al Noului Aşezământ şi că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul Testament, prin diferite acte de cult, simboluri şi proorocii.

Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paştilor din primul an al activităţii Sale publice (31 d. Hr.).
Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul prooroc galilean “de la Dumnezeu a venit învăţător”, vine la Domnul Isus să stea cu El de vorbă în taină. Domnul îi vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu, despre renaşterea spirituală a omului şi despre puterea vieţii veşnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice Domnul: “Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).
„Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent si cult (Ioan 3). Îl califica „învăţător al lui Israel”. Drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusa masa tainele finale si principiile de căpetenie ale noii legi.
Si bietul om, învăţat si doctor ce se afla, prea puţin pricepe. Iar de reacţionat, reacţionează aidoma celui mai neştiutor om si pune întrebări vrednice de un tinerel naiv sau de om fără de carte si maliţie, ca unul dintre acei săraci cu duhul care sfinţesc locul acolo unde hălăduiesc, însa nu au nici un soi de acces la viata spirituala.
Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai buna a imposibilităţii culturii şi inteligenţei de a constitui singure calea către Hristos.”[1]

În Sfânta Scriptură este evocat un moment important din istoria poporului evreu, ieşit din robia Egiptului în drum spre ţara făgăduită de Dumnezeu.
În timp ce se îndreptau spre ţara Canaanului, s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, iar Domnul a trimis asupra lui şerpi veninoşi care muşcau poporul şi murea mulţime mare din fiii lui Israel. Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul a zis către Moise: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 5-9).
Şarpele înălţat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credinţă, simbolizează pe Mântuitorul cel înălţat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuieşte de moartea cea veşnică pe oricine priveşte spre El şi primeşte cu credinţă jertfa Sa mântuitoare. Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activităţii Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viaţa lumii.

De altfel, în tot timpul activităţii Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Şi va pune sufletul pentru cei ce-L urmează şi că se va da pe mâna oamenilor păcătoşi care-L vor omorî, dar a treia zi va învia.
Aşadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârşită.
Marele Arhiereu al creştinătăţii este în acelaşi timp şi arhiereu şi jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veşnică, devenind “preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17). “Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer ca să se înfăţişeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). “Lucrul de căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a aşezat de-a drepta scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1) “şi poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25).
Arhiereii şi preoţii Bisericii creştine, orânduiţi de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeaşi jertfă, însă în mod nesângeros. Sfânta Liturghie este minunata şi dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe Golgota, cu scopul de a se împărtăşi creştinii din roadele ei. Acelaşi Arhiereu, Mântuitorul Hristos se jertfeşte necontenit pentru a ne dărui mântuire.
Să ne înălţăm o clipă ochii sufleteşti spre jertfa de pe Golgota!
Era ziua de 14 Nisan (6 aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniil era anul în care trebuia să înceteze pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniil 9, 24-27). La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal.
Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara oraşului, de pe o stâncă în formă de căpăţână, simbol al omenirii păcătoase, se înălţa în zarea largă a văzduhului un nou altar şi o jertfă nouă.
Altarul era o cruce; jertfa un om al suferinţei, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9). Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini şi picioare, batjocorit de adâncul răutăţii omeneşti, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri puternice trupul încordat de înţepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omeneşti strigă de jos: “Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”. De pe rugul suferinţei nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al dragostei dumnezeieşti străbate întunericul urii omeneşti: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: “Săvârşitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 şi Luca 23, 46).
Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârşită acum în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morţii a căzut prin moartea lui Hristos.
De pe cruce a răsărit învierea şi puterea vieţii veşnice; Hristos, Mântuitorul lumii, “Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), “a intrat în cer şi S-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare.
Din clipa aceasta, tot cel ce priveşte spre Golgota şi spre Altarul mântuirii (Sf. Cruce), cu credinţă, nu moare ci are viaţă veşnică, pentru că “aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi care am fost răscumpăraţi prin moartea pe cruce a Fiului Său.
Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor şi prin acel prinos a “făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” – cum zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor şi fiecăruia în parte, din iubire primeşte pe păcătosul care se pocăieşte şi tot din iubire îl face părtaş al jertfei Fiului Său şi al Împărăţiei Sale.
Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu şi aproapele, concretizată în fapte de iubire.
Acestea sunt adevărurile de credinţă pe care ni le înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi.
Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, să ne întărim sufletele în credinţă şi nădejde. “Având Arhiereu mare care, cum zice Sf. Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea” (Evrei 4, 14).
Să păstrăm în noi trează conştiinţa că suntem răscumpăraţi din moarte prin jertfa Domnului şi că putem trăi în veci. Hristos cu braţele întinse pe cruce, îmbrăţişează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu credinţă.
Cu capul încununat de spini, ne primeşte în împărăţia veşnică cu inima străpunsă de suliţă, arde de dragoste pentru noi. “Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca să luăm milă şi să aflăm har” (Evrei 4, 16). “Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2) să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe “calea cea vie croită nouă de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste şi dăruire faţă de aproapele, spre a ajunge în “Împărăţia cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viaţa şi să ne îndrume gândul şi fapta, pentru a putea spera cu psalmistul: “Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne tu eşti izbăvitorul meu şi întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea poruncilor Tale, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.



