Ultima Frontieră a umanității
(Raiul Nebunilor)
Descarcă: click aici!
Această lucrare
este o aducere aminte despre viitor și poate fi încadrată perfect în stilul de
ficțiune clasică. Lucrarea este realizată și povestită din perspectivă creștin
ortodoxă și nu dorește să încurajeze sincretismul religios.
Întâmplările
și faptele descrise se petrec în timpuri întunecate din viitor când pe Terra va
fi o singura uniune de state, rezultată în urma reorganizării societății
omenești, urmare a unui devastator război mondial nuclear, izbucnit din motive
oculte.
În urma războiului nuclear mondial au pierit mulțime de
popoare, populația globului reducându-se dramatic la câteva sute de milioane de
oameni. Cei ce au scăpat vor trece printr-o perioadă groaznică de criză
economică, financiară și mai ales morală.
Cei rămași se vor
aduna la un loc în comunități mari și se vor constitui în societăți
multiculturale și multi-rasiale, reorganizându-se în state noi conduse de
oameni care vor fi aleși democratic de către cetățeni. Însă datorită imoralității
și mai ales a lepădării credinței creștine lumea se va înrăi atât de mult,
încât va fi atâta ură și pizmă între oameni ceea ce va duce la creșterea pe
culmi foarte înalte a infracționalității și imoralității, determinând crearea
unui stat unic care sa fie organizat în așa fel încât armata și organele de
ordine să aibă puteri foarte mari pentru stoparea și diminuarea ratei
criminalității. Se va ajunge la formarea unei uniuni de state condusă de un
președinte unic. Se vor crea instituții de stat ce vor monitoriza permanent
întreaga activitate a societății. O groaznică dictatură ideologică, psihologică
și financiară se întărește la nivel mondial, condusă de un Împărat ales de
către parlamentele tuturor statelor membre ale uniunii create. Opresiunea se va
concentra pe creștinism în general și pe ortodoxie în special.
Creștinii
ortodocși care vor scăpa se vor retrage în munți, în peșteri, în crăpăturile
pământului, unde vor continua în taină să participe alături de preoți la jertfa
cea nesângeroasă a lui Iisus Hristos.
Se vor constitui
comunități mici de creștini prin munți și prin pustii, care vor petrece în
rugăciune și priveghere continuă implorând mila Domnului, așteptând trecerea
sufletească prin poarta morții de la această viață trupească către viața
veșnică spirituală din Împărăția lui Hristos.
Comunitățile vor
avea dotări minime și fortificații rudimentare împotriva animalelor sălbatice
sau ale răufăcătorilor care se vor înmulți foarte mult.
Pentru un mai bun
control și o evidență clară a membrilor societății, Împăratul va impune prin
lege implantarea tuturor oamenilor cu un bio-cip electronic de dimensiuni
microscopice, creat prin nanotehnologie, înlocuindu-se cardurile
personale cu microbiocip.
Implantul se va
face subcutanat pe partea exterioara a palmei drepte sau pe frunte în zona
scalpului. Cine nu va accepta acest bio-cip electronic va fi considerat eretic
protestatar, care nu recunoaște autoritatea divina a Împăratului, fiind
asimilați cu teroriștii și subminatorii autorității statului religios al
acestuia. Aceștia, prin lege, pot fi condamnați la moarte și executați pe loc,
în cazul în care vor fi prinși de către autoritățile statului că nu posedă
bio-cipul.
De asemenea, prin
lipsa acelui bio-cip oamenii nu vor avea posibilitatea să se întrețină, să
cumpere sau să vândă produse sau servicii, fiind nevoiți să trăiască după legi
ale oamenilor primitivi, hrănindu-se din munca proprie sau făcând troc cu alții.
Pe parcursul acestei lucrări literare de ficțiune este prezentată drama unei familii creștine ortodoxe, care trec prin frământări psihologice greu de digerat și care printr-un fel sau altul reușesc să își mântuiască sufletele.
Fragment
”Începea o perioadă foarte dificila
pentru mica noastră comunitate de creștini. Începeau privațiuni benevole de la
hrana, libertate de mișcare, condiții de viață precare, dar în schimb aveau
posibilitatea de a se ruga în continuare dulcelui Iisus.
