Iubirea de averi este radacina tuturor relelor.

"In vremea aceea, un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?“ Iar Iisus i-a zis: „De ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu. Cunoşti poruncile: Să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Iar el a zis: „Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea“. Şi auzind Iisus, i-a zis: „Încă una îţi lipseşte: Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mi Mie“. Iar el, auzind acestea, s'a întristat, fiindcă era foarte bogat. Şi văzându-l Iisus că s'a întristat, a zis: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu“. Iar cei ce auzeau au zis: „Şi cine poate să se mântuiască?“ Iar El a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“. Evanghelia de la Luca (XVIII, 18-27)

În duminica a XXX-a după Rusalii, în bisericile ortodoxe se citeşte o pericopă evanghelică foarte interesantă şi actuală pentru zilele noastre, anume pilda tânărului cel bogat care dorea să moştenească viaţa cea de veci. Citind pericopa evanghelică de mai sus cu mare atentie, observam ca de cand a fost alungat din gradina Edenului, omul este supus unei ispite permanente şi anume lipirea sufletului de cele materiale. Din esenţa sa, omul este creat de Dumnezeu din trup material şi suflet de natură spirituală personal şi conştient. În viaţa aceasta materială, omul este tentat să creadă că este numai trup datorită lipsei credinţei în Dumnezeu. Cu cât omul este mai lipsit de credinţă devine din ce în ce mai materialist. Astfel, s-a ajuns chiar să se creeze o filozofie politică numită materialism dialectic, concepută de către Karl Marx şi Friedrich Engels, cea mai devastatoare concepţie filozofică a omenirii care a dus la apariţia bolşevismului sovietic şi la infectarea întregii omeniri cu concepţii anticristice şi antireligioase. Datorită tezelor sale fundamentale, materialismul dialectic a prins mai mult în rândul claselor sociale sărace ale societăţii, care conform acestei teorii erau defavorizate, exploatate şi nedreptăţite de către clasele sociale bogate. Şi dacă ne gândim bine exploatarea oamenilor de către oameni a fost încă de la începutul istoriei umane prin apariţia sclaviei, robiei. Greşeala fundamentală a teoriei merialist-dialectice este faptul că are la bază teoria darwinistă care scoate din ecuaţia apariţiei şi dezvoltării societăţii umane pe Dumnezeu. 

Este o teorie complet atee, bazată strict pe studii despre raportul dintre materie şi conştiinţa umană. Lipsind rolul creator al lui Dumnezeu, mergând pe tot felul de teorii ştiinţifice despre crearea lumii (Bing Bang) şi a omului (omul se trage din maimuţă), nebunia a ajuns atât de departe încât omul materialist s-a raportat numai la existenţa sa in această viaţă materială, excluzând cu desăvârşire viaţa veşnică şi rolul mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, prin Învierea sa din morţi. La baza existenţei omenirii conform acestei teorii este materia, iar cea mai superioară formă a evolutiei materiei este ... creierul uman. Noţiunea de viaţă, suflet, este exclusă cu desăvârşire, procesele gnoseologice avand la bază doar natura înconjurătoare, iar prin acumulări succesive de cunoaştere aceasta se află într-o continuă evoluţie. 

Trecând puţin în revistă teoria materialist dialectică care a pus stăpânire pe omenire şi care a lăsat în sufletele oamenilor viermi neobosiţi care îi deturnează de multe ori de la calea mântuirii, să ne întoarcem la pericopa evanghelică de mai sus. 

Studiind cu atenţie această întâmplare descrisă de Sfânta Evanghelie, observăm că tânărul bogat nu era pe departe un materialist, dimpotrivă era credincios, cinstit, drept, chiar cuvios, după cum mărturiseşte acesta că a păzit legile din fragedă tinereţe. Însă avea o lipsă în structura sa sufletească si anume era atras de averi şi bani. Deşi era tânăr, era foarte bogat şi avea şi o dregătorie bună. Pornind de la ideea că aceste bogăţii şi dregătoria le-a căpătat prin metode cinstite, ne punem întrebarea firească şi omenească de ce Mântuitorul l-a sfătuit să le vândă pe toate, să le împartă săracilor şi va moştenii Împărăţia Cerurilor. 

De ce bogăţia şi poziţiile sociale stau în calea mântuirii? 

Răspunsul este unul singur. 

Bogăţia în sine nu este un obstacol în calea mântuirii, ci faptul că ne lipim sufleteşte de aceasta, ne învăţăm cu belşugul şi bunăstarea punându-ne fără să vrem încrederea în viitor doar în bogăţii, eliminând astfel pe Iisus  Hristos Mântuitorul nostru, pe Dumnezeu fără de care nimic nu vom putea face în viaţa aceasta. 

