Domnul meu și Dumnezeul meu!

 

”A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut.” (Matei 20; 28-29)

Frați creștini!

Iată că după o săptămână de bucurie duhovnicească, de când am aflat de Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos și am prăznuit cum se cuvine această mare sărbătoare, am ajuns în a doua duminică după Sfintele Paști, cunoscută în popor ca Duminica Tomii.

Ne spune Sfânta Evanghelie că după opt zile de la Învierea lui Iisus, deci tot duminica, în timp ce ucenicii Lui se aflau închiși și încuiați de frica iudeilor în foișorul unde se întâlneau adesea cu Domnul la rugăciune, pe timp de seară, a venit Iisus în mijlocul lor și li s-a arătat din nou spunându-le: Pace vouă!

Vă întrebați poate cum a fost posibil ca Domnul să intre la ei, în mijlocul lor, la fel ca în Ziua Învierii, ușa încăperii fiind foarte bine zăvorâtă? Cum a fost posibil? Era normal ca ucenicii să fie uimiți și speriați crezând că este o nălucă. Însă urarea Sa - Pace vouă! i-a liniștit și au devenit curioși. Răspunsul la aceste întrebări firești, raționale, omenești sunt explicate de sfinții părinți prin aceea că Domnul a intrat la ei prin ușa zăvorâtă exact cum s-a născut în această lume ieșind din pântecele Maicii Sfinte la Bethleem, astfel încât aceasta a rămas Pururea Fecioară. Trupul său omenesc dar și dumnezeiesc poate învinge legile fizice ale naturii, pentru că El le-a stabilit și tot El le poate anihila.

Domnul le-a adresat aceste cuvinte deoarece prin Pace El S-a adresat la Sine, deoarece prezența lui Hristos întotdeauna aduce pace sufletului. Această pace este de fapt Duhul lui Iisus Hristos, care umple pe cei care se împărtășesc cu El cu fiecare binecuvântare. Acesta este harul pe care Pavel l-a dorit pentru credincioși, atunci când a scris: pacea lui Hristos, care covârșește orice minte, să păzească inimile şi cugetele voastre (Filipeni 4, 7)

De această dată erau prezenți toți ucenicii, deoarece în Duminica Învierii, când Domnul Iisus Hristos a venit între ei în același foișor, tot spre seară, Apostolul Toma nu era prezent alături de ceilalți.

De ce a venit Domnul între ei în timpul serii? Probabil că atunci ucenicii erau înfricoșați cel mai mult, deoarece iudeii îi căutau pe toți cei care l-au însoțit pe Iisus în toată perioada de misionarism a Sa în lume, iar Pacea dăruită de El îi liniștea și le dădea încredere în imprevizibilul viitor apropiat și chiar în perspectiva mântuirii.

Apostolul Toma nefiind de față și auzind de la frații săi că Domnul a Înviat și că fost între ei, nu s-a hazardat să creadă imediat, ci a avut un moment de îndoială și le-a mărturisit că ”Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Acest gest de îndoială nu trebuie înțeles ca un semn al necredinței lui, ci mai degrabă ca o atitudine de prudență în a nu fi supus unei înșelări, o atenție mărită în a deosebi duhurile și a face distincție între efectele produse de acestea. Domnul nu se supără când suntem îndoielnici la orice minune sau fenomen ce ține de extrasenzorial, tocmai că apreciază atenția pe care o acordăm pentru a nu ne lăsa înșelați de duhurile necurate, ce pot lua chiar și chip de duhuri îngerești de lumină. În popor a rămas de atunci sintagma de ”Toma necredinciosul”, cu toate că dacă analizăm un pic situația vom ajunge la concluzii uimitoare.

Toma a fost necredincios? Cu ce a greșit Toma prin această atitudine?

În primul rând îndoiala sa era firească, omenească. Nici ceilalți ucenici nu au crezut-o pe Maria Magdalena care a venit în dimineața duminicii învierii și le-a vestit că Domnul a înviat și că L-a văzut. Ba chiar au acuzat-o că de supărare și oboseală aceasta a avut o vedenie, considerându-o bolnavă. Putem spune că singura ”greșeală” a lui Toma a fost că în prima zi după înviere acesta nu era împreună cu ceilalți ucenici, că nu era în Biserică, în comuniune cu frații săi. Dar acest fapt nu a fost din vina sa, ci din rânduiala lui Dumnezeu, pentru ca așa trebuia să se întâmple, spre a da pildă celorlalți că în viitor nimeni nu trebuie să se mai îndoiască de Învierea lui Iisus.

În bisericile din India, unde Apostolul Toma se bucură de o evlavie deosebită, fiind încreștinătorul acelor ținuturi, acesta este numit de fapt ”Toma curajosul”, deoarece el a dat dovadă de curaj în prima zi după Învierea Domnului să iasă din casă și să meargă în piață pentru a cumpăra alimente pentru ceilalți frați. În acea vâltoare ce avea loc în Ierusalim, când toate gărzile lui Irod căutau pe toți cei care erau împreună cu Iisus pentru a-i prinde și ucide, Toma a dat dovadă de credință în Domnul că nu i se va întâmpla nimic și a mers în mijlocul mulțimii orașului.

După opt zile de la aceste întâmplări, în timp ce ucenicii Domnului erau tot înăuntru, fiind și Toma cu ei, Domnul a venit din nou seara în mijlocul lor spunându-le același salut: Pace vouă! Apoi adresându-se direct lui Toma i-a zis: ”Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.” Iar Toma făcând cum i-a zis Domnul a exclamat cu bucurie: ”Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

De ce nu S-a arătat lui Toma imediat, ci după opt zile? El face aceasta pentru ca între timp, fiind înștiințat continuu de ucenici şi auzind același lucru în mod repetat, să poată fi cuprins de o şi mai mare înflăcărare şi să poată fi pregătit pentru ca pe mai departe să creadă. Iisus se arată din nou lor şi nu așteaptă să fie întrebat de Toma sau să audă asemenea lucru. Mai degrabă, înainte ca Toma să poată vorbi, Iisus L-a împiedicat şi i-a împlinit dorința, arătând că chiar şi atunci când Toma spunea acele cuvinte ucenicilor, El era prezent cu ei. Pentru că El a folosit aceleași cuvinte, însă într-un fel prin care să mustre, adăugând sfaturi pentru vremurile ce aveau să urmeze.

Iubiți frați!