Zilele treceau repede, chiar dacă
libertatea de mișcare era restrânsă, iar în nopțile întunecoase se rugau
fiecare în adăpostul său în tăcere. Încercau să facă mișcare cât mai puțină,
pentru a economisii energie și pentru a nu fi nevoie de hrană multă. Ziua
ascultau în difuzoare sfintele slujbe și știrile publice de la posturile de
radio locale. Era o viață austeră dar binecuvântată. În localitățile apropiate
fenomenul de pecetluire cu bio-cipul baruchian era în toi. Cozi imense de
persoane la primele ore ale dimineții, se formau la ușile centrelor de evidență
a populației. Fiecare era nerăbdător să își ia bio-cipul, pentru a avea
posibilitatea de a duce un trai decent în familiile lor. Mai aveau răgaz câteva
zile, pe bază de angajament scris că își vor implanta dispozitivul. Dacă nu te
implantai pierdeai totul. Serviciul, implicit veniturile din salarii și toți
banii din conturi. Erai concediat și erai nevoit sa trăiești ca un sălbatic
prin diferite locații pustii, neavând posibilitatea de a mai locui într-o casă
normala, din cauza faptului că nu mai aveai posibilitatea de a plătii taxele la
stat și contravaloarea utilităților. Erai evacuat din casă de autorități
oricum, dacă nu erai implantat. Cei neimplantați erau tratați ca niște câini
vagabonzi fără stăpân. Dacă erau prinși în locuri publice cerșind hrană sau
îmbrăcăminte, erau săltați de gărzile baruchiene armate sau polițienești și
duși cu forța la implantare. Dacă refuzau acest lucru, erau puși să semneze un
proces verbal de refuz al implantului, după care imediat erau arestați și duși
de urgență la judecătoriile locale pentru a fi condamnați legal la moarte prin
împușcare. Dacă opunea cineva rezistenta în loc public, era ucis pe loc prin
împușcare de către membrii gărzilor divine. Legea se aplica întocmai! Se
dezlănțuise iadul pe pământ! Sute de mii de cadavre în toată uniunea erau
stropite cu combustibil în gropile comune și incinerate. Fumul gros al
arderilor de tot se ridica spre cer, fiind vizibil de la distanțe mari.
Majoritatea dintre cei care refuzau implantul erau protestatari din diferite
motive. Erau conștienți că Baruch nu este dumnezeul oamenilor, ci un impostor
dictator totalitarist, și din motive strict politice sau naționaliste refuzau
implantarea. Făceau parte din diferite partide politice antibaruchiene, sau
erau membrii unor organizații afiliate zorgilor anarhici. Alții erau membrii
unor culte religioase sectare, care nu recunoșteau pe Baruch drept dumnezeu, ei
având religii politeiste sau monoteiste idolatre. În fine, o altă parte dintre
cei care refuzau să se implanteze erau membrii ai unor secte creștine sau chiar
membrii ai Bisericii Universale Divine, care nu recunoșteau dumnezeirea lui
Baruch, ci doar ca fiind un mare vrăjitor și mag.
