Despre pacatele savirsite cu gindul

In vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale!“ Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta blasfemiază. Şi Iisus, cunoscând gândurile lor, le-a zis: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?: A zice: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a zice: Ridică-te şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, - i-a zis atunci slăbănogului -: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!“ Şi ridicându-se, s'a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, s'au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor o astfel de putere. [Evanghelia de la Matei (IX, 1-8)]

Predica la Duminica a VI-a dupa Rusalii
( Despre pacatele savirsite cu gindul )

Parintele Cleopa Ilie

Si stiind Iisus gindurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? (Matei 9, 4)

Iubiti credinciosi,

In multe locuri ale Sfintei si dumnezeiestii Scripturi aflam ca Dumnezeu Cel Atoatestiutor stie gindurile oamenilor si vede mai inainte toate cele ce vom face si vom gindi noi. Acest lucru il arata si psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tai (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arata acelasi lucru, zicind: Eu sint cel ce cerc inimile si ispitesc rarunchii ca sa dau fiecaruia dupa caile lui si dupa roadele ispravilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile si rarunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).

Asadar, fratii mei, nu trebuie sa ne miram ca Dumnezeu stie gindurile noastre, ci mai ales, sa ne temem de Dumnezeu, fiindca El nu numai ca stie gindurile noastre, ci si pedepseste pacatele ce nu le vom marturisi la duhovnic si nu ne vom pocai de ele, pazindu-ne mintea de gindurile rele.
In Legea Veche se oprea pacatul numai din lucrare, nu si din gind. Asa, de exemplu, zice: Sa nu furi, sa nu desfrinezi, sa nu ucizi... (Iesire 20, 13-15). Legea veche, avind numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de implinirea si desavirsirea ei, deoarece, dupa marturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desavirsit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a si venit in lume Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca sa strice Legea Veche, ci ca sa o plineasca si sa o desavirseasca, adica sa scoata pacatul din gind, din radacina (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreste pacatul numai din lucrare, ci si din gindire. Legea Veche se aseamana cu o coasa care taie iarba pe deasupra pamintului, iar radacinile ramin, iarba iarasi crescind la loc. Legea Darului, Sfinta Evanghelie, scoate pacatul din radacina, adica din gindire, caci dupa invatatura Sfintilor Parinti, gindurile sint radacini ale faptelor (Sfintul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simtiri, 1826, p. 230).
Mintuitorul, aratind desavirsirea Legii Noi fata de Legea Veche, zice: Ati auzit, ca s-a zis celor de demult: Sa nu desfrinezi (Iesire 20, 14); Eu insa va spun ca oricine se uita la femeie, spre a o pofti a si savirsit adulter cu ea in inima sa (Matei 5, 27-28). In alt loc, Mintuitorul aratind greutatea pacatului cu gindul, zice: Oricine se minie pe fratele sau vrednic va fi de osinda (Matei 5, 22); si iarasi: Oricine uraste pe fratele sau, ucigas de oameni este (I Ioan 3, 15). Iata dar ca si un singur gind de ura asupra fratelui nostru ne face ucigasi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevarat si stiutor al inimilor omenesti si al gindurilor mintii, adeseori mustra pe farisei si pe carturari, vazind in mintea si inimile lor ginduri de ura, de zavistie, de viclenie, de fatarnicie, de slava desarta, de mindrie, de desfrinare si altele de acest fel.
Prin aceasta ne arata ca El vede, judeca si osindeste pacatele noastre, facute cu gindul inaintea Lui, daca nu le vom marturisi si nu ne vom pocai de ele. Sfintii si dumnezeiestii Parinti, avind in vedere ca Dumnezeu pedepseste pacatele cu gindul, pururea isi pazeau mintea si inima de gindurile patimase si rele, aducindu-si aminte ca cuvintul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decit orice sabie cu doua taisuri si patrunde pina la despartitura sufletului si duhului, intre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii (Evrei 4, 12).