Se cuvine a ne întreba cum un trup ferit de stricăciune a arătat semnele cuielor şi a fost cu putință a fi atins de niște mâini muritoare. Ceea ce a avut loc s-a întâmplat din bunăvoință, pentru că ceea ce a fost atât de mic şi ușor, de transcendent încât să intre prin ușile încuiate, a fost cu totul lipsit de orice densitate. Această minune a fost arătată pentru ca învierea să fie crezută şi pentru ca oamenii să știe că El era Însuși Cel răstignit, şi nu altul, care a înviat în locul Său. De aceea, El a apărut purtând semnele şi de aceea şi mănâncă în fața ucenicilor pentru a-i îndreptății de aceasta. Cel puțin apostolii au făcut aceasta în mod repetat ca o dovadă a învierii, spunând: noi, care am mâncat şi am băut cu El. Așa cum atunci când vedem pe Hristos mergând pe apă înainte de răstignire, noi nu spunem că trupul Lui este de altă natură, ci de aceeași ca a noastră, tot așa și după înviere, când vedem pe Hristos cu semnele cuielor, nu spunem că este muritor.

Așadar, să-și mărturisească greșeala cei ce mai înainte tăgăduiau că Cel răstignit era Dumnezeu. Pentru că dumnezeiasca Scriptură le-o poruncește şi îndeosebi Toma, care, după ce a văzut pe El urmele cuielor, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

În cartea proorocului Isaia în capitolul 53, versetele 4-5, aflăm că: ”Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferințele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.” De aici înțelegem că practic noi l-am rănit, l-am răstignit pe Hristos și nu credem că El a luat rănile noastre și ni le vindecă. Încredințarea că aceste răni ca efecte ale păcatelor noastre au fost luate de Iisus se aseamănă cu încredințarea lui Toma și exclamăm și noi ”Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Problema este nu că noi îl rănim, ci este aceea că noi nu-i dăm rănile noastre. Noi nu mergem la El să ne vindece, ci lâncezim în băltoaca împuțită a păcatelor și patimilor, în loc să mergem încrezători la El să ne vindece și să ne curățească.

Mai trebuie să înțelegem din evanghelia citită astăzi că la rândul nostru și noi trebuie să-i credem pe cei care s-au întâlnit cu Domnul, fie prin teofanii, fie prin întâlnirea duhovnicească sau chiar prin unirea euharistică cu El și care mărturisesc prezența Lui în viața lor.

Să avem încredere în mila lui Hristos că ne va ierta și vindeca neputințele. Iuda nu a avut încredere în mila Lui, Toma a avut! Greșind în fața Domnului acesta a căzut în deznădejdea lipsei de încredere în mila lui Iisus și spre deosebire de Petru care s-a căit și a cerut iertare, el a ales să își pună singur capăt vieții pământești. Toma în schimb, dându-și seama de ezitarea sa și că s-a îndreptățit că este Domnul cu adevărat a cerut îndurare și iertare prin această exclamare a dragostei sale pentru Iisus strigând: ”Domnul meu și și Dumnezeul meu!”, ca și cum i-ar fi spus ”Te iubesc Doamne al meu!”

Credința este reciprocă, atât cea a omului în Dumnezeu, dar și credința lui Dumnezeu în om, știind că există riscul ca omul să-L trădeze, dar Domnul își asumă acest risc din dragoste față de noi. Chiar dacă ne bat la ușa sufletului atâtea ispite, precum cele ale îndoielii, să le risipim, repetând cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede El în tine. Credința este acest simplu pas către întâlnirea cu Dumnezeul care crede în tine.”

Când Toma a atins trupul Mântuitorului, spunând Domnul meu şi Dumnezeul meu, a crezut cu adevărat că L-a atins pe Dumnezeu. Pentru că ei toți au mărturisit un singur Hristos, astfel încât să nu-L facă doi.

Așadar, tu îl crezi pe Toma? Şi crezi în acest fel că Iisus Hristos, Domnul a toate, Singurul Născut şi în același timp primul născut, este Ziditorul tuturor lucrurilor şi Mântuitorul lumii şi că aceeași persoană este în primul rând Ziditorul lumii întregi şi după aceea Mântuitorul lumii întregi?

Frați creștini!

După ce Toma și-a exprimat credința și dragostea față de Domnul, toți ucenicii și implicit toată umanitatea a primit o învățătură de la Mântuitorul care a spus: ”Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut.”

Ce înțelegem noi din aceste sfinte cuvinte?

Când Apostolul Pavel spune: credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (Evrei 11, 1), este limpede că dovada acelor lucruri care nu pot fi făcute evidente este credința. Lucrurile care sunt evidente nu mai implică credință, ci recunoaștere.

De ce atunci când Toma a văzut şi când L-a pipăit, Domnul i-a spus: pentru că M-ai văzut ai crezut? Pentru că a văzut un singur lucru şi a crezut un altul; divinitatea nu putea fi văzută de un muritor. El a văzut o ființă omenească şi L-a mărturisit ca Dumnezeu… Dar noi ne bucurăm și de ceea ce urmează: fericiți cei care n-au văzut şi au crezut. Cu siguranță, această spusă se referă la noi, cei care păstrăm în mințile noastre pe Acela pe care nu Îl vedem în trupul Său. Se referă la noi, doar dacă îmbrăcăm credința cu fapte. Crede cu adevărat doar acea persoană care își exprimă credința în lucrările sale.

Ca de obicei, Hristos trebuia să fie răbdător cu Toma când a spus că el nu va crede, şi cu ceilalți ucenici când au crezut că au văzut un duh. Datorită dorinței Sale de a convinge întreaga lume, El de bună voie le-a arătat semnele cuielor şi rana din coasta Sa. Pentru că El, fără îndoială, îi dorea și pe aceia care aveau nevoie de asemenea semne ca sprijin pentru credința lor.

Și chiar a și mâncat în fața lor, deși nu avea nevoie de aceasta… Cel care se încrede în ceva ce nu a văzut, crezând în cuvântul învățătorului său, prin credința prin care el cinstește pe cel pe care învățătorul său îl proclamă lui, este vrednic de mare cinste. Așadar, fericit este cel care crede mesajul sfinților apostoli care, așa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, au fost martorii faptelor lui Hristos şi slujitorii lumii. Dacă noi dorim viaţa veșnică şi tânjim după un lăcaș în Cer, trebuie să-i ascultăm.

Doar pentru mințile adânci şi pentru sufletele întărite de lumina credinței este posibil să creadă fără a ezita ceea ce nu este văzut cu vederea trupească şi să-și îndrepte simțurile unde nu-și pot direcționa privirea. De unde s-ar mai fi ridicat aceasta în inimile noastre sau cum ar mai fi fost cineva motivat prin credință, dacă mântuirea noastră s-ar fi bazat doar pe acele lucruri care se află înaintea ochilor noștri? Pentru aceasta, Domnul nostru a spus lui Toma, care părea să se îndoiască de învierea Sa până când nu a verificat prin vedere şi nu a atins urmele pătimirilor Lui chiar pe trupul Său: pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiți sunt cei care nu au văzut şi au crezut.