Cea mai mare urgie o cunoșteau
comunitățile de creștini ortodocși, în urma declarațiilor celor trei sfinți
uciși de Baruch și care erau cunoscuți deja în evidențele unionale ca membrii
ai Bisericii Ortodoxe. Imediat după declarația lui Baruch, în zorii zilei, la
mii de adrese ale ortodocșilor s-au făcut descinderi ale patrulelor divine,
arestând pe toți cei care erau găsiți acasă, bătrâni, bărbați, femei și copii,
fiind toți urcați în mașinile de poliție și arestați. Erau duși în locuri
publice, în săli mari, unde erau obligați să semneze angajamente de supunere
față de Baruch și să primească implantul. Care refuzau erau arestați,
încătușați și duși direct în față plutoanelor de execuție, care nu mai
pridideau cu crimele și cu transportul cadavrelor la gropile comune. Un val
masiv de mucenici ai lui Hristos, era transferat prin intermediul trăgaciului
de pe Terra direct în Rai. Mulți dintre ei erau bucuroși cu zâmbetul pe față în
fața plutonului de execuție, pentru că aveau parte de o mucenicie rapidă și
fără torturi dureroase. Erau conștienți că imediat după ce vor auzi împușcătura,
se vor trezi alături de îngerii lor păzitori, care îi vor conduce la Tatăl
Ceresc. Multe mame îndurerate nu aveau puterea sufletească să refuze implantul,
iar pentru copiii lor mici acceptau bio-cipul semnând angajamente pentru ele și
pentru copiii lor. Bărbații mai slabi și mai fricoși acceptau repede propunerea
fiind implantați și eliberați ulterior, după ce semnau angajamentele și
depuneau jurămintele de credință față de Baruch. Când ieșeau de la implantare
aveau zâmbetul pe buze și nu își explicau de ce până atunci refuzaseră acest
implant „binefăcător”. Cei implantați erau inundați de o euforie și o plăcere
stranie, neexplicându-și de ce până în acel moment refuzaseră propunerea.
Chiar unii dintre ei se ofereau voluntari în gărzile divine baruchiene, pentru
a da o mână de ajutor la prinderea și implantarea oamenilor retrograzi. Se
îndrăciseră.
Bineînțeles, la adresele eroilor
noștri se prezentară la prima oră mașinile patrulelor baruchiene, arestând pe
toți cei care erau găsiți acasă. Cei rămași acasă, care nu au dorit să urmeze
planul de rezervă al colonelului Teodorescu, au fost săltați cu forța și
conduși la sala mare a palatului prefecturii din Boseos.
Iulian și Ayana erau încă în pat,
fiind treziți la ora patru dimineața de soneria de la poartă. Au fost somați să
deschidă poarta automata, iar în momentul în care poarta s-a deschis, un grup
de trăgători mascați s-au repliat în curte luând poziții de tragere în genunchi
în diferita locuri ale curții, ochind spre ușa de la intrare. Un grup de trei
gardieni mascați au venit la ușă și bătând cu forță au somat.
- Iese toată lumea afara în curte!
Acum!
După câteva clipe, ușa de deschise
încet iar în prag apăru chipul răvășit de somn al lui Iulian. Cei trei l-au
tras cu violența afara, împreuna cu Ayana, culcându-i cu fața la pământ.
- Mai este cineva în casa! răcnii
șeful de patrulă.
- Nu! Suntem singuri acasă! Răspunse
Iulian de jos.
- Unde sunt restul? Aici figurează ca
stau doi bătrâni și doi fii ai lor. Voi cine sunteți!
- Ma numesc Iulian Poenaru și sunt
ofițer al forțelor aeriene din Boseos, răspunse Iulian cu o voce tremurând de
frică,
- Ha, ha! Ai fost ofițer! Tocmai ai
fost degradat dreptmăritorule! Acum ești un arestat oarecare! Iar tu, cine
ești? întrebă ofițerul dând cu piciorul în umărul Ayanei.
- Este logodnica mea, Ayana Azizi,
ofițer al forțelor aeriene din Boseos! Încercă Iulian sa vorbească. Imediat
primi un bocanc în gură, lovitura pocnind scurt. Sângele începu să îi curgă din
buza spartă, șiroind pe gât.
- Taci lepădătura! Te-am întrebat eu
ceva? Târfă, cine ești?
- Mă numesc Ayana Azizi, ofițer secund
pe nava Solaris HC1321, de la baza de aeropurtate Boseos.
- Aha, și ce cauți cu acest ticălos
creștin? Ești estică după cum constat?
- Sunt logodnica lui, urmează să ne
căsătorim.
- Gata, s-a terminat cu căsătoreala
voastră! Unde sunt bătrânii și fratele tău? Întrebă bestia pe Iulian culcat la
pământ, lovindu-l scurt cu bocancul.
- Nu știu! Au dispărut de acasă de
trei luni! Nu știu unde sunt!
