Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?
Sfantul Andrei Criteanul
s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana,
intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el
devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pentru
care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".
Curand devine secretar al patriarhului
de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza
la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat
in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului
nostru Iisus Hristos).
Monahul Andrei ramane in Constantinopol,
unde i se incredinteaza conducerea unei importante opere
social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case
pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biserica
bizantina din acea vreme.
In anul 692, a fost ales episcop de
Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau
"Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a
fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a infiintat
manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de
educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au
suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un
bun predicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata
liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este
considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai
renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si
constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.
Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica
in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De
aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din
insula Mitilina (Lesbos).
Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?
Este vorba de un canon de pocainta,
adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari
bogate, compuse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate
de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care
aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei
Triodului.
Canoanele liturgice au aparut la
sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea,
inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre
cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac
urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini
sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere
muzical si au un continut teologic mai accentuat.
Canonul liturgic are noua cantari lungi,
formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la
inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica
rasariteana:
1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si rugaciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si rugaciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).
Fiecare cantare a Canonului incepe cu un
Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si
se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi
(doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).
La Canonul initial al Sfantului Andrei
Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost
adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari
(trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor
Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).
In secolele XI-XII, un canon de doua
stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase
Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor
Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost
adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul
Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri,
toate intercalate intre Fericiri.
Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?
Acest canon al Sfantului Andrei
Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se
canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea
"Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica
si de semnul sfintei cruci.
Canonul Sfantului Andrei Criteanul
se citeste pe fragmente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti,
in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei
Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a
5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.
Ce contine Canonul cel Mare ?
Acest bogat si frumos canon este, in
acelasi timp, meditatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul
Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria
sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se
pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci
robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au
pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.
Cu inima plina de smerenia vamesului, cu
strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la
infricosatoarea judecata, despre care vorbesc Evangheliile primelor
trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata,
deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii
sufletului din moartea pacatului.
Rugaciunea vamesului "Dumnezeule,
miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei
Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih:
"Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"
Pocainta-rugaciune a fiului risipitor:
"Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma
numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul
unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului
care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule,
si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste
lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)
Pacatul este alipirea sufletului de cele
pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a,
6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste
sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de
Dumnezeu se preface in instrainare de El.
Pacatul pe care il descrie Canonul cel
Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu
Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la
caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea
in Sfanta Scriptura.
Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a
Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti
oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge
la mantuire.
Marii pacatosi care s-au pocait si s-au
ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru
intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau
se curata de el prin pocainta.
Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca
este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie,
roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a
adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune
adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui
Dumnezeu pentru noi pacatosii!"
Rugaciunile din Canonul cel Mare
adresate Maicii Domnului si Sfintilor Apostoli arata, in general,
legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor.
"Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea
lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de
umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem
sa vedem invierea cea slavita a lui Hristos Dumnezeu, slava si lauda
aducand."
Maica Domnului, care a purtat in
pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii,
impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici
insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin
pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de
iubire a omului cu Dumnezeu.
Marturisirea si preamarirea Sfintei
Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina
refacerii comuniunii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile pocaintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.
Marturisirea dreptei credinte prin
doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin
pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei
si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile
pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile
celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.
Un alt element care sustine rugaciunea
de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde
este plansul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la
Dumnezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite
intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.
Sfantul Ioan Damaschinul
explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor
mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire
si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela
aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit
sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o
sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.
Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu
acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans
din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele
pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru
energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara
nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.
In timpul Postului Mare in Triod se
subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care
s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea
indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.
Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti
Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile
pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu
se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul
ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de
uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni,
iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de
uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii
duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacrimilor nevoitorilor sau
ascetilor din pustie care au facut roditoare pustia prin rodirea
virtutilor. Nu e vorba doar de pustia fizica, exterioara, ci, in primul
rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o
intr-un sol fertil al virtutilor.
Parintii Bisericii, mari dascali si
traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii:
lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile
bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos
precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot continua si
dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile
bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata.
Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in
general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest
adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul
care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile
pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii,
bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.
Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin
Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt
un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei
iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Cantarile noastre bisericesti compuse,
in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au
invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o
bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii
impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei.
O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciunii de pocainta.
Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum si vesmintele liturgice,
de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei;
ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare,
cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin
smerita rugaciune, comori de lumina in inima.
Totusi, intrucat pocainta are ca scop
bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare,
Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare
se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia
Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta,
se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita
pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta
este mai intens sau mai sever.
In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite
dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii
mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara,
veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada
Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a
sufletului din moartea pacatului si culmineaza cu explozia bucuriei
invierii Domnului din noaptea de Pasti.
Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti
sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de
a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea
vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce
avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."
+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane