Maria Egipteanca
pildă şi model de căinţă
pentru mântuire.
Ne aflăm în vechea Palestină a secolului V, într-una
din multele mănăstiri ortodoxe din acel ţinut.
Imperiul
Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit, care se întindea în acea epocă de la
sud de Dunăre până în Grecia, ţinutul Capadochiei (Turcia de azi), ţărmul
răsăritean al Mării Mediterane, până în nordul Africii cuprinzând Egiptul, era
condus în acea vreme de Împăratul Iustin I cel Mare (518 - 527).
Într-una din
mănăstirile creştine din Palestina, trăia un bătrân ieromonah cu viaţă curată
şi multe calităţi duhovniceşti pe nume Zosima. Trăise în mănăstirea în care se
afla cincizeci şi trei de ani şi era foarte cunoscut în mănăstirile din acea
zonă, fiind foarte căutat de creştini şi monahi pentru a primi de la acesta
cuvânt de învăţătură. Ajunsese atât de îmbunătăţit în cele sufleteşti, încât
dorea cu tot dinadinsul să găsească la rândul sau un alt monah de la care să
poată primi cuvinte de învăţătură pe care nu le cunoştea, dar în acel ţinut nu
se afla nimeni. Acest gând îl frământa şi mereu se întreba în sinea sa dacă
oare nu mai există alt monah mai pregătit decât el în Palestina sau pe întreg
pământul, de la care să afle alte modalităţi de pustnicie sau căi de mântuire a
sufletului, pe care el să nu le cunoască.
Într-una din
seri, în timp ce bătrânul Zosima stăruia în rugăciune, i-a apărut îngerul
Domnului în vedenie spunându-i:” O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi
bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimenea este între oameni carele
s-ar fi arătat pe sineşi desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace
înainte, pe care tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dară câte
căi sunt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit
între Patriarhi, şi mergi într-una din Monastirile ce sânt pe lângă râul
Iordanului.”
Ascultând
bătrânul îndemnul acesta, plecă din mănăstirea sa, de unde venise din fragedă
tinereţe, şi ajungând la râul Iordan, care se afla la o distanţă foarte mare de
locaşul său, paşii îi fu îndrumaţi până la porţile unei mănăstiri. Bătând la
acele porţi, bătrânul găsi găzduire din partea egumenului acelui aşezământ,
căruia îi spuse că venise pentru a se îmbunătăţii şi pentru a afla lucruri noi,
necesare pentru mântuirea sufletului.
Acea mănăstire
se afla într-un loc pustiu, neştiut nici de mireni, iar monahii nu ieşeau pe
porţile mănăstirii decât în cazuri deosebite cu treburi ce privea buna
organizare a obştii. Cei de aici duceau o viaţă foarte aspră, hrănindu-se doar
cu pâine şi apă, iar rugăciunile erau neîncetate. Toţi munceau şi se rugau în
acelaşi timp, vorbe deşarte sau de ocară nu ieşeau pe gura lor. Bătrânul Zosima
intră în ritmul călugărilor aşteptând un semn de la Dumnezeu prin care să îi
arate un lucru deosebit, neştiut de el. Muncea şi se ruga împreună cu ceilalţi,
ducând în continuare o viaţă curată şi bine plăcută Domnului.
Aici, bătrânul
Zosima avea să afle o rânduială nouă.
Începea Postul
Sfintelor Paşti. În prima duminică a Postului, toţi monahii participau la
Sfânta Liturghie, unde se cuminecau, după care luându-şi rămas unii de la
alţii, părăseau mănăstirea trecând râul Iordan în locurile pustii. Luau cu ei
hrană, fiecare cât credea de cuviinţă, şi treceau râul în zonele aride şi
nelocuite. Aici se despărţeau şi pleca fiecare singur în pustie, nevoindu-se în
post şi rugăciune toată perioada Postului. Se întorceau în mănăstire în
Duminica Floriilor, pentru a se pregătii pentru Marea Sărbătoare a Paştilor.
Aşa a făcut şi
bătrânul Zosima. Şi-a luat cu el puţină hrană şi o haină, şi sprijinit într-un
toiag a pornit în pustie. Dorea să meargă cât mai adânc în zonele nelocuite de
oameni, nădăjduind că va găsi acolo vre-un pustnic de la care să înveţe lucruri
noi. A mers aşa vreme de douăsprezece zile şi nopţi. Ziua mergea şi se ruga din
mers, iar noaptea dormea foarte puţin, dormind direct pe pământ sau prin
anumite cotloane ferite pe care le găsea. Se hrănea cu buruieni care creşteau
prin pustie şi se ruga neîncetat: “Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi
teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?”
Şi a mers
bătrânul aşa până când a ajuns în locuri foarte pustii şi nici animale nici
păsări nu se vedeau pe cer. Oprindu-se pentru a face rugăciunile ceasului al
şaselea, bătrânul se aşeză în genunchi şi se rugă Domnului cu mare credinţă. În
timp ce se ruga cu frângere de inimă, i se păru că în dreapta sa văzu o siluetă
omenească. Se sperie şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci mai privi o dată.
Atunci văzu o nălucire de om, slab şi gol, cu pielea arsă de soare, cu părul
alb şi lung până peste umeri. Când a văzut acea nălucire că a fost văzută de
bătrân, a luat-o la fugă speriată. Bătrânul, văzând că e un om şi nu o nălucire
drăcească, uită de vârsta pe care o are şi începu să alerge după acela,
strigând să se oprească şi să îl binecuvânteze, că de mult dorea să găsească un
om cu nevoinţe aşa mari, de la care să afle cuvinte de învăţătură şi de la care
să ia binecuvântări. Au alergat o bună bucată de timp, iar în momentul când
năluca a trecut un loc unde fusese un pârâu care a secat, bătrânul nu a mai
putut să înainteze, rămânând pe celalalt mal. Apoi, văzu că şi fiinţa ciudată
se opri şi i se adresă cu cuvintele: “Avva Zosima, iartă-mă pe mine, pentru Domnul, că nu pot
întorcându-mă să mă arăt ţie; că sunt femeie goală, precum mă vezi, şi având
neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii celei
păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca
să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voi primi rugăciune de la tine.”
Bătrânul, când
auzi că îl cheamă pe nume rămase surprins, şi îşi spuse “De n-ar fi fost
aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi numit pe nume.” Se aruncă în genunchi cu faţa la pământ, apoi repede aruncă o haină
veche şi ruptă, pe care o avea la el, pe celalalt mal, întorcându-şi privirea
până ce femeia se acoperii cu ea.
Femeia se
acoperii cu haina primită şi îngenunchiată cerea blagoslovenie de la bătrân
zicând: “Pentru ce
ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi de
la mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală?”
Iar el
aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie de la dânsa. Asemenea şi
aceea s-a aruncat pe sineşi, şi zăceau amândoi pe pământ cerând unul de la
altul blagoslovenie, şi nimic nu se putea auzi de la amândoi grăindu-se, doar:
Blagosloveşte! Iară după multă vreme a zis femeia către Zosima: “Avva Zosima, nu se cade
ţie să mă blagosloveşti, şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu
vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci
Domnului darurile dumnezeieştilor Taine.” Aceste cuvinte, spre mai mare
frică au pornit pe Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina.
Apoi a grăit către dânsa cu prea ostenită şi obosită răsuflare: “O, Maică duhovnicească,
tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorât lumii; apoi
văd în tine o dăruire care este dată ţie mai mult decât altora, că m-ai numit
pe nume, şi preot m-ai numit pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Deci, tu
mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi
trebuieşte a ta desăvârşire.” Deci primind în sfârşit aceea stăruinţa
bătrânului, a zis: “Bine
este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti”. Iară
Zosima zicând: Amin, s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi aceea a zis către
bătrânul:
-
Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa?
Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, care nu are nici o faptă bună?
Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecare slujbă
trupului meu la vreme de trebuinţă. Deci spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acuma
creştinii? Cum stau Sfintele Biserici?
-
Cu rugăciunile voastre cele sfinte, pace a dăruit Dumnezeu.
Primeşte însă rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum
pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă
umblarea prin pustia aceasta.
Iar aceea a răspuns către dânsul:
- Ţie mai ales
se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi
rânduit eşti. Însă de vreme ce datori suntem a face ascultare, deci ceea ce mi
se porunceşte voi face.