Sfintul Efrem Sirul, avind in vedere ca gindurile vor fi pedepsite in ziua cea mare a judecatii de apoi, zice: "Nu va aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gindul ca nu ar fi mari si nu ar avea osinda de la Dumnezeu. Daca pacatele cu gindul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrinare intru pofta de femeie si ucidere intru ura de frate? Daca pacatele cu gindul nu ar fi osindite, nu era nevoie ca dreptul Iov sa aduca jertfa in toate zilele inaintea lui Dumnezeu, pentru pacatele facute cu gindul ale feciorilor sai" (Iov 1, 4-5). Daca pacatele cu gindul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, ca in ziua judecatii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor si cele ascunse ale intunericului, pirindu-i pe dinsii gindurilor lor, si dind raspuns in ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gindurile rele in mintea noastra? La aceasta intrebare, insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos ne raspunde, zicind: Cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om (Matei 15, 18). Alta data iarasi zice: Dinauntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrinarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomia, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, pizma, hula, trufia, usuratatea. Toate aceste rele ies dinauntru si spurca pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cite feluri sint gindurile rele? La aceasta intrebare spune Sfintul Casian Romanul ca opt sint gindurile rautatii. Si care sint aceste opt feluri de ginduri rele? Cel dintii gind al rautatii este al lacomiei pintecelui; al doilea, al desfrinarii si al poftei de desfrinare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al miniei; al cincilea, al intristarii; al saselea, al trindaviei; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al mindriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce fapta buna putem scapa de gindurile rele? Atit monahii, cit si crestinii pot scapa de gindurile rele prin doua fapte bune, si anume: Prin paza mintii de ginduri numita si trezvia atentiei prin sfinta rugaciune si mai ales rugaciunea inimii. Iar pentru a scapa de orice gind rau si de orice patima, trebuie sa unim trezvia atentiei, adica gindurile curate ale mintii noastre cu sfinta rugaciune. Aceste doua fapte bune lucreaza strins unite una cu alta si se sustin reciproc, dupa cum zice Sfintul Isihie Sinaitul: "Atentia mintii si rugaciunea lui Iisus, se sutin una pe alta, pentru ca atentia suprema se naste din rugaciunea neincetata iar rugaciunea se naste din paza mintii si atentia supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Sa nu uitam insa ca atit atentia gindurilor, cit si sfinta rugaciune sint alungate din mintea noastra de pacatul uitarii. Uitarea este primul pacat din partea rationala a sufletului, care alunga si stinge din mintea noastra trezvia si rugaciunea. Acest lucru il adevereste acelasi sfint parinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atentiei, ca apa, focului si in toata vremea o razboieste cu putere. Precum zapada nu naste flacari, sau apa foc, spinul smochine, asa nu va fi libera mintea omului de ginduri rele, de cuvinte rele si de fapte diavolesti, daca nu si-a curatit mintea si inima cu trezvia atentiei si cu rugaciunea".
Si iarasi zice: "Precum fara corabie nu putem trece marea, asa fara paza mintii de gindurile rele si fara chemarea deasa a lui Iisus Hristos, nu este cu putinta sa izgonim momeala gindului celui rau" (Ibidem, p. 48 si 76). Caci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gindurile rele si toate cursele vrajmasului diavol este de a repeta neincetat in toata vremea si in tot locul rugaciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (sau pacatoasa)".
Deci va rog sa nu uitati, cind va vin ginduri si pofte rele in minte sau in inima, sa le izgoniti de la voi cu aceasta sfinta rugaciune. De veti avea paza mintii si rugaciunea, sa stiti ca va aflati pe calea mintuirii.
Acest lucru il adevereste si Sfintul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca sa se mintuiasca, nu are nevoie decit de minte treaza si de rugaciune" (Pateric, Rm. Vilcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiti credinciosi,

