Prea
sfinţitul părintele nostru Flavian a fost mai întîi păzitor de
vase şi preot al Sfintei Biserici celei mari a Constantinopolului.
Apoi, după prea sfinţitul Proclu, a fost ridicat la scaunul
patriarhiei, pentru viaţa sa cea neprihănită şi curată, plăcută
lui Dumnezeu, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr şi a
surorii sale, Pulheria.
Pe
atunci era la împărat un eunuc, anume Hrisafie, plin de vicleşug
şi răutate. Acela nu voia deloc ridicarea Sfîntului Flavian la
patriarhie, căci famenul acesta era cu socoteală eretică şi ştia
pe Flavian tare în dreapta credinţă şi nu-l iubea, ci căuta
pricini asupra lui, cum să-i facă rău. Era puternic în lucrurile
sale cele viclene ca cel ce avea la împărat îndrăzneală şi
putea mult.
Deci
a aflat o pricină ca aceasta, pe care Nichifor Callist, istoricul
bisericesc, o descrie astfel: "A îndemnat pe împărat să
invite pe patriarh, ca să-i pregătească un dar vrednic de mîinile
împărăteşti, ca un nou patriarh. Iar prea sfinţitul patriarh
Flavian, pregătind nişte pîini curate, le-a trimis împăratului
spre binecuvîntare, ca un dar ce nu era vrednic de mîini
împărăteşti. Hrisafie nu a primit pîinile, zicînd: "Aur
iar nu pîine se cade să se trimită spre binecuvîntare de la
patriarh". Prea sfinţitul patriarh a răspuns prin trimişii
săi că nişte daruri ca acestea nu are, pentru că este sărac, de
vreme ce a defăimat bogăţiile lumii acesteia; doar dacă va da din
aurul Bisericii, "dar să ştie Hrisafie bine - zicea patriarhul
- că aurul şi argintul cel bisericesc este dumnezeiesc şi la
nimeni nu se poate da, decît numai la săraci".
Evagrie,
istoricul bisericesc, zice că Hrisafie, supărîndu-se pentru darul
cel de aur, prea sfinţitul i-a trimis nişte vase de aur, luîndu-le
din altar, ca să-l umple de ruşine şi să-l mustre pentru nesaţul
aurului. Apoi, mîniindu-se foarte Hrisafie, îndemna şi pe împărat
la mînie, zicîndu-i: "Batjocoreşte împărăţia ta
patriarhul cel din nou pus". Dar nu putea vicleanul să facă un
rău patriarhului, de vreme ce dreptcredincioasa fecioară Pulheria,
sora împăratului, care cîrmuia toată împărăţia grecească,
încuraja pe patriarh, apărînd pe bărbatul cel nevinovat şi
sfînt. Văzînd aceasta, Hrisafie s-a sîrguit să-i sape groapă şi
dreptcredincioasei Pulheria, ridicînd asupra ei cu vicleşugul său
pe împărăteasa Evdochia - precum se scrie pe larg despre aceasta
în viaţa Sfintei Pulheria - şi a făcut ca pe sora împăratului
s-o despartă de palat şi de stăpînirea împărătească.
Teodosie
împăratul, ascultînd de soţia sa Evdochia şi de sfatul lui
Hrisafie, dorea ca patriarhul să silească pe sora lui să primească
rînduiala monahală de silă, adică în chipul acesta să se
depărteze de la stăpînirea împărătească. Acest sfat era
tăinuit de împărat. Deci, care fiind chemat prea sfinţitul
patriarh, făgăduia cu gura să împlinească dorinţa împărătească,
dar cu inima sa nu se învoia, socotind că nedrept lucrul este, să
se depărteze de ocîrmuirea a toată împărăţia grecească o
înţeleaptă ca aceea, cu bună cunoştinţă, înţeleaptă şi
sfîntă împărăteasă şi care a fost fratelui său, împăratul
Teodosie, ca o maică, rămînînd după părinţi în vîrstă
copilărească. Ea era apărătoarea dreptei credinţe şi bună
cîrmuitoare a toată împărăţia. De aceea fericitul patriarh a
spus în taină Sfintei Pulheria despre sfatul împărătesc cel
tăinuit.
