În fiecare an, pe data de 9 martie, biserica noastră dreptmăritoare creştină omagiază cu sfinte slujbe şi pomeniri pe cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevastia Armeniei, care şi-au dat sacrificiul suprem pentru cel mai preţios dar pe care Hristos îl poate da unui om: salvarea sufletului de la chinul veşnic şi oferirea rangului de mucenic (martir) cu coroană împărătească strălucitoare.
În zilele noastre, a fi creştin, pentru cei mai mulţi dintre noi înseamnă doar o limitare la simpla participare duminicală la Sfânta Liturghie sau aprinderea unei lumânări, fără să conştientizăm prea mult la simbolistica şi valoarea lucrurilor pe care le facem în biserică. Mulţi dintre noi nu înţelegem că această viaţă trecătoare este un examen al omului pentru obţinerea acestui valoros premiu, pentru care aceşti oameni şi-au dat viaţa: mântuirea sufletului.
Dar să trecem în revistă evenimentele petrecute în acele vremuri de restrişte pentru creştini, făcând un exerciţiu de imaginaţie întorcându-ne în timp.
Ne aflăm în Imperiul Roman de Răsărit în timpul domniei Împăratului Licinius (307-324 d.Hr.). În cadrul imperiului, în provincia Armeniei, domnea guvernatorul Agricolae. Armenia, ca provincie romană, se întindea de la Marea Caspică până în ţinutul Turciei de azi, cuprinzând şi Capadocia, ţinutul cu cele mai renumite vestigii creştine din acea epocă. Aici exista un puternic bastion al credinţei creştine, înfiinţându-se multe aşezăminte monahale ortodoxe.
La începutul domniei lui Licinius, care era închinător la zeităţile romane, acesta declarându-se nemulţumit de faptul că rândurile creştinilor se îngroşau iar templele idolilor sărăceau, din lipsa jertfelor pe care oamenii trebuiau să le aducă zeilor, a dat un edict prin care toţi creştinii din imperiu să fie obligaţi să se închine zeilor şi să aducă jertfă de animale prin arderi de tot, din care să mănânce în cinstea falşilor dumnezei. De asemenea, a poruncit ca cei mai tari în credinţa creştină care refuză să jertfească zeilor, să fie prinşi şi torturaţi, apoi executaţi în public pentru a înspăimânta şi pe ceilalţi creştini şi a le fi ca exemplu.
Agricolae, guvernatorul Armeniei, fiind de asemenea idolatru, împărtăşea ideile împăratului, fiind foarte zelos în punerea în practică a edictului imperial. A început o prigoană intensă împotriva comunităţilor de creştini din provincie, prinzând episcopi şi preoţi pe care încerca să îi oblige, sub ameninţarea cu moartea prin chinuri neimaginabile, să jertfească şi să se închine idolilor. În acele vremuri, biserica noastră dreptmăritoare creştină a dat un număr foarte mare de martiri care au refuzat să se lepede de Hristos şi să se închine zeilor închipuiţi de minţile oamenilor.
În ţinutul Capadociei, unde creştinismul era în floare, existând multe comunităţi de creştini, episcopi şi preoţi, era o garnizoană militară ce avea rol de apărare a ţinuturilor nordice ale provinciei împotriva popoarelor migratoare ce atacau frecvent oraşele şi satele provinciei. Unul din detaşamentele de pedestraşi ai acestei garnizoane, fiind compus din mercenari plătiţi, ce proveneau din diverse regiuni ale imperiului roman, era cel mai pregătit şi instruit din punct de vedere militar, fiind compus din ostaşi curajoşi şi loiali împăratului, gata să îşi dea viaţa oricând pentru binele provinciei.
Detaşamentul, compus din 40 de soldaţi, era în întregime format din creştini, având în rândurile sale trei ostaşi care cunoşteau foarte bine Sfintele Scripturi şi anume Chirion, Candid şi Domnos. În cazarma în care erau cantonaţi, în fiecare seară soldaţii ascultau cuvântul Domnului de la cei trei colegi ai lor şi cântau psalmi ai Sfântului Proroc David. În duminici şi în sărbători, atunci când era posibil, participau la Sfânta Liturghie în bisericile Capadociei, alături de ceilalţi credincioşi.