[1] din: “Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţăde Nicolae Steinhardt



CHEMAREA LUI DUMNEZEU SI ASCULTAREA OMULUI




Frati crestini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu si de ascultarea omului de Dumnezeu si de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor si să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăintă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăti si peste două nu voi ploua. Si iarăsi, voi da ploaie peste două cetăti si peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor si Tatăl ploilor, cum a zis si Iov.
Am auzit că la televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta tării spunându-se: aici plouă, si se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în tară, iar în cea mai mare parte a tării nu plouă. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Si mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia si mi-am zis: Iată cum se împlinesc sub ochii nostri, că plouă în câteva sate si în 20-30 nu plouă.
Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile si norii si furtunile si vânturile. Căci spune Hristos: Anii si vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Nimeni nu-I poate cere socoteala Lui de ce a lăsat secetă sau furtună; nimeni nu poate opri vânturile si ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotpu-ternică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneste pe multi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.

Alteori dă Dumnezeu boală si molimă si nu este casă unde să nu fie un bolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni pe voi. Si altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea sa si să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu si prin stihii, si prin cutremure si prin secetă; ne cheamă prin boli si prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoa-rele la El să cunoască că este un Tată în cer si că poate face cu popoarele câte voieste.

Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica si toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură într-o cadă (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură într-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din oceanul cel fără de margini al mărilor? Asa suntem noi de mici si de slabi înaintea lui Dumnezeu. Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arsită, dar ne cheamă si în alt fel.

Cum? Prin glasul constiintei. Nu vezi, când păcătuim sau gresim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: "Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserică Duminica si sărbătoarea? De ce nu cresti copiii în frica lui Dumnezeu? De ce nu postesti cele patru posturi de peste an si vinerea si miercurea si te faci asemenea cu iudeii? De ce urăsti pe fratele tău? De ce hulesti pe Dumnezeu când esti în scârbă?"

Prin toate ne mustră constiinta când gresim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: "Omule, ai gresit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii si al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuiesti".

Deci constiinta este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omenesti.

Zic o seamă de oameni putin credinciosi: "Pe noi, crestinii, Dumnezeu o să ne judece si o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei si la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia si n-au stiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta".

Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prin făpturi întelegându-se se văd, adică vesnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, în ziua judecătii, se vor judeca după patru legi. Asa dogmatisesc Sfintii Părinti. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea constiintei, pe care a pus-o în om la zidirea lui, si după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viata lui Moise: "Ca o trâmbită din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi si strigă că este un Ziditor". Si ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeste tăria cu noi si vesteste puterea lui Dumnezeu? Iată cum:

Când te uiti seara la cerul înstelat si-l vezi plin de stele si împodobit ca un candelabru plin de lumină si vezi luna plină strălucind pe cer si rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele si galaxiile si constelatiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanti ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomenesti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Si atunci îti dai seama că aceste stele, aceste miscări ale lor sunt făcute si purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmui-torul lor. Îti dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut si o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca si nouă.