Am vorbit astazi despre pacatele pe care le facem cu gindul in toata ziua, in tot ceasul si in orice clipa, ca sa ne dam seama ca si pentru aceste pacate vom da raspuns la judecata. Apoi sa stiti ca multi dintre crestini se pazesc de pacate mari, de moarte, dar se osindesc pentru multimea pacatelor cu gindul, care ii robesc pina la moarte, si ei nu le iau in seama. Oare cei care de tineri cugeta la tot felul de pacate trupesti si-si ucid mintea, fecioria si simturile, hranindu-se cu ele, mai pot fi cosiderati curati si neprihaniti in fata lui Hristos, chiar daca n-au facut astfel de pacate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sint curati inaintea Domnului de nu se vor pocai de ele. Si citi dintre asemenea crestini, mai ales tineri, necasatoriti si vaduve, nu sint stapiniti de aceste pacate? Oare nu datorita pacatelor cu mintea si imaginatia ajung oamenii la pacatele cu fapta si la patima?
Multi altii sint robiti in minte de gindul averii. Isi fac planuri de tot felul, cugeta la averi, case, bani si nu au odihna pina nu incearca sa-si realizeze visul. Dar visele se spulbera, averile se risipesc, iubitorii de argint imbatrinesc si mor saraci de toate si robiti de patima aceasta nevindecata intretinuta in minte si inima prin ginduri si imaginatii. Credeti ca-i va fi usor la judecata unui asemenea om?
Altii sint robiti de parerea de sine si de gindul ca ei sint mai buni, mai credinciosi, mai curati, mai placuti lui Dumnezeu decit ceilalti. Oare credeti ca ne putem mintui daca sintem robiti de gindul mindriei si al slavei desarte? Nu, nicidecum, daca nu vom marturisi aceste cugete la duhovnic si daca nu ne vom parasi de ele cit mai curind posibil.
Altii judeca pe aproapele in inimile lor si il osindesc pentru faptele lui. Altii cugeta numai bauturi si ospete, haine scumpe si cinste paminteasca, iar daca nu le dobindesc se tulbura, cirtesc, slabesc in credinta si mor nemultumiti in suflet. Oare acestia nu traiesc in zadar? Vor avea ei raspuns bun la infricosata judecata? Dar care dintre noi nu ne lasam prada gindurilor rele, fara sa ne dam seama ca pacatele cu gindul duc la cele cu fapta si ca pentru toate gindurile si cuvintele desarte vom da raspuns inaintea lui Dumnezeu.
Pentru a va da seama de urmarile grele ale pacatelor cu gindul, va voi spune o istorioara adevarata din cartea numita Pateric.
Un sihastru oarecare ce traia in pustie, avea un frate mirean intr-un oras. Dupa citeva vreme a murit fratele acela si i-a ramas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui sau, a mers acolo, a luat pruncul si l-a dus in pustie, la chilia lui. Il hranea cu finice si cu alte verdeturi din pustie, din care minca si el. Copilul n-a vazut nici un om, in afara de batrinul care-l hranea, de cind l-a dus in pustie. Nici femei, nici sat n-a vazut, nici piine n-a mincat, nici n-a stiut ce este si cum este viata lumii acesteia. Totdeauna era in pustie cu batrinul, postind, rugindu-se si laudind pe Dumnezeu. A petrecut in aceasta nevointa optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.
Dupa ingroparea lui, a inceput sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, sa-i descopere pentru acel copil in care ceata de sfinti este rinduit. Dupa multa rugaciune pe care a facut-o cu mare osirdie, a adormit si a vazut in vis un loc intunecat si plin de toata scirba, iar in mijloc era copilul zacind intr-o suparare nespusa. Acestea vazindu-le, batrinul s-a mirat si a inceput a se ruga catre Dumnezeu, zicind: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necuratiile trupesti si lumesti? Oare nu Te lauda pe Tine in toate zilele si noptile, postea, priveghea si se ostenea si de nici un pacat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta ca il vad pe el pedepsit in acel loc de intristare? Dar noi care sintem nascuti, crescuti si imbatriniti in pacate, ce nadejde de mintuire vom avea? O, amar si vai de mine!"
Aceasta si mai multe zicind batrinul cu plingere si cu tinguire, a stat inaintea lui ingerul Domnului si i-a zis: "Ce plingi asa, batrinule, si de ce te tinguiesti pentru copil care cu adevarat nu s-a atins de pacate trupesti si lumesti. L-ai invatat a posti, a priveghea si a se ruga, dar copilul avea mindrie mare si inaltare in inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curatenia lui si viata cea neatinsa de lume, ca este un mare sfint, mai mare decit cei din lume, si a murit in aceasta gindire inalta de sine. Deci sa stii ca nu este nedreptate la Dumnezeu, caci tot cel ce se inalta pe sine cu gindul sau, necurat este inaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".
Aceasta zicindu-i, ingerul s-a facut nevazut. Batrinul si-a venit in fire si in constiinta si a plins neincetat pentru moartea copilului pina la sfirsitul vietii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiti credinciosi,

Am pus aceasta istorioara sa arat cit de mare este inaintea lui Dumnezeu pacatul cu gindul, daca omul nu-l marturiseste si nu se pocaieste de el. Ati vazut ca nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atita sfintenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugaciunea, nici celelalte nevointe si osteneli ale lui daca nu a avut smerenie. Pentru un gind de mindrie care-l stapinea si-a pierdut sufletul pentru vesnicie...
Deci sa stam bine si sa luam aminte la pacatele noastre facute cu gindul si sa nu ni se para ca ele ar fi un rau mic. Dupa invatatura Sfintilor Parinti, raul cel mic nu este mic daca aduce paguba mare. Oare diavolul nu a cazut din cer prin pacatul mindriei cu gindul, impreuna cu toata multimea ingerilor de un gind cu el?