Se spune că erau foarte credincioşi, iar credinţa că Domnul Hristos este cu ei în permanenţă le dădeau curaj în lupte, ieşind de fiecare dată învingători şi teferi din toate acţiunile şi misiunile la care participaseră.
Odată, într-o ambuscadă creată de inamicii lor, detaşamentul lor a rămas singur cu inamicul, ceilalţi retrăgându-se, părăsind câmpul de bătălie. Bravii ostaşi, după obiceiul lor, au început să cânte în cor un psalm ridicând ochii spre cer: „Dumnezeule, întru numele Tău mîntuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele.”
Oastea inamică, mult superioară din punct de vedere numeric, văzând această scenă neobişnuită pentru nişte oşteni, cum cântau şi ridicau mâinile spre cer, chemând numele lui Hristos, au simţit în inimile lor o teamă iar în momentul când cei 40 de oşteni au înaintat în luptă strigând cu putere numele Domnului Iisus, şi lovind cu putere săbiile de scuturi, mulţi dintre ei au luat-o la fugă, iar ceilalţi care au avut totuşi curajul să înfrunte mica ceată de oşteni, slăbindu-le puterile ca prin minune, au fost ucişi până la unul sau au fost luaţi prizonieri de către bravii soldaţi creştini.
Despre această surprinzătoare victorie s-a dus vestea în acel ţinut, iar mulţi colegi de arme de-ai lor începuseră să îi invidieze şi să le poarte pică. Faptul că în acea garnizoană, ei erau singurii creştini şi că faptele lor de vitejie erau puse pe seama credinţei lor puternice în Dumnezeul cel adevărat cinstit în Treime, Tatăl, Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi Sfântul Duh, a ajuns la urechile guvernatorului Agricolae. Acesta, nesuportând ca tocmai soldaţii imperiului să fie creştini, a poruncit să fie aduşi toţi în faţa sa pentru a-i cerceta. Plutonul de creştini a fost nevoit să îndeplinească ordinul cu bucurie creştinească, făcând un marş forţat lung din Capadocia până în Cetatea Sevastia Armeniei de lângă lacul Sevan neştiind motivul real al chemării lor. Drumul lung parcurs de plutonul de soldaţi pe jos, a durat câteva zile, suportând frigul şi gerul, deoarece era iarnă. Au mers mai bine de 150 de kilometri pe jos, dar marşurile pentru ei era ceva obişnuit, viaţa dură de pedestraş în armata imperială îi căliseră şi îi făcuseră rezistenţi la vicisitudinile acestei slujbe ostăşeşti.
Ajunşi în Sevastia, pe data de 26 februarie, plutonul de ostaşi creştini, fiind chemat în faţa guvernatorului, se aliniase cu precizie în linie, aşteptând cuminţi sosirea voievodului lor. Fuseseră înştiinţaţi despre motivul chemării lor la raport dar acest lucru i-au îmbărbătat şi mai mult, dându-le curaj şi încredere că Domnul Iisus Hristos va fi cu ei ca întotdeauna. Nu fuseseră încă dezarmaţi, aveau asupra lor armamentul din dotare, săbiile, scuturile şi suliţele lungi romane foarte ascuţite. Coifurile şi platoşele erau foarte bine întreţinute şi lustruite, iar ţinuta militară şi încălţămintea erau bine curăţate, aşteptând tăcuţi şi cu priviri fixe undeva în faţă, sosirea guvernatorului. Trebuia să aibă loc o revistă de front şi trebuiau să creeze o impresie bună voievodului.
Agricolae sosi în sunet de trâmbiţe călare pe un cal alb cu harnaşament scump. Descălecă în faţa detaşamentului ce aştepta aliniat în poziţie de drepţi, iar la îndemnul comandantului lor strigară toţi cu putere: „Ave, ave, ave!”
Guvernatorul, văzându-i, îşi dădu seama imediat că avea de-a face cu un detaşament de soldaţi foarte instruiţi, pregătiţi şi căliţi în lupte, ordonaţi şi puternici. Nu se aştepta ca nişte creştini să fie atât de impresionanţi. Se opri în faţa lor şi ridicând capul îi privi de sus strigând cu glas tare către ei.