Asa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoastem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare si-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute si orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Si ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptătii, străluceste de miliarde de ori mai mult ca el. Si asa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Lăudati-L pe El soarele si luna, lăudati-L pe El toate stelele si lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea?

Prin existenta si prin miscarea lor. Căci "altele sunt contemplatiile zidirilor si altele sunt legile lor", zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplatia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se miscă în univers. Si amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenta lor si legile după care se miscă ele. Asa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele si cerurile, florile si păsările, animalele si fiarele, văile si apele, noianurile si aerul, vânturile si toate stihiile. Toate vorbesc cu noi si ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le tine si le miscă.

Deci după legea constiintei si după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei si a desăvârsirii. De la începutul lumii, astăzi si vesnic, zidirea vorbeste despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Si un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ si în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul si se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El si-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii.

La urmă vine cel necredincios si zice către preot: "Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele si nu L-am văzut. Nu stiu unde-I". Iar misionarul lui Hristos i-a spus: "Bine zici frate, că nu-L vezi, si în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar stii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureti inima de necredintă si de păgânătate, căci asa ne învată pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a sasea: Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut si nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ti vei curăti inima ta de necredintă, de răutate si de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei".

Asa si azi. Sunt multi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Si dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie si belsug si sănătate si fericire, că în mâna Lui este viata si moartea. Iar dacă nu, stie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Si care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războaiele, moartea, suferintele si toate necazurile.

Când este război, ce cerem? "Dă, Doamne, pace!" Când suntem bolnavi cerem: "Dă-ne, Doamne, sănătate". Când nu plouă: "Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!" Când suntem robi: "Scapă-ne, Doamne, de robie!" Deci bine ne face Dumnezeu. Stie El să tină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbală si cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală si frâu si ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare si să facă viu.

Deci, fratii mei, când vom întelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinte, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriti, ci să ne întoarcem acasă la Tata si să zicem: "Iartă-ne nouă, Doamne, păcatele si ne miluieste pe noi". Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate copiii săi din ură. Doamne fereste! Care mamă sau tată ar vrea să-si bată copiii degeaba, să-si bată joc de dânsii? Nu! Ci dacă vede că vreunul azi nu ascultă si mâine nu ascultă si poimâine nu ascultă, si-i încăpătânat si-i răspunde împotrivă si face după voia lui cea rea, pune mâna fără să vrea pe vargă sau pe curea sau pe băt. Pentru ce? Pentru că vede că acest copil a pornit pe căi rele si merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie si dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.

Asa face si Dumnezeu cu noi. Noi suntem toti fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Prea Înalt toti. Iar voi ca niste oameni muriti si ca unul din boieri cădeti, adică ca unul din diavoli. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar si avem darul punerii de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica mamă si pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: Tatăl nostru Care esti în ceruri, dacă-i asa, să stăm pururea cu ochii mintii la Tatăl nostru si să stim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim si să-L cunoastem că există, El va pune mâna pe vargă.

Dar mai bine să ascultăm din dragoste si să-L iubim pe Dumnezeu si să facem poruncile Lui din cumintenie, ca El pururea să aibă milă de noi si să ne poarte de grijă.

Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, noianurile si toată natura ascultă! Numai omul, fiinta cea ratională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgati de seamă că mâna lui Dumnezeu are si vargă cu care ne poate bate.

Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitati, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeste.

Si să nu cârtim dacă suntem chemati într-un fel sau altul, căci spune Apostolul Pavel: Fiecare, întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână!

Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogătesti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meserias, meserias bun si cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic sau în alt serviciu, asa să rămâi. Dar să slujesti cu cinste, să cunosti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul si fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Amin. 

Parintele Cleopa


ÎNCEPUTUL INDICTIONULUI (ÎNCEPUTUL NOULUI AN BISERICESC)

Despre Anul Ortodox

Anul bisericesc incepe pe data de 1 Septembrie si reprezinta un sir de sarbatori si posturi care comemoreaza nasterea si desavarsirea bisericii noastre.
Cea mai importanta sarbatoare ortodoxa o reprezinta Sfintele Pasti, dupa care urmeaza alte douasprezece mari sarbatori:

Nasterea Maicii Domnului (8 Septembrie)

Inaltarea Sfintei Cruci (14 Septembrie)

Intrarea in biserica a Maicii Domnului (21 Noiembrie)

Nasterea Domnului (Craciunul) (25 Decembrie)

Boboteaza (Botezul Domnului - Epifania) (6 Ianuarie)

Intampinarea Domnului (2 Februarie)

Bunavestire (25 Martie)

Intrarea Domnului in Ierusalim (1 saptamana inainte de Paste)

Inaltarea Domnului (40 zile dupa Inviere)

Rusaliile (50 de zile dupa Inviere)

Schimbarea la Fata (6 August)

Adormirea Maicii Domnului (15 August)

Se poate observa ca trei dintre sarbatori depind de data Invierii in timp ce celelalte au data fixa.
Invierea Domnului se serbeaza in prima Duminica dupa prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara.
Dupa cum se stie Pastele ortodox nu coincide intotdeauna cu Pastele catolic sau protestant, una din explicatii find urmatoarea: desi in anul 1923, la un congres tinut in Constantinopol, majoritatea bisericilor ortodoxe au hotarat sa renunte la calendarul Iulian si sa adopte calendarul Gregorian (sau calendarul Iulian modificat), totusi data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului Iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu.

In acelasi timp, nu se poate afirma ca formula de calcul apuseana este mai corecta, intrucat aceasta nu ia in consideratie metoda initiala de calcul a Pastelui Evreiesc, si nici echinoctiul si fazele lunii corespunzatoare locatiei geografice a Ierusalimului.
In afara sarbatorilor enumerate mai sus, mai exista si alte sarbatori a caror importanta este ceva mai mica:

Taierea Imprejur (1 Ianuarie)

Sfintii Trei Ierarhi (30 Ianuarie)

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (24 Iunie)

Sfintii Petru si Pavel (29 Iunie)

Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul (29 August)

Punerea in racla a braului Maicii Domnului (1 Octombrie)

Sfantul Nicolaie facatorul de minuni (6 Decembrie)

Duminica tuturor sfintilor (Prima Duminica dupa Rusalii)

Mai exista de asemenea si sarbatori de importanta mai mica, care comemoreaza sfinti si martiri mai putin cunoscuti.
In ultima vreme se poate observa ca fiecare biserica autocefala canonizeaza noi sfinti pe care ii adauga in mod unilateral in propriul calendar. Asa se face ca biserica rusa a canonizat familia tarului Nicolae, biserica romana pe Stefan cel Mare iar bisericile din America au canonizat preoti si episcopi practic necunoscuti lumii ortodoxe.
Exista pareri diferite cu privire la aceste practici: unii le considera manifestari pozitive ale principiilor de descentralizare si egalitate dintre biserici, in timp ce altii vad un nou semn al dezbinarii ortodoxe.

In afara de sarbatori, mai exista si posturi in calendarul ortodox.

Biserica acorda o mare importanta postului in realizarea unitatii dintre trup si suflet.
Exista patru mari perioade de post in anul ortodox:

Marele Post (incepe cu sapte saptamani inainte de Pasti).

