Despre conştiinţă - Sf. Ignatie Briancianinov

Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decât mintea. Este mai greu sa amagesti constiinta decât mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste îndelung. Constiinta este legea fireasca.

Constiinta l-a calauzit pe om pâna la Legea scrisa. Omenirea cazuta si-a însusit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos a împartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui. Învatatura lui Hristos, pecetluita de Sfântul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit-o pacatul (Evr. 10‚ 22). Dupa ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si înaltata de urmarea învataturii lui Hristos.

Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindca orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra constiintei, abatând-o de la lucrarea ei cea dreapta. Pacatele de buna voie întuneca, înabusa, adorm constiinta. Orice pacat necuratit prin pocainta lasa o întiparire vatamatoare în constiinta. Viata pacatoasa îndelungata, aleasa în chip liber, omoara oarecum. A omorî constiinta este, de fapt, cu neputinta. Ea îl va însoti pe om pâna la înfricosatul judet al lui Hristos: acolo îl va da în vileag pe cel ce nu a ascultat-o.

Dupa tâlcuirea Sfintilor Parinti, vrajmasul omului pomenit în Evanghelie (Mt. 5, 25) este constiinta. Întocmai: ea este un vrajmas, fiindca se împotriveste oricarei întreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem. Pastreaza pacea cu acest vrajmas pe calea ta catre cer, în vremea vietii pamântesti, ca sa nu te pârasca în vremea când se va hotarî soarta ta pentru vesnicie. Spune Scriptura: Mântuieste din rele sufletul, martorul credincios (Pilde 14, 26). Martorul credincios este constiinta nespurcata: ea izbaveste sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de gresale pâna a veni moartea si de muncile vesnice dupa moarte.

Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin învatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin plinirea lor. Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pâna si cele mai marunte. Nu fa silnicie vrajmasului tau, constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tânguie Proorocul, în numele Domnului, pentru cei ce îsi calca în picioare constiinta, ce îsi întind curse lorusi: „Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a început a merge dupa desertaciuni” (Osie 5, 11). Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit mereu. El e pazit atunci când omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.

Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica însemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare în picioare a constiintei. De la parutele fleacuri, de la pacate neînsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari. „Ce însemnatate are asta”. „Doar nu e un pacat mare!” „Ce, asta e pacat!?” „Asta nu e pacat !“. Astfel judeca cel nepasator fata de mântuirea sa atunci când se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu. Întemeindu-se pe astfel de judecati ne-întemeiate, el nu conteneste a calca în picioare constiinta sa. Taisul acesteia se toceste, lumina ei se înnegureaza; în suflet se revarsa întunericul si frigul nepasarii si nesimtirii. Nesimtirea devine în cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; adesea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, în vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei. Într-o astfel de stare de întunecare si nesimtire înfricosata, feluritele pacate intra slobod în suflet, tocmindu-si în el bârlog. Pacatele, învechindu-se în suflet, se preschimba în obiceiuri la fel de puternice ca si firea, iar câteodata si mai puternice decât ea. Obiceiurile pacatoase se numesc patimi. Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, în lanturile pacatului, intrând în robia lui. Cel care, trecând în chip statornic cu vederea înstiintarile constiintei, se lasa a cadea în robia pacatului, numai cu foarte mare osteneala, cu împreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, în însusiri ale firii.

Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si râvna de care esti în stare sa îti pazesti constiinta. Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toate poruncile dumnezeiesti, atât cele învederate tuturor, cât si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta. Pazeste-ti constiinta fata de aproapele: nu te multumi doar cu o purtare parut buna fata de aproapele! Sa ceri de la tine însuti ca sa fie multumita si constiinta ta de aceasta purtare. Ea va fi multumita atunci când nu doar faptele, ci si inima ta vor fi în privinta aproapelui asa cum porunceste Evanghelia. Pazeste-ti constiinta fata de lucruri, îndepartându-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepasare, amintindu-ti ca toate lucrurile de care te folosesti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului. Pazeste-ti constiinta fata de tine însuti. Nu uita ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca esti dator sa înfatisezi acest chip, întru curatie si sfintenie, lui Dumnezeu Însusi.

Vai, vai! Vai si amar va fi daca Domnul nu va recunoaste chipul Sau, nu va gasi în el nici o asemanare cu Sine. El va rosti înfricosata osânda: „Nu va cunosc pe voi” (Mt. 25, 12). Chipul netrebnicit va fi aruncat în vapaia nestinsa a gheenei. Nesfârsita bucurie va cuprinde acel suflet la care cautând Domnul, va recunoaste în el asemanarea cu Sine, va vedea în el frumusetea pe care El, în nesfârsita Sa bunatate, a împropriat-o lui atunci când l-a zidit, pe care a refacut-o si a înmultit-o atunci când l-a rascumparat, pe care i-a poruncit sa o pazeasca întreaga întru neprihanire prin îndepartarea de tot pacatul, prin pazirea tuturor poruncilor evanghelice. Netacutul, nepartinitorul paznic si aducator aminte al acestei îndepartari si paziri e constiinta. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov,
Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2)