Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, un eveniment copleşitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din generaţie în generaţie, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viaţa oricărui om, deoarece reprezintă începutul şi temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioşi să cuprindem în cuvinte şi cu raţiunea minunea în sine, fiindcă depăşeşte posibilităţile noastre de înţelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroşilor creştini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării şi luminii, lumină care potrivit tradiţiei trebuie dusă şi în case.
Nu putem să vorbim despre Paşte sau Învierea Domnului fără să spunem că „Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creştin înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă. Paştele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută şi constată de mulţi martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche, iar în timpul activităţii Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea şi Învierea Sa după trei zile (Marcu 8, 31).
Hristos este numit Paştile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ţine mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele căderii în păcat sunt depăşite din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.
Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează starea trupurilor la învierea de obşte. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viaţa religios-morală, în operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de ştiinţă şi în faptele de binefacere individuale sau generale ale Bisericii.
Toate aceste aspecte biblice şi teologice care au fost expuse se reflectă cu prisosinţă în frumuseţea şi bogăţia slujbelor pascale.
Sfintele Paşti este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare. Paştile sau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului, cea mai de seamă dintre toate sărbătorile domneşti.
În creştinătatea ortodoxă Paştile este cea mai mare sărbătoare. De data ei e legată ordinea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an. Importanţa ei este subliniată şi de durata ei, mai lungă decât a altor praznice; ea ţine trei zile.
Cuvântul Paşti (de obicei sub formă plurală) e de origine evreiască (de la cuvântul Pesah = trecere, moştenit de evrei de la egipteni, dar provenit în limba română prin forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau Paşti (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire XII, 27), care se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Termenul ebraic de Paşti a trecut deci în vocabularul creştin pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea noastră, adică patimile, moartea şi învierea Domnului, au coincis cu Paştile evreilor din anul 33; însă este de la sine înţeles că obiectul sau motivul Paştilor creştine este cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legătură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică.
Paştile sunt, astfel, şi cea mai veche sărbătoare creştină. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică.
Sfântul Apostol Pavel raportează Paştile evreieşti la Hristos şi îndeamnă pe creştini la sărbătorirea lor într-un nou spirit: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi.; De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului.” (1 Cor. V, 7-8).
Despre serbarea Paştilor la primii creştini mai găsim mărturii în: Constituţiile Apostolice (cart. V, cap. 17-19 şi cart. VIII, cap.33), canoanele apostolice (can. 7), can. 1 al Sinodului din Antiohia ş.a.
Aşadar, primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă1. De aceea săptămâna pe care noi o numim azi „Săptămâna Patimilor” se numea la ei „Săptămâna Paştilor” sau „Zilele Paştilor”2.
Dacă Paştile a fost prăznuit încă de la început în toată lumea creştină, au existat în Biserica veche mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi. Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştilor au dat naştere la serioase discuţii şi controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau să meargă uneori până la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în cursul secolului II.
O uniformizare a datei serbării Paştelui a încercat să introducă în toată lumea creştină Sinodul I ecumenic (Niceea 325), din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare. Părinţii acestui sinod au adoptat pentru această practică cea mai generală, bazată pe calculul datei Paştelui obişnuit la Alexandria (computul pascal alexandrin), care se reducea la următoarele norme:
- În ceea ce privește ziua săptămânală, Paştile se va serba totdeauna duminica;
- Această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştilor creştine; (Ieşire, XII, 27 şi Levitic, XXIII, 5-8)
- Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia3.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştilor din fiecare an să fie calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria (unde ştiinţa astronomiei era în floare), iar aceasta o va comunica, la timp, şi celorlalte Biserici creştine.
Data Paştilor creştine depinde deci de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, care cade totdeauna pe 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi lună plină pascală). Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, iar în alţii mai departe de el.