- Lasă, că-ți aduci tu aminte! O să-ți
aduci aminte tot! Și țâța care ai supt-o de la mă-ta! Luați-i! Ordonă scurt
bestia îmbrăcată în uniforma neagră a gărzilor divine!
Cei doi au fost ridicați de jos cu
forța și îmbrânciți prin curte spre poarta de la intrare. În urma lor o echipă
de mascați intrară în casă pentru a vedea dacă mai este cineva. Au fost
aruncați în transportorul blindat al gărzii, lovindu-i cu capul de ușorul ușii,
din cauza îmbrâncelii. Toți membrii gărzii se strânseră în pas alergător spre
vehiculele lor, iar după ce trântiră ușile după ei, porniră motoarele și
demarară în forță spre următoarea adresa unde urma să se facă razia.
În transportor, alături de ei, Iulian
recunoscu pe câțiva prieteni de familie ortodocși. Cu unii dintre ei fusese
coleg de școală primară, iar cei mai bătrâni erau cunoștințe de-ale lui Vasile.
Se întâlneau adesea în duminici și sărbători în biserică lăudând pe Domnul
Iisus Hristos. Deja transportorul era plin cu opt arestați. Stăteau pe
băncuțele lor, privindu-se unii pe alții în tăcere. Un gardian în uniformă
neagră, cu cizme de piele înalte și centură cu diagonala, semn că era din garda
divina, era la ușa transportorului după un perete despărțitor din plasă
metalică groasa, privindu-i cu o privire încruntată. Toți tăceau. Nimeni nu
scotea un cuvânt. La un moment dat vehiculul se opri din mers și ușa acestuia
se deschise, lăsând lumina zorilor să pătrundă înăuntru. O voce răgușită și
puternică se auzii de afară.
- Ieșiți afară sfințișorilor! Vi s-a
urcat sfințenia la cap?
Rând pe rând, unul câte unul pasagerii
transportorului coborâră încet, fiind luați în primire de o brută îmbrăcată de
asemenea în uniformă neagră și mascat, care îi îmbrâncea spre un țarc metalic,
ce ducea la o ușa cu grilaj de fier. Au fost introduși pe acea ușă într-un hol
lat și lung pe marginea căruia se aflau băncuțe din stinghii de lemn.
- Alinierea! Se auzii glasul brutei
răgușite! Bine ați venit în iad! Ha, ha, ha! Râse satisfăcut gardianul mascat.
Vă dau la dispoziție zece minute sa va sfătuiți între voi. Propunerea noastră
știți care este! Cine refuza implantul va fi judecat la urgență și condamnat la
moarte prin împușcare! Cine accepta va fi viu și nevătămat și va merge acasă!
Simplu! De acum aveți zece minute!
Gardienii se retraseră ieșind afara și
închizând ușa în urma lor, lăsând pe cei aduși în acest hol lung, la capătul
căreia se vedea încă o ușă metalică.
Hohote de plâns înfundate începu să se
audă în rândurile celor aduși aici. Mai erau deja pe acest hol câteva zeci de
oameni, bărbați, femei, copii și bătrâni. Niște prunci de câțiva anișori
începură să plângă, luându-și mamele în
brațe și trăgându-le de fuste.
Dintre toți, un bărbat tânăr se ridică
în mijlocul lor și începu să le vorbească. Iulian îl recunoscu imediat. Era
Ștefan, prietenul lor din copilărie.
- Fraților! Mă numesc Ștefan și am
fost membru al Bisericii Universale Divine! Sa nu mă judecați greșit! Nu sunt
creștin, dar văzând tirania lui Baruch mi-am dat seama că aveți dreptate. M-am
declarat creștin în fața acestor slugi ale iadului! Vreau să cred în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu și sunt gata să mor pentru el! Nu vă puneți
implantul! Cu o moarte suntem toți datori! Să murim demni și pentru Hristos!
Durează doar o clipită până glonțul lor ne va trimite în Rai! Să mergem
împreună!