Aceasta
zicând, femeia s-a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus, şi
mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei;
sau măcar Zosima nu a înţeles nimic, ci sta tremurând, căutând în jos şi nimic
grăind; însă se jură, pe Dumnezeu punând martor: “Că în vremea când zăbovea aceea la
rugăciune, ridicându-mi puţin ochii dela pământ, o am văzut înălţată ca de un
cot de la pământ, şi în aer stând şi rugându-se.” Şi aceasta dacă o a văzut
Zosima, l-a cuprins frica, s-a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se,
zicea numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup,
ci nălucă. Şi întorcându-se aceea, a ridicat pe bătrânul şi i-a zis:
- Pentru ce,
Avva Zosima, te tulbură gândurile, zicându-ţi că duh sunt, şi rugăciunea o
prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sunt o femeie
păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sunt duh, ci pământ, praf şi
cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind.
Şi acestea
zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând
aşa:
- Dumnezeu să ne
ferească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sânt războaiele lui asupra
noastră.
Acestea auzindu-le şi
văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrimi:
- Jură-te pe
tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s-a
născut din Fecioară, pentru care porţi goliciunea aceasta şi pentru care atâta
ţi-ai omorât trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie,
ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu,
că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie,
păcătosului şi nevrednicului. Pentru că eu cred Dumnezeului meu, căruia
vieţuieşti, că pentru aceasta m-a trimis în pustia aceasta, ca pe toate ale
tale, arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se
împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n-ar fi fost cu plăcere lui
Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi
arătat mie, şi pe mine nu m-ar fi întărit pe atâta cale, care odinioară dacă
voiam, nici nu puteam să ies din chilia mea.
Acestea şi mai
multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul:
- Mă ruşinez,
părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul
meu gol l-ai văzut, îţi voi goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă
ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum
singur ai zis, îţi voi spune istoria mea; căci pentru ce mă voi lăuda, vas ales
al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voi începe povestirea cea pentru
mine, vei fugi de la mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi
cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pe care eu, nevrednica, le-am
făcut. Însă ţi le voi spune, nimic ascunzând, ci rogu-te mai înainte să nu încetezi
a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii.
Iară bătrânul,
dorind să ştie viaţa ei, şi neîncetat lăcrămând, a început aceea a povesti aşa
cele pentru dânsa:
- Eu, părinte,
sânt născută în Egípt, şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii
mei, m-am lepădat de dragostea lor, m-am dus în Alexandria, şi după ce mai
întâi mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neîncetat şi fără să mă
satur. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu de amănuntul; dar voi
spune mai degrabă ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului
meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru
daruri sau pentru oarecare plăţi, că n-am voit să iau nimic de la cei ce-mi
dădeau, iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi
împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu
luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam,
iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul
păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să
întinez firea mea cea slabă.
Deci aşa
vieţuind, am văzut odată pe vremea secerişului popor mult de bărbaţi, Libieni
şi Egipteni, mergând spre Mare, şi am întrebat pe oarecine care s-a întâmplat
să fie lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela
mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei
Cruci, care în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă
vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă
ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu
adevărat, frate, n-am nici chirie nici hrană, ci voi merge şi voi intra într-o
corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voi da trupul meu în loc de
chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii.
Ţi-am spus,
părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă înspăimântez: ştie
Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele!
Iară Zosima,
cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa:
- Spune,
pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta, care îmi
este de folos.
Iară ea, la
cele de mai înainte a adăugat:
- Deci acel
tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s-a
dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pe cei ce
alergau. Acolo am zărit vreo zece bărbaţi care stau lângă Mare, tineri cu
trupurile, care mi s-au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea. Eu, după
obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, am zis: “Luaţi-mă şi pe mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voi afla vouă
neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pe toţi spre
râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m-au dus în corabia lor, şi
îndată am început a înota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voi spune
ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va primi acele
lucruri rele ale mele pe care le-am făcut pe cale şi în corabie? Cum şi pe cei
ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă
înspăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat
pământul gura sa, şi în iad nu m-a cufundat de vie, pe ceea ce am vânat atâtea
suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu
voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.
