“Şi nu numai atât, dar şi în necazuri să ne lăudăm, bine ştiind că necazul rodeşte răbdare, iar răbdarea, încercare, iar încercarea, nădejde” (ROMANI 5,3-4).

Grea este munca lucrătorului de pământ de a conduce plugul, de a trage cu el brazdele, de a arunca sămânţa, de a suferi vremea rea şi frigul, de a abate de la ogor apa cea de prisos şi de săpa canaluri prin mijlocul holdelor şi al fâneţelor. Dar această muncă obositoare şi foarte grea i se face lui uşoară şi suportabilă, când priveşte semănăturile cele înverzite, aria plină cu snopi de grâu, în zilele noastre, am putea spune hambarele pline de grâu, având în urma unei recolte bogate o foarte mare bucurie. Tot aşa corăbierul îndrăzneşte a se arunca în valurile cele sălbatice, nu se teme de furtună şi de marea cea foarte adeseori care mugeşte, rabdă vânturile cele nestatornice, valurile cele grozave ale mării şi durata cea lungă a călătoriei pe mare, mai ales în zilele noastre când multe vapoare care transportă diverse mărfuri sunt atacate de piraţi şi mulţi marinari sechestraţi, alţii chiar omorâţi pentru acapararea mărfurilor de pe vapor, toate acestea le rabdă şi le suportă, căci se gândeşte la valoarea mărfurilor, la preţul pieţelor şi îşi vede înaintea ochilor câşigul cel mare pe care el nădăjduieşte să-l dobândească. De asemenea, ostaşul suferă cu bărbăţie rănile, nu se teme de armă, rabdă foamea şi frigul, marşurile cele îndelungate şi toate primejdiile la care este expuns în război, gândindu-se la biruinţă şi la răsplata pe care o va primi în urma ei.

Iubiţi credincioşi!

Toată această introducere ne ajută să îndeplinim cu mai mare simţ de răspundere cuvântul Domnului şi a ne face mai râvnitori şi mai osârduitori la toată fapta cea bună. Dacă lucrătorul de pământ, ostaşul şi marinarul, mai înainte amitiţi în linişte suferă greutăţile pentru nădejdea şi privirea la lucrurile cele viitoare, deşi acelea sunt numai nişte lucruri, care se sfârşesc cu viaţa aceasta pământească, cu cât mai vârtuos suntem şi noi datori a asculta fără obosire învăţătura cea dumnezeiască şi lupta pentru VIAŢA VEŞNICĂ arăbda cu tărie de suflet toate ostenelile și greutăţile?

Nădejdea ce o au aceia se atinge numai de nişte bunuri pământeşti şi pe lângă aceea foarte nesigure, ba încă adeseori ei mor, fără de afi putut vedea împlinirea aşteptărilor. Mulţi dintre cei amintiţi mai înainte se bucură de nădejdile lor, dar adeseori nu dobândesc nimic, deşi au trecut prin tot felul de încercări, răbdând tot felul de necazuri şi strâmtorări.

Lucrătorul de pământ, adeseori, după toate ostenelile sale, tocmai pe când s-a pregătit de seceriş, constată că a muncit deageaba, căci grâul s-a pălit, sau l-au sticat lăcustele, ori seceta sau ploile peste măsură, sau grindina, ori multe alte calamnităţi. El şi-a epuizat toate resursele fizice şi financiare şi de multe ori nu gustă din lucrul mâinilor sale. Asemenea i se întâmplă şi corăbierului, mai nou, marinarului. Cum şi-a încărcat vaporul, se bucură de câştigul pe care îl va obţine când va ajunge cu încărcătura la destinaţie, dar înainte de a intra în portul unde trebuie să descarce marfa, se izbeşte de un mal, sau de un şir de stânci ascunse sub apă, sau este sechestrat de piraţi, pierzând întreaga încărcătură, sau se bucură că cel puţin a scăpat cu viaţă. Tot aşa şi un soldat, poate că a rezistat în multe bătălii, biruind vrăşmaşii, dar îşi poate pierde viaţa într-un atac minor din partea inamicului şi tot eroismul său se pare că a fost zadarnic.