Tirania banilor este mare. Dacă apucă să te stăpânească iubirea de arginţi, greu este să te poţi elibera. Devii din ce în ce mai nemilostiv cu cei săraci plini de nevoi şi neajutoraţi, care îţi cer să îi sprijini. Eşti din ce în ce mai avid să acumulezi bogăţii, dorind din ce în ce mai mult, mergând pe falsul principiu că plus valoarea aduce bunăstare societăţii, şi în primul rând ţie. Este bine să creezi plus valoare, dar tot ceea ce îţi prisoseşte trebuie să distribui celor aflaţi în nevoi, boli grele şi neajunsuri. Să îţi opreşti pentru tine şi familia ta doar cât îţi este necesar unui trai decent şi să nu uiţi şi de suflet căruia nu îi trebuie bogăţiile vieţii acesteia ci să se hrănească cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu Tatăl. De la iubirea de bani şi averi pornesc toate relele şi păcatele omului, devenind apoi egoist, nemilostiv, iubitor de plăceri şi de distracţii, desfrâul în toate şi îmbuibarea, etc. etc. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: „Iubirea de argint este radacina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10).

Omul bogat devine şi linguşitor, încercând cu vorbe mieroase să intre pe sub pielea celor de la care aşteaptă să câştige ceva, şi de asemenea este aspru în vorbă cu cei săraci. De multe ori auzim din gura bogaţilor la adresa celor săraci că sunt puturoşi, că nu muncesc şi ei să strângă averi, că ei au muncit pentru averile strânse. Uită însă că fără Hristos nu puteau să strângă nimic. 

Aşa şi tânărul nostru din pericopa evanghelică, venind la Hristos încercă să îl linguşească ştiind că vorbeşte cu un învăţător foarte cunoscut în Israel şi de la care dorea să afle lucruri ce ţin de viaţa veşnică. Însă Domnul Hristos simţind viermele linguşelii îl întrebă pe tânăr: "De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu". Domnul avea posibilitatea sa nu îi raspundă acestui tânăr, însă ceva L-a impresionat la el atât de mult încât a zăbovit cu el puţin pentru a-l lămurii. 

Ce credeţi că l-a impresionat pe Domnul nostru Iisus Hristos la acest tânăr bogat?
Ei bine, întrebarea pe care acest tânăr a adresat-o Domnului este crucială. Aceasta este problema esenţială ce trebuie să macine pe om toată viaţa sa şi anume: Ce trebuie şi cum trebuie să facem să moştenim viaţa de veci?

Mare râvnă avea tânarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de întrebare! A venit la Hristos sa-L întrebe de viaţa veşnică, în timp ce altii veneau mînaţi de alte pricini: unii să-L ispitească, alţii ca să-i vindece, pe ei sau pe alţii. 
Domnul văzând râvna lui şi dorinţa lui sinceră de a se mântui îi răspunse simplu să respecte Legea, cu toate că îl cunoştea pe tânărul acela destul de bine şi ştia că acesta respecta întocmai legea veche. Răspunsul tânărului a fost concis, şi anume că de mic a respectat legea crezând cumva că e pe drumul cel bun spre Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos îi tăie avântul spunându-i că un singur lucru îi mai lipseşte. Tânărul nu a încercat să îl ispitească pe Hristos cu alte întrebări cum făceau majoritatea iudeilor învăţaţi şi bogaţi ci a mers mai departe întrebând pe Domnul ce anume îi lipseşte pentru a se mântui, fiind într-un fel puţin şocat de răspunsul Învăţătorului. La răspunsul Domnului Care îi recomandă să vândă toate averile sale si să le împartă săracilor, după care să-I urmeze Lui, tânărul a rămas blocat, s-a întristat şi a plecat foarte tulburat. Aici a intervenit viermele iubirii de arginţi care închide poarta împărăţiei cerurilor celor care îşi pun nădejdea în avuţii şi strâng mai mult decât le este necesar. 

Această întâmplare nu a fost deloc întâmplătoare. ci din pronia divină, pentru a salva acel suflet cuvios al tânărului bogat şi pentru a arăta celor prezenţi efectul nociv al iubirii de arginţi, Domnul Hristos a rânduit totul. El a rânduit ca tânarul să-L întâlnească "întâmplător" şi a încercat inima tânărului cu propunerea făcută la final. După plecarea tânărului a luminat pe cei prezenţi arătând că cei bogaţi au mare ispită în calea mântuirii pentru că foarte uşor se pot îndrăgosti de belşug şi îndestulare, uitând de ceilalţi apropiaţi ai săi, despărţindu-i astfel de viaţa veşnică. 
Iniţial tânărul s-a tulburat la propunerea făcută, plecând tulburat, dar sfânta tradiţie ortodoxă spune că ulterior acesta a vândut într-adevăr toată averea sa şi a urmat pe Hristos, fiind rânduit apoi de Sfinţii Apostoli episcop într-o regiune din Asia Mică.