Aşa, şi cu
acest fel de sârguinţă, m-am suit în Ierusalim, şi câte zile mai înainte de
praznic am petrecut acolo, tot cele de asemenea cu cele dintâi am făcut, ba
încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine
în corabie şi pe cale, ci şi pe alţii mulţi, şi cetăţeni şi străini, spre acea
spurcăciune îi adunam. Iară după ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a
cinstitei Cruci, eu ca şi mai înainte umblam împrejur, vânând sufletele
tinerilor. Văzând foarte de dimineaţă pe toţi cu un gând alergând la biserică,
m-am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul
bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a
Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar
înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă,
m-am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iară după ce am păşit pe
pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iară pe mine o oarecare putere
dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am încercat, dar înapoi
m-am împins, şi numai eu singură stăteam în pridvor lepădată; şi părându-mi-se
că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii,
mă amestecam şi mă sileam să intru; şi m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi,
când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea,
neoprind pe nimeni, numai pe mine, ticăloasa, nu mă primea; ci ca o mulţime de
oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecare
năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Astfel de trei şi
de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi mai mult nu
am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi în ruşine şi deznădăjduire
fiind, m-am depărtat şi stăteam într-un colţ al pridvorului bisericii. Aici
abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg care era pricina ce mă oprea a vedea
lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii
inimii mele lumina înţelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea
strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor
mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui,
în piept a mă bate şi a scoate suspine din adâncul inimii. Aşa plângând la
locul la care stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu
stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de
abatere: “O,
Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu
adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu,
păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce
ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi
lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta
Dumnezeu s-a făcut om, pe Care l-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la
pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am de la nimenea ajutor; porunceşte
să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea
cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu cel din tine născut,
care şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire. Porunceşte, Stăpână, ca şi
mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeieştii Cruci;
şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut
din tine, că de acum nu-mi voi mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci
după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voi lepăda cu totul
de lume şi de cele din lume, şi mă voi duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o
chezăşuitoare a mântuirii mele.
Acestea
zicând, şi luând oarecare adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea
cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m-am pornit din
locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat
printre dânşii, şi acum nimeni nu era să mă împingă în laturi şi nimic nu mă
oprea să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Atunci m-a cuprins
frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile
acelea care mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru în
biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m-am învrednicit de
a-l vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să primească
pe cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m-am închinat cinstitului Lemnului
Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea.
Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi
plecând genunchii, m-am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis: O,
pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta
iubire de oameni ai arătat spre mine, şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele
mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea
ta m-am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aici
înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei.
Acestea
grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece Iordanul, bună
odihnă vei afla!
Auzind aceasta
şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrimi am strigat către icoana
Născătoarei de Dumnezeu: Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa
pe mine!
Şi aşa am
ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu,
m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Primeşte acestea, Maică;
iară eu primindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pe
vânzătorul de pâine: Care este calea spre Iordan? Şi înştiinţându-mă de poarta
cetăţii care este spre aceea parte, am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în
călătorie. Al treilea ceas din zi era când m-am învrednicit a vedea Cinstita şi
Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la
Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care era aproape de Iordan, în care
închinându-mă, îndată m-am coborât în Iordan, şi spălându-mi din sfintele
acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m-am împărtăşit cu
preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi după aceasta
am mâncat jumătate dintr-o pâine şi am băut din apele Iordanului, şi pe pământ
m-am odihnit în noaptea aceea. Şi a doua zi dimineaţa aflând acolo o luntre
mică, am trecut de această parte de Iordan, şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei
mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere.
Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m-am îndepărtat
fugind, şi aicea m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de
puţinătatea sufletului şi de vifor, pe ceea ce mă întorc către Dânsul.
Iară Zosima a
zis către dânsa:
- Câţi ani ai,
doamna mea, de când locuieşti în pustia aceasta?
Iară ea a
răspuns:
- Socotesc că
sunt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate.
Iară Zosima
i-a zis:
- Şi ce afli
spre hrană, doamna mea?
Iară ea a zis:
- Acele două
pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, care pe încet uscându-se s-au
împietrit, din care câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit.
Şi i-a zis
Zosima:
- Dar cum fără
primejdie ai suferit atâta vreme, şi nici-o schimbare potrivnică tulburându-te
pe tine?