Iata ce zice dumnezeiasca Scriptura in aceasta privinta: Tu ai zis in cugetul tau: In cer ma voi ridica si deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aseza scaunul meu. Sedea-voi pe muntele cel inalt, peste muntii cei inalti, care sint spre miazanoapte. Sui-ma-voi deasupra norilor si asemenea Celui Preainalt voi fi (Isaia 14, 13-14).
Iata si pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul sau plin de mindrie: Si acum, tu te pogori in iad, in cele mai de jos ale adincului! (Isaia 14, 15).
Vedeti cit de mari sint urmarile pacatelor cu gindul? Citi dintre crestini, robiti de cugetele rele si patimase, nu cad in cele mai grele pacate din care nu mai pot fi izbaviti? Citi nu poarta in inima si mintea lor gindul de a se razbuna pe semenii lor, gindul de a-si parasi familia, de a fura ceva, de a savirsi desfrinare cu cineva, de a intra in vreo secta sau chiar de a-si pune capat vietii? Si daca cel stapinit de asemenea cugete rele nu-si marturiseste gindurile, daca nu se roaga staruitor si nu urmeaza sfatul duhovnicului sau, ajunge sa savirseasca cu fapta cele ce le cugeta in mintea sa, spre vesnica lui pierzare.
Sa-L rugam pe Preamilostivul Dumnezeu sa ne izbaveasca de toate gindurile pierzatoare de suflet si sa ne lumineze mintea, inima si vointa, sa cugetam numai la cele bune si sa facem cele bune, pentru a ne izbavi de pacate si de a trai in veci cu Hristos! Amin.

Parintele Cleopa Ilie

 *********

 POMENIREA SFINŢILOR PĂRINŢI
care s-au adunat la Sinodul IV Ecumenic

In vremea aceea, ridicându-Şi ochii Săi la cer, Iisus a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat. Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt; căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M'ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu M'am preamărit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt, şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi nici unul dintre ei n'a pierit, decât fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura. Dar acum Eu vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea s'o aibă deplină întru ei. [Evanghelia de la Ioan (XVII, 1-13)]

Monofizismul. 

Sinoadele din Constantinopol (448) si Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451

1. Eutihianismul sau monofizismul

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem inva­tatura din Alexandria despre unirea celor doua firi din per­soana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intru­pare a fost absorbita de firea Sa dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumne­zeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.

Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divino-umana.       

                            

Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, nu are pe langa firea Lui dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.                 

                                                                                         

2. Sinodul de la Constantinopol din 448

Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa de episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat sa-si expuna doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448 la Constantinopol, la care au parti­cipat episcopii aflati in capitala. Dupa multe ezitari, Eutihie s-a prezentat in fata sinodului, in ziua de 22 noiembrie 448, facand urmatoarea marturisire : "Recunosc ca inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar dupa unire nu recunosc decat o singura fire".  In urma acestei declaratii, Eutihie a fost anatematizat, mai intai de sinodul local din Constantinopol, in 448. Sentinta de condamnare a fost semnata de 30 de episcopi si 23 de egumeni.

3. Sinodul talharesc de la Efes (449). Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat ca invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod, care a fost convocat la Efes, pentru luna august 449.                                                                                          

Eunucul Hrisafie, sustinator si ruda cu Eutihie a facut totul spre a fi opriti sa vina la sinod epis­copii banuiti ca sunt adversari ai lui Eutihie. Pentru a da insa sinodului caracterul sau de ecumenic, a primit pe patriarhul Flavian si pe delegatii papei Leon cel Mare. Sinodul s-a deschis la Efes, in biserica Sfanta Ma­ria, la 8 august 449, presedintia fiind incredintata patriarhului Dioscor al Alexandriei.

Dezbaterile sinodului s-au tinut intr-o atmosfera foarte agitata. Ast­fel s-a retras dreptul de vot al ierarhilor care s-au pronuntat in sinodul local din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie.

Dioscor al Alexandriei a dictat sinodului condamnarea invataturii or­todoxe despre existenta celor doua firi in persoana Mantuitorului si a impus monofizismul ca doctrina ortodoxa.

Papa Leon I, informat prin delegatii sai de brutalitatile petrecute la Efes in 449, a numit acest sinod : "sinod talharesc", nume care i-a ramas in istorie. In sinodul tinut la Roma in 449, papa Leon cel Mare a respins toate hotararile sinodului talharesc.

4. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451

La 28 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a moare, iar tronul Bizantului a revenit, in lipsa unui mos­tenitor, sorei sale Pulheria. Imediat dupa urcarea pe tronul Bizantului, Marcian si Pulheria, au hotarat sa convoace un nou Sinod ecumenic.

Sinodul IV ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in bise­rica Sfanta Eufimia din Calcedon. Numarul episcopilor participanti a variat intre 520 si 630, cifra neajunsa de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanti erau din Rasarit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440-461) a trimis la Sinodul IV ecu­menic din Calcedon 5 delegati : trei episcopi si doi preoti. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu si Rustician, aflati incidental la Constantinopol, refugiati din Africa, din cauza navalirii vandalilor. 

     

Imparatul Marcian a prezidat sedinta din 25 octombrie 451, cand s-a facut proclamarea solemna a hotararii de credinta, iar el a tinut cuvan­tarea de inchidere a sinodului.

In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urma­toarea marturisire de credinta:

 "Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in Dum­nezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o sin­gura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai ina­inte despre El proorocii si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".

Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451.

In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.

Sursa