De † Sfântul Nicolae Velimirovici
Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe
care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov.
Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era
ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria
să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se
duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis:
Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie
samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a
răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel
ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă
vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă;
de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele
nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea
şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din
apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi
da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va
face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis
către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai
vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino
aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai
zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai
acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis:
Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest
munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne
închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe
muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă
închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că
mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii
închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl
astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se
închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia:
Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va
vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar
atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă
nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a
lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi
un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este
Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp,
ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis:
Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii
între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea
Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul
Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic
vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru
seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa
veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră.
Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi
altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit;
alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din
cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea:
Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii
Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai
mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: Credem nu
numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta
este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii. (Ioan 4:5-42)
“În ce chip doreşte cerbul
izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.
Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi
arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2).
Acesta
nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca
să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi
îndemânările lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor
frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci
este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii
pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în
tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care
le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David
a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci
sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în
stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.
Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă
(Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de
băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi
s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu
este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra
sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea
sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin
toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă
de a hrăni şi înviora sufletul.
Trupul
primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel
cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din
ţărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt
asemenea lui. Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi
se împotriveşte ca să primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană
este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca
într-o ţară străină, printre străini.
Faptul
că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea
cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta
pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că
nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.
Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar
cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă.
Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie
închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un
nebănuit izvor de apă.
Sufletul
omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate
astâmpăra setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea
viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”
Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul
uscat al leului însetat care rage în deşert, şi al cărui răget poate să
pară păsărilor din oaze ca un cântec, deşi pentru leu nu este cântec ci
strigăt de ajutor.
“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale călătorului însetat în pământ gol şi uscat, unde nu se află apă;
nu cântăreţul este cel care îşi potriveşte cuvintele acestea, ci omul
care este poate cel mai pătrunzător, şi cu putere de înţelegere a
sufletului omenesc în istoria lumii. Omule, dacă te gândeşti vreodată că
hrana şi băutura trupească pot să-ţi hrănească şi învioreze sufletul,
te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă şi
cele sălbatice de pe dealuri. Dacă ai trecut de această treaptă, şi
nădăjduieşti ca sufletul tău să poată fi hrănit şi înviorat de
înţelepciunea omului şi de frumuseţea acestei lumi, atunci te vei afla
pe treapta omului cu experienţa şi întregimea înjumătăţită. Aşa cum
socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este
neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiţi răgetele şi strigătele
lumii însetate ca fiind cântece şi veselie, o silire de potolire a setei
cuiva prin însetarea altora. Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă,
şi ai simţit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili nici un lac
din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii
– atunci eşti cu adevărat un om călit şi pregătit, eşti un om adevărat.
Numai la această treaptă de sete duhovnicească nepotolită, vei
înţelege deplin Evanghelia de astăzi.
Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său.
Întreaga regiune dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria,
luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim
şi Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem
(Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii
lui Hemor, înălţând acolo un jertfelnic şi i-a pus numele
El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea
33:19-20). Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său
Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă
însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers:
satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – şi de aceea
Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.
Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Pentru că strămoşul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă
această fântână – tocmai pentru că el însuşi a săpat-o şi a zidit-o –
aşa şi-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcuşul dinspre Ierusalimul
râpos şi neroditor, Domnul S-a aşezat lângă această fântână ca să se
odihnească. Ceasul al şaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul
ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei.
El era ostenit de călătorie, săvârşind mântuirea noastră, căci
mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, şi
încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră. Dar de ce nu a
călătorit El noaptea, pe răcoare? Pentru El, nopţile erau pentru
rugăciune. Şi dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea,
Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare, şi
cu descoperirea cea mai plină de învăţăminte, şi mai mântuitoare. El a
călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arşiţei, obosit
şi însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieţii
Sale pe pământ, atât din zi cât şi din noapte, pentru binele şi
mântuirea noastră.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni. “Dă-Mi să beau“,
îi spune Domnul. El era obosit şi însetat, de unde înţelegem limpede că
trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici.