Răspuns-a
aceea:
- M-ai
întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă înspăimântez să-ţi spun; pentru că
de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pe care le-am suferit, şi
de gândurile cele cumplite care m-au turburat, mă tem ca nu cumva iarăşi de
dânsele să mă cuprind.
Iarăşi a zis
către dânsa Zosima:
- Să nu laşi
nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată de aceasta
te-am întrebat pe tine, şi toate cu de amănuntul să îmi arăţi.
Iar ea a zis
către dânsul:
- Crede-mă
Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca
cu nişte fiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să
gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă
doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea
şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se
făcea încă dor de cântece lumeşti, care foarte mă tulburau şi cu care mă
deprinsesem. Atunci, îndată lăcrămând, şi în piept bătându-mă, îmi aduceam
aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi
mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei,
chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească de la
mine acele gânduri ce aşa de mult îmi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după
ce plângeam îndeajuns, şi în piept cu putere mă băteam, atunci vedeam o lumină
care de pretutindeni mă strălucea, şi simţeam o alinare care mă scotea din
întreite valuri. Iară gândurile care iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le
voi spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înăuntrul inimii mele
celei pătimaşe, şi de pretutindeni mă ardea, şi spre pofta amestecării mă
silea. Iară când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu
lacrămi mă udam, socotind că stau înaintea chezăşuitoarei mele, care îmi judeca
călcarea mea de aşezământ; şi nu mă sculam de la pământ ziua şi noaptea, până
ce lumina acea dulce nu îmi strălucea mie şi nu gonea gândurile cele ce mă
tulburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de
atunci până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la
toate ca de mână mă povăţuieşte.
Şi a zis
Zosima către dânsa:
- Dar n-ai mai
avut trebuinţă după aceea de hrană sau de îmbrăcăminte?
Iar ea a
răspuns:
- Pâinile
acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, după aceea mă hrăneam cu verdeţurile
ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecând
Iordanul, învechindu-se s-a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am
răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, de multe
ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de
nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iară de atunci şi până astăzi
puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi pe
smeritul meu trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m-au scăpat
Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă
hrănesc şi mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde toate: că nu numai
cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat,
pe cât timp s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului.
Auzind Zosima
că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, de la Moise şi de la Prooroci şi din
cartea Psalmilor, a zis către dânsa:
- Dar Psalmi
şi alte Scripturi ai învăţat, Stăpână?
Iar ea auzind
aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul:
- Crede-mă,
omule, că n-am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta
astăzi, şi nici fiară, nici altă jivină nu am văzut; iar carte niciodată nu am
învăţat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit. Ci cuvântul lui Dumnezeu
cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Până aici este sfârşitul
povestirii celei despre mine. Deci acum jură-te pe tine cu întruparea
Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa.
Acestea zicând
aceea, şi povestea sa sfârşind, s-a pornit bătrânul să i se închine şi cu
lacrimi a strigat:
- Binecuvântat
este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi
negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-a arătat
mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pe cei ce Te
caută pe tine, Doamne!
Iar ea apucând
pe bătrânul, nu l-a lăsat să se închine ei, şi a zis către dânsul:
- Acestea
toate care le-ai auzit, Părinte, jură-te pe tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu
Mântuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pe
pământ. Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iară mă vei vedea, păzindu-ne
Dumnezeiescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta care acum îţi voi spune
ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obicinuit
a face în Mănăstire.
Iară Zosima se
minună auzind, că şi rânduiala Mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu mai
grăia, fără numai: Slavă lui Dumnezeu, Celui ce au dat atâtea de mari daruri
celor ce-l iubesc pe El!
Iar aceea a
zis lui:
- Să rămâi
dar, precum îţi grăiesc ţie, Avva, în Mănăstire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi
va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a
lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos,
Dumnezeului nostru, într-un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi
aduci şi să mă aştepţi pe mine de aceea parte de Iordan, care este aproape de
locuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă
făcătoare; pentru că de când m-am împărtăşit cu dânsele în Biserica
Mergătorului-înainte, mai înainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia
aceea nu o am câştigat. Iară acum cu putere o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu
treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare
de viaţă Dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul a făcut părtaşi Cinei
celei Dumnezeieşti pe Ucenicii Săi. Iară lui Ioan, egumenul Mănăstirii în care
locuieşti, să-i spui să-şi ia aminte de sineşi şi de turma sa; pentru că
oarecare lucruri se fac acolo, cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc nu
acum să-i spui lui aceea, ci când Domnul îţi va porunci ţie.