În viaţa creştină însă, lucrurile nu stau aşa. Nădejdile creştinului sunt tari, sigure şi nepieritoare, nu se risipesc odată cu moartea, ci sunt îndreptate către viaţa veşnică, fericită, nemuritoare şi nu se pot zădărnici aici de vremea cea rea, nici de nenorociri neaşteptate şi nici chiar de moarte. Aşa, împlinirea nădejdii noastre şi marea răsplată de dincolo de moarte, ne luminează chiar în mijlocul nenorocirilor la care suntem expuşi.

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă următoarele: “Şi nu numai atât, dar şi în necazuri ne lăudăm, bineştiind că necazul rodeşte răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde” (ROMANI 5,3-4); “Căci pentru mine a vieţui înseamnă Hristos, şi a muri este câştig” (FILIPENI 1,21). Conform celor relatate, nu trebuie să fim nebăgători de seamă la aceste cuvinte biblice, ci trebuie considerate ca adevărate izvoare de înţelepciune dumnezeiască.

De aceea el a zis: “şi în necazuri ne lăudăm”, cunoscând el însuşi bunurile pe care le putem dobândi după moarte. La necazuri au fost expuşi în decursul istoriei omenirii toţi adevăraţii propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Când învăţătura cea dumnezeiască s-a propovăduit de către Apostoli, şi ei s-au dus în toate laturile lumii pentru a răspândi Evanghelia Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când ei se sileau să stârpească din rădăcină rătăcirea idolească, respingând aşezămintele închinătorilor de idoli, războindu-se cu toată răutatea, arătând oamenilor pe Dumnezeul Cel Adevărat: Unul în fiinţă şi în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, învăţându-i despre învierea morţilor şi viaţa veşnică, lumea păgână şi mai ales marii ei dregători au pornit un război cumplit împotriva lor.

Împotriva lor şi a acestor dumnezeieşti învăţături s-au alarmat domnii şi împăraţii cei puternici ai pământului şi s-au aprins de mânie, oamenii în particular s-au tulburat, toate locurile publice clocoteau de zgomot, membrii instanţelor judecătoreşti s-au înfuriat, săbiile s-au scos din teacă, gata să taie şi să schingiuască pe oricare Îl va propovădui pe Hristos Cel răstignit şi Înviat.

Pedepsele, muncile, schingiuirile şi tot ce i se pare omului grozav, ameninţau. Precum, când marea se învolburează, gata să sfarme orice corabie care navighează pe ea, aşa era atunci starea lumii, tatăl se lepăda de fiul său pentru credinţa cea sfântă, mama se despărţea de fata sa, fratele de frate, stăpânul se înfuria asupra slugii, toată firea era în mare stare de alertă, şi nu a izbucnit numai un război cetăţenesc, ci un război în fiecare casă, în fiecare familie. (Nu trebuie uitat că aceste orori vor fi şi în vremurile de pe urmă, mai ales în timpul domniei lui Antihrist, când va fi mare suferinţă în lume pentru cei ce-L vor mărturisi pe Hristos).

Toate acestea s-au petrecut pentru căci cuvântul Domnului pătrundea în urma Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostoli ca o sabie, şi depărtând pretutindeni mădularele cele bolnave de cele sănătoase, pricinuia pretutindeni dezbinare şi luptă şi aducea mii de prigoane asupra creştinilor, astfel, unii erau aruncaţi în temniţă, alţii erau târâţi la judecători, iar alţii erau duşi la moarte, altora li se confiscau şi răpeau bunurile, alţii au fost trimişi în exil, alţii, groaznic chinuiţi. Nenorocirile ce au căzut asupra lor erau mai numeroase ca fulgi de zăpadă din iernile cele mai grele. Înlăuntru era lupta, afară frica de prieteni şi de străini şi chiar de aceia cu care erau legaţi prin legătura firii şi a sângelui.

Aşa s-au născut SFINŢII BISERICII! Tocmai datorită evenimentului Pogorârii Sfântului Duh, Biserica a rânduit ca în prima duminică după Rusalii să fie pomeniţi toţi sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pentru că ei prin viaţa lor au dobândit sfinţenia de la Hristos în şi prin Duhul Sfânt. Prin viaţa noastră şi prin mărturia noastră, suntem chemaţi cu toţii ca să dobândim sfinţenia.