Aşa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni, şi aşa
cum suferea durere pe Cruce, tot aşa simţea nevoia să mănânce şi să
bea. Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască şi să se lepede
de această nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiască, pentru lungime de
vreme mai îndelungată, şi chiar pentru vremea întreagă a vieţii Sale
pământeşti; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; cum să fie El întru toate … să Se asemene fraţilor, şi cum îi putea numi El fraţi
(Evrei 2:17)? Cum ne putea învăţa El suferinţa şi îndurarea răbdătoare
dacă nu ar fi suferit şi îndurat El Însuşi? Şi apoi, biruinţa Lui de la
urmă ar fi avut acea strălucire care ne întăreşte şi ne luminează în
durerile vieţii, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate, şi toate acestea
întru cea mai mare măsură? Desigur că vine întrebarea: “Cum se face că
El, care era în stare să înmulţească pâinea şi să meargă pe apă ca pe
pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru
tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din
nisip, şi să-Şi potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în
putere. Moise a făcut aceasta în pustie; mulţi sfinţi au făcut aceasta
în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este
aceasta cu putinţă la El? El putea aceasta dar nu a voit. El nu a
săvârşit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se
hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau
pentru alţii. În viaţa Sa nu se află nici un pic de umbră de iubire de
Sine. Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod,
dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu
venise. Cu toate acestea, când Îşi terminase lucrarea printre oameni, El
nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine. Iubirea fără margini
pentru oameni, nedespărţită de înţelepciunea fără margini, a insuflat
şi a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui şi
fiecare faptă a Lui din viaţa Sa pământească.
“Dă-Mi să beau.”
Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a
lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte
numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la
sfârşitul veacurilor. ”Dă-Mi să beau“, ne spune El astăzi
fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei şi Orânduitorul mărilor şi
oceanelor, râurilor şi izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este
însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea şi iubirea noastră
cea bună. Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din
al Lui. Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a
făcut; şi fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre
fraţii Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preţ. Totuşi,
în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie precum
Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci aşa cum cere un om de la altul,
arătându-Şi smerenia şi fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea
Sa omenească strâmtorată şi săracă. În sfârşit, El face aceasta ca să
ne înveţe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la
altul, dar are şi datoria de a-l sluji pe altul şi de a avea milă de
acela.
Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.
Atunci, Domnul nu era numai obosit şi însetat ci şi flămând, ca şi
ucenicii Săi. Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanităţi şi a
păzirii Sale înţelepte de a face minuni într-o împrejurare în care
minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire.
Evanghelistul vorbeşte despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce
Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar
fi adus ei apă şi nu s-ar mai fi pomenit de femeie. Totuşi, Dumnezeu a
voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăţa pe noi, aşa
încât atunci când vedem pe vrăjmaşul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Şi
atunci când poporul nostru se află în vrăjmăşie cu popoarele vecine, noi
să nu lărgim această vrăjmăşie la fiecare om al acelui popor, ci, este
de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare
om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face
parte din poporul nostru sau nu.
Femeia
samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine,
care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu
samarinenii. Această femeie avea în vedere ceea ce era obişnuit pe
vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaş ci şi
pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul
a arătat ura iudeilor faţă de samarineni, şi această împrejurare
lămureşte ura samarinenilor faţă de iudei. Pentru a rupe hotarele urii
dintre un popor şi altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii
dintre un om şi altul. Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată
pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora faţă de alţii.
Iisus
a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este
Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat
apă vie. “Darul lui Dumnezeu” se poate înţelege în sens materialnic şi duhovnicesc. În sens materialnic, prin “darul lui Dumnezeu“,
trebuie să se înţeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut
şi a dat omului pentru ajutor şi folos. Dacă tu, femeie, ai şti că
această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; şi
că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o “pentru
samarineni” sau “pentru iudei”, ci “pentru oameni”, tu scoţi această apă
– cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, şi o dai unui om însetat ca
să bea – cu şi mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu. Întrucât
lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om, şi omul este darul
lui Dumnezeu pentru lume. În sens duhovnicesc, “darul lui Dumnezeu” este
Însuşi Domnul Hristos. Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu,
în iubirea Sa, El Se dăruieşte pe Sine. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar
de mare preţ a dat Dumnezeu iudeilor şi samarinenilor, şi toate
celelalte popoare fără excepţie, ţi s-ar cutremura sufletul, ai plânge
de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie, şi nu ai cuteza să te
gândeşti la răutatea şi ura dintre iudei şi samarineni.