Ce putem înţelege noi din pericopa evanghelică de mai sus? Cum o putem transpune în viaţa noastră modernă de azi? Ce efecte asupra societăţii actuale are această patimă tiranică a iubirii de arginţi? Care ar fi soluţia pentru rezolvarea efectelor nocive ale iubirii de arginţi?

Pentru societatea modernă, această pericopă evanghelică este caracteristică tuturor bogaţilor. Societatea capitalistă, consumistă, bazată pe consum, are ca principiu primordial gădilarea tuturor patimilor omeneşti prin reclame publicitare la tot felul de bunuri şi servicii, mai mult sau mai puţin utile vieţii cotidiene. Dar stimularea dorinţei de a avea acele bunuri sau servicii duce la o cursă nebunească a omului pentru câştigarea de bani în scopul dobândirii acelor avuţii. Ne dorim din reclame o maşină frumoasă, cu toate că cea pe care o avem în garaj e foarte bună, dar ... e veche! Vrem case din ce în ce mai utilate şi mari, vrem tot felul de mobilier, îmbrăcăminte şi încălţăminte "de firmă", aparatură, tehnologii, călătorii, distracţii, etc. etc. lista prelungindu-se până la dorinţa de a avea putere şi dregătorii peste ceilalţi semeni, apoi, uitând de unde am plecat, începem să asuprim pe cei apropiaţi, dorind să arătăm lumii ce importanţi şi deosebiţi suntem. 
Câtă prostie şi ce snobism generează averile! Privind un bogat snob din punct de vedere creştin, acesta este cel mai de plâns om de pe pământ. El uită la un moment dat şi de Dumnezeu, de viaţa veşnică, crezând că aici pe pământ este totul şi viaţa trebuie trăită la maxim "cât 10", conform unei melodii noi interpretate de un îndrăgit cantautor român. Cât se poate de materialist-dialectică această gândire! Comunismul a trecut, dar a rămas Consumismul care are acelaşi efect spiritual asupra oamenilor şi anume slăbirea şi chiar dispariţia credinţei în Dumnezeul Cel Creator şi Atoateţiitor. 
Societatea românească la ora actuală este bazată pe dezbinare, ceea ce îi place cel mai mult diavolului. Patronatul ambiţios devine din ce în ce mai mult exploatator. Un patron de firmă ar trebui să se simtă jignit dacă ar produce destul de mult şi ar avea salariaţi jerpeliţi, săraci şi în nevoi din lipsa mijloacelor financiare. Câţi oameni de afaceri trăiesc în lux, în călătorii lungi, în opulenţă pe care şi-o arată cu trufie celor din jurul lor, iar oamenii care muncesc pentru el trăiesc de pe o zi pe alta în nevoi, boli şi necazuri? Decât să mărească salariul slugii lui cu puţin, mai bine preferă să cheltuiască odraslele lui cât 10 salarii ale unui angajat prin cluburi şi baruri într-o singură noapte. 
Un om de afaceri plăcut lui Dumnezeu trebuie să fie în primul rând modest duhovniceşte, lipsit de trufie, să urmărească simplitatea şi să nu acumuleze averi inutile lui în detrimentul societăţii. Să se comporte cu angajaţii lui cu dragoste şi să îi considere parteneri în afacerea sa, împărţind şi acelora din plusvaloarea creată în funcţie de aportul fiecăruia. Un gest mic pentru el poate reprezenta o mulţumire mare pentru cei mai mici ai lui. Astfel, patronul devine apreciat şi iubit de colaboratorii lui, fiind pomenit de aceştia la altarul bisericilor de la sfintele slujbe. 
De multe ori acţiunile caritabile ale celor bogaţi se fac în văzul lumii, cu trufie şi întotdeauna altor persoane decât celor care muncesc pentru ei şi care trăiesc în mizerie, avand ca scop ascuns tot reclama afacerii lui. Prin aceste fapte, bogaţii se îmbată cu apă rece că sunt plăcuţi lui Dumnezeu pentru fapta lor, uitând că orice gest caritabil se face în ascuns pe principiul "să nu stie mâna stânga ce face mâna dreaptă".
 

Dacă se continuă procesul de îndepărtare de Dumnezeu al claselor avute din societate, se poate ajunge la asupriri insuportabile de către cei mulţi şi săraci, ducând chiar la revolte sindicale sociale, tulburări sociale majore, chiar la instaurarea unor regimuri comuniste egalitariste, cum s-a mai întâmplat în trecut. 
Şi cei săraci se pot infecta de patima iubirii de arginţi, mânaţi de invidie că nu pot şi ei să acumuleze averi. De fapt, păcatul invidiei a stat la baza societaţii comuniste egalitariste, având un efect nociv asupra tuturor, pe de o parte prin plafonarea celor care aveau posibilităţi intelectuale şi energie creativă pentru înaintarea în bine a societăţii, iar pe de altă parte prin promovarea mediocrităţii şi prostiei la nivel de politică de stat.