Iubiți frați!

Ne mustră Domnul necredința și mințile noastre excesiv de raționale, care caută mereu să despice firul în patru și care iscodesc tainele Sale fără a pune ceva și la inimă, și parcă ne spune Domnul: "Doar am făcut atâtea minuni în viața ta, iar tu treci nepăsător și nemulțumitor pe lângă ele în fiecare zi, zicând mereu în sinea ta că a fost o coincidență sau un fenomen straniu, sau că ți se cuvine."

Învierea Domnului este dovada supremă și de necontestat că Hristos este Dumnezeu, că El este stăpân peste viață și moarte, că El este sensul existenței noastre. Dacă Hristos nu ar fi înviat atunci probabil că ar fi rămas în amintirea apostolilor și a noastră drept un mare prooroc și învățător, ca și Sfântul Ioan Botezătorul, dar învierea Domnului i-a schimbat radical pe apostoli și i-a făcut alți oameni, din fricoșii ce se ascundeau de iudei în cei mai curajoși oameni, alegând să trăiască în prigoniri și să moară în chinuri de neînchipuit, pentru noi cei de astăzi, toate acestea de dragul Adevărului.

În zilele noastre, când necredința a pătruns în toate casele și se înmulțește cu repeziciune în continuare, dacă am fi un pic mai atenți la șuieratul vântului, pentru cine are urechi de auzit, încă mai răsună cuvintele Mântuitorului "Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputință." (Ev. Matei 17:20)

Duminica Sf. Ap. Toma este duminica dojenirii necredinței noastre, a tuturor, iar noi știind aceasta să nu stăm blocați în limitele rațiunii noastre ci să cădem la picioarele Domnului zicând: "Iertare Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Să-l rugam pe Domnu Hristos să ne schimbe din temelie, ca pe sfinții apostoli, să devenim și noi din păcătoșii și neputincioșii de ieri, drepții și sfinții de mâine.

Hristos a înviat!

BIBLIOGRAFIE:

1. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1

2. Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelia, Omilie 26

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 1

4. Sfântul Leon cel Mare, Predica 74, 1

5. Sfânta Scriptură, Evanghelia după Ioan

GHEORGHE ANDREI IUSTIN

Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă - Iustinian Patriarhul, Bucuresti

LIVE 🕯️ MINUNEA POGORÂRII SFINTEI LUMINI - MORMÂNTUL SFÂNT, IERUSALIM 2022 / HOLY FIRE JERUSALIM

Lumina Sfântă (Greek 'Αγιος Φως, "Lumina Sfântă") este un miracol care se întâmplă în fiecare an în Biserica Sfântului Mormânt în Ierusalim în Sâmbăta Mare, Ziua de dinaintea Sfintelor Paşti. Este considerată de unii oameni ca fiind cea mai lungă minune anuală atestată în lumea creştină, cu toate că evenimentul este documentat consecutiv doar din 1106. În multe ţări ortodoxe din lumea întreagă, acest eveniment este televizat. 

Ceremonia începe la amiază când patriarhul Ierusalimului sau alt arhiepiscop ortodox spune rugăciunile cuvenite. Mulțimea adunată acolo cântă apoi "Doamne miluieşte" (Kyrie eleison în greacă) până când Lumina Sfântă coboară şi aprinde o lampă cu ulei de măsline ținută de patriarh în timp ce el este singur în camera mormântului Mântuitorului. Apoi, patriarhul iese din această cameră, spune rugăciunile şi apoi aprinde 33 sau 12 lumânări pe care le împarte credincioșilor.

De asemenea, focul aprinde spontan alte candele şi lumânări din biserică. Pelerinii povestesc că Focul Sfânt nu arde părul, fețele etc. în primele 33 de minute după ce este aprins. Înainte de a intra în Mormântul Domnului, patriarhul sau arhiepiscopul slujitor este inspectat de autoritățile Israelului care probează astfel că el nu are mijloacele tehnice necesare pentru aprinderea focului. Mai demult, această investigație o făceau soldații turci.

Prima dată, Lumina Sfântă a fost menționată într-un document din secolul IV. O descriere detaliată a miracolului este inclusă în jurnalul de călătorie al egumenului rus Daniel, care a fost prezent la slujba din 1106. Daniel menționează o incandescență albastră care coboară din dom către edicula unde patriarhul așteaptă lumina. Există persoane care pretind că au văzut această incandescență şi în timpurile moderne.

De-a lungul multor secole de apariţie a acestei minuni, se spune că Lumina Sfântă a coborât în câteva alte ocazii, de obicei când clerul heterodox încerca să-l obțină. În concordanță cu tradiția, în 1099, de exemplu, eșecul cruciaților de a face să coboare focul a dus la revolte de stradă în Ierusalim. Se spune că în 1579, patriarhul armean s-a rugat zi şi noapte pentru a face Lumina Sfântă să coboare, dar, miraculos, Lumina a țâșnit dintr-o coloană de lângă intrare şi a aprins candela ținută de patriarhul ortodox care stătea alături. După intrarea în biserică, mulţi creștini ortodocși cinstesc această coloană, care poartă semne şi o crăpătură largă atribuită trecerii prin ea a fulgerului Focului Sfânt.

BARABAS

 

"Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei" (Ioan 12;15)

Frați creștini!

Iată că am ajuns cu mila lui Dumnezeu să prăznuim cu bucurie și momentul intrării în Ierusalim al Fiului lui Dumnezeu și al Omului, atunci când Cerul și pământul se bucurau văzând pe Domnul tuturor celor văzute și nevăzute ajungând în orașul sfânt călare pe mânzul asinei. Suntem în Săptămâna Patimilor și rememorăm în fiecare zi a acesteia toate pătimirile Domnului, culminând cu Sfântă Învierea Sa din morți.

Sfântul prooroc Zaharia prevestea cu patru sute de ani înaintea acestui eveniment că Dumnezeu întrupat în om va intra în Ierusalim și va veni șezând pe ”mânzul asinei” (Zaharia 9;9), un măgăruș “pe care nimeni din oameni niciodată n-a șezut” (Luca 19;30), neîmblânzitul mânz îmblânzindu-se atunci când a fost încălecat de Cel ce l-a creat. Sfinți Apostoli și-au pus hainele pe mânz și Domnul a încălecat, mânându-l încet să intre pe poarta cetății lui Dumnezeu.