Mai
mult, dacă trebuia să ţi se descopere toate tainele cele ascunse ale
Celui care vorbeşte cu tine, pe care tu Îl socoteşti, pe dinafară, după
înfăţişarea trupească, un om obişnuit şi, după îmbrăcămintea şi vorba
Sa, ca pe un iudeu, “tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie“. Prin “apă vie“, Domnul vrea să spună puterea harică şi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioşilor. “Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînţelegând nimic din aceasta, femeia spune:
“Doamne,
nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat
această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”
Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – şi fântâna e adâncă; cum vei
scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta
femeii ca un om obişnuit, lipsit de ajutor. “Apa cea vie“, atunci ca şi acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puţuri şi cisterne.
Dar există apă în fântână care se mai poate numi şi “apă vie“,
dacă fântâna primeşte apă de un izvor. Acesta se află la fundul
fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se
gândeşte la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă
i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: “Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?”
Cu alte cuvinte: poţi face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta?
Strămoşul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o şi
a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea
ar fi “apă vie” cu totul, şi atunci Tu ai fi mai mare decât
părintele nostru Iacov. Eşti Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are
atât de multă apă că el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui,
şi noi toţi care locuim prin împrejurimi, şi toţi călătorii şi
vizitatorii, şi aceasta este de multe veacuri. Şi apa din această
fântână nu a secat niciodată. Poţi face Tu un lucru mai mare decât
acesta?
În
aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată pe de o parte, mândria
pentru strămoşul lor Iacov; şi pe de altă parte, ceva mai mult decât
îndoială, chiar batjocură faţă de Domnul Iisus. Batjocura nu era atât de
grosolană şi de largă ca la învierea fiicei lui Iair – când ei râdeau de El
(Matei 9:24) – dar totuşi era o batjocură mijlocită şi ascunsă cu
dibăcie. Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din
murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni
cât şi de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură
usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.
Iisus
a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar
cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci
apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre
viaţă veşnică. Domnul nu-i răspunde femeii aşa cum se aşteaptă ea.
El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina
înţelegerii greşite dintre El şi femeie, pe care femeia nu o vede.
Această înţelegere greşită vine din aceea că El vorbeşte despre apa
duhovnicească, dătătoare de viaţă, pe când femeia, învăţată să gândească
numai cu înţelegerea cea pământească, a simţurilor, are în mintea ei
numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea
vremelnică a setei celei trupeşti. Apa cea vie despre care vorbeşte
Domnul este dătătoare de viaţă, har sfânt şi înviorează sufletul, ducând
către viaţa veşnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător
de viaţă intră în om şi îl face de mare preţ, deschide în el un izvor
nesecat de viaţă, bucurie şi tărie mare.
Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
Femeia încă nu înţelege bine, gândindu-se la izvorul de apă
pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la
un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica
această socotinţă omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuţia
către altceva cu totul diferit.
Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia
a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai
bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este
bărbat. Aceasta adevărat ai spus. El spune aceasta pentru a o
învăţa pe femeie să-şi facă socotinţă duhovnicească, nu trupească;
Domnul crede că este înţelept să nu facă nici o minune în faţa femeii,
ci ca să Se arate ca înainte văzător şi prooroc – acest lucru având
acelaşi lucrare mare ca şi facerea de minuni. “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău.”
Domnul ştie că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei,
pregătind-o pentru o zdruncinătură neaşteptată prin atotcunoaşterea şi
dreapta socoteală a Lui.
“Cinci bărbaţi ai avut”
– această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude
taina ei plină de vinovăţie, pe care voia să o ţină ascunsă: “şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat”
– aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar
nu mustra pe femeia samarineancă, O, suflet Creştin; nu o mustra pe ea,
ci întreabă-te pe tine: “Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci
sute de bărbaţi? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău
în lege? Sufletul este biserică, şi capul Bisericii este Domnul Hristos;
cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi. Dacă te
ţii numai în această lume a simţurilor, logodindu-te şi însoţindu-te cu
aceasta prin cele cinci simţuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu
adevărat în aceeaşi stare de păcat şi de nepizmuit ca aceea în care se
afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înşelare de la simţurile tale,
de la bucuria dată de simţuri, te-ai lepădat întru adevăr de simţurile
tale. Atunci, simţurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbaţi morţi,
în vreme ce ai plecat să trăieşti împreună cu cel de al şaselea bărbat
care nu-ţi este bărbat întru lege, următorul celorlalţi cinci care
cuprind înţelegerea simţurilor tale. Aceasta este toată minciuna şi
murdăria pe care simţurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o
grămadă de gunoi.