Se lăsă o liniște mormântală. Curajul
acestui tânăr proaspăt convertit le dădu un curaj fantastic. Pe fețele lor se
afișă încet, încet un zâmbet deschis și senin. Se uitară unii la alții și
încuviințau prin mișcarea capului propunerea lui Ștefan. Iulian privi spre
Ayana întrebător vorbindu-i astfel:
- Draga mea, noi suntem militari!
Trebuie să avem onoare! Pentru înjosirea pe care am suferit-o din cauza lui
Hristos, iar tu din cauza mea, trebuie să privim moartea amândoi cu demnitate
și onoare! Vrei să mergem amândoi chiar acum la Iisus? Vrei sa fii creștină ca
și mine? Știi cât de mult te iubesc, încât am părăsit familia pentru tine! Îți
propun să mă urmezi și tu acum! Prietenul meu Ștefan a făcut alegerea cea buna!
Să îl urmăm și noi!
Toți ascultau cuvintele lui Iulian privind
spre Ayana, așteptând răspunsul ei.
- Iulian, știi bine cât de mult te
iubesc și eu! La rândul meu mi-am părăsit familia pentru tine! Acum te voi urma
oriunde!
- Binecuvântat ești Hristoase,
Dumnezeul nostru, că ne dai putere în ceasul acesta să îți urmăm Ție! Venim
Doamne! Primește-ne!
- Sunteți nebuni! Sunteți duși cu
pluta, proștilor visători! Se auzii un glas răstit dintre ei. Un bărbat cu
privirea congestionată de frică, îi privea cu ochii mari pe toți, pe rând,
trecând prin fața fiecăruia și privindu-i în ochi îi cerceta pe fiecare. Era
răpus de frică.
- Simion! Se auzi glasul stins al unei
femei.
- Lasă-mă în pace mamă! Sunteți
nebuni! Să murim pentru ce? Să ne pierdem viața pentru o legendă numită Iisus?
Unde este acest Iisus acum, când avem nevoie de el? Eu nu vreau să mor! Treaba
voastră! Proștilor, visătorilor! Muriți dacă asta vreți, dar eu nu merg cu voi!
Plecați voi în gropile comune sa ardeți în flăcări! Eu nu vreau! Lasați-măăă,
dați-mi drumul! Începu să bata cu pumnii în ușa de fier strigând la gardieni să
îl elibereze.
Ușa metalica se deschise, iar un grup
de gardieni înarmați intrară cu automatele pregătite și ațintite spre ei.
- Gata! Timpul de gândire a expirat!
Cine vrea implantul sa iasă acum afară!
Nebunul Simion, disperat dădu năvală
pe ușă afară, în hohotele de râs al șefului de patrulă.
Ceilalți, cu priviri speriate rămaseră
pe loc, așteptând sa vadă ce reacție va avea bruta îmbrăcată în negru.
- Deci, să înțeleg că voi doriți să
fiți judecați și condamnați? Bine! Cu cât sunteți voi mai mulți, cu atât ne va
fi nouă mai bine! Resursele sunt limitate! Noi o să avem mai mult! Iar voi ca
proștii o să ardeți în gropile comune! Chiar vreți să muriți?
O liniște adâncă se lăsă pentru câteva
clipe. Nici măcar o respirație nu se auzi. Toți priveau tăcuți în jos.
- Bine spurcaților! Dacă asta vreți,
asta veți avea! Mișcați-vă hoiturile spre ușa cealaltă din capătul holului!
Deja ați fost judecați și condamnați în aceste zece minute de gândire. Acel
băiat deștept a scăpat! A fost ultima lui șansă! Voi, mișcați-vă mai repede și
ieșiți pe ușa aceea.
Cârdul de condamnați începu să se
miște încet spre ușa aceea metalică. O priveau cu frica și tot o dată cu
credința că vor merge în brațele iubitului Iisus Hristos în câteva minute.
Iulian o prinse de mână pe Ayana și
începură să pășească hotărâți spre ușa metalică, luându-o înaintea celorlalți.
Un sentiment de curaj îl cuprinse pe Iulian ca și cum îi crescuseră o pereche
de aripi. Parca zbura de fericire spre ieșire. La un moment dat exclamă fără să
vrea în extaz:
- Priviți porțile Raiului fraților!