Postul Apostolilor (incepe intr-o Luni, 8 zile dupa Rusalii si dureaza pana pe 28 Iunie-Sf. Petru si Pavel)

Postul Adormirii Maicii Domnului (intre 1 si 14 August)

Postul Craciunului (intre 15 Noiembrie si 24 Decembrie)

In afara acestor posturi se mai tine post Miercurea si Vinerea, iar in manastiri se posteste si Lunea (cu exceptia perioadei dintre Craciun si Boboteaza, prima saptamana dupa Inviere si in saptamana dupa Rusalii).

Se mai tine post si de Inaltarea Crucii, Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul si in ajunul Bobotezei.

Regulile postului ortodox sunt extrem de riguroase, ceea ce ii uimeste adesea pe crestinii apuseni.

Dar, dupa cum spune Filocalia, "postul si stapanirea de sine sunt cele mai importante virtuti crestinesti".

În ciclul agrar, septembrie este prima lună de toamnă, când se adună roadele şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cele dăruite.
Se încheie vechiul an agricol şi se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Aşadar, orice sfârşit este şi un început, după cum, şi în viaţa fiecărui om, sfârşitul vieţuirii pământeşti face trecerea spre ultima etapă, viaţa veşnică.
În Sinaxarul de peste tot anul de la finalul Ceaslovului la ziua întâi a lunii septembrie citim că se face pomenirea anului nou bisericesc şi începutul indicţionului.
Biserica Ortodoxă prăznuieşte indictionul luând obicei de la romani, care obişnuiau să facă începutul anului de la acest indicţion; iar indictionul la romani însemna: poruncă. Indictionul (de la latinescul indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte şi indictionul întâi şi aşa mai departe până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se, astfel, evoluţia celor 15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, şi aşa mai departe. Indictionul îşi are numele de la tributurile extraordinare, destinate pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numesc indictiones).
Prăznuim, la 1 septembrie, nu indicţionul moştenit de la romani, ci pe cel aşezat nouă de Împăratul slavei, Hristos, iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile lui cele sfinte.
Biserica prăznuieşte această zi de 1 septembrie ca începutul anului bisericesc pentru următoarele motive: mai întâi, pentru că, după o veche tradiţie, la această dată Dumnezeu a început crearea lumii; în al doilea rând, pentru că luna septembrie se consideră început al anului nou bisericesc şi de aceea Biserica, mulţumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca şi noul an să fie roditor; iar în al treilea rând, pentru că în această zi a intrat Mântuitorul Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc... şi să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit” (Isaia 61, 1 – 2).
Anul reprezintă o treaptă pe scara vieţii. A o parcurge înseamnă o permanentă depăşire. Pentru a fi cu adevărat „nou” trebuie o înnoire spirituală. Nu mă înnoiesc cu adevărat dacă îmbrac o haină nouă, dar mă înnoiesc dacă mă schimb în interiorul meu, dacă din mândru devin smerit, din rău – bun, din zgârcit darnic şi aşa mai departe. Spre aceasta ne îndeamnă anul bisericesc.
Anii contează nu prin numărul lor, ci prin calitatea lor, iar calitatea se măsoară cu cât am crescut, cu cât ne-am înnoit, cu cât ne-am însuşit Cuvântul lui Dumnezeu. El este cel care ne măsoară anii vieţii, El este adevărul care ne umple viaţa de adevărata Bucurie. Dumnezeu este Creatorul timpului şi al lumii, care binecuvântează cununa anului, bunătăţii Sale, Iar orice an, orice timp, este darul lui Dumnezeu pentru noi.



RUGACIUNE LA ANUL NOU BISERICESC
Hristoase, Mântuitorul nostru, Cel Ce cu suflare de viaţă în pântecele maicii mele m-ai alcătuit din nespusa Ta iubire de oameni şi sub lumina vieţii pământeşti m-ai adus, ca să îmi înalţ mintea la Tine, Soare al dreptăţii, Care luminezi tuturor cu razele mântuirii. Binecuvintează fiecare început al anului pe care Ţie îl aducem spre a-l face roditor de fapte bune, trimiţând nouă ploaia darurilor Tale bogate. Pe mine, cel ce mă lenevesc a mă ruga în toată vremea şi călătoresc în pământul patimilor mă înţelepţeşte a alerga ca un cerb la izvorul pocăinţei şi a mă hrăni mai mult nu cu mâncarea cea stricăcioasă, ci cu dumnezeieştile gânduri ce ridică mintea din cele de aici.

