DIN ERORILE CATOLICISMULUI

Vă prezentăm o lucrare a Pr. Evloghie Prisecaru editată de către Spudon Publishing Thessalonika - Greece în anul 2006 - "ALTFEL DESPRE CATOLICISM sau DIN ERORILE CATOLICISMULUI". În această lucrare sunt relevate diferenţele dintre catolicism şi ortodoxie precum şi puncte de vedere ale autorului în legătură cu erorile dogmatice ale credinţei catolice. Lucrarea va fi prezentată pe acest blog în mai multe părţi, urmând ca dumneavoastră să vă spuneţi părerea în mod civilizat la secţiunea comentarii care va ramane deschisă pentru această postare. Comentariile care contin limbaj ori expunere neadecvata, ofensatoare sau calomnioasa, precum si comentariile care nu fac referire la subiectul articolului respectiv nu vor fi afisate.

PARTEA a II-a

DIN ERORILE CATOLICISMULUI

Nu există ,,ramuri-ramificaţii" ale Bisericii Apostolice

Dilema Vaticanului

Orice analist avizat şi sincer, dar mai ales aparţinând Bisericii celei dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară Vaticanul şi biserica Romei. Anume că, mai ales dupa Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor ,,biserici-surori" este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului Mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii dreptmăritoare dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi nu au vorbit niciodată nici de ,,teoria ramificaţiilor" (anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramurile unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune, inainte de toate, succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană, dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan, într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice: ,,Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (...) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau, mai bine zis, a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7. II ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora, de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi".

,,De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin pute­rea harului Sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se raspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenţa lui la aceştia, ar însemna binecuvantarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fara succesiunea în credinţă".

Recomandăm cu caldură acest articol al Pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi sinoadelor locale, arată fără putinţă de tăgadă că: ,,Trebuie să se conceadă că Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecare membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune în sacris cu ea, sau să fie primiţi în Ortodoxie" (articolul se numeste ,,Succesiunea apostolică" şi a apărut în revista ,,Studii Teologice" nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor ,,Liturghie" dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs gene­ral. În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale ,,Tertio Milenio Adveniente" şi ,,Orientate Lumen"), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declara cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii noştri studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, daca ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări constatăm că teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox, ce învaţă într-o universitate apuseană, le-ar cere, spre exemplu, să treaca la Ortodoxie. Ei însa spera ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate. Aşa s-a întâmplat şi în veacul al XVII lea cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi ca noul candidat - tânăr şi fără multă învăţătură - nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvant în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prabuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma işi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold, în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane, care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de pastrarea credinţei, a condus la apostazie, cum de atatea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit, pas cu pas, din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apararea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au ramas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein, care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită. În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe, care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele ,,creştine" folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumarate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi, în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului, confruntat cu ameninţarea turcească - în această cruciadă a IV a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici si catedrale, au jefuit şi în străinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolu­lui. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul al XIII-lea, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar şi papei din Roma, cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, cand ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma, deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat ,,să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare" (1). Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: ,,Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), ,,Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din 1921 functionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit ,,Russicum", şi in 1937 la Roma s-a desfăşurat primul ,,Congres Internaţional pentru Orientul Creştin" (1).

(1)     Istorie Bisericească Universală, vol.II, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1993.