- Bravi soldaţi, după câte văd, sunteţi nişte ostaşi în care imperiul îşi poate pune nădejdea oricând. Am auzit de faptele voastre de vitejie şi am rămas profund impresionat. Însă, totodată, am auzit şi lucruri nu tocmai plăcute despre voi. Am auzit că în garnizoana în care sunteţi încartiruiţi, voi nu jertfiţi bravilor şi slăviţilor noştri zei. Am auzit de asemenea că voi sunteţi credincioşi acelui om care a murit sfărâmat de armata romană pe cruce. Oare se cade ca nişte soldaţi ai imperiului nostru să fie atât de necredincioşi şi să nu ceară ajutorul în luptă zeilor noştri strămoşeşti? Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile. De ce nu jertfiţi zeilor? Răspundeţi!
Un soldat cu grad mai mare din rândul din faţă răspunse cu glas tare guvernatorului:
- Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, guvernatorule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug. Noi suntem creştini şi îl mărturisim pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Împărat şi Domn al oamenilor.
Guvernatorul primi răspunsul ca un pumnal înfipt în inimă. Nu se aştepta ca un soldat să îi răspundă pe un ton atât de potrivnic. Se apropie de el şi îl privi în ochi, însă ostaşul avea privirea fixă undeva în faţă trecând prin Agricolae ca şi cum nu ar fi fost în faţa sa.
- Cum te numeşti soldat?
- Chirion, mărite voievod!
- Hm, iar voi, ceilalţi, ce părere aveţi? Sunteţi de acord cu el?
O tăcere adâncă se lăsă în loc de răspuns. Agricole nu primi nici-o vorbă din partea lor.
- Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunându-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos!
Un alt soldat vorbi din al doilea rând cu glas mare:
- Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul!
Guvernatorul rămase înmărmurit. Nu mai întâlnise asemenea curaj la nici un soldat. De obicei era învăţat ca soldaţii să îndeplinească fără cârtire toate ordinele sale.
- Cum te cheamă ostaş?
- Candid, mărite voievod!
Agricole îl privi în ochi sfidător scrâşnind din dinţi. Se întoarse spre sfinţii oşteni şi văzând că erau hotărâţi în convingerile lor încercă să le vorbească pe un ton mai înţelegător, în speranţa că poate îi va convinge să se lepede de credinţa lor în Hristos.
- Nu grăiţi mai multe, ci, lăsând vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor. Dacă nu veţi face aşa, veţi fi daţi la munci şi chinuri până vă veţi hotărî să jertfiţi zeilor împărăteşti. Iar dacă nu o veţi face veţi fi executaţi în mod crud şi în public.
- Noi suntem oşteni ai gărzii imperiale, iar tu nu ai dreptul să ne execuţi fără voia împăratului Licinius! Poţi doar să ne cercetezi! Adăugă Chirion cu un curaj nebănuit, de care şi el se mira în inima sa.
La auzul acestor vorbe Agricole rămase mut. Avea dreptate ostaşul. Nu se putea atinge de trupurile lor fără voia împăratului. Însă avea puterea să îi dezarmeze şi să îi întemniţeze. Dădu ordin gărzilor sale să dezarmeze pe oştenii creştini, să le ia platoşele, săbiile, suliţele, scuturile, coifurile şi însemnele militare, întemniţându-i în închisoarea cetăţii. Era în data de 26 februarie, când iarna geroasă muşca cu ace tăioase feţele sfinţilor oşteni. Aceştia au executat ordinul fără crâcnire predând armamentul şi însemnele militare soldaţilor lui Agricolae, apoi au mers tăcuţi şi încolonaţi spre temniţă.
Agricolae ştia că peste puţine zile, împăratul Licinius venea să viziteze provincia, iar cu acea ocazie avea să îi prezinte acest caz dificil şi delicat totodată, când soldaţii imperiului nu se supun ordinelor împărăteşti de a jertfii zeilor. Avea de gând să ceară împăratului consimţământul de ai executa pe oşteni în public ca pildă pentru ceilalţi creştini ascunşi din provincie.