Astăzi, odată cu înnoirea anului să înnoim şi noi făgăduinţa pocăinţei, lepădănd hainele întunecate ale patimilor şi îmbrăcând sufletul cu podoabele virtuţilor.
Astăzi, să ne hotărâm a merge pe cărările rugăciunii cu stăruinţă, netemându-ne de viforul ispitelor de multe feluri cu care vrăjmaşii mântuirii noastre caută să ne abată de pe calea nevoinţelor.
Astăzi, să înălţăm gândurile inimii spre Cel Ce a zidit cerurile şi nu încetează a ne revărsa nouă ploaia milostivirii Sale neîmpuţinate.
Astăzi, să lepădăm somnul lenevirii şi umplându-ne de harul Duhului Sfânt, să luăm trâmbiţa rugăciunii şi să viersuim cu îngerii, făcând măriri Celui Ce este mai presus de orice laudă.
Astăzi, să începem a trăi restul vieţii pământeşti, ca şi cum ne-am afla în ultimul an al vieţuirii noastre, cu amintirea morţii şi a chinurilor iadului îndemnând inima nostră împietrită spre umilinţă. Să mulţumim milostivirii lui Dumnezeu, Care în mijlocul împietririi inimii noastre, dormitând noi în pământul lenevirii, nu a încetat să ne cerceteze cu iubirea Sa de oameni şi în anul ce a trecut insuflându-ne gândurile de pocăinţă, măcar că nu ne-am ostenit noi să răspundem, pe măsură chemării dumnezeişti, la darul de curăţire, luminare şi sfinţire a sufletelor noastre.
Astăzi, să închinăm gândurile noastre Celui Ce are totdeauna urechile deschise spre auzirea suspinurilor smerite ale celor ce-şi îmbracă sufletele cu haina mântuitoare a umilinţei.
Astăzi, primind, prin milostivire dumnezeiască, comoara harului, să lucrăm cu osârdie faptele mântuirii, ca să ne învrednicim la încetarea curgerii anilor vieţii noastre de glasul Stăpânului: ,, Bine, slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău !”. O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, revarsă în inimile noastre roua harului ca dar de început spre a porni şi noi, cei leneşi, pe cărarea nevoinţelor.
Ca Cel Ce ne-ai pus nouă timpul acesta pământesc drept acoperământ al vieţii sub care ne mişcăm, dă-ne nouă totdeauna acoperământul Duhului Sfânt Ce transformă timpul acesta trecător în veşnicia lui Dumnezeu.
Fii Milostiv nedreptăţilor noastre şi treci cu vederea ca un Îndurat nedesăvârşirile vieţii noastre, cu care neîncetat mâniem bunătatea Ta cea nemăsurată.
Cu degetul Tău cel dumnezeisc scrie în cartea inimilor noastre cea dintâi slovă din abecedarul smereniei celei adevărate reflectate în faptă şi cuvânt.
Cu picătura iubirii Tale de oameni sfarmă împietrirea inimii noastre ticăloase cea închise iubirii faţă de aproapele şi totodată străină iubirii de Dumnezeu.
Întăreşte pe piatra răbdării sufletele noastre, cele ce se primejduiesc în flacăra mâniei şi a altor patimi de ocară, care ne aruncă cinstea în rândul necuvântătoarelor.
Dobitoacelor celor fără de minte ne-am asemănat, neascultând sfaturile cele duhovniceşti şi hrănindu-ne cu noroiul patimilor.
Cu dumnezeieştile Tale cuvinte sfinţeşte inimile, minţile şi gurile noastre cele ce s-au făcut căi pe care au alergat minciunile şi alte cuvinte departe de adevăr.