La sfârșitul misiunii sale de propovăduire a venirii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, după trei ani de pelerinaj în țara Israelului, unde a săvârșit mulțime de minuni ce nu au putut fi consemnate în scris de nimeni, cu excepția celor câteva amintite de sfinții evangheliști, Mântuitorul Iisus Hristos venea pentru ultima oară în Ierusalim, fiind întâmpinat cu bucurie și mare entuziasm de oamenii care auziseră de El și de faptele Sale.

Întreg orașul era electrizat, toți cetățenii s-au îndreptat spre poarta sfintei cetăți purtând în mâini flori și ramuri de finic, simbolizând biruința, strigând cu bucurie către Domnul “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3-8). Mulțimea L-a întâmpinat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după știința și voia omenească, exact ca pe un mare Împărat Biruitor care intra în cetate, precum era obiceiul acelor vremuri. Poporul era entuziasmat și deosebit de bucuros să-L vadă pe Blândul Iisus cu ochii lor, după ce auzise despre el timp de trei ani numai lucruri minunate și ce fapte de negândit cu mintea omenească a săvârșit. Aclamau cu putere și aruncau înaintea Sa hainele lor să treacă peste ele și îl umbreau cu ramuri mari de finic și flori, făcând înaintea Sa un culoar înflorat prin care Domnul trecea agale călare pe mânz privindu-i cu milă și compasiune, știind că același popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: “Răstignește-L, răstignește-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; Ioan.19, 15).

Cum a fost posibilă această întoarcere radicală a poporului de la bucurie și extaz la ură și respingere față de Mântuitorul Iisus Hristos? Cum au reușit acești oameni să-și manifeste sentimente ostile și de dizgrație față de Domnul, când doar cu câteva zile înainte erau entuziasmați și bucuroși sa-L vadă intrând în cetate?

După o judecată rațională, urmărind strict aparențele, acest lucru ține mai mult de patologic decât de o manifestare normală.

Iubiți frați!

Aș dori ca de acum să mă refer mai mult la acest aspect al întoarcerii omului cu fața de la Dumnezeu spre lucruri întunecate, fără ca acesta să fie conștient, crezând că acțiunea sa este bună și că face bine.

După cum citim în Sfânta Evanghelie, în joia următoare intrării Domnului în Ierusalim, deci după patru zile, guvernatorul roman al Iudeii Pilat din Pont ținea în curtea pretoriului, zisă Gavata, adică pavată cu pietre, o adunare publică în care, după ce îl audiase pe Iisus adus la el spre judecată de sinedriu prin fariseii și cărturarii Ierusalimului, dorea să ofere poporului posibilitatea să aleagă dintre doi condamnați la moarte, pe cine dorea să îl grațieze și pe cine dorea să îl dea morții.

În temnița Ierusalimului se afla un criminal, un luptător iudeu care făcuse mai multe atentate și crime în rândul soldaților romani, membru al unui partid subversiv de zeloți care luptau pentru eliberarea Israelului de sub ocupația romană. Acesta era o căpetenie zelotă și fusese condamnat la moarte pentru mai multe crime în rândul romanilor. Numele lui de ocară era Barabas.

După ce Iisus a fost audiat de Pilat, acesta din urmă rămânând foarte impresionat de atitudinea corectă și dreaptă a Domnului, a hotărât să îl prezinte poporului, împreună cu acel zelot criminal, pentru a cere mulțimii să hotărască ea pe cine să grațieze și pe cine să execute, conform unui obicei mai vechi al acelor locuri care se ținea în săptămâna premergătoare Paștilor evreiești. Pilat era convinsa că mulțimea va alege pe Iisus, știind cât este de iubit de popor și că numai cu câteva zile în urmă îl primiseră în cetate cu osanale și ovații.

Pilat prezentându-i pe cei doi în balconul pretoriului, aducând mai întâi pe Iisus și anunțându-L cu cuvintele: ”Ecce Homo!”, l-a arătat mulțimii, apoi prezentându-l și pe criminalul Barabas, mulțimea confuză a avut la început o ezitare, ca și cum nu se aștepta la o astfel de situație neprevăzută.

Și acum vedem un fenomen straniu la prima vedere. Întrebați fiind de Pilat pe cine să elibereze, mulțimea dintr-o dată a început să exclame: ”Pe Barabas, pe Barabas, pe Barabas!”. Pilat îi privea stupefiat neînțelegând ce se întâmplă, știind că în urmă cu câteva zile aceiași mulțime a cetățenilor Ierusalimului îl aclamau pe Iisus ca pe un Împărat Biruitor.

Atunci a întrebat mulțimea extaziată, cu Iisus ce să facă? Și un răspuns prompt a venit din partea lor:”Răstignește-L, Răstignește-L, Răstignește-L!”. Ce întorsătură bizară a părerii mulțimii despre Iisus?

Pilat ascultând aclamațiile mulțimii le-a spus că nu vede nici-o vină în acest om, așteptând reacția poporului. Însă acesta și mai hotărât striga sa-L răstignească. Atunci guvernatorul a mers și spălându-se pe mâini a spus că el nu se face vinovat de această faptă, cu toate că avea puterea să-L salveze pe Iisus, dar la cuvintele mulțimii care spuneau că aceasta nu îl recunoaște de împărat decât pe Cezarul, lui Pilat i-a fost frică să nu cumva ca împăratul să audă că a susținut un eventual rival politic și a hotărât să facă voia poporului. Atunci mulțimea a început să strige din nou spre Pilat: ”Răstignește-L! Răstignește-l! Sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!”

Ce spectacol deplorabil! Ce situație stranie!

Frați creștini!

Să analizăm puțin care a fost mecanismul social care a schimbat radical obțiunea poporului. Cum s-a ajuns în această situație?