Acestea
zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi de la Stareţul cerând, s-a depărtat
întru cea mai dinlăuntru pustie. Iară Zosima s-a închinat până la pământ şi a
sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi
s-a întors lăudând şi binecuvântând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând
pustia aceea, a mers în Mănăstire, în ziua în care se obişnuise a se întoarce
fraţii cei ce petreceau într-însa, şi în acel an le-a tăcut pe toate,
neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse. Iar în sineşi se ruga lui
Dumnezeu ca să-i arate lui iarăşi faţa cea dorită; şi se mâhnea şi se întrista,
gândind la lungimea anului, căci ar fi voit să fie numai o zi anul acela, de ar
fi fost cu putinţă.
Iar când s-a
apropiat întâia Duminică a sfântului marelui Post, îndată după obiceiul şi
rânduiala Mănăstirii, făcând rugăciune toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie,
iară Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, să rămână în
Mănăstire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că “şi vrând tu să ieşi din
Mănăstire, nu-ţi va fi cu putinţă”.
Dar nu după
multe zile revenindu-şi din boală, vieţuia în Mănăstire. Iară după ce s-au
întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut
Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într-un pahar mic din preacuratul Trup şi
Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într-o coşniţă şi puţine
smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s-a dus într-o seară
foarte târziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptând pe Cuvioasa. Şi
întârziind Sfânta, Zosima n-a dormit, ci privea spre pustie, aşteptând ca să
vadă pe cea dorită. Şi grăia în sine Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia
mea a oprit-o să vină? Sau venind, şi neaflându-mă, s-a întors? Şi aşa
cugetând, a suspinat şi a lăcrimat, şi ochii la Cer ridicându-şi, se ruga lui
Dumnezeu, grăind: Nu mă lipsi pe mine, Stăpâne, ca să văd iarăşi faţa aceea pe
care m-ai învrednicit a o vedea, ca să nu mă întorc deşert, purtându-mi
păcatele mele, spre mustrarea mea. Aşa cu lacrimi rugându-se, a trecut la altă
gândire, zicându-şi în sine: Dară ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este,
şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de
nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta!
Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de râu
de unde venea. Iară Zosima s-a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind
pe Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă
Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu
acea însemnare s-a suit sfânta pe apă, şi umblând pe deasupra apei, venea la
dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătorea
încă pe apă, zicându-i: Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeieştile
Taine? Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pe apă, a zis către bătrânul:
Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte! Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu
adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce a făgăduit ca să fie asemenea Lui
acei care se curăţă pe sine după putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru,
Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sunt de departe de la măsura
desăvârşirii!
Aceasta
zicând, l-a rugat aceea ca să-i citească Simbolul sfintei credinţe: Cred
întru-unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în
Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s-a împărtăşit Sfânta cu preacuratele
şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi după obicei a sărutat pe
bătrânul. După aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a
strigat: Acum slobozeşte pe roaba ta, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, că
văzură ochii mei mântuirea ta. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva
Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Mănăstirea ta, cu
pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi
pârâu, unde întâi cu tine am vorbit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi
iarăşi mă vei vedea pe mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: Aş
fi voit, de ar fi fost cu putinţă, în urma ta să umblu şi să văd cinstită faţa
ta; ci mă rog să faci ceea ce voi cere de la tine eu, bătrânul: Gustă puţin din
hrana pe care am adus-o aici. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese
în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi cam trei
grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui
duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către
bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi
aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s-a închinat înaintea picioarelor
ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi
pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, a lăsat-o să se ducă, singur
suspinând şi tânguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească pe ea mai mult,
că de ar fi şi voit, era de neoprit. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a
trecut pe deasupra apei, ca şi mai înainte, iar bătrânul s-a întors, cuprins de
bucurie şi de frică, şi se defăima pe sine, şi îi părea rău, că nu ştia numele
Cuvioasei, nădăjduind însă să afle aceasta în anul viitor.