După aceste porți vom ajunge la Domnul! Să nu va fie frică! Mergem împreuna și
acolo ne vom întâlni din nou cu foarte mulți frați de-ai noștri! Venim Doamne!
Începură toți sa capete curaj, pășind
spre capătul acelui hol lung. Ajunși în fața ușii, aceasta se deschise cu un
scârțâit prelung, iar lumina soarelui pătrunse pe hol. Ieșiră toți afară într-o
curte larga care de jur împrejur avea un zid înalt de piatră. Iarba proaspăt
tunsa avea un miros de mir parfumat iar soarele parcă era mai luminos ca de
obicei.
- Mișcați-vă spre zidul acela mai
repede! Se auzi glasul brutei mascate. Pe găurile fesului tras pe ochi se
vedeau o pereche de ochi albaștrii care privea cu ura pe acești amărâți
condamnați la moarte! Era deja aproape de amiază! Nici nu și-au dat seama când
a trecut atât de repede timpul. Soarele era aproape deasupra lor spre miezul
zilei. Patrula de mascați îi îmbrânciră spre zidul de piatră și îi alinie unul
lângă altul cu spatele la zid. Copilașii încetaseră să mai plângă, ținând
strâns în brațe pe mămicile lor.
- Gata sfințișorilor! Acum a sosit
momentul să vă ia dracul! Ha, ha, ha, ha! Zise șeful patrulei. Vreți să vă
legăm la ochi, sau priviți moartea în față?
Iulian într-un exces de curaj răspunse.
- Vai de tine călăule! Nici nu ști ce
te așteaptă! Căci tu acum ne trimiți la iubitul nostru Dumnezeu, pentru care ar
trebui să îți mulțumim! Dar tu vei fi dus la chinul cel veșnic!
- Taci spurcatule! Pe tine te leg la
gură nu la ochi!
Plutonul de execuție se alinie în fața
condamnaților, ațintind armele spre sfinți.
- Pluton, pentru executare foc fiți
gata! Armați! Comandă bruta criminală. Se auzi clănțănitul armelor care primeau
glonțul pe țeavă.
- Ochiți!
O liniște de câteva secunde se așternu
în acea curte. Iulian strigă din răsputeri:
- Primește Doamne sufletele noastre!
Slava Ție!
- Foc!
O răpăială de focuri porni la comanda
călăului. Bucăți de carne țâșneau din trupurile oamenilor. Copiii de vârste
cuprinse între patru și puțin săriți de zece ani, în plânsul lor muriră ținând
strâns în brațe pe părinții lor. Iarba proaspăt tunsă se înroșii în jurul
sfinților. Trupurile lor ciuruite de focul automat al armelor căzură greoaie pe
pământ. Iulian și Ayana ținându-se strâns în brațe se prăbușiră amândoi pe
iarbă, încleștați unul în brațele altuia. Un spectacol macabru. Carne
împrăștiata pe zidul de piatră, sânge stropit peste tot. Un peisaj însângerat,
ce numai în viețile sfinților poate mai era descris. Se lăsă liniștea.
O comisie formată dintr-un medic și un
procuror trecură pe la fiecare cadavru pentru a constata decesul. Îi cercetă pe
fiecare în parte, iar după ce termină de examinat lotul de cadavre se
retraseră. Pe ușa metalică apărură mai mulți indivizi, ducând doi câte doi câte
o targă. Alergau grăbiți spre cadavre la ordinele răstite ale gardienilor
baruchieni. Printre primii era un individ cu ochii bulbucați, cu o privire
veselă și satisfăcută care era bucuros să pună pe targă cadavrele. Se îndreptă
spre o femeie însângerată și împreună cu celălalt tovarăș o puse pe targa,
bombănind parca vesel de ceea ce făcea.
-V-am spus!...zise nefericitul. Ați
fost niște proști! Eu am acceptat și am scăpat! Proștilor! Proștilor! Și tu
mamă, cu răstignitul tău! Proștilor! Proștilor!”
Dumnezeului nostru slava!
Amin
Gherasim Ogheru