Oştenii au fost încuiaţi toţi într-o temniţă mare, umedă şi rece, având culcuş câteva smocuri de paie pe marginea zidurilor mucegăite şi jilave. Nu au fost puşi în lanţuri şi nici nu au fost bătuţi, ci la cererea guvernatorului, au fost numai păziţi de străji toată noaptea. Aceştia, după ce temnicerul a încuiat uşa, s-au obişnuit puţin cu locul acesta ingrat şi dezonorant pentru un ostaş drept şi cu onoare, apoi la îndemnul Sfântului Chirion, care cunoştea pe de rost stihurile psalmilor lui David, au început să cânte în cor. Sfântul Chirion le recita stihul iar ceilalţi în frunte cu Sfinţii Candid şi Domnos repetau în cor stihul cântat după rânduiala învăţată de la preoţii lor duhovnici din Capadocia. Stăteau toţi în genunchi cu faţa spre răsărit şi cântau din inimă stihurile psalmilor: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui”
După ce cântau stihurile unui psalm se rugau fiecare cu lacrimi şi cu inima încinsă de dragostea faţă de Hristos. Apoi iar cântau şi iar se rugau, stând aşa până spre miezul nopţii. Era un spectacol impresionant. Patruzeci de bărbaţi de toate vârstele, unii mai tineri, alţii mai în vârstă, stăteau în genunchi în întunericul temniţei luminat de o făclie înfiptă în perete la întrare, pe care străjerii veneau din când în când să o înlocuiască. Mirosul de fum al făcliei, aerul umed şi mucegăit al temniţei, mirosul împuţit de excremente lăsate de cei ce fuseseră închişi înainte acolo, şobolanii care colcăiau prin toate cotloanele temniţei, dădeau fiori reci pe şira spinării oricui. Însă aceşti bravi soldaţi primeau aceste umilinţe ca pe nişte daruri de mare preţ, ştiind că prin acestea se apropiau şi mai mult de suferinţa şi umilinţa Mântuitorului executat prin crucificare. Deşi erau foarte osteniţi de drumul lung, umiliţi şi dezonoraţi, aceşti bărbaţi curajoşi au stat în priveghere şi rugăciune până spre miezul nopţii. La un moment dat, în temniţă se făcu un curent şi un şuierat ca de vânt, zburând firele de paie de pe podeaua pietruită, iar pe peretele dinspre răsărit apăru o lumină albă şi caldă. Chipul Domnului Hristos le apăru atunci în acea lumină tuturor şi cu un glas blând le vorbi, auzindu-se în toată temniţa, care le spuse: „Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”.
Toţi au rămas înmărmuriţi şi uimiţi de acea apariţie şi toţi au auzit acel glas care le-a vorbit blând şi cu dragoste. Se priveau unii pe alţii înspăimântaţi şi începură să se ciupească fiecare să se convingă că nu visau. Toţi auziseră glasul şi văzuseră chipul Domnului în lumină. Mergând spre ieşire observară străjerii care moţăiau pe scaune pe coridorul temniţei. Aceia nu auziseră acel glas care răsunase destul de puternic şi de rezonant. Atunci, bărbaţii se umplură de mai mult curaj, sperând fiecare că va ajunge la finalul acestei vieţi, bine plăcuţi lui Dumnezeu, câştigând nemurirea şi viaţa veşnică şi dulce alături de Cel pe care îl iubesc atât de mult.
O bucurie nemaiîntâlnită le umplu tuturor sufletele, dându-le speranţă şi curaj în lupta ce o avea de dat împotriva vrăjmaşului diavol şi al slujitorilor lui omeneşti. Au stat treji până dimineaţă cântând şi rugându-se continuu.
