Ne găsim într-o vreme în care se vorbește foarte mult despre tradiții, despre obiceiuri și despre alte lucruri care toate ne duc cu gândul la trecut. Sunt zile în care o lume apusă sau aflată aproape de amurg revine, parcă special pentru a ne retrezi nostalgia și pentru a ne aduce aminte că altădată se putea trăi și altfel decât mai știm trăi noi azi... Prilej pentru mine să cad nițel pe gânduri și să aduc acum în fața voastră o problemă pe care eu o consider esențială, de viață și de moarte chiar, cu privire la bunul mers al lucrurilor în jurul nostru și în lume, TRADIȚIA. Tradiția sau, mai exact spus, pierderea ei, sfărâmarea ei, realitate pe care renumitul savant austriac Konrad Lorenz o număra, încă în urmă cu o jumătate de secol, între cele opt păcate capitale de care se face vinovată lumea civilizată și care ea singură ii poate aduce pieirea. Problema era deja spinoasă pentru occidentali încă în urmă cu o jumătate de secol. Și cum noi suntem mai mereu în urma lor cu vreo cincizeci de ani înțelegem că ea începe deja să ne privească și pe noi la modul cel mai serios, ba chiar să ne izbească fără milă tocmai în moalele capului.
Ca să traduc puțin la zilele pe care le trăim vă spun acum așa:
- Ați întâlnit în ultima vreme tot mai puțini meseriași de valoare? Ați întâlnit, la fel ca mine, instalatori încă aproape tineri, care lucrează pe bani grei, dar care la fața locului fiind nu găsesc problema de la țevile din cauza cărora sunt inundați vecinii de la etajul inferior, în vreme ce un coleg de-al său, mai în vârstă și mult mai puțin pretențios, îți dă soluția de la distanță, în urma unei biete fotografii pe care i-ai trimis-o?;
- Ați mâncat prăjituri care, în ciuda faptului că toate ingredientele lumii stăteau la îndemâna cofetarului de azi, nu mai aveau nici pe departe gustul turtelor de altădată?;
- Vi s-a părut uneori că mâncarea pe care o serveați, poate chiar la restaurantul cel mai renumit din oraș, era searbădă în comparație cu cea pe care ați mâncat-o cândva la amărâta aceea de bunică bătrână care abia avea ce să pună în oala sau tigaia în care vă pregătea totuși ceva?;
- Aveți senzația că azi întâlniți tot mai multe mame și tot mai mulți tați care pur și simplu nu mai știu să-și crească odraslele?;
- Știți și înțelegeți prea bine că actorii, profesorii, educatorii, medicii, preoții, fotbaliștii, sportivii în general (și ce mai doriți voi să adăugați aici) care își fac acum debutul în meseria lor sunt în general mult mai slab pregătiți decât cei din urmă cu o jumătate de veac?;
- Sunteți cumva convinși că azi cei mai mulți dintre copiii țării nu mai știu să colinde la fel ca cei de altădată sau că cei care vă mai vin în case cu obiceiuri frumoase precum Steaua, Viflaimul, Capra, Plugușorul etc. nici măcar nu se apropie de prestația celor de odinioară?;
Nu-i judecați prea aspru pe niciunul dintre ei! Asta pentru că de cele mai multe ori ei sunt victime, iar nu vinovați. De fapt cu toții sunt parte din fenomenul despre care vă spuneam mai sus că sapă deja și la temelia societății românești, după ce cu mult mai înainte începuse să erodeze și societățile occidentale: SFĂRÂMAREA TRADIȚIEI. Dacă veți avea răbdare să mă urmăriți până la capăt veți înțelege bine de ce se întâmplă toate acestea, ba încă sub ochii noștri.
Dar ca să înțelegem lucrurile acestea trebuie să clarificăm puțin ce este Tradiția și de ce este ea atât de importantă pentru bunul mers al lucrurilor în orice societate sănătoasă.