Vorbirea
dintre Domnul şi femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu,
care are credinţă, şi sufletul care este fără credinţă. Această vorbire
are pentru tine un înţeles. Este vorbirea între Mirele Cel ceresc şi
mireasa Sa, sufletul omului. Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut
Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei?El putea să
aibă cu ea o altă vorbire şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător
şi prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei,
sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din
preajma ei din Sihar, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o
pe femeie în acelaşi chip. Dar El dinadins a avut această vorbire cu
femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îţi este spusă şi
ţie, suflete Creştin; ţie şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit
Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul
veacurilor. O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai
însemnată pentru tine, cea mai însemnată şi cea mai hotărâtoare prin
urmări. Cu oricare te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te
însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă
cel ce te însoţeşte pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri.
Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el
toată veşnicia. În toate aceste cazuri, zi şi noapte, tu vei bea apa
care te va face şi mai însetată. Numai dacă Îl recunoşti pe Domnul
Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege, şi te logodeşti cu El cu credinţă
şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care
vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică.
Femeia
I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat
pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie
să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când
nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.
Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că
mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmăreşte să atingă o coardă
duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbuteşte aceasta,
atingând trecutul ei. În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare
numai înţelegerea pământească, prin simţuri, care, până acum, fusese
adormită de narcoza înţelegerii prin ajutorul simţurilor ei, începe de
îndată să se trezească. Şi astfel ea mai întâi Îl recunoaşte pe Hristos
ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul
ei pentru lucruri duhovniceşti sporeşte foarte grabnic. Ea pune o
întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme.
Neînţelegerile neschimbate dintre samarineni şi iudei cu privire la
locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu. Care loc de
închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă
Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim? Cine este adevărat
măritor şi adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni şi se
roagă aici sau cel care face închinăciuni şi se roagă acolo? “Părinţii
noştri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune “noi”, ci “părinţii
noştri”, pentru a da preţuire mai mare acestui munte, şi îndreptăţire
mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca şi cum vrea să spună: noi nu
am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinţii noştri, şi
ei erau mai mari şi mai aproape de Dumnezeu decât noi. Şi acum, ca şi
atunci, Domnul nu răspunde femeii cu “da” sau “nu”. El lucrează spre
trezirea şi aprinderea sufletului ei. “Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe
Mine, nu pe cei care îţi vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte fie
în Ierusalim. Domnul foloseşte dinadins cuvântul “Tată”, în loc de
“Dumnezeu”, ori “zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu cât şi
zeilor) pentru ca femeia să ştie că, începând cu această înţelegere nouă
a lui Dumnezeu ca Tată, va fi şi o slăvire nouă. Mărirea Tatălui nu
depinde de un anume loc, şi astfel, va trebui să se lepede de această
întregime crâncenă atât din partea iudeilor cât şi din partea
samarinenilor. În felul acesta, Domnul prooroceşte ceva ce se va împlini
foarte curând, prin venirea Sa în lume.
Chiar
şi aşa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime,
şi prooroceşte sfârşitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor
faţă de samarineni privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu. “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim.”
Domnul este conştient că femeia Îl priveşte ca pe un iudeu, şi astfel
El vorbeşte ca un iudeu. Voi samarinenii nu ştiţi cui vă închinaţi,
pentru că voi vă închinaţi multor zei şi idoli; voi recunoaşteţi
Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam şi al lui Iacov, dar pe lângă aceasta
voi aduceţi jertfă multor idoli asirieni şi babiloneni. Cel puţin
iudeii ştiu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceştia Îi slujesc
Lui, ca şi tine, cu inimile învârtoşate, cu minţile întunecate şi cu
obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuşi, “mântuirea din iudei este“;
cu alte cuvinte, Mesia Se va naşte din iudei, şi prin El va veni
mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoşilor şi s-a spus mai
dinainte de către prooroci, şi aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu
– şi aşa a ajuns să se împlinească.