Am încercat să punctez doar cîteva aspecte ale societăţii moderne, ce ţine de patima iubirii de arginţi. Cu tristeţe în suflet constat că de fapt astăzi, cel mai iubit idol este BANUL. El este dumnezeul societaţii contemporane. Toată suflarea apreciază banul în loc de "toată suflarea să laude pe Domnul" cum ne îndeamnă Psalmistul. Toţi aleargă după bani. Şi bogaţii şi săracii sunt mânaţi în viaţă de principiul "fac orice pentru bani", ajungându-se chiar la legalizarea unor activităţi comerciale ce contravin flagrant legii Domnului. Asistăm la legalizarea cămatei (dobânzi) înfierată de Dumnezeu, creîndu-se un sistem financiar bancar mondial, ce stăpâneşte prin dorinţa oamenilor de averi tot globul pământesc. Băncile au creat din oameni adevăraţi sclavi, care muncesc toată viaţa pentru un acoperiş sau alte bunuri, luându-le banii împrumutaţi cu dobândă şi alte taxe. Cunosc un om care munceşte toată luna şi tot salariul îl duce la banca de unde s-a împrumutat să îşi renoveze casa, pe care a ipotecat-o, nici măcar să cumpere o casă nouă. Deci munceşte pentru bancă o lună de zile doar pentru ca aceasta să îi asigure acoperişul sub care stă cu familia sa. Și asta pe o perioadă de douazeci si cinci de ani. De celelate cheltuieli de întreţinere trebuie să se descurce singur. Şi s-a ajuns aici din dorinţa acestui om de a avea şi de lăcomia băncilor de a câştiga tot mai mult. Un complex de lăcomie semnat prin contract scris. Ce trist!

Ca soluţie de ieşire din criza financiară actuală mondială este una singură. Eradicarea crizei morale din societatea modernă. Deja mulţi zâmbiţi ironic citind această soluţie. Ştim cu toţii că este prea târziu, sau că este foarte greu, sau imposibil de realizat acest scop. Criza morală e generată de criza credinţei în Dumnezeu. Nu mai este credinţă la nivel macrosocial, cu excepţia unei turme mici, care va rezista până la sfârşitul acestei lumi materiale, ce va dispare prin focul cel mistuitor al iadului. Sau dacă există credinţă, aceasta este la nivel formal, doar din buze lăudând pe Domnul, iar cu fapta luptându-ne cu El. 
Mulţi spun că sunt credincioşi dar "nu sunt practicanţi"!?!?!?! Cât snobism şi lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Cum adică? Cred că există Dumnezeu, dar nu am încă nevoie de El. Am bani, am posibilităţi, putere în societate, cunoştinţe cu influenţă, am tot ce îmi trebuie. Când o să fiu la ananghie o să merg şi la Casa Lui să îi cer ajutorul. Câtă perversitate a omului faţă de Dumnezeu. Exact ca fiul risipitor care cheltuieşte averea în lume şi când ajunge la necaz se întoarce la Tatăl. Pe bune dreptate că fratele lui s-a supărat pe situaţia creată, dar Tatăl îi primeşte şi pe aceştia, numai să se întoarcă sincer cu faţa spre El.

Sa fugim deci, şi cei săraci şi cei bogaţi, de iubirea de arginţi, să nu ne dorim mai mult decât avem nevoie strict pentru viaţa noastră şi ce ne este necesar spre mântuirea sufletelor. Dacă nu vom lupta cu această patimă, la sfârşitul veacurilor nu vom rezista ispitei lepădării de Hristos, prin acceptarea semnului fiarei, fără de care nu vom avea posibilitatea să cumpărăm şi să vindem nimic. Ne rugăm Domnului să amâne cât se poate de mult acele vremuri apocaliptice.

Nouă celor conştienţi şi care credem cu tărie că fără Hristos nimic nu vom face în viaţa aceasta, nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne rugăm Domnului pentru toţi fraţii noştrii rătăciţi, pentru ca să se întoarcă cu faţa spre El. Să mergem cu regularitate la Sfânta Liturghie şi cu inima frântă şi duh smerit să ne rugăm nu numai pentru noi şi ai noştrii, ci să ne rugăm cu preoţii noştrii pentru toţi fraţii noştrii, părinţi, fraţi, surori, cunoştinţe, prieteni, vecini, conducătorii satelor şi oraşelor, armata ţării şi toţi fraţii noştrii ortodocşi şi nu numai, să se întoarcă cu faţa spre Dumnezeu şi să fie vii, moştenind cu toţii la final cu bucurie viaţa veşnică. AMIN!

Gherasim Ogheru