Dreptcredincioasa
împărăteasă Pulheria, înţelegînd vrajba împărătesei
Evdochia şi a lui Hrisafie, precum şi scopul fratelui ei, singură
a lăsat cîrmuirea împărătească şi s-a dus din palat şi s-a
retras în linişte netulburată. Atunci vicleanul Hrisafie, găsind
vreme cu bună îndemnare, a întors toate meşteşugurile sale cele
rele asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, ridicînd şi
îndemnînd pe împărat asupra lui, ca şi cum nu păzise taina
împărătească şi că Pulheria ajută, dar nu împăratului, căci
s-a ştiut aceea că patriarhul spusese Pulheriei sfatul împărătesc.
Deci, s-a mîniat Împăratul asupra patriarhului Flavian.
În
acea vreme era în Constantinopol un arhimandrit Eutihie, care
ridicase un nou eres de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos,
amestecînd cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască şi cea
omenească, într-o fire. Acel Eutihie era tatăl duhovnicesc al lui
Hrisafie, căci îl primise din Sfîntul Botez. Cînd prea sfinţitul
patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol, chemă pe
Eutihie, ca să-şi spună mărturisirea credinţei în faţa
tuturor. El n-a voit să meargă la soborul acela, dînd veste pe de
o parte că din mănăstirea sa, ca din mormînt, nu poate să iasă
nicăieri, iar pe de alta că este bătrîn şi bolnav. Dar prea
sfinţitul patriarh iarăşi trimise la el arhimandriţi, preoţi şi
diaconi, chemîndu-l cu dragoste, ridicîndu-l spre pocăinţă,
încît credinţa sa cea rea să o lepede înaintea tuturor şi să
se unească cu Biserica. Apoi, căutînd la dînsul, şi ceilalţi să
se întoarcă de la credinţa cea rea, la cea dreaptă. Atunci abia a
făgăduit Eutihie să vină la sobor.
Venind
la sobor, mai întîi a intrat în palat, căutînd apărare şi
ajutor împărătesc, şi a rugat pe împărat, prin Hrisafie, să
trimită cu dînsul într-adins oameni şi ostaşi. Atunci, împăratul
a trimis cu el pe patriciul Florentie şi pe alţi senatori, precum
şi putere ostăşească. Astfel, venea Eutihie la sobor, ca la
război, înconjurat de ostaşi şi de oameni împărăteşti, cu
dregătorii care au trimis vestea înaintea lor la sobor, zicînd:
"Nu vom intra în sobor, nici vom aduce pe Eutihie pînă ce nu
ne veţi făgădui că-l veţi lăsa liber din sobor". Deci au
făgăduit aceasta părinţii.
Intrînd
ei, mai întîi s-au citit cărţile lui Eutihie, cele pline de dogme
eretice, pe care Eutihie le trimisese prin mănăstiri, vînînd pe
mulţi la eresul său. Apoi singur ereticul acela, după vorbirea sa
cea plină de vicleşug, fiind silit să mărturisească cum crede, a
zis: "Din două firi era Domnul nostru mai înainte de unire,
iar după unire de o fire Îl mărturisim pe El a fi". Deci,
i-au poruncit părinţii ca gîndirea sa cea ereticească să o
blesteme, iar dogmele cele drept credincioase să le primească, dar
el n-a voit. Atunci prea sfinţitul Flavian, cu toţi sfinţii, între
care erau 32 de episcopi, arhimandriţi 23, iar presbiteri şi
diaconi mulţi, a scos pe Eutihie din rînduiala preoţească.
Hotărîrea
aceea era scrisă astfel: "Pe Eutihie, cel oarecînd presbiter
şi arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte şi
din mărturisirile sale cele ascunse şi cele de acum prin al său
grai s-a aflat că boleşte de eresul lui Valentin şi Apolinarie şi
urmează hulelor acelora cu neschimbare, care nici de sfătuirea
noastră nu s-a ruşinat şi nici n-a primit învăţătură şi n-a
voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plîngînd şi
suspinînd de pierderea lui cea desăvîrşită, l-am judecat întru
Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dînsul, ca să fie străin
de toată slujba preoţiei şi de a noastră împărtăşanie şi de
povăţuirea mănăstirească, ştiind toţi aceasta, că cei ce vor
vorbi cu el şi vor veni la dînsul vor fi vinovaţi de pedeapsa
despărţirii, ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian,
episcopul Constantinopolului sau al Romei celei Noi, astfel judecînd,
am iscălit. Asemenea am iscălit toţi arhimandriţii".
Fiind
lepădat Eutihie, şedea lîngă palatul împărătesc, avînd pe
Hrisafie de mare ajutor în toate. Vicleanul acela cu mai multă
mînie şi iuţime întărîtîndu-se asupra prea sfinţitului
Flavian, a pornit tot chipul meşteşugurilor sale, cum să-l
izgonească din scaunul patriarhiei, pe de o parte ca să răzbune pe
Eutihie, iar pe de alta ca mai mult să mîhnească pe Pulheria, prin
izgonirea lui Flavian. Deci, avînd pe împărat întru voia sa,
făcea cu numele lui cel împărătesc toate cele ce voia. Atunci a
scris lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, om prea înrăutăţit,
meşter în vicleşug şi necredincios, întărîtîndu-l asupra lui
Flavian, iar pe Eutihie, încredinţîndu-l apărării lui şi
făgăduind de la împărat multe daruri.
Asemenea
a mai scris lui şi despre împărat, poruncindu-i ca, luînd pe
episcopii săi de un gînd cu sine, să vie în Efes cu sîrguinţă
şi să ţină sobor mare pentru dogmele credinţei, de vreme ce
Flavian aduce oarecari învăţături pline de erezie în Biserică
şi o tulbură. Deci, să se cerceteze cu sobornicească judecată şi
să se lepede ca un nedrept credincios, iar Eutihie, de se va afla
nevinovat, să se dezlege şi să se rînduiască întru a sa cinste.
Acelaşi Hrisafie, îndemnînd şi pe împărăteasa Evdochia, ajuta
şi aceea lui Eutihie contra lui Flavian; iar Dioscor, îndată luînd
mai mult de zece episcopi de un gînd cu sine şi pe un arhimandrit
ce se numea Varsum, cu sîrguinţă au mers cu o mie de monahi la
Efes.
Acolo,
făcîndu-se acel fără de lege şi nedrept sobor în sfînta
biserică - la care erau de 128 episcopi, din diferite ţări,
chemaţi prin împărătească poruncă -, a mers la judecată şi
prea sfinţitul patriarh Flavian. Împăratul, şi mai ales Hrisafie
a scris, în numele împăratului, lui Elpidie comitele şi la alţi
voievozi care erau acolo cu oştile, ca să nu lase în sobor pe
episcopii cei ce au iscălit cu Flavian contra lui Eutihie şi au
făcut judecata.
Începînd
vicleana adunare, Dioscor fiind întîi şezător, a stat de faţă
Eutihie şi a dat a sa mărturisire de credinţă, întru care eresul
era acoperit cu vicleşug, iar pe a lui Flavian mărturisire nu o
primi soborul acela. Atunci a fost multă gîlceavă şi tulburare
cîtăva vreme, unii apărînd pe Eutihie şi făcîndu-l nevinovat,
ca pe un dreptcredincios, iar alţii nevoindu-se pentru Flavian.
Puţini erau din cei ce întăreau credinţa lui Flavian, pentru că
toţi au iubit întunericul mai mult decît lumina şi au cinstit mai
mult minciuna decît adevărul, plăcînd împăratului celui
pămîntesc, mai mult decît celui ceresc. Căci, împăratul
Teodosie, deşi era dreptcredincios, ca om a greşit din neştiinţă,
necunoscînd meşteşugul lui Eutihie, al lui Dioscor şi al lui
Hrisafie, care îl înşela neîncetat prin vicleşugul său,
vînîndu-i sufletul. Întru neştiinţa sa, împăratul socotea pe
eretici că sînt dreptcredincioşi şi minciuna cea grăită de
dînşii o credea un adevăr, nefiind lîngă dînsul sora lui cea cu
bună înţelegere, fericita Pulheria.
După
acea lungă gîlceavă ce s-a făcut la acel sobor care se adunase în
Efes şi care întărea dogmele ereticeşti, zicînd că este o fire,
iar nu două întru Hristos, a socotit ca dreptcredincios şi a
lăudat şi preamărit pe Eutihie, de vreme ce partea potrivnică a
biruit şi aşa a făcut nevinovat pe acesta, deşi era eretic. Pe
drept-credinciosul patriarh Flavian l-a osîndit ca pe un eretic,
tîlhăreşte, nelăsîndu-l să răspundă ceva pentru sine, nici
voind să-i asculte mărturisirea lui cea credincioasă. Apoi,
Dioscor, întîiul stătător, a dat răspuns de izgonire asupra lui,
ca să fie străin de arhierie, de sfinţire şi de toată puterea
duhovnicească şi să se trimită în surghiun, în Egipt, la
cetatea Lidiei.