Trecând anul,
a mers Zosima iarăşi în pustie, împlinindu-le toate după obicei, şi alerga spre
acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecare
semne care îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în
toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător prea iscusit, unde şi-ar fi putut
câştiga vânatul cel plăcut. Iar după ce de nicăieri n-a văzut aşa ceva
mişcându-se, a început a se uda pe sineşi cu lacrimile, şi ridicându-şi la Cer
ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea
preţioasă, pe care în pustia aceasta ai ascuns-o! Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul
cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se,
a ajuns la locul pe care pârâul acela îl însemna, şi stând pe marginea aceluia,
a văzut pe partea ce era spre răsărit pe Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile
strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre care alergând,
picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n-a îndrăznit a
se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei
cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de
îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voi trupul Cuvioasei, sau doară
nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său
socotindu-le, a văzut lângă capul ei scris pe pământ scrisoarea aceasta:
Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei,
şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie egipteneşte,
iar greceşte Aprilie întâi, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui
Hristos, după împărtăşirea Dumnezeieştii Cine celei de Taină.
Această
scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâi gândea, “cine este cel ce a scris?”
Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s-a bucurat foarte, că s-a
înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că sfânta când s-a împărtăşit
lângă Iordan cu Dumnezeieştile Taine, îndată la locul acela s-a mutat, unde s-a
şi prăpădit, iar el a călătorit cale de douăsprezece zile până acolo, iar Maria
într-un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s-a dus. Atunci bătrânul,
lăudând pe Dumnezeu, şi cu lacrimile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis
în sinea sa: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o
săvârşeşti, şi cum vei săpa, ticălosule, neavând nimic în mâini? Şi aceasta
zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pe carele
luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu
asculta pe bătrânul cel ce se ostenea, care săpa udându-se cu sudorile şi nimic
nu putea să sporească. Şi suspinând foarte tare din adâncul sufletului, a văzut
un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei lingându-i picioarele. Deodată
s-a cutremurat, temându-se de acea fiară, iar mai apoi aducându-şi aminte de
ceea ce zisese fericita, că niciodată fiară nu a văzut, şi însemnându-se cu
semnul crucii, a crezut că v-a scăpa nevătămat cu puterea celei ce zăcea. Leul
a început a se apropia în linişte de bătrân, răspunzând cu prietenie la semnele
acestuia, ca şi cum i s-ar fi închinat. Iară Zosima a zis către leu: De vreme
ce această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi
nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind
la mare depărtare de Mănăstire, nu pot degrabă să mă întorc şi să o aduc pe ea.
Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei. Şi
îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele dinainte, pe
cât destul era ca să acopere pe ceea ce se îngropa. Apoi, iarăşi bătrânul
spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi
să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.
După aceea au
plecat amândoi, leul în pustia cea mai adâncă, ca o oaie în linişte s-a despărţit
de bătrân, iar Zosima s-a întors la ale sale, binecuvântând şi lăudând pe
Hristos, Dumnezeul nostru.
Şi mergând în
Mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria,
neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit de la dânsa, încât
toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s-au minunat, şi cu frică şi cu
credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării
Cuvioasei Maria. Iar Ioan egumenul a aflat oarecare lucruri în Mănăstire cărora
le trebuia îndreptare, după cuvântul Cuvioasei, şi pe acestea cu ajutorul lui
Dumnezeu le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când
era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit în acea Mănăstire viaţa cea
vremelnică şi s-a dus pe calea veşnică către Domnul.
Şi a rămas
monahilor Mănăstirii aceleia nescris acolo cuvântul acesta despre Cuvioasa
Maria, care din auzite, unii la alţii îl spuneau, şi spre folosul de obşte îl
povesteau celor ce ascultau.
Aceasta este viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca,
transmisă în scris până în zilele noastre de către scrierile Sfântului
Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (care a păstorit scaunul patriarhal din
Ierusalim între anii 633-638)
Să dăm şi noi
slavă lui Dumnezeu şi să ne rugăm Împăratului celui veşnic, ca şi pe noi să ne
învrednicească să aflăm milă în ziua Judecăţii, întru Hristos Iisus, Domnul
nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi închinăciunea,
împreună şi Tatălui, şi preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Bibliografie:
- Proloagele (Vieţile
Sfinţilor)