Învăţătura Bisericii noastre afirmă că acelor creştini – sau chiar unor persoane din Vechiul Testament – care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă şi morală, şi care, după trecerea lor la cele veşnice, duc o viaţă fericită în cer, gustând o parte din fericirea pe care o vor primi deplin după Judecata Universală, li se cuvine o cinstire şi o închinare relativă, manifestată în sărbătorile consacrate lor, în bisericile ridicate în cinstea lor, în preamărirea vieţii şi faptelor lor, în slujbele rânduite de Biserică în cinstea şi pomenirea lor, în venerarea moaştelor şi icoanelor lor şi în rugăciunile adresate lor spre a mijloci lui Dumnezeu pentru noi.

Aceştia, dimpreună cu îngerii, formează ceata sfinţilor, dintre care cea mai vrednică de cinstire este Maria, Maica Domnului, căreia Biserica îi dă un cult de preacinstire sau supravenerare (în limba greacă: iperdulia). Nu trebuie să confundăm cinstirea pe care o dăm sfinţilor cu cinstirea pe care I-o dăm lui Dumnezeu.

Cinstirea pe care I-o dăm lui Dumnezeu se numeşte adorare (în limba greacă: latria), pe când cinstirea acordată sfinţilor se numeşte venerare (în limba greacă: dulia), iar cea dată Sfintei Fecioare Maria – Maica Domnului, se numeşte supravenerare sau preacintire (în limba greacă: iperdulia).

Adorarea este o cinstire absolută care I Se cuvine numai lui Dumnezeu, Izvorul întregii existenţe, Căruia noi trebuie să ne dăruim cu întreaga noastră fiinţă ca Acelui Care este Creatorul, Proniatoru (purtătorul de grijă al întregii creaţii) şi Binefăcătorul nostru. Prin adorare, noi dăm expresie îndeosebi dependenţei şi supunerii totale faţă de Dumnezeu, în timp ce prin venerare, care este o cinstire relativă, noi îi cinstim pe sfinţi pentru vrednicia lor deosebită. Mai mult, cinstindu-i pe sfinţi, Îl cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Care a dat acestora harul Său, cu ajutorul căruia şi prin ostenelile lor au devenit persoane bineplăcute lui Dumnezeu, “prieteni” şi “casnici” ai săi.

Prin cinstirea sfinţilor Îi aducem laudă lui Dumnezeu, după cum zice Psalmistul: -“Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeu lui Israel” (PSALM 67,36); -“Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui” (PSALM 150,1). Făcând parte din aceeaşi comuniune a Bisericii, relaţia noastră cu sfinţii e o relaţie de dragoste frăţească, noi având îndrăzneală către ei, iar ei ca prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu au îndrăzneală către El ca să se roage pentru noi. Sfinţii duc o viaţă conştientă, cunoscând prin harul lui Dumnezeu trebuinţele lor de pe pământ, se bucură când aceştia se pocăiesc (bineînţeles în sensul ortodox al acestui cuvânt, nu în sensul sectar de părăsire a Bisericii Ortodoxe, cum greşit au înţeles, înţeleg şi vor înţelege unii) şi se întristează când noi creştinii perseverăm pe calea păcatului.

Sfinţii sunt oameni care încă din viaţa lor pământească au bineplăcut lui Dumnezeu, iar după moarte au fost învredniciţi de o parte din fericirea veşnică, pe care în mod deplin o vor primi numai după obşteasca judecată. Pentru viaţa lor virtuoasă, pentru suferinţele îndurate pentru credinţa în Hristos, pentru dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, în Sfânta Scriptură ei sunt numiţi:
– PRIETENI AI LUI DUMNEZEU: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc” (IOAN 15,14);
– CASNICI AI LUI DUMNEZEU: “Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini, şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia Apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (EFESENI 2,19-20);
– JUDECĂTORI AI LUMII: “Adevărat vă spun vouă, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (MATEI 19,28); “Oare nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 CORINTENI 6,2).

Deşi există multe mărturii biblice în ceea ce priveşte cinstirea sfinţilor, în această privinţă există şi obiecţii ale celor care s-au depărtat de la adevăr şi anume sectarii, care, sub nici o formă nu sunt de acord cu cinstirea sfinţilor.

OBIECŢIE SECTARĂ: “Căci Unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (1 TIMOTEI 2,5). După concepţia sectară, conform acestui verset, Biserica ar fi, deci, în eroare când numeşte pe Maica Domnului şi pe sfinţi “MIJLOCITORI”.