De-a lungul întregii sale activități misionare, timp de trei ani în care Domnul Iisus Hristos a mers prin poporul iudeu și nu numai, propovăduind Împărăția lui Dumnezeu, iar poporul israelit fiind ocupat de Imperiul Roman, în urma uimitoarelor minuni pe care Domnul le făcea a început să creadă că Mesia cel mult așteptat venise și că îi va elibera din robia romană și va împărăți pământul întreg, iar toate neamurile i se vor închina. Acesta este fundamentul credinței iudaice tradiționale care se consideră poporul ales și în consecință va fi poporul care va conduce întreaga omenire. Peste tot pe unde Domnul Iisus mergea era înconjurat de mulțimile care voiau să ceară de la El diferite vindecări de boli. Pe unde trecea El oamenii simțeau o putere ce ieșea din El și mulți bolnavi se vindecau numai stând în preajma Sa. Aceia care intrau în dialog cu El cerându-I milă erau binecuvântați cu vindecări miraculoase, primind pe lângă acestea și multe cuvinte folositoare și mântuitoare. Printre oamenii de rând care veneau să îl întâmpine erau amestecate și multe iscoade ale sinedriului sau ale fariseilor și cărturarilor, care încercau în permanență să-L ispitească cu întrebări mai mult lumești decât duhovnicești, iar în urma răspunsurilor Lui să-L prindă în cuvânt cu răspunsuri prin care să-L incrimineze și să poată fi arestat. Aceștia fiind sub stăpânirea întunericului, o castă coruptă, trădătoare, care doreau numai avantaje materiale, nu doreau ca Iisus să fie considerat Mesia, deoarece acesta îi condamna mereu în cuvinte, îi demascau în ce privește corupția și imoralitatea în care trăiau.

Se organiza în ascuns un complot nevăzut împotriva Lui prin care să-L prindă și să-L ucidă. Toate acestea se ascundeau și se ascund până astăzi în dosul unei evlavii prefăcute și fățarnice. Și ce a ieșit la sfârșit la iveală din această pseudo-evlavie? – Răstignirea Mântuitorului. Din gura arhiereului Caiafa auzim:„…Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan, 11, 49-50). În loc să iasă din gura lui sfințenia, a ieșit la iveală ceea ce zăcea în asemenea oameni: dorința de răzbunare și duhul de răzvrătire, dorința de a pune mâna pe dregătorii înalte. În permanență Mântuitorul era supravegheat și ispitit de acești șerpi prefăcuți.

Și iată că în ziua în care Pilat L-a prezentat oamenilor în piață pe Iisus, în mulțimea adunată erau infiltrați toți acești pizmași fățarnici și vicleni. Ei ca oameni erau cunoscuți și respectați în Ierusalim, iar locuitorii orașului îi vedeau ca o elită evreiască care de fapt voia binele cetății și a locuitorilor ei. Ocupația romană era umilitoare și apăsătoare, iar evreii vedeau în această elită și în partidul zeloților o speranță prin care va veni eliberarea. În schimb această elită era vândută sau mai bine zis cumpărată total de către romani, având beneficii și multe avantaje materiale din partea acestora. Ei nu aveau ca scop decât înavuțirea proprie și avantaje materiale pe care le putea primi de la romani dacă erau obedienți și trădători.

În momentul în care mulțimea a fost întrebată de către Pilat ce să facă cu Iisus, acești infiltrați în mulțime a început să strige puternic: Răstignește-L, Răstignește-L, Răstignește-L!, iar efectul de turmă al mulțimi și-a făcut efectul ca un ecou în mase și toată mulțimea a început să strige același lucru, mai ales când au văzut starea deplorabilă în care arăta Iisus cel biciuit și plin de răni, speranța lor se năruise subit. Au văzut în schimb în Barabas o speranță de om puternic și luptător care putea să organizeze acțiuni de eliberare națională.

Astfel, mulțimea manipulată și instigată a clamat răstignirea Lui, cu toate că putea să ceară să-i taie capul sau altă formă de execuție, răstignirea fiind în acele vremuri cele mai umilitoare execuții, rezervate de obicei, tâlharilor, hoților și criminalilor.

După aceea știm ce s-a întâmplat și mai ales știm că de fapt Iisus e Biruitorul morții, înviind a treia zi după execuție.

Subiectul acestor rânduri este de fapt Barabas. Ce a făcut acel om după ce a fost eliberat? A continuat să ucidă și să tâlhărească.

Barabas e un simbol al omului care dorește să fie conducător, să aibă putere de decizie în mase, să poată controla pârghii de conducere și mai ales să aibă foloase financiare și materiale în urma acțiunilor lui, aparent justificate, dar care produce multe victime în rândul celor ce se află în preajma lui.

După Învierea lui Iisus, după Înălțarea Sa la Ceruri, cei care l-au iubit, respectat și ascultat au continuat să-I fie credincioși, mergând pe Calea pe care El ne-a indicat-o, pe Legea cea Nouă pe care ne-a dat-o. Ierusalimul a fost distrus de romani și toți evreii din Palestina și Iudeea au fost împrăștiați în lume, amestecându-se cu popoarele care îi găzduiau, învățând limba lor și luând nume ale popoarelor gazdă, pe tot pământul. Pe lângă sinagogile lor în care se rugau și-au înființat organisme de conducere autonome de puterea statului în care locuiau, numite cahale, care decideau legislativ, politic și social ce acțiuni să întreprindă aceștia, astfel încât să profite cât mai mult material și financiar de pe urma popoarelor gazdă.

Până în zilele noastre aceste tribunale din umbră decid infiltrarea mulțimilor cu iscoadele lor care la nevoie să influențeze din nou răstignirea Adevărului și triumful lui Barabas.

Și-au infiltrat iscoadele acoperite în toate neamurile, țările, partidele acestora și mai ales au profitat de pe urma gazdelor lor și s-au îmbogățit prin diverse inginerii financiare ce aveau la bază înșelăciunea, manipularea, șantajul și șperțul, că doar nu degeaba Mântuitorul îi numeau ”cuiburi de vipere”.

Azi, în toate țările lumii au Barabași pe care îi scoate la rampă în campanii electorale și pe care prin manipulare, instigare și false sondaje determină neamurile care îi găzduiesc să-i vadă ca pe niște speranțe spre mai bine și îi aleg la conducerea țărilor, trimițând la răstignire pe Adevărul cel mântuitor.

De aceea fraților, vă îndemnăm să nu vă depărtați de Iisus Hristos, să nu-l părăsiți și mai ales să nu-L condamnați la uitare și moarte spirituală, alegând Barabași care vă duc spre prăpastia iadului veșnic.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Cu Hristos înainte și noi după El!

Gherasim Ogheru

TAINA IUBIRII - Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe

 

„TAINA IUBIRII Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe”,

de Paul Evdokimov
(sinteză)

Paul Evdokimov a surprins în lucrarea sa „TAINA IUBIRII Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe” sensul sacramental al harismelor specifice bărbatului și femeii și Tainei iubirii umane, știut fiind faptul că erosul nu și-a aflat locul în învățăturile creștinismului. El pune în lumină distanța foarte mare dintre ordinea divină și instituția umană a familiei, dintre rânduiala lui Dumnezeu la facerea omului și situația actuală a omenirii, „la început nu a fost așa” şi „cine poate înțelege cuvântul acesta să înțeleagă” (cf. Mt. 19,1-12)

În lucrarea lui Evdokimov sunt prezentate principalele mituri și concepții deformate despre familie, care au dat naștere unor reguli de conviețuire conjugală uneori bizare sau chiar crude. Doresc să prezint ideile principale ale lucrării, poziția în societate a membrilor unui cuplu conjugal raportat la legea lui Dumnezeu și la legile omenești, precum și modul cum ortodoxia a repus pe locul ce i se cuvine instituția familiei creștine.

Autorul descrie faptul că doar creștinismul a reușit performanța înălțării unirii conjugale de la utilitatea sa sociologică, din perspectiva drepturilor și responsabilităților, la demnitatea de Taină, luptându-se cu moravurile și obiceiurile omenești sedimentate într-un ”humus mental” sedimentat de milenii în conștiința colectivă, care încearcă și în zilele noastre să reziste cu strășnicie la „metanoia” (răsturnare, convertire) evanghelică, la „răsturnarea minții” cerută de ea. Orice minte care încearcă să se opună acestei conștiințe colective este imediat suspectată și acuzată de o hipnoză a ”credințelor vechi”, înapoiate, ceea ce este de fapt greșit deoarece o credință veche poate deraia de la ”ce a fost la început”, însă rânduiala lui Dumnezeu este mereu actuală și neîncastrată în timp. Presiunea acestui ”supra eu” colectiv a dat naștere unor mituri precum masculinitatea virilă, mitul fecundatorului, al semincerului, fapt care a dus la subordonarea femeii bărbatului, cuplul subordonat necesității speciei şi iubirea procreației.

Pe de altă parte, autorul ne prezintă și exacerbarea extremă a problemei celibatului, care poate duce la curente de gândire periculoase precum condamnarea căsătoriei (Saturnil, Taţian, Marcion, Evanghelia egipteană, mai târziu chiar și Ioan Cassian) sau chiar la o reminiscență a ”gnosticismului” pentru care „mântuire” înseamnă „eliberarea de sex” şi unde femeia este redusă la sexualul pur şi, prin aceasta, la demonic, ajungându-se pană la limită şi declararea căsătoriei o nelegiuire satanică (catarii).

Exacerbarea celibatului a dus de asemenea la afirmații gratuite chiar a unor mari dascăli ai Bisericii. S-a ajuns pană acolo încât s-ar părea că între vârful omenirii, Fecioara Maria, cea „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”, şi o ființă feminină nedesăvârșită şi demonizată nu mai există o a treia posibilitate. O impresionantă alienare s-a instalat în istorie ca situație normală.

Perioada patristică bogată în tratate de ascetică a dus la o exorcizare lăuntrică a omului de puterile demonice, dar cu un preț care ajunge până la dezumanizarea raporturilor dintre bărbat și femeie, cuplul fiind privit doar din punctul de vedere al înmulțirii și al creșterii copiilor. Problema iubirii în sine și a sensului ei rămâne deschisă până astăzi, dezvăluind o mare neliniște: scolastica favorizează procreația, dar castrează iubirea.

În unirile armonioase şi a căror viziune este nedeformată prin false teorii, are loc o spiritualizare progresivă a sexualității pană la atingerea castității conjugale. Astfel autorul conchide această idee foarte frumos astfel: ”Sfântul Augustin spune: „cel ce nu este duhovnicesc pană în trupul său, devine trupesc pană în sufletul său”. Parafrazând acest cuvânt am putea spune: cel ce nu este duhovnicesc pană în sexul său, devine sexual pană în sufletul său. Oprirea la jumătatea drumului este un eșec care nu iartă şi produce monstruoasele confuzii ale erotismului mistic sau ale sufletului devenit trupesc.” Mai mult ca oricând şi mai mult decât oriunde, aici se impun clarviziunea şi vigilența duhovnicească, trezvia, o adevărată cultură ascetică proprie vieții conjugale.

În vremea Vechiului Testament, poligamia facilita repudierea femeii. Legea „leviratului” asigura continuitatea rasei. Legea lui Manu în India (DC, 81) rupea legăturile în caz de sterilitate. Grecia o abandona pe tânără viitorului ei stăpân absolut; la Roma, femeia cădea din puterea nelimitată a tatălui, în puterea altuia, in manum alterius, ceea ce explică denumirea antică a acestei căsătorii de supunere fără condiţii: matrimonium in manu. Legea Poppeea îi supunea deja la impozite grele pe celibatari şi pe soţii fără copii. Matrimonium vine de la matris munus, iar termenul grec γάμος vine de la rădăcina γεν, naştere. În concepția antică două persoane se asociau în vederea unei bune administrări a menajului şi a educației copiilor pentru a asigura recrutarea cetățenilor cetății. Apoi, unii părinți ai Bisericii au emis unele teorii şi justificau căsătoria doar pentru că „dă naștere la fecioare”, populează mănăstirile şi împlinește numărul sfinților. Sfântul Vasile, de altfel mare contemplativ al Tainei Sfintei Treimi, vorbește aici ca Părinte al rânduielilor monastice: „Căsătoria este onorabilă dacă este făcută nu în vederea plăcerii, ci cu scopul de a avea copii”.

Evdochimov redă cu multe referințe din gânditori antici și părinți creștini două mari idei directoare în gândirea teologică cu privire la rolul căsniciei și locul femeii și bărbatului în cadrul instituției familiei.

Prima idee directoare este aceea că „Femeia a fost necesară ca parteneră pentru opera de procreație şi câtuși de puțin pentru vreo altă activitate, cum pretind unii, dat fiind că în orice altă lucrare bărbatul este mai bine ajutat de un alt bărbat decât de o femeie” și „prin natură, femeia este inferioară bărbatului” (Sf. Toma d'Aquino).

Cea de a doua idee directoare ne duce la Sfântul Augustin, la influența sa, pană astăzi preponderentă, asupra gândirii teologilor. Ascetic vorbind, căsătoria este un paliativ al concupiscenţei, tolerat şi legitimat în vederea binelui procreației. Căsătoria nu este decat o concesie făcută naturii şi o stare căreia îi sunt inerente păcatele uşoare. Stabilește o ierarhie descrescătoare a celor trei bunuri ale căsătoriei: bonum prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. Deşi căsătoria e o instituție eclezială, cei desăvârșiți sunt totuși chemați să-i limiteze folosirea şi să se orienteze spre abstinența totală. Senzualitatea constituie deci nucleul raporturilor conjugale, căci ea este instrumentul transmiterii păcatului originar. Instinctul sexual este identificat cu dorința necurată.