Tradiție nu înseamnă numai colindatul nostru pe la casele cunoscuților și apropiaților, nu înseamnă numai rochia albă de mireasă de la nuntă, purtarea iei sau a întregului port tradițional din diferitele zone ale țării, nu înseamnă numai petrecerea mortului la groapă într-un anume fel sau pregătirea de sărbători după un anumit tipic. Înseamnă și toate acestea (și fiecare în parte își are importanța ei colosală, chiar dacă adesea ascunsă ochilor celor mai mulți privitori), dar tradiție înseamnă infinit mai mult. Spus simplu, tradiție înseamnă mai ales totalitatea experiențelor adunate, verificate și răsverificate în sute și mii de ani prin experiența tuturor generațiilor de dinaintea noastră și transmise cu grijă mai departe, până la noi. Tradiție moștenită e și felul în care se bate corect un cui pentru a nu-ți da peste degete, de tradiție țin și secretele care fac ca aluatul pâinii sau cel al cozonacului să fie dacă se poate cele mai bune din lume. De la amănunte legate de semănatul corect și până la tot ce am învățat fiecare de la părinții și bunicii noștri, toate țin de tradiție, de experiența formidabilă pe care alții au tot acumulat-o până la noi dându-se cu capul de toți pereții istoriei tocmai pentru ca noi să nu mai pățim azi la fel și să trăim puțin mai bine decât ei...
Noi însă trăim cu toții o dramă, și nu știu câți au ochi să o vadă și inimă să o înțeleagă: din cauză că ni s-a urcat la cap că am fi infinit mai deștepți decât înaintașii noștri am început, încet și sigur, să le disprețuim viața, concepțiile legate de ea, experiența formidabilă strânsă ca zestre tocmai pentru noi!
Imaginați-vă ce ar mai însemna azi matematica dacă, prin absurd, dintr-o dată niciun muritor nu ar mai ști nimic legat de ea: nici ce-au învățat Pitagora, Arhimede, Pascal, Gauss, Lagrange, Thales, Euclid, ba nici măcar cifrele, adunarea, scăderea, înmulțirea sau împărțirea, nici teoremele celebre, nici metodele nenumărate de rezolvare a diferitelor probleme. Probleme pe care dintr-o dată noi am fi nevoiți să le rezolvăm la cel mai important examen al vieții noastre! Exact asta începem să trăim noi de o vreme, iar aceasta poate fără a înțelege mai nimic din ce ni se întâmplă!
Închipuiți-vă apoi un bolnav de Alzheimer care tot uită și tot uită nenumărate lucruri care până nu demult țineau de identitatea lui. Și uită zi de zi tot mai mult până când la un moment dat bietul om nu-și mai aduce aminte nici măcar cum îl cheamă. Acum țineți-vă bine de ceva sau afundați-vă mai adânc în fotoliul în care ședeți, pentru că vă spun că bolnavul acela atins de Alzheimer e societatea noastră (deci într-o mai mică sau mai mare măsură fiecare dintre noi, cei ce o compunem).
Am avut cândva în parohie o înmormântare dramatică, în cadrul căreia mi-a fost dat a vedea o scenă care mă va urmări toată viața: la un moment dat o biată mamă atinsă și ea de Alzheimer întreba, arătând spre cel din sicriu, cine este respectivul. Nu știa, biata femeie, că acolo zace tocmai băiatul ei! Poate că a fost mai bine pentru ea că nu îl mai cunoștea pe cel pe care îl ținuse la piept în atâtea rânduri... Mi se pare însă că la fel suntem noi, azi, numai că în jurul nostru sunt mai multe sicrie și în ele zac toți înaintașii noștri! Ei duc cu ei experiențe pe care noi nu le vom mai cunoaște nicicând din cauză că, prostiți de la atâta mândrie care ne tot șoptește întruna cât suntem noi de speciali, nu mai luăm aminte la ce aveau să ne spună oamenii aceia. Abia am așteptat să scăpăm de ei, de cicălelile lor, de ideile lor fixe, ca să putem trăi în sfârșit "liberi" și "lipsiți de prejudecăți", goniți de încrederea noastră oarbă în progresul pe care negreșit ni-l va aduce ziua de mâine.
Și uite-așa ne izbim la un moment de un perete, apoi de altul și de altul, și nu mai înțelegem de ce suntem tot mai fricoși și mai neliniștiți, mai nefericiți și mai bolnavi la trup și mai ales la suflet, de nu ne mai ajung toate spitalele, toți medicii și toți psihologii lumii, ba nici polițiștii, jandarmii, ofițerii de securitate și oamenii legii din lumea întreagă... În sloganul "Spitale, nu catedrale!" stă de fapt atât diagnosticul nostru sufletesc, dar și blestemul pe care de bună voie l-am luat asupra noastră și pe care îl vom tot târî cu noi până la groapă.