“Dar
vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina
Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi
doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se
închine în duh şi adevăr.” Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu
este mincinoasă, pentru că ei nu ştiu cui să se închină. Cu toate
acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei
slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar
minciuna şi umbra vor dispărea în curând, şi în locul lor se va aşeza
adevărata slăvire a lui Dumnezeu. S-a născut Soarele zilei celei noi, şi
această nouă zi se iveşte mai desluşit, alungând întunericul şi
umbrele. Trece multă vreme şi încă mai sunt zorii. Când lumina zilei
celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaşte pe
Dumnezeu ca Tată, şi atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl
vor preamări cu cuvinte deşarte şi cu jertfe deşarte, ci “în duh şi în
adevăr”, cu trup şi cu suflet, cu credinţă şi cu faptă, cu înţelepciune
şi cu iubire. Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în
plinătatea Sa. Alcătuit din suflet şi din trup, omul va închina lui
Dumnezeu şi unul şi altul, şi Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet şi cu
trup. Adevăraţii închinători nu se vor închina zidirilor ci Ziditorului,
nu dracilor celor răi sub chipul înşelător al zeilor, ci Celui Unuia
Tatălui Atotmilostiv al luminii şi al adevărului. Asemenea închinători
Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie,
cuvânt deşert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui
trebuie să I se închine “în duh şi în adevăr”. Vorbind cu lumea
muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa
cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să
vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de
moarte. Aşa cum spune Apostolul: “nu caut ale voastre, ci pe voi” (II
Corinteni 12:14).
Lumea
veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, şi a adus capre şi berbeci
ca jertfă lui Dumnezeu, şi sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârşind ca
nişte robi spălările şi curăţirile cele ce erau învăţate, dar uitând
mila şi iubirea. Se citeau cuvintele: “Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înţelese nici nu s-au împlinit acestea. De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu “în duh şi în adevăr“,
deoarece Domnul Însuşi a a pogorât între oameni ca să dea pildă de
astfel de slujire şi astfel de slăvire. Duhoarea caprelor şi berbecilor
jertfiţi, aduşi Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoşate şi cu
sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El. Odinioară, când
asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise,
nu era duhoare ci mireasmă. Totuşi, această mireasmă nu venea de la
sânge şi de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de
Dumnezeu şi de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi
credincioşi.
Mai
târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră şi inimile
lor se învârtoşaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea
lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge şi carne ci
acela al sufletelor şi inimilor oamenilor. Şi întreaga mireasmă de pe
altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a
întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria cât şi în
Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea
şi duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului şi ale
adevărului, care vor birui moartea şi vor alunga duhoarea, astfel încât
lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată şi
împodobită.
I-a
zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va
veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce
vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea
cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?
Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus. Ce dramă
uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări şi întâmplări! Domnul stă
singur în mijloc, fără mişcare, ca veşnicia. Încurajată de cuvintele
duhovniceşti ale Domnului Iisus, femeia se gândeşte îndată la Mesia cel
făgăduit, pe care Îl aşteptau samarinenii ca şi iudeii. “Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate“,
spune femeia. Pentru ea, ca şi pentru oricine altcineva, ideea despre
Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva şi mai îndepărtat decât linia de
ceaţă de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este
Mesia cel aşteptat – “Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând
fără grai de uimire, femeia nu-I dă nici un răspuns. Atunci se întorc
Apostolii din cetate şi se miră că Învăţătorul lor vorbeşte cu femeia –
necredincioasă, samarineancă. Şi ei rămân fără glas de uimire.
Femeia,
neştiind ce să mai întrebe sau să vorbească, îşi lasă găleata şi se
grăbeşte spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce privelişte fără de glas,
dar mai grăitoare decât toate cuvintele omeneşti! Totuşi, femeia,
grăbindu-se, ajunge la cetate şi spune tuturor despre omul cel uimitor
de la fântâna lui Iacov. “Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea
nu îndrăzneşte să spună: “Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a
lămurit despre înţelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci, întreabă: “Nu
cumva Acesta este Hristosul?”, ca şi cum ar vrea să spună: Eu sunt
femeie străină, şi nu pot spune cu siguranţă; dar voi sunteţi bărbaţi cu
judecată mai multă şi sunteţi mai atenţi decât mine. Atunci, “veniţi şi vedeţi“. Atât prin îndemânarea ei aleasă cât şi prin modestia ei, femeia atrage atenţia tuturor cetăţenilor Siharului, care au ieşit din cetate şi veneau către El.
Tocmai
atunci începe vorbirea dintre Învăţător şi ucenicii Săi. Ucenicii Lui
Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde
din cetate şi I-a adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este
flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea Dumnezeiască
pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o
clupă de foarte mare însemnătate, şi El nu vrea să-l lase să treacă. El
nu va da nevoia sufletului pe o porţie de mâncare. El răspunde
ucenicilor Săi:
“Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”
Domnul vorbeşte despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre
hrana trupească. Se repetă aproape aceeaşi împrejurare ca ceva mai
devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească iar femeia de
apa de fântână. Aşadar acum, El vorbeşte despre hrana duhovnicească pe
când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.
Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl şi Fiul împărtăşesc o singură
existenţă de bază. Atunci, de ce vorbeşte Domnul despre Voia Tatălui,
şi nu de Voia Sa proprie; şi despre lucrările Tatălui, iar nu despre
lucrările Sale proprii? Nu este acelaşi lucru să vorbim despre Voia
Tatălui şi Voia Fiului; despre lucrările Tatălui şi cele ale Fiului? Nu
este cu totul o singură Voie? Şi nu este toată o singură lucrare? Da;
într-adevăr aşa este. Dar El numeşte Voia prin care este călăuzit El:
Voia Tatălui; şi lucrarea pe care El trebuie să o săvârşească: a Tatălui
– pentru noi, ca să ne înveţe pe noi ascultarea şi smerenia, noi cei
care suntem neascultători şi mândri. Dar iată ce bucurie Îi este Lui
Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! Mâncarea Mea este să fac voia
Tatălui. O, ce pildă Dumnezeiască şi ce mustrare blândă pentru noi
toţi, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o
povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul şi la bucuria Lui de a-Şi
împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă
socoteală că nimeni din lumea asta nu-şi poate împlini datoria faţă de
Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă şi bine plăcută precum
pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui
iar nu Voia Lui – după cum mai spune şi în alt loc: “Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.
Acelaşi evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: “Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi”
(Ioan 11:42). Ascultarea desăvârşită a Tatălui vine ca răspuns la
ascultarea desăvârşită a Fiului, şi ascultarea desăvârşită a Duhului
Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui şi a Fiului. Şi ascultarea
desăvârşită domneşte în uniune numai cu iubirea desăvârşită. De aceea,
facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului
este adevărata hrană a Tatălui; şi facerea Voii Tatălui şi a Fiului este
adevărata hrană a Duhului Sfânt.
Domnul continuă: “Nu
ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă:
Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.”
Puţin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească, şi acum El
vorbeşte despre secerişul duhovnicesc. Se vede că secerişul duhovnicesc
este aproape, aşa cum este şi cel pământesc. Când spicul se îngălbeneşte
sau se albeşte, toată lumea ştie că secerişul este aproape. Când
mulţimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele
duhovniceşti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie,
samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toţii îşi lasă lucrul
degrabă şi pornesc în mulţime mare ca să-L vadă. “Ridicaţi ochii voştri şi priviţi“,
şi vedeţi această mulţime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta
este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care îşi
aşteaptă secerătorii. Cu adevărat, “Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini”
(Luca 10:2). Voi sunteţi aceşti ostenitori, voi sunteţi secerătorii din
câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi daţi voi Mie hrană trupească,
stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate şi bogate? Nu uită
bunul gospodar atât de masa de prânz cât şi de cină când este hrănit de
bucuria priveliştii unei asemenea recolte şi când, foarte bucuros şi
recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbeşte să strângă recolta şi să o
adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putinţă, înainte ca
furtuna să strice recolta? Atunci, nu vă faceţi griji prea mari pentru
hrana cea trupească, nici pentru voi înşivă nici pentru Mine, ci
grăbiţi-vă la seceriş, ca să nu pierdeţi răsplata, pentru că:
“Iar
cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să
se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta
se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.
Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi
voi aţi intrat în munca lor.”
În
câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiaşi ostenitori nu izbutesc nici la
semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieţii omului. Unii
seamănă, şi nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alţii se nasc
mai apoi, când sămânţa a crescut şi s-a copt, făcându-se aurie ca pentru
seceriş; şi aşa aceştia ajung să fie secerătorii, strângând grânele
coapte pe care nu le-au semănat ei. Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat
de la începutul vieţii pe pământ, semănătorii noştri, oamenii lui
Dumnezeu, bărbaţi drepţi şi prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat,
dar nu au văzut această sămânţă să crească şi să se coacă. Cu toţii
trăiau întru credinţă mare, şi au murit întru credinţă, nevăzând roadele
făgăduite în vremea vieţii lor, ci văzându-le de departe (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească. Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut
(Matei 13:17) Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii:
roadele şi recolta. Dar şi unul şi celălalt vor primi plata pentru
osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru
câmpul Lui, şi astfel “să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră“.