Zorii zilei începuseră să mijească. Agricolae, toată noaptea a fost chinuit de vise înspăimântătoare şi de gânduri, nesuportând împotrivirea acelor oşteni. Se gândi ca dis de dimineaţă să se întâlnească din nou cu ei şi să îi abordeze mai prietenos, poate, poate o să îi înduplece să îl asculte. Se pregăti pentru întâlnire, îmbrăcându-se cu haine scumpe şi odăjdii de preţ, apoi merse în sala de sfat unde porunci străjerilor să aducă în faţa sa adunarea sfinţilor oşteni. Îi aştepta cu nerăbdare stând pe tronul său înconjurat de servitoare şi de străjeri. În sală începură să intre sfinţii unul câte unul, obosiţi, cu feţe ponosite de nesomn, având mişcări încete, dar având feţele luminate chiar cu câte un mic zâmbet schiţat discret. La apariţia lor, văzându-i cât sunt de destinşi şi plini de curaj, guvernatorul li se adresă de pe tron prietenos fără să se ridice în picioare.
- Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Câţi ostaşi are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi.
Sfântul Candid, păşi uşor în faţă şi grăi către Agricole:
- Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic.
Guvernatorul rămase înmărmurit de răspunsul soldatului. Cu greu îşi stăpâni mânia şi adăugă:
- Nu v-am spus că în a voastră voinţă este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?
- De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urâm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile fiarelor.
Guvernatorul nu se aştepta să aibă chiar aşa de mare împotrivire. Deja aceşti oameni deveniseră obraznici şi răspunsurile lor provocatoare erau jignitoare la adresa măriri sale. Umplându-se de mânie Agricolae le spuse urlând la ei:
- Vai de voi nenorociţilor, nici nu ştiţi ce vă aşteaptă! Luaţii pe aceşti netrebnici şi legaţii în lanţuri în cea mai întunecoasă temniţă a cetăţii!
- Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi. Adăugă Sfântul Chirion.
Guvernatorul auzind din nou de împărat se muie şi le porunci gărzilor să îi ducă din nou în temniţă neînlănţuiţi, aşteptând venirea împăratului Licinius în cetate.
Sfinţii au fost din nou întemniţaţi, iar timp de de şapte zile până la sosirea lui Licinius, au stat în temniţă numai în priveghere şi în rugăciuni, ascultând cuvânt de învăţătură de la Sfântul Chirion care le spunea:
"Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvârşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuţi."
Şi iată că împăratul Licinius a venit în Sevastia, aşa cum se aştepta şi Agricolae cel necredincios. Imediat ce împăratul a sosit în cetate, se interesă la guvernator despre problemele pe care le întâmpină în conducerea acestei provincii. Agricolae abia aşteptă să spună împăratului despre cazul ostaşilor din armata imperială care nu respectă ordinul împărătesc de a se închina şi jertfi zeilor. Licinius auzind aceste veşti se mânie şi ceru imediat să îi fie înfăţişată imediat ceata de oşteni rebeli.
Auzind că sunt duşi pentru a fi înfăţişaţi înaintea împăratului, Sfântul Chirion îi îmbărbătă pe colegii săi spunându-le: „Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atâta mulţime de potrivnici şi într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Licinius şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie. Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”
Au fost încolonaţi şi duşi în sala de judecată unde Licinius şi Agricolae îi aşteptau pentru a fi judecaţi. Pe drum, oştenii mergeau încolonaţi cântând psalmul lor, cu care porneau de obicei la luptă, repetând versurile cântate după ce Sfântul Chirion le rostea înainte cu voce tare. Lumea de pe marginea drumului îi privea cu uimire şi se minunau când văzură că nişte soldaţi ai armatei imperiale au atâta curaj, mărturisind în public faptul că sunt creştini. Exemplul lor i-au îmbărbătat atunci pe mulţi credincioşi ce se temeau de a mărturisi că sunt creştini, urmând în perioada următoare alte procese şi torturi ce duceau la Domnul Hristos tot mai mulţi martiri.
Ceata de ostaşi intră în sala sfatului şi se aliniară ca nişte oşteni disciplinaţi, stând drepţi cu capul sus şi cu privirile înainte. Stăteau nemişcaţi aşteptând ca cei doi să înceapă a le vorbi.
Licinius se îndreptă spre ei şi trecând prin faţa lor privindu-i pe fiecare în faţă rămase impresionat de statura şi curajul acestor soldaţi. Se gândi că ar fi fost mare păcat pentru armata sa să piardă astfel de oşteni pricepuţi şi întorcându-se spre Agricolae spuse cu voce tare:
- Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia!