Câteva dintre motivele pentru care am ajuns aici le-am schițat deja. Un altul este timpul tot mai puțin pe care părinții lumii și-l fac pentru a petrece cu copiii lor niște momente de calitate. În familiile tradiționale băiatul învăța de la părinte și de la bunic, pentru că-i vedea zilnic, cum se bate un cui, cum se repară un gard, cum se seamănă și cum se seceră și încă alte mii de lucruri asemănătoare. Fiica învăța de la bunică și de la mamă cum se gătește o mâncare, cum se frământă un aluat, cum se spală o haină și cum se calcă etc. etc. Frații și surorile învățau de la cei mai mari cum se îngrijește de cei mai mici decât ei și tot așa. Azi, prin educația de tip non-frustration, prea mulți părinți nu fac decât să scoată din copiii lor niște bieți nevrozați pe care ii vor doborî cele mai mărunte probleme mai ușor decât trimite la pământ un vânticel, toamna, o frunză care abia mai stătea agățată de creangă...
Toate astea, e bine să o știm, ca să mai avem o șansă la vindecare, vin de la disprețul cu care ne-am privit cei mai mulți dintre noi trecutul, cu tot ce însemna el: părinți, bunici, neam, țară, Biserică, sărbători, tradiții, obiceiuri, porturi șamd.
Dragii mei, peste exact o săptămână va fi, din mila Domnului, seara de Crăciun, momentul magic despre care îmi place să spun că ni se îngăduie fiecăruia să mai fim o dată copii. Cei care veți fi cu adevărat fericiți atunci vă rog să continuați să fiți la fel și pe mai departe; Steinhardt avea dreptate atunci când spunea că măcar atâta drept avem fiecare pe acest pământ, ca atunci când suntem fericiți să nu ne sinchisim prea mult de părerea altora. Fiți așadar fericiți cei care încă vă mai bucurați de darurile cu care Dumnezeu v-a binecuvântat în această viață!
Dar măcar cei pe care viața nu vă mai răsfață azi la fel de mult stați puțin în loc, cădeți nițel pe gânduri și vedeți de ce oare bunicii voștri știau fi fericiți lângă un pahar cu vin și o bucată de prăjitură în vreme ce pe voi nu vă mai mulțumesc bogățiile la care ei nici măcar nu puteau spera.
Veți înțelege atunci, poate, că fără Dumnezeu, fără Biserică, fără familie, fără neam, fără patrie și fără tradițiile ei minunate nu suntem decât niște bieți exilați în această lume, niște simple cifre.
Dostoievski ne îndeamnă, în finalul romanului Frații Karamazov, că în astfel de momente grele să ne aducem aminte de vremea neprihănirii noastre, de vremea copilăriei sau de cea în care încă mai eram oameni de treabă. Tot Dostoievski, acest atât de fin cunoscător al sufletului omenesc, ne asigura că în aceste momente care ne tot aduce aminte ce oameni buni și curați eram odată, stă și vindecarea noastră.
Poate că întreaga noastră viață ar putea fi asemănată cu momentul de nechibzuință a acelui copil care, pe malul unui lac fiind, tot arunca niște pietricele, mai mult din plictiseală, în adâncurile apelor. La un moment dat, pe când punga copilului era aproape goală, un trecător atent l-a oprit și i-a arătat că de fapt până atunci risipise o adevărată comoară, căci el avusese acolo nenumărate nestemate, nu niște pietre neînsemnate.
Aduceți-vă deci aminte de nestematele vieții voastre, de tradițiile primite cândva ca zestre de la părinții și bunicii voștri. Căutați să împliniți aceste tradiții așa cum mai știți și cum mai puteți. Căutați să vă bucurați măcar pentru bucuria voastră de altădată. Și făcând astfel aveți toate șansele să retreziți la viața neprihănirea din voi, odată cu care ați putea renaște sufletește mulți dintre voi.
Așa să fie!
Sărbători fericite și multe bucurii sufletești cu prilejul acestui Crăciun vă doresc tuturor încă de pe acum!
Pr. Florin Ardelean
Satu Mare
Sursa: Click aici!