În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor şi
drepţilor Vechiului Testament, şi încurajează Apostolii în munca lor de
strângere a recoltei, ca şi cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai
mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul, şi
să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei
coapte. Voi aţi intrat în ostenelile lor. Ei au trudit şi au murit ca
ticăloşi şi slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul
lor; dar voi Îl aveţi pe Stăpânul în mijlocul vostru, şi osteniţi-vă ca
fii, nu ca ticăloşi sau robi. De fapt, Stăpânul Însuşi trudeşte, iar voi
sunteţi împreună ostenitori cu El. De aceea, bucuraţi-vă şi grăbiţi-vă
cu bucurie ca să culegeţi recolta coaptă.
Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.
Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă
mare. Mulţi samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea,
la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nici o minune; ea nu era apostol.
Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar şi aşa cuvintele ei au
adus recoltă mare printre aceşti păgâni. Ce ruşine şi strâmtorare pentru
iudei, Poporul Ales, care, rămase mut şi orb, nepocăit şi cu inima
învârtoşată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor!
Femeia samarineancă nu a ţinut pentru ea vestea cea bună pe care o
auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească şi altora spre lauda
cea mai mare. Ea este întocmai ca şi femeia care aflase banul pierdut,
şi, găsindu-l, adună prietenele şi vecinele sale, spunându-le: “Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).
Deci
după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a
rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul
Lui. Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprinceana muntelui în prăpastie pentru cuvintele Sale (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, aceşti samarineni Îl rugau să rămână la ei.
Domnul a răspuns cereririi lor şi a rămas la ei două zile. Şi recolta a
fost cu adevărat bogată, căci, ca şi cei care au crezut în El pentru
cuvintele femeii, cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui din
preacuratele Sale buze.
Şi
ei au spus femeii: “Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi
înşine L-am auzit pe El, şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul,
Mântuitorul lumii.” Nu se ştie ce a vorbit Domnul în timpul celor două
zile, celor cu sufletele flămânde şi însetate, că nu stă scris. Dar fără
nici o îndoială că vorbele Sale erau “apă vie“, din care bând,
omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul
mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul şi, în al doilea rând,
din dreapta lor mărturisire a credinţei lor în El: “Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Printre
zeii cei mulţi în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare
credinţă în Dumnezeul lui Israel. Ei ţineau această credinţă, nu pentru
că Îl cunoşteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise
odinioară printre ei. Femeia samarineancă vorbeşte despre “părintele
nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre
proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua care răsare din Iacov
(Numerii 24:17). Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit
război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să
proorocească izbânda asupra Israelului, şi astfel să-şi încurajeze
armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, şi
Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac. Dar când acesta a
încercat să săvârşească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui
de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu, şi a început
să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu,
zicând: “Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!” Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoşat şi a continuat: “Aşa
zice Valaam, fiul lui Beor; aşa grăieşte bărbatul care îşi are ochii
deschişi: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o
stea răsare din Iaov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24).
Şi iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din
Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele şi mai frumoasă decât visul
cel mai frumos. Şi samarimemii au văzut steaua şi s-au bucurat. Ei au
băut din plin apă vie şi au căpătat viaţa cea veşnică.
Dar
Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor şi
iudeilor. El a dat-o şi o mai dă şi astăzi fiecăruia, care este
conştient de setea sa duhovnicească, în deşertul vieţii acesteia. Cu un
prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim şi a strigat, zicând: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: El a strigat?
Păstorul cel bun nu vorbeşte pe şoptite; El strigă, chemându-Şi turma
la apă. Din iubirea Sa de oameni, El şade în dogoarea arşiţei acestei
lumi şi strigă tuturor călătorilor sfârşiţi de sete. Binecuvântaţi sunt
cei ce aud glasul Său şi se apropie de El cu credinţă. El nu-i întreabă
pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au,
nici despre bogăţiile lor, ci le va da “apa vie“, ca să-i
întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la
viaţă şi să-i reînsufleţească, şi să-i primească ca fii, îndrumându-i să
iasă din focul înfricoşător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se
către Grădina Raiului. O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată eşti Tu! O,
dulce Mântuitorule, Tu răcoreşti şi împrospătezi Fântâna, cât eşti de
luminos, îndestulător şi dătător de viaţă! Duhule Sfânt, Mângâietorule,
apropie de Domnul Iisus pe toţi cei ale căror suflete tânjesc după viaţa
veşnică, şi care strigă de sete: “Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!” Slavă
şi laudă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n
vecii vecilor. Amin.