Şi adresându-se sfinţilor le spuse cu voce tare:
- Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decât alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi.
Sfinţii ascultară cele spuse dar nu ziseră nimic. Doar curajosul Candid avu curajul să dea un răspuns împăratului:
- Mărite împărat, eu vorbesc în numele tuturor celor ce suntem în această ceată de pedestraşi. Şi iată răspunsul nostru pe care l-am pregătit încă dinainte de a veni la această judecată: Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru!
Împăratul rămase uimit de curajul şi de răspunsul Sfântului Candid. Îi privi pe toţi încă o dată şi scrâşnind din dinţi, plin de ură şi de mândrie spuse:
- Fie, cum vreţi voi. Îmi pare rău sincer că pierd asemenea ostaşi. O să vă pară rău pentru alegerea voastră. Până acum aţi fost scutiţi de torturi, dar de aici înainte o să vă muncesc în chinuri până veţi jertfi zeilor sau veţi muri în dureri neimaginabile. Luaţii, duceţi-i în curte, legaţii de stâlpi şi cu pietre să îi loviţi peste gură până când se vor răzgândi sau vor muri.
Agricolae, satisfăcut de hotărârea împăratului dădu ordin soldaţilor să le pună lanţuri sfinţilor şi să îi scoată afară. Străjerii îi luară pe sfinţi şi îmbrâncindu-i îi scoase în curte. Înainte să iasă din sală curajosul Candid adăugă:
- O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începi să faci acestea şi vei vedea răsplătirea Domnului.
Guvernatorul îi privi cu mânie şi se răsti către ei:
- O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?
Şi luând gărzile împărăteşti pe sfinţi îi scoase în curte, îi legară pe fiecare de nişte stâlpi de lemn înfipţi în pământ şi având un morman de pietre, slujitorii guvernatorului luă câte un bolovan şi aruncă fiecare înspre sfinţi pentru a le sfărâma capetele. În acel moment se întâmplă un lucru uluitor şi neobişnuit. Mâini nevăzute dirijau braţele slujitorilor care în loc să arunce cu pietre în sfinţi aruncau în colegii lor torţionari sfărâmându-le capetele şi gurile. Care apuca să arunce spre sfinţi cu piatra, bolovanul făcea în aer o traiectorie ciudată întorcându-se ca un bumerang spre ceilalţi slujitori care aruncau cu pietre spărgându-le capetele. În acest mod majoritatea slujitorilor au căzut răpuşi la pământ de pietrele aruncate de colegii lor sau chiar de către ei. Publicul spectator rămase uimit de ceea ce vedeau, fiind de faţă multă lume şi slujitori ai cetăţii guvernatorului. Iar sfinţii mucenici, văzând acestea, se întăreau în Domnul şi se făceau mai îndrăzneţi.
La un moment dat, Agricolae nemaisuportând situaţia creată, luă de jos o piatră şi aruncând-o spre unul dintre sfinţi, bolovanul azvârlit cu putere de guvernator se întoarse înapoi şi sfărâmă gura voievodului umplându-l de sânge.
Sfântul Chirion a zis:
- Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărâma.
Guvernatorul cu gura sfărâmată, plin de sânge răcni din răsputeri:
- Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânşii.
- Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei şi amândoi sunteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci; spuse Sfântul Domnos cu voce tare, legat fiind de acel stâlp al infamiei.
Unul din slujitorii tiranului a zis către sfinţi:
- O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?
- Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfântul Duh şi ne sârguim a săvârşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte.
Văzând că aceste munci nu au efect asupra lor, împăratul dădu ordin de a înceta supliciul şi dădu ordin să îi bage în lanţuri în temniţă. Ostaşii creştini au fost legaţi în lanţuri grele şi duşi în temniţă unde au fost legaţi de ziduri astfel încât să nu poată sta decât în picioare. Aşa au stat sfinţii noştri înlănţuiţi toată noaptea atârnaţi în lanţuri cântând psalmi şi rugându-se Domnului pentru sufletele lor.
Era un spectacol destul de sinistru. Nişte bieţi întemniţaţi, obosiţi, murdari şi legaţi în lanţuri grele, atârnaţi pe pereţi, cântând psalmul lui David: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sunt ochii slugilor la mâinile stăpânilor lor, aşa şi ochii noştri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi.