Aceste doua idei directoare cu diferitele nuanțe diferențiate de diferitele confesiuni creștine stau la baza multor derute de gândire când vine vorba de căsătorie. Astfel, se lasă de o parte un fapt psihologic fundamental: când se naște iubirea, orice gând carnal este cu desăvârșire absent, exclus. Sfântul Ioan Gură de Aur a înțeles bine acest lucru, spunând că singurul remediu eficace împotriva depravării şi concupiscenței este magnus amor (marea iubire). Dar ascetul mediocru, ars de o surdă şi neîncetată ispitire, nu poate privi niciodată cu ochi buni libertatea şi bucuria de a face ceea ce lui i se pare a fi singura atracție a vieții conjugale.

Într-o lume în care totul este pus sub semnul patriarhatului, bărbatul raționalizează conform rațiunii sale și își pierde legăturile cosmice cu cerul, cu natura și, de asemenea, cu femeia ca taină complementară propriei sale ființe. Eliminând tot iraționalul care nu-i este pe plac, alunecând spre abstracțiuni, bărbatul trasează marile bulevarde ale civilizației, curate, spațioase și măsurate, în care locul femeii, dinainte pregătit este cel al unei ființe minore. Din instinct de autoapărare, bărbatul înlănțuie femeia, ca pe o putere malefică, ca pe o amenințare permanentă pentru libertatea lui. În aparență bărbatul va acorda femeii toate onorurile, dar o va plasa într-o condiție din care ea nu va putea niciodată să-i facă rău. Ea este supusă puterii supreme a șefului, autorității indiscutabile a bărbatului, stăpânul și domnul ei. Bărbatul o posedă așa cum își posedă pământurile, cu atât mai mult cu cât femeia simbolizează pământul, elementul teluric, dacă nu lunar, iluzoriu. Principiul solar, claritatea aparțin bărbatului. Fiziologia femeii, însăși feminitatea ei, darurile și harismele ei, sunt transformate de bărbat în blesteme.

Evdokimov arată că în toate codurile de legi antice femeia este considerată o ființă inferioară și fără drepturi. De asemenea amintește în acest sens și scrieri din filosofi antici, din sfintele scripturi, din apostoli, care amintesc de rolul inferior al femeii în societate, minimizând capacitățile intelectuale ale acesteia și incapabilitatea acesteia de a învăța înțelepciunea. Aceste mituri mai vechi sau mai noi bântuie gândirea umană, femeilor li se aplică chiar și în zilele noastre prescripțiile ritualice din epoca rabinică. Acesta este „complexul lui Adam”, un complex masculin: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Evdokimov concluzionează foarte frumos că ”s-a profanat iubirea mai înainte de a se descoperi ce este ea. Nu găsim niciunde atâta minciună şi ipocrizie, pentru că iubirea este chiar setea cea mai adâncă de adevăr, glasul însuși al ființei. Masa, gloata colcăie din ce în ce mai mult în vâltoarea erotică, pe care o străbate repede pentru a sfârși în „greață”.” Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică violent împotriva acestei triste realități: „Acest dar al lui Dumnezeu a fost acoperit de infamii pană la rădăcină. Să-l curățim așadar... Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la noblețea care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor...”

Autorul insistă într-un capitol asupra tainei ființei și harismelor femeii, pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”, descifrată pentru a înțelege destinul „conjugal” al femeii, în strânsă legătură cu cel al bărbatului. Evdokimov conchide că relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naștere, căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanțialității principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. Căderea protopărinţilor este cea care a împărțit-o în masculinități rele şi feminități rele: cupluri făcute din două individualități polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una față de cealaltă, puse totuși una lângă cealaltă. De atunci există toată această distanță dintre cei doi poli ai existenței umane care sunt sau contrarii ce se crispează într-o disonanță şi o luptă fără ieșire, sau diversități ce se acceptă sau complementarii care se iubesc, coincidență a opușilor. A doua soluție presupune harul care recapitulează în Hristos celula inițială şi se plasează în inima căsătoriei, „Taină a iubirii”, după minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur. Comuniunea conjugală este înălțată la rangul de imagine profetică a Împărăției lui Dumnezeu: unitatea universală refăcută, comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în Dumnezeu.

Autorul lucrării dedică un capitol distinct Mamei, punând femeia într-o lumină harismatică, iar Arhetipul Magna Mater determină toate formele femininului; el sălășluiește în adâncul oricărui suflet feminin; pururea fecioară, eternul feminin provine din „veșnicia maternă”, singura adevărată, căci pretutindenea este şi toate le plinește.

De asemenea Evdokimov descrie sublim într-un capitol distinct femeia ca organul duhovnicesc al naturii umane. El prezintă maternitatea Fecioarei în lumina paternității divine: „Tu L-ai născut pe Fiul fără tată, pe Fiul cel mai înainte de toți vecii născut de Tatăl fără mamă”. Analogia este clar indicată: maternitatea Fecioarei reprezintă chipul uman al paternității divine. Dacă paternitatea este categoria vieții divine, maternitatea este categoria religioasă a vieții umane. Făgăduința mântuirii i s-a dat femeii, ea a primit Vestea cea bună, ei i s-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat, femeia învesmântată cu soarele este cea care închipuie Biserica şi Cetatea cerească în Apocalipsă. Dacă pe toate celelalte planuri femeia este o ființă inferioară bărbatului, în plan harismatic, dimpotrivă, se vede egalitatea desăvârșită dintre bărbat şi femeie. Didascalia, vorbind de preoție, precizează referințele reciproce ale celor două naturi: „Diaconul are locul lui Hristos şi îl veți iubi, pe diaconiţe le veți cinsti în locul Duhului Sfânt”. Afirmația este limpede: bărbatul este legat ontic (în ființa lui duhovnicească) de Hristos, femeia este legată ontic de Duhul Sfânt. De aceea, în simbolistica adunării liturgice, femeile sunt numite „altar” şi reprezintă rugăciunea. Femeia este oranta, rugătoarea, imaginea sufletului în adorație, ființa umană devenită rugăciune.

Un capitol distinct este consacrat de asemenea femeii ca loc de întâlnire între Dumnezeu și om, aducând elogii Fecioarei Maria și pururea fecioriei ei. Bărbatul, legat de Hristos-Preotul, pătrunde sacramental elementele acestei lumi, o sfințește şi o transformă în Împărăția lui Dumnezeu. Violent, el cucerește Împărăția. Or această comoară este hagiofania, sfințenia ființei, şi femeia este cea care-i dă chip. Femeia strivește capul șarpelui nu prin fapte, ci prin însăși ființa ei, prin curăția ei. Pentru demoni, tocmai această sfințenie a ființei este ucigătoare. Astfel, masculinul războinic, ucigaș, poate fi acordat, sublimat prin feminin şi schimbat în viață, cultură, cult, liturghie eshatologică. Taina căsătoriei unește harismele complementare şi condiționează o formă cu totul specială a Preoției credincioșilor.