Data Paştilor poate varia deci (poate urca sau coborî) într-un interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie. Pentru aceasta s-au alcătuit, încă din sec. III, diferite Pascalii, adică tabele cu data Paştilor pe mai mulţi ani. Toate erau, însă, mai mult sau mai puţin imperfecte, din pricina echinocţiului de primăvară care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, şi din pricina imperfecţiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, care a fost folosit în Apus până la 1582, iar la noi în ţară până la 1924. De aceea nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creştine, în ceea ce privește data serbării Paştilor. Din nefericire, nici până astăzi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul şi Răsăritul creştin, din pricină că nu toată creştinătatea se serveşte de acelaşi calendar. Astfel, în Apus, Paştile se serbează între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus începând din 1582.
Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit din anul 1924, în două, în ceea ce privește data sărbătoririi Paştilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat să serbeze Paştile după Pascalia veche, greşită, a calendarului iulian, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit câţiva ani (între 1924 – 1927) Paştile pe stilul nou (în general la aceleaşi date cu apusenii). Ca să se înlăture însă dezacordul acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a stabili uniformitate în toată Ortodoxia cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (din 1927 înainte), prin consens general, ca Paştile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat. Această hotărâre a fost întărită şi de Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din iulie 1948.
Dar deşi sărbătorim toţi ortodocşii în aceeaşi duminică, ea e numerotată diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creştinătatea ortodocsă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă faţă de cel îndreptat.
În ceea ce priveşte modul sărbătoririi, Paştile, ca cea mai mare sărbătoare creştină, era prăznuit ca o zi de bucurie: bucuria pentru învierea Domnului, marele eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la temelia credinţei şi a Bisericii creştine. Noaptea Învierii era petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune. În cursul ei avea loc botezul catehumenilor, iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie şi a luminării duhovniceşti; îndeosebi neofiţii – adică creştinii care primiseră botezul chiar în noaptea aceea – îşi puneau acum haine albe şi purtau în mâini făclii luminoase, ca unii care s-au îngropat cu Hristos, dar au şi înviat împreună cu El.
În biserici se aduceau bucate: pâine dulce (paschă), brânză, cărnuri, mai ales de miel (reminiscenţe ale mielului pascal al evreilor) şi mai ales ouă roşii, a căror întrebuinţare în Biserică este de origine încă nesigură (culoarea roşie aminteşte probabil sângele Domnului). Toate acestea erau binecuvântate şi împărţite apoi săracilor sau între creştini, aşa cum se face în unele biserici până azi (amintiri din vechile agape pascale).
Serbarea Paştilor se prelungea o săptămână întreagă, săvârşindu-se în fiecare zi Sfânta Liturghie, la care credincioșii se împărtăşeau cu Sfântul Trup şi Sânge. În tot acest timp neofiţii purtau haina albă primită la botez. De acum până la Rusalii erau interzise metaniile (îngenuncherile) în biserici şi ajunările.
În creştinătatea ortodoxă s-a păstrat până azi importanţa teologică a misterului pascal din vechea Biserică creştină. Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii şi pietăţii ortodoxe. Naşterea cu trup şi învierea ca Dumnezeu a lui Hristos – Mântuitorul sunt cei doi poli ai chenozei4 şi ai dragostei divine faţă de noi, iar sărbătorile respective sunt mărturia şi comemorarea perpetuă a acestora în cultul ortodox.
Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste eveniment, după ce trece Săptămâna Luminată, însă cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui creştin, pe o perioadă de pentru patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului, nu sunt doar un salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu care se salută oadunare, un oaspete oficialsau o persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că învierea există. Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.
_____________________________________________
1Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. I la Rusalii (trad. Rom. De Pr. D. Fecioru, din vol. cit., pag. 247)
2 Constituţiile Apostolice, V, 13 şi 18 (pag. 129, 137).
3Can. 7 apostolic (CBO, I, 1, pag.121).
4 Chenoză - „umilirea ce bună voie pentru păcătoşi” a Fiului lui Dumnezeu, care S-a întrupat spre mântuirea lor. Această întrupare a lui Dumnezeu în om în scopul mântuirii omului a însemnat un act de smerenie, determinat însă de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat şi care numai prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca om, putea fi mântuit.(Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag.99)
Gerasim Ogheru