Onisifor
al Iconiei, cu alţi episcopi care ştiau nevinovăţia lui Flavian,
sculîndu-se, au apucat genunchii lui Dioscor, zicînd: "Să nu
faci aceasta, o, prea sfinţite părinte, pentru că Flavian n-a
făcut nimic vrednic de izgonire, iar de este trebuinţă de vreo
pedeapsă, să se pedepsească, iar să nu se lepede". Dioscor,
sculîndu-se de pe scaunul său, a zis: "De mi s-ar tăia şi
limba, într-alt chip nu voi zice". Varsum, arhimandritul,
strigă: "Cela ce va mărturisi că în Hristos sînt două
firi, acela să se taie în două". Stăruind episcopii cu
rugăminte pentru Flavian, a strigat Dioscor: "Unde sînt
voievozii?" Şi îndată voievozii cu Elpidie şi cu mulţime de
oaste, au intrat în biserică şi au adus lanţuri mari de fier
asupra Sfîntului Flavian.
Intrînd
şi monahii lui Varsum, episcopii strigau: "Varsum, tîlharul, a
răsturnat toată Siria şi a adus o mie de monahi asupra noastră
Varsum, tîlharul, anatema să fie!"
Varsum
striga: "Să se ucidă ereticul Flavian, să se ucidă!"
Apoi s-au pornit mîinile cele ucigaşe asupra sfîntului, unii cu
palmele, alţii bătîndu-l cu beţele şi însuşi Dioscor s-a
repezit să-l calce în picioare. Apoi, fiind trîntit la pămînt,
l-au bătut pînă ce s-au săturat şi au pus în lanţuri pe cel ce
era abia viu.
Apoi
Dioscor silea pe episcopi să iscălească izgonirea lui Flavian. Cei
de un gînd cu Dioscor, îndată au iscălit. Iar cei ce vedeau
nedreptatea şi războiul ce se făcea, n-au voit să iscălească şi
ostaşii nu-i lăsau să iasă din biserică, stînd împrejurul lor
înarmaţi. Monahii lui Varsum strigau asupra lor cu mînie şi cu
îngrozire. Deci, episcopii fiind ţinuţi în biserică pînă în
noapte şi văzînd că nu puteau scăpa de primejdia ce era asupra
lor, au iscălit chiar nevrînd, fiind siliţi prin îngroziri şi
astfel s-a săvîrşit acel sobor ucigaş.
Sfîntul
Flavian, mărturisitorul lui Hristos, după acea cumplită bătaie, a
treia zi şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos
Dumnezeu, pentru care a pătimit uciderea, ca Abel de la Cain. Fiind
în locul de surghiunie, s-a dus la ceruri, iar în locul lui a fost
ridicat la patriarhie Anatolie.
După
aceasta s-a vădit răutatea şi vicleşugul lui Hrisafie şi a fost
cu necinste izgonit din palatul împărătesc, apoi a pierit cu
sunet. Iar pe Evdochia împărăteasa, smerind-o mînia împărătească
s-a dus la Ierusalim. Sfînta Pulheria, cu rugăminţile cele multe
ale fratelui ei, împăratul Teodosie, plecîndu-se, s-a întors cu
slavă în palatul împărătesc, şi îndată au adus în
Constantinopol moaştele mărturisitorului lui Hristos, Sfîntul
Flavian, cu mare cinste.
Dioscor
şi Eutihie, după al patrulea sinod al Sfinţilor Părinţi, fiind
daţi blestemului celui veşnic, au pierit. Iar Biserica lui Hristos,
cea nebiruită de porţile iadului, înflorea în dreapta credinţă,
slăvind pe Hristos, nu despărţit în două feţe, ci în două
firi neamestecate lăudat şi preaînălţat, împreună cu Tatăl şi
cu Sfîntul duh, în veci. Amin!
