Praznicul
Înălţării la cer a Domnului
Numit
în popor şi Ispas
(de la v. slav. Supasu =
Mântuitorul),
cade întotdeauna în Joia
săptămânii a şasea după Paşti,
adică la 40 de zile după Înviere, când Domnul S-a înălţat la
cer (Marcu XVI, 19; Luca XXIV, 50 şi Fapte I, 2-19). Este una din
cele mai vechi sărbători creştine despre care amintesc
Constituţiile
Apostolice1.
Cea mai veche menţiune despre această sărbătoare o găsim la
Eusebiu al Cezareei, în opera lui Despre
sărbătoarea Paştilor, compusă
spre 332, dar aici se arată că Înălţarea era sărbătorită pe
atunci în Orient nu în a 40-a zi după Paşti, ci în a 50-a (odată
cu Rusaliile), cum atestă şi alte mărturii din sec. IV, ca Egeria.
Sărbătoarea Înălţării, prăznuită la început odată cu
Rusaliile, punea astfel pecetea finală perioadei pascale a
Cincizecimii; era un fel de otpust2
al marii solemnităţi liturgice a Răscumpărării.
În
sec. IV, Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la
această sărbătoare, pe care el o numeşte „cinstită şi mare”.
Asemenea cuvântări ne-au mai rămas, din aceeaşi vreme, de la
sfinţii Atanasie al Alexandriei şi Grigorie de Nissa. Pe la 380 –
385, pelerina apuseană Egeria aminteşte de festivităţile din ziua
a 40-a după Paşti; la Ierusalim însă acestea aveau loc în
biserica Naşterii din Betleem, iar sărbătoarea Înălţării era
prăznuită la Cincizecime, adică în aceeaşi zi cu Pogorârea
Sfântului Duh.
Spre
sfârşitul sec. IV sau începutul sec. V, sărbătoarea Înălţării
s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh, căci pe vremea
Fericitului Augustin (+430),
serbarea ei în ziua a 40-a după Paşti era generalizată peste tot
în lumea creştină, alături de sărbătoarea Învierii şi cea a
Pogorârii Sfântului Duh, fiind totodată considerată de origine
apostolică. În sec. VI, Sf. Roman Melodul compune Condacul3
şi Icosul4
sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sf. Ioan
Damaschinul şi Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele5
din slujba Înălţării.
În
unele părţi, în aceeaşi zi, creştinii se salută cu formula
„Hristos S-a înălţat!”
___________________________________
1Cart.
V, cap.20 şi cart. VIII, cap.33 (trad.rom.cit., pag. 139 şi 257)
2
Otpust = sfârşitul
slujbei, v. Opust, (Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte,
Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag. 333)
3Condac
= Cântare
psaltică, strofă poetică, aşezată după cântarea a 3-a sau a
6-a a canoanelor; derivat probabil de la grec. o kontos – băţ,
bastonaş, pe care se înfăşurau în formă de sul manuscrisele
vechi. Vezi Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase,
Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura
diacezană Caransebeş, 2001, pag. 111.
4
Icos = una
din cele două strofe a vechilor condace, aşezate astăzi la
sfârşitul odei a şasea, uneori al odei a treia din canoane, mai
ales în acatist. Vezi Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Pr.prof.dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte,
Editura diacezană Caransebeş, 2001, pag.206
5
Canon = regulă,
normă, cântare caracteristică serviciului Utreniei. Vezi
Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Pr.prof.dr. Ene
Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Editura diacezană
Caransebeş, 2001, pag. 84, 85, 86.