Autorul descrie o concepție personalistă despre căsătorie, pornind de la vechile mituri ale ”binelui comun” ale utilitarismului conjugal, concluzionând că perpetuarea speciei sau plăcerea carnală fac din partener un simplu mijloc şi îi distrug demnitatea. Numai iubirea conferă un sens spiritual căsătoriei şi o justifică înălțând-o la viziunea chipului iubit în Dumnezeu, la aceeași înălțime cu Unicul Chip. Biserica, instituind monahismul, afirmă fără îndoială valoarea absolută a persoanei umane mai presus de întregul social şi o mai face o dată sfințind ființa unică a celor două persoane care se iubesc, așezând această sfințenie în inima Tainei Cununiei. Fiziologicul singur, în afara Edenului, prostituează. Dacă monahul consumă, arde durata, timpul, cuplul creștin pune început transfigurării şi integrării lor în eternitate. O scurtă precizare este necesară pentru a trasa principalele linii ale antropologiei, pentru a preciza vocația Preoției împărătești a credincioșilor şi, în lumina monahismului, să înțelegem căsătoria ca Preoție conjugală. Numai printr-o înălțare la nivelul gândirii lui Dumnezeu despre om, la amețitoarea demnitate a noii făpturi, se poate înțelege esența comuniunii conjugale.

Biserica este miracol şi sanctuar. Aici este vorba de metanoia, de schimbarea, convertirea ființei tuturor credincioșilor. Monahismul şi Preoția împărătească a credincioșilor pun începutul sintezei creștine a vremurilor de pe urmă. Dacă vrem să îl vedem pe Dumnezeu să privim omul din noi, deoarece acesta este creat după chipul lui Dumnezeu, însă trebuie numai să îl descoperim. Tertulian ne spune că atunci când Dumnezeu îl modela pe omul Adam Îl privea pe Hristos-omul, pe Hristos cel ce avea să fie într-o zi acest lut şi acest trup.

Biblia nu cunoaște dualismul grec al celor două substanțe care se luptă intre ele: trupul, temniță a sufletului. Ea cunoaște doar conflictul moral dintre dorința Creatorului şi dorințele creaturii, între sfințenia-normă şi păcatul-perversiune. Opoziția intre homo animalis şi homo spiritualis se exercită în omul întreg, în totalitatea ființei sale.

Autorul ne prezintă o frumoasă definiție a inimii, în paralel cu rațiunea omului. Inima de care vorbește Biblia nu coincide cu centrul emoțional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultățile ființei umane; rațiunea, intuiția, voința nu sunt niciodată străine de opțiunile şi simpatiile inimii (logica şi rațiunile inimii de care vorbește Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaște-te pe tine însuti” se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăția” spun Părinții duhovnicești.

Un interesant capitol despre persoana umana este sintetizat în câteva cuvinte astfel: ”Revelația persoanei este fapta Creștinismului. Ea vine de Sus, din dogma Treimii. Fiecare Persoană dumnezeiască este o dăruire reciprocă care subzistă ni relația față către față şi în perihoreza (intrepătrundere reciprocă a Celor Trei Persoane divine în unitatea esenței şi a vieții Lor) Celor Trei. În acest co-esse (a fi cu), Persoana este pentru comuniune, ea este prin ea în mod esențial. În sensul strict al cuvântului, Persoana nu există decât în Dumnezeu. Omul are nostalgia înnăscută de a deveni „persoană”, şi nu o realizează decât în comuniune, în participarea la personalismul trinitar al lui Dumnezeu.”

În Hristos, divinul se unește cu umanul şi locul comuniunii lor este Persoana divină a Cuvântului. În această comuniune, conștiința umană a lui Iisus se așază „înăuntrul” conștiinței divine. În om, persoana sa umană este locul comuniunii cu divinul şi în interiorul conștiinței umane sălășluiește conștiința divină: „Vom veni la el şi vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).

Omul poate să întrețină flacăra iubirii vădind asemănarea cu Dumnezeu, dar poate, de asemenea, şi să aprindă focul gheenei, clădind locul neasemănării, adică infernul. El poate să-și fărâmițeze ființa în infernale despărțiri printr-un „nu” dar poate şi să-și convertească „da”-ul în infinitul comuniunii cu ceilalți.

Evdokimov dedică un capitol distinct Tainei Iubirii, în care analizează liniile armonice ale iubirii, revelațiile profetice și prezentul etern al acesteia, precum și finalitatea proprie a acesteia ca biserică familială, casă a lui Dumnezeu.

Orice har, în plinătatea sa, este la capătul unei jertfe. Soții îl primesc din momentul când se angajează, în demnitatea lor sacerdotală, să se prezinte înaintea Tatălui ceresc şi să-I ofere în Hristos jertfa, Jertfă cuvântătoare”, ofranda întregii lor vieți conjugale. Harul slujirii sacerdotale a soțului şi harul maternității sacerdotale a soției formează şi modelează ființa conjugală după chipul Bisericii. Iubindu-se unul pe celălalt, soții îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieții lor izbucnește într-o doxologie împărătească, slujirea lor în cantare liturgică neîncetată. Sfântul Ioan Gură de Aur aduce această minunată concluzie: „Căsătoria este icoană tainică a Bisericii”.

Sfântul Clement al Alexandriei spune chiar mai mult: „Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi femeie; bărbatul îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica”. Iubirea lui Hristos şi a Bisericii se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel cuplului, căci Adam este creat după chipul lui Hristos şi Eva după chipul Bisericii. Se înțelege acum de ce primul cuplu uman şi toate cuplurile se referă la acest Unic chip. Astfel, căsătoria își are obârșia dincolo de cădere; arhetip al raporturilor nupțiale, ea ne lămurește numele lui Israel şi apoi pe cel al Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu”. Nici căderea şi nici timpul n-au atins-o în realitatea ei sfântă. Ritualul ortodox precizează: „Nici păcatul originar, nici potopul n-au stricat cu ceva sfințenia unirii conjugale”.

Bogăția puțin obișnuită a numeroaselor ritualuri ale Tainei Cununiei în Biserica Ortodoxă, bizantine şi nebizantine, grija acordată „cântării Tainei cu vrednicie” arată limpede locul privilegiat pe care îl acordă Răsăritul iubirii conjugale.

GHEORGHE ANDREI IUSTIN

Student la Facultatea de Teologie Ortodoxă - Iustinian Patriarhul, Bucuresti