Despre
cele doua firi ale Mantuitorului Iisus Hristos
Fiul
lui Dumnezeu S-a născut şi S-a făcut om din Fecioara Maria,
Născătoare de Dumnezeu, realizându-se astfel uniunea ipostatică ,
adică o persoană în două firi, dumnezeiască şi omenească. Fiul
lui Dumnezeu fiind şi înainte de întruparea Sa ca Persoană
dumnezeiască, Iisus Hristos s-a născut ca om din Fecioara Maria şi
este Acelaşi Ipostas divin născut din Dumnezeu-Tatăl dinainte de
orice timp. Fiul lui Dumnezeu s-a unit în mod deplin cu umanitatea
pe care şi-a asumat-o, adică a coborât la maximă apropiere de noi
oamenii, deci nu mai este pentru noi un partener de dialog dintr-un
alt plan.
Subiectul
dumnezeiesc devine şi subiect omenesc. Firea umană în Iisus
Hristos, voinţa acestei firi se supune voinţei dumnezeieşti a Lui,
raţiunea firii umane este limitată de raţiunea dumnezeiască a
Mântuitorului. Cele două firi constituite în Iisus Hristos sunt o
unitate ipostatică sau personală, şi de aici vedem că Ipostasul
lui Iisus Hristos este unul singur şi provine din voinţa
Ipostasului ce există înainte, al Cuvântului. Ipostasul întrupat
are două componente, natura dumnezeiască şi cea omenească a lui
Iisus Hristos, acestea două fiind neamestecate şi nedespărţite,
de aceea Mântuitorul vede şi face totul dumnezeieşte şi omeneşte
în acelaşi timp unit şi neconfundat. Cele două firi ale lui Iisus
Hristos, divină şi umană, sunt unite în El nedespărţit,
neâmpărţit, neamestecat, neschimbat. Ipostasul este unul, iar cele
două firi, divină şi umană, au unitate neconfundată în acest
Ipostas, iar această unitate este desăvârşită. Firea umană se
îndumnezeieşte iar Cuvântul se umanizează. Firea omenească în
Iisus Hristos nu are un ipostas propriu, are ca ipostas pe
Dumnezeu-Cuvântul, Hristos manifestându-Se doar numai dumnezeieşte
sau numai omeneşte, nu ne-ar mântui pentru că ar rămâne
inaccesibil ca Dumnezeu pentru noi, de aceea pentru a ne mântui,
Dumnezeu-Cuvântul, Iisus Hristos este Ipostasul şi firii Sale
divine şi firii Sale umane şi prin acest unic Ipostas se face o
comunicare reală între lucrările şi însuşirile celor două firi
ale Sale şi tocmai datorită acestui Ipostas comun se menţine
comunicarea reală a acestor două firi, dar şi nemodificarea
esenţială a acestora. Tocmai pentru că se face o comunicare reală
între cele două firi, divină şi umană, Ipostasul nu se manifestă
când pur dumnezeieşte şi când pur omeneşte şi de aici
concluzia, cuvintele omeneşti n-ar fi ale lui Dumnezeu-Cuvântul şi
nici în patimile omeneşti sau faptele omeneşti n-ar fi nimic
dumnezeiesc şi astfel nici oamenii nu s-ar putea întâlni cu
Dumnezeu-Cuvântul prin mijloace, metode omeneşti ce le-ar fi
accesibile, iar Dumnezeu nu s-ar fi umanizat şi nici omul nu s-ar fi
îndumnezeit.
Doar prin Persoană firea divină îşi comunică energiile firii umane, iar firea umană îşi comunică energiile firii divine, dar aceste două firi nu se identifică una cu alta. Trebuie bine precizat că ele îşi comunică reciproc energiile lor în cadrul aceleiaşi Persoane şi nu de la persoană la persoană.
Doar prin Persoană firea divină îşi comunică energiile firii umane, iar firea umană îşi comunică energiile firii divine, dar aceste două firi nu se identifică una cu alta. Trebuie bine precizat că ele îşi comunică reciproc energiile lor în cadrul aceleiaşi Persoane şi nu de la persoană la persoană.
Prin
unicul Ipostas cele două firi, divină şi umană, ale
Mântuitorului, conlucrează până la îndumnezeirea firii omeneşti
fără însă a o anula, ci spre a o desăvârşi, aşadar Fiul lui
Dumnezeu ca Persoană a firii divine uneşte prin Sine şi cu Sine
firea divină a Sa cu firea Sa omenească.
Pentru
rugaciunile Sfantului Ierarh Flavian, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi!
Amin!