RĂSPUNSUL DIN PARTEA BISERICII ORTODOXE împotriva acestei afirmaţii, vine din următorul verset: “Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie adusă la timpul său” (1 TIMOTEI 2,6). Acesta este sensul de mijlocitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Or, sfinţii nu în acest sens sunt numiţi de noi mijlocitori sau solitori. Ei sunt mijlocitori în rugăciune, rugându-se pentru nevoile noastre trupeşti şi sufleteşti. Noi nu coborâm deci nicidecum pe Domnul Iisus, al Cărui rol de MIJLOCITOR-RĂSCUMPĂRĂTOR Îi revine exclusiv; ci cinstim pe Sfinţi ca “prieteni” ai Lui. Sfinţii ne ajută, prin solirile lor, mijlocind la fraţii lor de pe pământ. În această privinţă avem următoarele argumente biblice: -“Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (1 TESALONICENI 5,25); -“În sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, pentru ca cuvântul Domnului să-şi plinească alergarea (aici dimensiunea vizată de Pavel nu e cea geografică, spaţială, de “propagare” a Evangheliei, ci istorică, temporală, a unui drum ce trebuie parcurs cu repeziciune într-o singură direcţie, aceea a eshatonului, la capătul căruia alergarea devine propria ei cunună “slăvită”) şi să fie slăvit aşa cum e şi la voi” (2 TESALONICENI 3,1); -“Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem o conştiinţă bună, voind ca întru totul să ne purtăm cum trebuie” (EVREI 13,18); -“Dar vă rog, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru iubirea Duhului, ca împreună cu mine să vă luptaţi în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine…” (ROMANI 15,30).

Dacă Sfântul Apostol Pavel le scria credincioşilor să se roage pentru el, atunci noi, care suntem departe de tot ceea ce a făcut, propovăduit şi scris Pavel, cum să renunţăm la rugăciunile Sfinţilor adresate lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Sub nici un aspect nu putem renunţa la cinstirea Sfinţilor, ei fiind proorociţi şi în Vechiul Testament ca de exemplu la Psalmu 67,36. Dacă n-ar exista Sfinţi, opera de răscumpărare a neamului omenesc săvârşită de Hristos, ar fi fost total inutilă.

Şi în Biserică putem face comparaţie cu ceea ce este în armată. Mulţi ostaşi are armata unei ţări, dar nu mulţi dintre ei sunt generali şi amirali, gradele cele mai superioare ale armatei. Asemănător stau lucrurile şi în Biserică. Dacă cei din armată nu sunt toţi egali, adică nu-i totuna soldatul cu ofiţerul şi cu generalul, căci fără comanda ofiţerilor şi a generalilor, soldaţii n-ar şti ce au de făcut, iar ofiţerii şi generalii nu şi-ar putea pune în aplicare strategia lor de luptă fără soldaţi, tot aşa nici noi nu ne putem considera egali cu sfinţii, care au dobândit acest har, unii cu preţul vieţii lor – cum sunt Sfinţii Mucenici, alţii ducând o viaţă cu multe renunţări la multe din plăcerile lumii, cum sunt Sfinţii Cuvioşi.

Prin faptul căci noi îi cinstim pe Sfinţi, înseamnă că avem exemple demne de urmat pentru a ajunge la mântuire, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (EVREI 13,7).

AMIN.

BIBLIOGRAFIE:

-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;
-2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI 2001;
-3. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – PREDICI LA DUMINICI ŞI SĂRBĂTORI; Traduse şi orânduite după Duminicile şi sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de EPISCOPUL DE ROMAN MELCHISEDEK; TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREASFINŢITULUI IUSTINIAN, EPISCOPUL MARAMUREŞULUI ŞI SĂTMARULUI; EDITURA BUNAVESTIRE; BACĂU – 1997;
-4. MOLDOVAN, Pr. prof. Dr. Ilie – CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ ÎN FAŢA OFENSIVEI ANTIHRISTICE SECTARE; Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului; Editura PRO-VITA VALEA PLOPULUI – Prahova – 1998;
-5. TODORAN, Pr. prof. Dr. Isidor şi ZĂGREAN, Arhid. prof. Dr. Ioan – TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ – manual pentru Seminariile Teologice – ediţia a treia; Tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului BARTOLOMEU, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului; RENAŞTEREA – 2000.

de Preot Gheorghe Salagian

Sursa: www.calauzaortodoxa.ro