Vocile lor răguşite şi obosite cântau în cor acest psalm, impresionând pe străjerii ce îi păzeau. De altfel acestora, din spirit ostăşesc, începuseră să le fie milă de colegii lor, ostaşi pregătiţi şi viteji, care au atâta curaj de mărturisire creştină.
Pe la ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dânşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le: "Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi"
Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos, fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: "Fă-ne orice voieşti, că noi suntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor". Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lângă Agricolae, ţinând în dreapta o sabie iar în stânga un şarpe, spunându-i la ureche: "Al meu eşti, îmbărbătează-te". Atunci împăratul Licinius împreună cu guvernatorul Agricolae au dat ordin ca sfinţii să fie duşi la lacul din apropierea cetăţii, să fie dezbrăcaţi de haine şi ţinuţi în apa îngheţată până ce se vor hotărî să se dezică de credinţa lor în Hristos şi vor jertfii idolilor. Ostaşii creştini au fost legaţi cu lanţuri grele la picioare şi unul de altul şi duşi pe jos până la lacul de lângă cetate. Era iarnă cumplită, vântul bătea cu putere iar lacul făcuse o pojghiţă de gheaţă deasupra. Mergeau încet târând lanţurile grele pe jos, cântând în cor psalmul lor cu care mergeau de obicei la luptă. Oamenii care erau pe drum îi priveau cu mirare şi se minunau de curajul şi tăria lor cu care înfruntă pe tiranii conducători. Deodată, în timp ce sfinţii mergeau pe drumul spre lac, din mulţime apăru o femeie care ţinea în mână un coş de nuiele acoperit cu un ştergar. Îndreptându-se curajoasă spre căpetenia străjerilor îi spuse:
- Te rog din inimă, şi tu eşti oştean ca şi ei, doar că ei au un scop pentru care suferă atâta umilinţă, te rog să mă laşi să le dau acestor bieţi nenorociţi câte un colăcel din acest coş. Le-o fi foame şi lor! Te rog din inimă!
Căpetenia privi femeia de sus de pe calul său şi fiindu-i şi lui milă de acei, până mai ieri tovarăşi de arme, a permis femeii să le dea câte un colăcel să mănânce. Atunci femeia curajoasă se apropie de fiecare sfânt şi le întinse fiecăruia câte un colac uns cu miere şi nuci pisate. Oropsiţii condamnaţi primiră acea pomană şi se rugară pentru acea femeie Domnului să fie pomenită în veci pentru curajul şi inima ei bună.
Mulţi curioşi însoţeau convoiul până ce ajunseră pe malul lacului. Convoiul condamnaţilor era însoţit pe margine de mai multe persoane, printre care şi mama unuia dintre sfinţi pe nume Meliton, pe care îl îmbărbăta să reziste până la capăt, că nu mai are mult şi va fi în braţele Stăpânului Hristos.
La locul execuţiei fusese amenajată pe malul iezerului o baie caldă unde ardea focul încălzind apa, iar aburii fierbinţi îmbia pe oricine să vină să se încălzească. Scopul pentru care a fost înadins amenajat acest feredeu (baie) era acela că dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi să se răzgândească şi ar dori închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească în acel feredeu cald.
Ajunşi la locul supliciului, cei 40 de sfinţi au fost dezbrăcaţi de haine şi i-au băgat până la gât în apa îngheţată a lacului. Aceştia au intrat curajoşi în iezer răcnind şi îmbărbătându-se unii pe alţii spunând: „Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urâm trupul.
Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre”
Spectatorii curioşi de pe marginea lacului priveau înmărmuriţi şi se minunau de curajul bărbaţilor. Sfinţii sufereau cumplit cântând în continuare în cor psalmul lor preferat cu care mergeau la atac în lupte.
Sosind ceasul întâi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputând să rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la feredeu. Dar când şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dânşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas repetând după Sfântul Chirion: „Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adâncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mâinii Tale. Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alină iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine”
Aşa au petrecut sfinţii chinuri cumplite până în ceasul al treilea din noapte, când i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.