Cu lumina darurilor Tale risipeşte întunericul din cămara sufletelor noastre.
Deschide-ne uşa pocăinţei, ca să ne învrednicim şi noi a ajunge în staulul Tău, unde fiind îngrădiţi cu stâlpii dogmelor suntem apăraţi de ereziile cele ucigătoare de suflete.
Păzeşte cetatea sufletelor noastre netulburată de săgeţile ispitelor şi întăreşte-ne totdeauna pe piatra mărturisirii Adevărului.
Biserica Ta, cea împodobită cu porfira mucenicilor o arată până la sfârşitul veacurilor nebiruită de fiarele ereziilor, sfinţind sufletele noastre ca biserici vii întru care Se sălăşluieşte Hristos, Capul Bisericii şi Ocârmuitorul minţii noastre.
Deci, odată cu începutul noului an bisericesc, dă-ne nouă Mult Milostive Stăpâne, să punem începutul cel bun al pocăinţei, ca la sfârşitul acestui an, prin milostivirea Ta să ne învrednicim a culege şi noi roadele faptelor bune, pentru care să aducem mulţumire.
Primeşte nevrednicele noastre gânduri răsărite în inimă sub suflarea Duhului Tău iubitor, Care nu încetează a ne chema din întunericul patimilor la lumina pocăinţei.
Ştiind neputinţa noastră cea multă şi aplecarea gândului nostru spre deşertăciunile lumii, Însuşi întăreşte-ne cu harul Tău ca să ne şi facem plinitori în faptă a gândurilor bune, ce stau la temelia înnoirii noastre duhovniceşti.
Păzeşte-ne de tot sfatul celui viclean şi luminează cărarea mântuirii noastre, lărgind calea inimii noastre spre trecerea cetei gândurilor celor luminoase,care zugrăvesc iubirea faţă de aproapele şi neîncetatul dor după Dumnezeu.
Cu mâna Ta cea tare păzeşte-ne pe noi de căderile în groapa răutăţii, de smintelile lumii şi de îmboldirile trupului cu sabia păcatului.
Întăreşte mintea noastră cu harul Tău, ca să rămână neîntinată de deşarta cugetare a acestei lumi iubitoare de păcat, şi păzeşte comoara inimii noastre cu sabia gândului smerit, ca tâlharii noştri nevăzuţi, patimile, să nu ne sărăcească pe noi de darul milostivirii Tale.
Îmbracă sufletul nostru cu haina curăţiei şi-l înfrumuseţează cu podoabele virtuţilor, ca să intrăm în cămara Ta de nuntă cu bucurie şi să primim şi noi cununa răsplătirii. Pentru toate binefacerile ştiute şi neştiute de noi, Îţi aducem nevrednica noastră mulţumire, cerându-Ţi să păzeşti lumea, pe care a zidit-o mâna Ta, întru pace, ca să aflăm şi noi calea bucuriei, de pe care Adam a fugit, vădit fiind de păcat.
Cu puterea Crucii Tale întăreşte-ne Doamne, ca să ne arătăm şi noi următori ai căilor jertfirii celei mântuitoare arătate de Hristos.
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, dă-ne nouă Stăpâne, darul mântuirii, nu pentru vrednicia noastră, că n-am făcut nici un bine înaintea Ta, ci pentru iubirea Sfinţilor Tăi şi milostivirea Ta cea neîmpuţinată, revărsată şi asupra celor păcătoşi; ca, astfel, să Te lăudăm pe Tine în toate zilele vieţii noastre şi să-Ţi cântăm cu bucurie mulţumitoare: Doamne, slavă Ţie, pentru toate !

EVANGHELIA ZILEI

Ajutati la construirea Catedralei Neamului

construimcatedrala.ro

Contor Web


Totalul afişărilor de pagină ultimele 7 zile

web site traffic statistics