Şi, căutând străjerul temniţei către dânşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânşii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugeta, zicând în sine: "Nu sunt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?"
Înţelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând şi zicând cu mare glas: "Şi eu sunt creştin!" Apoi, stând în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: "Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!" Şi s-a făcut desăvârşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a completat locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.
Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzându-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: "Vai mie, sunt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sunt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima prietenilor mei voievozi şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici rămăşiţele lor pământeşti să nu mai rămână?"
Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat". Deci au început cu toţii a cânta psalmul acesta: Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.
A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzând pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi gândeau că acest fapt este un meşteşug vrăjitoresc, deoarece şi apa în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzând şi pe străjerul temniţei stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dânsul pe ostaşi: "De ce acest străjer a făcut aşa?" Iar ostaşii au răspuns: "Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, dezbrăcându-se repede şi-a aruncat hainele sale, a sărit la dânşii în apă, strigând aşa: "Şi eu sunt creştin!""
Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i, să-i târască la mal; şi, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane.
Butuci mari de lemn şi ciocane grele de fier cu cozi de lemn lungi erau pregătite pe malul lacului. Bărbaţii erau luaţi de către slugile guvernatorului şi fiind întinşi pe pământ, punându-le picioarele pe butuci, îi loveau cu acele ciocane peste fluierele picioarelor şi peste glezne sfărâmându-le.
În timp ce se executa pedeapsa, în răcnetele sfâşietoare ale condamnaţilor, maica tânărului de treizeci de ani, Meliton, unul dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Se temea ca nu cumva fiul ei, fiind mai tânăr, să se înfricoşeze şi să slăbească în chinuri, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa strigând: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!"
Iar sfinţii mucenici, fiind sfărâmaţi şi sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: "Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul!" Şi zicând toţi "Amin", şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.
Atunci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în căruţe trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va rămâne viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de teamă mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurându-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maica sa, ajungând carele din urmă, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.
După ce i-au dus la locul de ardere, aproape fiind acesta de râu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punând pe dânsele trupurile martirilor, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dânşii tiranii: "De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dânsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în rău ca nici praful lor să nu rămână!" Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în râu, spre a fi pierdute definitiv şi a nu fi folosite de creştini spre pomenirea mucenicilor.
Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii mucenici, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicându-i: "Vino noaptea şi ne scoate pe noi din râu!" Iar el, luând clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinţilor, până la unul, le-a pus într-un loc cinstit.
Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi care au primit cununi de la El, strălucesc în lume ca nişte lumini. Ei au crezut în Dumnezeu şi L-au mărturisit pe Hristos, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfânta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsând pomenirea vieţii lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sunt acestea: "Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie".
Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în ziua de douăzeci şi şase februarie şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică în ziua de noua martie, stăpânind împăratul Licinius în Imperiul Roman de Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfântului Duh, în veci. Amin.
Aceasta a fost povestea martiriului acestor bărbaţi sfinţi care au ţinut piept vrăjmaşului diavol şi slujitorilor lui omeneşti.
Acum, după două milenii, aceste întâmplări, pentru oamenii moderni de azi, sunt considerate legende sau basme. Însă aceste fapte au fost cât se poate de adevărate.
Să luăm aminte la credinţa acelor sfinţi martiri, să credem şi noi cu tărie în existenţa sufletului, în viaţa veşnică şi în mântuirea sufletului din ghearele iadului.
Să-l iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice onoruri şi poziţii sociale sau să nu ne lipim inimile de averile pământeşti în detrimentul bogăţiei Raiului veşnic. Cine crede şi are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă şi cine doreşte să îşi păstreze curată haina sufletului să o păstreze.
În amintirea acestor bravi soldaţi martiri, an de an, creştinii ortodocşi în ziua de 9 martie sărbătoresc cu evlavie pe cei 40 de mucenici şi împart săracilor, precum femeia milostivă, colăcei unşi cu miere şi nucă pisată cărora în tradiţia populară le-a rămas numele de mucenici.
Dumnezeului nostru slavă şi cinste!
Gheorghe Marius
Bibliografie:
Vieţile sfinţilor (Proloagele)
